ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4789/2007

Asupra

recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Buzău la 29 iunie 2006, reclamantul C.G.E. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se constate că a fost privat de libertate în baza unei

sentințe judecătorești lovite

de

nulitate absolută și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 10.000.000 RON

daune pentru lipsirea ilegală de libertate de la 3 martie 1999 până la 10

decembrie 1999.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 504 C. proc. pen., art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 5, art. 8 și art. 13

din CEDO și art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Buzău a invocat excepția tardivității formulării acțiunii, fără a

preciza însă data de la care apreciază că a început să curgă termenul de

prescripție a dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1009 din 20

octombrie 2006, Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiate excepția

tardivității și acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că excepția este neîntemeiată în condițiile în care

termenul de prescripție de 18 luni, prevăzut de art. 506 C. proc. pen., curge

de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, sau după

caz, a ordonanțelor procurorului, ori în speță nu s-a pronunțat o hotărâre

definitivă de achitare sau o ordonanță de revocare a măsurii restrictive sau

privative de libertate, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a

acesteia sau a procesului penal pentru cauze prevăzute de art. 10 alin. (1)

lit. j) C. proc. pen.

Tribunalul a apreciat că nu este competent

să soluționeze capătul de cerere privind constatarea că reclamantul a fost

privat de libertate în baza unei sentințe judecătorești lovite de nulitate

absolută.

Pe fondul cauzei s-a reținut că reținerea,

arestarea preventivă și, ulterior, trimiterea în judecată a reclamantului s-au

finalizat printr-o condamnare definitivă la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare,

cu executarea în detenție, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504

C. proc. pen.

Împotriva sentinței menționate a declarat

apel reclamantul criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru interpretarea

eronată a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., fără a se avea în vedere

deciziile pronunțate de Curtea Constituțională, potrivit cărora statul răspunde

patrimonial pentru toate erorile judiciare săvârșite în procese.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 12 pronunțată la 15

ianuarie 2007, a respins ca nefondat apelul reclamantului reținând că, raportat

la dispozițiile art. 48 alin. (3) din Constituție și art. 5 paragraful 5 din

CEDO, pentru a putea beneficia de despăgubiri, condiția ce trebuia dovedită de

către apelant era ca aceasta să fi fost victima unei erori judiciare, săvârșită

într-un proces penal, condiție neîndeplinită în speță reclamantul fiind

condamnat definitiv prin sentința penală nr. 926 din 23 mai 1996 pronunțată de Judecătoria

Buzău.

Împotriva deciziei menționate a declarat

recurs în termen legal reclamantul C.G.E., criticând-o ca nelegală pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, reclamantul a

susținut că, prin probele administrate a făcut dovada, potrivit art. 1169 C.

civ., că a fost victima unei erori judiciare, privarea sa de libertate prin

măsura punerii în executare a unui mandat lovit de nulitate absolută fiind

făcută cu încălcarea art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (2) din

Constituția României republicată și a art. 1 din CEDO.

Recurentul a invocat în susținerea

motivelor sale de recurs decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții

Constituționale.

Intimata D.G.F.P. Buzău în numele Ministerului

Finanțelor Publice, în baza mandatului general nr. 108608 din 12 decembrie

2006, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând ansamblu probatoriu administrat în

cauză, raportat la criticile invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție va

constata că recursul reclamantului este nefondat pentru considerentele ce

succed:

Prin cererea introductivă, reclamantul a chemat

în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

obligarea acestuia la plata de daune pentru lipsirea sa ilegală de libertate

timp de 283 zile, sentința nr. 926 din 23 mai 1996 pronunțată de Judecătoria

Buzău fiind apreciată de reclamant ca lovită de nulitate absolută întrucât

actul de sesizare al instanței, respectiv rechizitoriul este nul, nefîind confirmat

prin rezoluția Primului Procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău.

Așa cum corect a apreciat prima instanță,

tribunalul nu este competent să soluționeze capătul de cerere privind

constatarea că reclamantul a fost privat de libertate în baza unei sentințe

judecătorești lovite de nulitate absolută.

Verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute

de art. 504 C. proc. pen., instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză

acestea nu sunt întrunite, recurentul neaflându-se în nici una dintre situațiile

care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare săvârșite într-un

proces penal.

În mod legal, prin considerentele deciziei

recurate s-a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 48 alin. (3) din

Constituție și ale Deciziei 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale,

prin care s-a statuat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt

constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în

text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reclamantul nu a făcut

dovada că s-ar încadra în vreunul din cazurile care dau dreptul la repararea

pagubei.

În speță, reclamantul a fost condamnat

definitiv le executarea unei pedepse în detenție de 1 an și 6 luni închisoare,

prin sentința penală 926 din 23 mai 1996 pronunțată de Judecătoria Buzău.

Așa cum a precizat constant Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa, art. 5 paragraful 5 din Convenție,

invocat de recurent prin criticile sale, garantează un drept executoriu la

reparații numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții în condiții

contrare art. 5. În acest sens, Curtea a decis că art. 5 este respectat numai

atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație, urmare

a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiții contrare

dispozițiilor paragrafelor 1,2,3 și 4 din același articol; dreptul la reparație

garantat de paragraful 5 presupune că a fost constatată încălcarea unuia dintre

celelalte paragrafe ale art. 5, fie de care o autoritate națională, fie de

către organele Convenției.

Pentru considerentele expuse, se va constata că

nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel

făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 504 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8

C. proc. civ. nu va fi analizat, întrucât din dezvoltarea

criticilor aduse deciziei recurate nu rezultă argumente care să se

circumscrie acestui motiv.

În consecință, ținând seama de dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va respinge recursul reclamantului ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva

deciziei civile nr. 15 din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 iunie 2007.

*