ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4789/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău la 29 iunie 2006, reclamantul C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a fost privat de libertate în baza unei sentințe judecătorești lovite de nulitate absolută și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 10.000.000 RON daune pentru lipsirea ilegală de libertate de la 3 martie 1999 până la 10 decembrie 1999. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 5, art. 8 și art. 13 din CEDO și art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău a invocat excepția tardivității formulării acțiunii, fără a preciza însă data de la care apreciază că a început să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune. Prin sentința civilă nr. 1009 din 20 octombrie 2006, Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiate excepția tardivității și acțiunea formulată de reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția este neîntemeiată în condițiile în care termenul de prescripție de 18 luni, prevăzut de art. 506 C. proc. pen., curge de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, sau după caz, a ordonanțelor procurorului, ori în speță nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare sau o ordonanță de revocare a măsurii restrictive sau privative de libertate, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a acesteia sau a procesului penal pentru cauze prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen. Tribunalul a apreciat că nu este competent să soluționeze capătul de cerere privind constatarea că reclamantul a fost privat de libertate în baza unei sentințe judecătorești lovite de nulitate absolută. Pe fondul cauzei s-a reținut că reținerea, arestarea preventivă și, ulterior, trimiterea în judecată a reclamantului s-au finalizat printr-o condamnare definitivă la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, cu executarea în detenție, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru interpretarea eronată a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., fără a se avea în vedere deciziile pronunțate de Curtea Constituțională, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru toate erorile judiciare săvârșite în procese.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 12 pronunțată la 15 ianuarie 2007, a respins ca nefondat apelul reclamantului reținând că, raportat la dispozițiile art. 48 alin. (3) din Constituție și art. 5 paragraful 5 din CEDO, pentru a putea beneficia de despăgubiri, condiția ce trebuia dovedită de către apelant era ca aceasta să fi fost victima unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal, condiție neîndeplinită în speță reclamantul fiind condamnat definitiv prin sentința penală nr. 926 din 23 mai 1996 pronunțată de Judecătoria Buzău. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termen legal reclamantul C.G.E., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, reclamantul a susținut că, prin probele administrate a făcut dovada, potrivit art. 1169 C. civ., că a fost victima unei erori judiciare, privarea sa de libertate prin măsura punerii în executare a unui mandat lovit de nulitate absolută fiind făcută cu încălcarea art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României republicată și a art. 1 din CEDO. Recurentul a invocat în susținerea motivelor sale de recurs decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale. Intimata D.G.F.P. Buzău în numele Ministerului Finanțelor Publice, în baza mandatului general nr. 108608 din 12 decembrie 2006, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând ansamblu probatoriu administrat în cauză, raportat la criticile invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că recursul reclamantului este nefondat pentru considerentele ce succed: Prin cererea introductivă, reclamantul a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata de daune pentru lipsirea sa ilegală de libertate timp de 283 zile, sentința nr. 926 din 23 mai 1996 pronunțată de Judecătoria Buzău fiind apreciată de reclamant ca lovită de nulitate absolută întrucât actul de sesizare al instanței, respectiv rechizitoriul este nul, nefîind confirmat prin rezoluția Primului Procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău.

Așa cum corect a apreciat prima instanță, tribunalul nu este competent să soluționeze capătul de cerere privind constatarea că reclamantul a fost privat de libertate în baza unei sentințe judecătorești lovite de nulitate absolută. Verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen., instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză acestea nu sunt întrunite, recurentul neaflându-se în nici una dintre situațiile care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare săvârșite într-un proces penal. În mod legal, prin considerentele deciziei recurate s-a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 48 alin. (3) din Constituție și ale Deciziei 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reclamantul nu a făcut dovada că s-ar încadra în vreunul din cazurile care dau dreptul la repararea pagubei. În speță, reclamantul a fost condamnat definitiv le executarea unei pedepse în detenție de 1 an și 6 luni închisoare, prin sentința penală 926 din 23 mai 1996 pronunțată de Judecătoria Buzău.

Așa cum a precizat constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, art. 5 paragraful 5 din Convenție, invocat de recurent prin criticile sale, garantează un drept executoriu la reparații numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții în condiții contrare art. 5. În acest sens, Curtea a decis că art. 5 este respectat numai atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație, urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiții contrare dispozițiilor paragrafelor 1,2,3 și 4 din același articol; dreptul la reparație garantat de paragraful 5 presupune că a fost constatată încălcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale art. 5, fie de care o autoritate națională, fie de către organele Convenției.

Pentru considerentele expuse, se va constata că nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 504 C. proc. civ. Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi analizat, întrucât din dezvoltarea criticilor aduse deciziei recurate nu rezultă argumente care să se circumscrie acestui motiv. În consecință, ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei civile nr. 15 din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2007. *