ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5315/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele: La data de 23 august 2006 reclamantul C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 490.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale deoarece reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin soluțiile nelegale și netemeinice pronunțate de autoritățile judiciare române. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a solicitat Primului procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău revizuirea sentinței penale nr. 926 din 23 mai 1996 pronunțată de Judecătoria Buzău.

Printre motivele cererii de revizuire s-au invocat neconfirmarea rechizitoriului de către Primul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău și nesesizarea legală a instanței de judecată, motive care atrag nulitatea hotărârii și care conduceau la casarea acesteia. Prin cererea din 18 septembrie 2006 reclamantul C.G.E. a precizat că eroarea judiciară la care a făcut referire a fost săvârșită în dosarul nr. 5885/2005 al Judecătoriei Buzău, iar temeiul acțiunii îl constituie dispozițiile art. 504 C. proc. pen., așa încât excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât prin întâmpinare a rămas fără obiect.

Cererea introductivă de instanță a fost reformulată de reclamant la data de 9 octombrie 2006 în sensul că solicită a se constata că prin respingerea cererii de revizuire a sentinței penale nr. 926 din 23 mai 1996 a Judecătoriei Buzău, în condițiile în care existau motive pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac, s-a comis o gravă eroare judiciară, eroare care i-a încălcat reclamantului dreptul la un proces echitabil, drept protejat de art. 6 paragr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și pe cale de consecință a cerut obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 490.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Buzău, secția civilă, prin sentința nr. 1217 din 24 noiembrie 2006, a respins excepția de tardivitate a acțiunii și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea promovată de reclamantul C.G.E.

Soluția tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, care, prin decizia nr. 85 din 23 februarie 2007, a respins ca nefondat apelul reclamantului. Pentru a hotărî astfel, instanțele au motivat, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada că în privința sa a fost săvârșită o eroare judiciară în sensul dispozițiilor art. 504-506 C. proc. pen., existența acestei erori fiind circumscrisă doar la situațiile avute în vedere de legiuitor. Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.G.E.. Fără a aduce critici concrete hotărârilor pronunțate în cauză, în dezvoltarea recursului reclamantul a menționat că acțiunea sa a fost întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art. 4 paragr.

2 din Protocolul nr. 7 la Convenție și pe prevederile art. 11 și art. 20 din Constituția României, texte care nu au fost respectate în cauză. Recursul nu este fondat. Prin rechizitoriul din 30 iunie 1995 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău reclamantul C.G.E. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută și pedepsită de art. 239 alin. (2) C. pen. Prin sentința penală nr. 926 din 23 mai 1996 Judecătoria Buzău l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni, cu executare în regim de detenție. Soluția de condamnare dată de judecătorie a fost confirmată de Tribunalul Buzău prin decizia penală nr. 622 din 19 octombrie 1997 și de Curtea de Apel Ploiești prin decizia penală nr. 300 din 31 martie 1998, care au respins apelul, respectiv recursul, exercitate de reclamant.

În temeiul mandatului de executare nr. 1336/1996 emis de Judecătoria Buzău, reclamantul a executat efectiv pedeapsa aplicată în perioada 3 martie 1998, când a fost pus în stare de arest și până la 10 decembrie 1999. Reclamantul C.G.E. a formulat cerere de revizuire a sentinței penale nr. 926 din 23 martie 1996 a Judecătoriei Buzău, cerere respinsă prin sentința penală nr. 1409 din 7 iulie 2005 pronunțată de aceiași instanță. Sentința prin care s-a respins cererea de revizuire a fost confirmată de Tribunalul Buzău prin decizia penală nr. 356 din 6 octombrie 2005 și de Curtea de Apel Ploiești prin decizia penală nr. 990 din 9 noiembrie 2005, care au respins apelul, respectiv recursul, declarate de reclamant.

În litigiul de față, reclamantul C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca în temeiul art. 504-507 C. proc. pen., să fie obligat la plata sumei de 490.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, considerând că respingerea cererii de revizuire a sentinței penale de condamnare constituie o gravă eroare judiciară și o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, cât timp existau motive întemeiate pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau neglijență gravă”.

Conform textului constituțional, răspunderea patrimonială a statului „este stabilită în condițiile legii”, condiții stipulate în art. 504 C. proc. pen. Potrivit alin. (1) al articolului citat „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”, iar alin. (2) prevede că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”. Este evident că reclamantul nu se regăsește în nici una dintre aceste situații pentru a fi îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale a statului.

Faptul că legiuitorul a reglementat, în mod expres și limitativ, doar situațiile menționate pentru angajarea răspunderii statului, nu are semnificația unei încălcări a ideii de dreptate, ca valoare supremă într-un stat de drept și nici nu constituie o limitare a accesului liber la justiție, principiu prevăzut în art. 21 din Constituție, după cum nu reprezintă o violare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât este la latitudinea legislatorului să stabilească atari condiții și limitări. Față de cele ce preced, recursul reclamantului se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei nr. 85 din 23 februarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2007.