ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7288/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 3 august 2006, la Judecătoria Buzău reclamantul C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Economiei solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 90.000 lei (RON), cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. La termenul din 27 septembrie 2006, reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 200.000 lei (RON). În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că la data de 21 martie 2001, a formulat un memoriu prin care a solicitat Ministerului Justiției ca, potrivit prevederilor legale, să solicite Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să atace cu recurs în anulare sentința penală nr. 926 din 23 mai 1996, pronunțată în dosarul penal nr. 9043/1995 al Judecătoriei Buzău.

Prin adresa nr. 11297/1711/p/2001, din 18 iulie 2001, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a comunicat că examinându-se cauza, a constatat că nu sunt motive pentru a fi promovat un recurs în anulare. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 54 alin. (1) și (2) și art. 56 din Decretul nr. 31/1954. Prin sentința civilă nr. 4581 din 11 octombrie 2006, pronunțată de Judecătoria Buzău, a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția civilă, sub nr. 2378/2006. Examinând cererea în raport de actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale incidente în soluționarea cauzei, Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 57 din 17 ianuarie 2007, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a admis excepția tardivității cererii formulată de pârât și a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamantul C.G.E. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că în conformitate cu prevederile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârii instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului.

Ori, în cauză, reclamantul invocă un refuz al instituției abilitate ce i-a fost comunicat la data de 18 iulie 2001. Cum acțiunea a fost înregistrată la instanță la data de 3 august 2006, iar reclamantul nu a făcut dovada existenței vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a acestui termen mai sus menționat, tribunalul a constatat tardivitatea formulării cererii. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 212 din 2 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă pentru cauze cu minori și de familie, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada celor susținute și nici nu a reușit să demonstreze că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, ori s-a adus atingerea drepturilor garantate de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului.

A mai reținut instanța de apel, că potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului, este necesar existența unui remediu, în dreptul intern, numai pentru cererile ce pot fi considerate întemeiate din punct de vedere al convenției. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.G.E., reiterând motivele apelului și susținând că instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, au schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. A mai arătat că în cauză nu a fost pronunțată nici o decizie în sensul celor prevăzute de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului.

Recursul nu este întemeiat. Răspunderea statului este strict circumscrisă la cele două ipoteze prevăzute de art. 504 C. proc. pen., respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Nu poate fi luată în considerare nici susținerea potrivit căreia, în cauză ar fi incidente prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Actele procedurale săvârșite de Ministerul Public prin Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare. Pe de altă parte, termenul în care putea fi pronunțată acțiunea este cel prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc.

pen., respectiv de 18 luni, de la data rămânerii definitive a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului. Cu privire la natura acestui termen, instanțele l-au calificat corect ca fiind unul de prescripție. Consecința acestei naturi juridice este aceea că termenul se supune regimului instituit de Decretul nr. 167/1958, conform căruia dreptul la acțiune în repararea prejudiciului și prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani [art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958]. Față de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant fiind nefondat va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei nr. 212 din 2 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2007.