ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5315/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

La data de 23 august 2006

reclamantul C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligat la plata sumei de 490.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune

morale deoarece reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil

prin soluțiile nelegale și netemeinice pronunțate de autoritățile judiciare

române.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că a solicitat Primului procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Buzău revizuirea sentinței penale nr. 926 din 23 mai 1996 pronunțată de

Judecătoria Buzău. Printre motivele cererii de revizuire s-au invocat

neconfirmarea rechizitoriului de către Primul procuror al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Buzău și nesesizarea legală a instanței de judecată, motive

care atrag nulitatea hotărârii și care conduceau la casarea acesteia.

Prin cererea din 18 septembrie 2006

reclamantul C.G.E. a precizat că eroarea judiciară la care a făcut referire a

fost săvârșită în dosarul nr. 5885/2005 al Judecătoriei Buzău, iar temeiul

acțiunii îl constituie dispozițiile art. 504 C. proc. pen., așa încât excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât prin întâmpinare a rămas

fără obiect.

Cererea introductivă de instanță a

fost reformulată de reclamant la data de 9 octombrie 2006 în sensul că solicită

a se constata că prin respingerea cererii de revizuire a sentinței penale nr.

926 din 23 mai 1996 a Judecătoriei Buzău, în condițiile în care existau motive pentru

exercitarea acestei căi extraordinare de atac, s-a comis o gravă eroare

judiciară, eroare care i-a încălcat reclamantului dreptul la un proces

echitabil, drept protejat de art. 6 paragr. 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și pe cale de consecință a

cerut obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 490.000 lei cu titlu

de despăgubiri pentru daune morale.

Învestit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Buzău, secția civilă, prin sentința nr. 1217 din 24 noiembrie 2006,

a respins excepția de tardivitate a acțiunii și a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea promovată de reclamantul C.G.E.

Soluția tribunalului a fost

confirmată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și familie, care, prin decizia nr. 85 din 23 februarie 2007, a respins ca

nefondat apelul reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanțele

au motivat, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada că în privința sa a

fost săvârșită o eroare judiciară în sensul dispozițiilor art. 504-506 C. proc.

pen., existența acestei erori fiind circumscrisă doar la situațiile avute în

vedere de legiuitor.

Împotriva deciziei dată în apel,

prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal, a declarat recurs

reclamantul C.G.E.. Fără a aduce critici concrete hotărârilor pronunțate în

cauză, în dezvoltarea recursului reclamantul a menționat că acțiunea sa a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art. 4 paragr. 2 din

Protocolul nr. 7 la Convenție și pe prevederile art. 11 și art. 20 din

Constituția României, texte care nu au fost respectate în cauză.

Recursul nu este fondat.

Prin rechizitoriul din 30 iunie 1995

întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău reclamantul C.G.E. a fost

trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută și

pedepsită de art. 239 alin. (2) C. pen.

Prin sentința penală nr. 926 din 23

mai 1996 Judecătoria Buzău l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa închisorii de

1 an și 6 luni, cu executare în regim de detenție. Soluția de condamnare dată

de judecătorie a fost confirmată de Tribunalul Buzău prin decizia penală nr.

622 din 19 octombrie 1997 și de Curtea de Apel Ploiești prin decizia penală nr.

300 din 31 martie 1998, care au respins apelul, respectiv recursul, exercitate

de reclamant.

În temeiul mandatului de executare

nr. 1336/1996 emis de Judecătoria Buzău, reclamantul a executat efectiv

pedeapsa aplicată în perioada 3 martie 1998, când a fost pus în stare de arest

și până la 10 decembrie 1999.

Reclamantul C.G.E. a formulat cerere

de revizuire a sentinței penale nr. 926 din 23 martie 1996 a Judecătoriei

Buzău, cerere respinsă prin sentința penală nr. 1409 din 7 iulie 2005

pronunțată de aceiași instanță. Sentința prin care s-a respins cererea de

revizuire a fost confirmată de Tribunalul Buzău prin decizia penală nr. 356 din

6 octombrie 2005 și de Curtea de Apel Ploiești prin decizia penală nr. 990 din

9 noiembrie 2005, care au respins apelul, respectiv recursul, declarate de

reclamant.

În litigiul de față, reclamantul

C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru ca în temeiul art. 504-507 C. proc. pen., să fie obligat la

plata sumei de 490.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale,

considerând că respingerea cererii de revizuire a sentinței penale de

condamnare constituie o gravă eroare judiciară și o încălcare a dreptului său

la un proces echitabil, cât timp existau motive întemeiate pentru exercitarea

căii extraordinare de atac a revizuirii.

Potrivit art. 52 alin. (3) din

Constituția României „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii

și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu

rea-credință sau neglijență gravă”.

Conform textului constituțional,

răspunderea patrimonială a statului „este stabilită în condițiile legii”,

condiții stipulate în art. 504 C. proc. pen. Potrivit alin. (1) al articolului

citat „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de

către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o

hotărâre definitivă de achitare”, iar alin. (2) prevede că „are dreptul la

repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată

de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

Este evident că reclamantul nu se

regăsește în nici una dintre aceste situații pentru a fi îndeplinite condițiile

răspunderii patrimoniale a statului. Faptul că legiuitorul a reglementat, în

mod expres și limitativ, doar situațiile menționate pentru angajarea

răspunderii statului, nu are semnificația unei încălcări a ideii de dreptate,

ca valoare supremă într-un stat de drept și nici nu constituie o limitare a

accesului liber la justiție, principiu prevăzut în art. 21 din Constituție,

după cum nu reprezintă o violare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de

art. 6 paragr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, întrucât este la latitudinea legislatorului să

stabilească atari condiții și limitări.

Față de cele ce preced, recursul

reclamantului se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei nr. 85

din 23 februarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă pentru cauze cu

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 iunie 2007.