ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3523/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3523/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin acțiunea

civilă înregistrata pe rolul Tribunalului Argeș sub nr. 4355/109/2008, reclamantul

T.E. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro reprezentând daune morale,

ca urmare a prejudiciului suferit prin erori judiciare.

În motivarea cererii,

în esență, s-a arătat că în cursul urmăririi penale a fost arestat preventiv pentru

o perioadă mai mare de 7 luni de zile, începând cu perioada 30 iulie 1999 până la

15 martie 2000, iar ulterior a fost achitat pentru infracțiunea care a stat la baza

arestării preventive, precum și faptul că, în final, prin decizia nr. 2168/2004

a Î.C.C.J., pentru complicitate la infracțiunea în formă continuată prevăzută de

art. art. 290 rap. la art. 26 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, s-a dispus

condamnarea reclamantului pentru pedeapsa de 2 luni închisoare, care urma să fie

executată în modalitatea suspendării sub supraveghere.

S-a mai arătat

că, deși executarea măsurii arestării preventive a fost mai îndelungată decât sancțiunea

închisorii de 2 luni aplicată, în mod greșit nu s-a constatat de către instanțe,

faptul că pedeapsa era deja executată, fiind obligat să se supună măsurilor de supraveghere,

ceea ce i-a îngrădit libertatea în mod nelegal.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 48 alin. (3) din Constituția

României.

La data de 07

aprilie 2009 a fost depusă întâmpinare de către pârât prin care a invocat excepția

prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, justificat de faptul că

s-a împlinit termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de

achitare, respectiv sentința penală nr. 235 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Dolj,

rămasă definitivă prin decizia penală nr. 7336 din 19 decembrie 2006 a Î.C.C.J.,

iar pe fond, s-a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea

de ședință din data de 5 mai 2009 s-a admis, în parte, excepția prescripției extinctive,

respectiv doar pentru capătul de cerere privind acordarea de daune ca urmare a arestării

nelegale, cerere care a fost respinsă pe calea acestei excepții.

De asemenea, s-a

respins excepția prescripției extinctive cu privire la capătul de cerere privind

acordarea de daune în urma restrângerii libertății ca urmare a măsurii suspendării

executării sub supraveghere, aplicabilă în mod nelegal.

Prin decizia civilă

nr. 201 din 27 octombrie 2009, Tribunalul Argeș a admis în parte cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantul T.E. în contradictoriu cu Statul român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor -D.G.F.P. Argeș și s-a dispus obligarea pârâtului la

plata sumei de 20.000 RON daune morale.

Împotriva aceste

sentințe, în termen legal, au formulat apel atât reclamantul, cât și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiecare dintre apelanți formulând critici

proprii de nelegalitate și netemeinicie.

Față de faptul

că din conținutul hotărârilor penale depuse la dosar, reiese că în cursul judecății

penale, reclamantul a avut domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Prahova,

instanța de apel a cerut reprezentantului acestuia să precizeze care este motivul

pentru care și-a ales domiciliul pe raza teritorială a Tribunalului Argeș, câtă

vreme pretinde că, în realitate, domiciliul său nu se află pe teritoriul țării.

În ședința publică

din data de 15 aprilie 2010, apărătorul apelantului-reclamant a arătat că a recurs

la instituția alegerii de domiciliu, pentru a evita competența instanței care, în

materie penală, a pronunțat soluțiile pe care le apreciază producătoare de prejudiciu

moral, fără a cunoaște dacă domiciliul părții pe care o reprezintă a fost radiat

din județul Prahova; totodată, s-a menționat că reclamantul nu deține nicio proprietate

și nici nu are vreo reședință pe raza județului Argeș.

Față de această

precizare, instanța a dispus efectuarea de cercetări privitoare la domiciliul reclamantului,

constatându-se potrivit relațiilor comunicate de Consiliul Local al Municipiului

Pitești, Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor din Municipiului

Pitești, că acesta figurează în baza de date centrală cu domiciliul în Municipiul

Ploiești, județul Prahova.

În această situație,

din oficiu, instanța a pus în discuția părților, competența teritorială exclusivă

de soluționare a cauzei în primă instanță de către Tribunalul Argeș.

Prin decizia civilă

nr. 60A din 6 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, în temeiul acestei excepții de

ordine publică, ambele apeluri au fost admise, sentința apelată a fost desființată

și cauza a fost trimisă spre soluționare instanței competente teritorial exclusiv,

anume, Tribunalului Prahova, în aplicarea prevederilor art. 506 alin. (3) C.

proc. pen.

Primindu-se Dosarul

la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr. 3679/105/2010 la data de

08 iulie 2010.

La termenul de

judecată din data de 03 februarie 2011 pârâtul Statul Român -Ministerul Finanțelor

Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală -D.G.F.P. Prahova a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției extinctive cu privire la capătul

de cerere privind acordarea de daune morale ca urmare a arestării nelegale, întrucât

a fost depășit termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (3) C. proc. pen.

Cu privire la

capătul de cerere privind acordarea de daune morale în urma restrângerii libertății

ca urmare a măsurii suspendării executării sub supraveghere, pârâtul a învederat

că cererea este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept al prezentei acțiuni îl

constituie art. 504 și urm. C. proc. pen., text în cadrul căruia legiuitorul a stabilit

anumite condiții clare pentru acordarea despăgubirilor în cazul erorilor judiciare.

Astfel, potrivit

art. 504 alin. (3) C. proc. pen. privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal

trebuie stabilită, după caz, prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative

sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre

definitivă de încetare a procesului penal.

Prin urmare, a

mai arătat pârâtul, restrângerea libertății reclamantului, trebuia stabilită printr-o

hotărâre definitivă de revocare a hotărârii restrictive de libertate, de achitare

sau de încetare a procesului penal.

Reclamantul s-a

prevalat însă de o hotărâre pronunțată într-o contestație la executare - sentința

penală nr. 43 din 04 februarie 2008 a Tribunalului Dolj, prin care s-a stabilit

termenul de încercare a suspendării condiționate a executării pedepsei; pârâtul

consideră că o astfel de hotărâre nu se încadrează în prevederile art. 504

alin. (3), întrucât nu este o hotărâre de revocare, achitare sau încetare a procesului

penal; într-o contestație la executare, promovată în temeiul art. 461 alin. (1)

lit. c) C. proc. pen., doar se înlătură nelămuririle cu privire la executarea sentinței

penale.

Hotărârea de revocare,

achitare sau încetare a măsurii privative de libertate, presupune o pronunțare pe

fond asupra legalității măsurii restrictive de libertate, pe când o hotărâre judecătorească

pronunțată într-o contestație la executare nu are acest caracter și nici nu poate

infirma soluția anterioară, în sensul recunoașterii, pe această cale, a erorii judiciare

comise de instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

Nici nu se poate

reține o eroare câtă vreme reclamantul, deși a fost achitat pentru unele dintre

fapte, a fost condamnat pentru altele, astfel încât, nu se poate stabili, în acest

litigiu, dacă faptele pentru care a fost condamnat nu ar fi necesitat măsura restrictivă

de libertate.

Pentru aceste

considerente, pârâtul a solicitat pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul de

judecată din data de 04 martie 2012, reclamantul T.E. a formulat precizări la acțiune,

arătând că, în privința sumei de 200.000 euro solicitată prin cererea introductivă,

să se ia act ca ea se compune din 30.000 euro daune materiale și 170.000 euro daune

morale.

Același reclamant

a mai precizat că daunele materiale constau în cheltuielile cu transportul efectuat

împreună cu soția din S.U.A. (unde locuiește în prezent) în România, pentru a se

prezenta la solicitările impuse de măsura supravegherii stabilite prin hotărârile

judecătorești ce au cuprins grave erori, în contravaloarea sumei de bani pierdute

pe perioada cât a fost în concediu fără plată atât reclamantul cât și soția sa,

pentru a se prezenta la solicitările ofițerului de la Serviciul de Probațiune de

pe lângă Tribunalul Prahova, în cheltuielile cu medicamente determinate de agravarea

bolilor cronice de care suferă, respectiv rinită alergică și sciatică, afecțiuni

care s-au cronicizat în perioada de arest preventiv, întrucât nu a primit un tratament

medical adecvat, devenind extrem de supărătoare atunci când este nevoit să se deplaseze

pe perioade mari de timp și pe distanțe lungi cu avionul.

În privința excepției

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, a solicitat

unirea acesteia cu fondul, considerând că, pentru soluționarea ei, este necesar

a se administra mai întâi probe pe fondul cauzei.

A arătat însă

că excepția trebuie respinsă, întrucât pârâta, în mod forțat și unilateral, a interpretat

acțiunea ca fiind una ce cuprinde două capete de cerere: un capăt privind daune

solicitate pentru perioada de arestare preventivă și un alt capăt privind daune

pentru erorile vizând perioada de supraveghere nelegală.

În realitate,

a învederet reclamantul, acțiunea are un singur capăt de cerere, unitar și indivizibil,

respectiv, solicitarea de a fi despăgubit material și moral pentru erorile judiciare

grave săvârșite de instanțele de judecată în ceea ce îl privește, pornind de la

faptul că, după ce a stat în arest preventiv peste 7 luni de zile, în final, a fost

achitat pentru fapta cea mai gravă - care determinase și arestarea preventivă -

aplicându-i-se o pedeapsa de 2 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere a

pedepsei; cu toate acestea, instanța a omis să indice și momentul de la care începe

să curgă termenul de încercare.

A mai arătat că,

tot acest șir de erori, s-a întins pe o perioada care a început cu arestarea preventivă

din anul 1999 și s-a încheiat odată cu admiterea contestației sale la executare

și stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de încercare, hotărâre

ce a fost pronunțată la 04 februarie 2008.

A mai precizat

reclamantul, că toată aceasta perioadă l-a afectat în mod evident, atât pe el, cât

și familia sa, că a fost o perioada de stres, de incertitudine, marcată de numeroase

momente tensionate.

A fost administrată

proba cu înscrisuri și proba testimonială la solicitarea reclamantului (martorul

Voinea Pompiliu Sorin, a cărui declarație a fost consemnată și atașată la dosarul

cauzei).

Prin sentința

civilă nr. 4147 din 27 iunie 2012, Tribunalul Prahova, secția

I

civilă, a admis excepția prescripției extinctive în ceea ce privește capătul

de cerere privind acordarea daunelor materiale și morale privind arestarea nelegală

și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale

privind arestarea nelegală, ca fiind prescris.

Prin aceeași hotărâre,

s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 4.000 RON, reprezentând prejudiciul material și 10.000

RON reprezentând prejudiciul moral, rezultat în urma restrângerii libertății, ca

urmare a măsurii suspendării executării sub supraveghere, aplicată în mod nelegal.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul T.E., cât și pârâtul Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova,

fiecare dintre părți criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin deciza civilă

nr. 72 din 18 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

I

civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide

în acest sens, în analiza criticilor formulate de părți, instanța de apel a reținut

următoarele:

Întrucât prin

apelul declarat de către Direcția Finanțelor Publice Prahova în numele Ministerului

Finanțelor Publice, reprezentant al pârâtului Statul Român, s-a invocat, pe de o

parte, un motiv de nulitate a sentinței, iar pe de altă parte, s-a contestat însăși

îndrituirea reclamantului de a pretinde și obține daune materiale și morale în baza

art. 504 și urm. C. proc. pen., față de stituația de fapt a cauzei, Curtea de Apel

a analizat cu prioritate motivele de apel din apelul pârâtului.

În dezvoltarea

criticii de nulitate a sentinței, din perspectiva art. 105 alin. (2) C. proc civ.,

apelantul pârât a învederat că prima instanță în mod eronat a citat în cauză Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova, cu sediul în Ploiești,

întrucât așa cum rezultă din actele dosarului, D.G.F.P. Prahova a formulat întâmpinare

în numele Ministerului Finanțelor Publice, în baza unui mandat, iar în preambulul

întâmpinării s-a menționat adresa de îndeplinire a procedurii în București,

str. A., ca atare, s-a susținut că sentința apelată trebuia comunicată Ministerului

Finanțelor Publice și nu D.G.F.P. Prahova, întrucât aceasta din urmă nu are calitate

procesuală pasivă în prezenta cauză.

Prin urmare, apelanta

a susținut că hotărârea Tribunalului este lovită de nulitate pentru că nu a fost

comunicată în condiții de regularitate procedurală părții pârâte.

Instanța de apel

a apreciat că o astfel de împrejurare, dacă ar fi reală, nu conduce la nulitatea

sentinței, ci numai a actului de procedură îndeplinit cu nesocotirea dispozițiilor

legale, în speță, dovada de comunicare a hotărârii; fiind vorba despre un act săvârșit

după dezînvestire, nulitatea nu poate afecta hotărârea pronunțată.

Consecința nulității

actului de procedură al comunicării este aceea că partea poate exercita oricând

calea de atac, însă, în speță, nu este necesară aplicarea acestui raționament, întrucât

apelul pârâtului a fost formulat în termen.

În temeiul dispozițiilor

art. 506 alin. (3) C. proc. civ., pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită

se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată

civilă Statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauza pendinte,

la rândul său, Ministerul Finanțelor Publice a înțeles să își exercite drepturile

procesuale prin mandatar, acordând mandat special în acest sens Direcției Generale

a Finanțelor Publice Prahova.

Într-o atare situație,

instanța de apel a apreciat că citarea Satului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin mandatar, la sediul reprezentantului nu poate fi considerată ca încălcând

dispozițiile procedurale în materie de citare.

Pentru motivele

arătate, primul motiv de apel a fost înlăturat ca nefondat.

De asemenea, au

fost considerate nefondate și criticile apelantului pârât potrivit cărora, în mod

eronat instanța de fond a concluzionat că termenul de prescripție pentru acordarea

daunelor materiale și morale pentru prejudiciul produs ca urmare a restrângerii

libertății prin măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a început

să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 43 din 04

februarie 2008, prin care s-a admis contestația la executare, respectiv 14

februarie 2008, concluzionându-se astfel, că termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Astfel, raportat

la termenul special de prescripție reglementat de art. 506 alin. (2) C. proc.

pen., la momentul rămânerii definitive a sentinței penale nr. 43 din 04

februarie 2008 și la cel al înregistrării cererii pe rolul primei instanțe, s-a

apreciat că acțiunea nu este prescrisă sub acest aspect.

Celelalte susțineri

ale apelantului au vizat, în realitate, temeinicia pretențiilor și au fost anlizate

împreună cu criticile vizând fondul cauzei.

Pe de o parte,

s-a constatat că apelantul a invocat neincidența în cauză a dispozițiilor ce au

constituit temeiul juridic al acțiunii reclamantului, iar pe de altă parte, cuantumul

daunelor morale.

Or, așa cum apelantul

pârât a învederat prin motivele de apel, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Instanța de apel

a apreciat însă că aceste dispoziții legale trebuie interpretate prin prisma jurisprudenței

Curții Constituționale și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor

adiționale la aceasta.

Principiul responsabilității

statului există față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare

săvârșite în procesele penale și trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea

erori.

În cauza de față,

s-a constatat că reclamantul este victima unei astfel de erori care a condus la

restrângerea libertății sale, de vreme ce a fost nevoit să se prezinte la sediul

Serviciului de Probațiune după expirarea termenului de încercare a pedepsei de 2

luni cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Curtea de Apel

a mai apreciat că întrucât, pentru stabilirea momentului de la care a început să

curgă acest termen de încercare, reclamantul a fost nevoit să apeleze la procedura

contestației la executare, nu exonerează statul de obligația de despăgubire pentru

prejudiciul suferit și care a fost generat de eroarea ce s-a comis la pronunțarea

hotărârii de condamnare.

Contestația la

executare a fost singurul mijloc procedural posibil pentru înlăturarea erorii și

care a condus la prejudicierea reclamantului, ce a fost obligat, așa cum deja s-a

arătat, să se supună măsurilor de supraveghere dincolo de limitele termenului de

încercare.

Pentru aceste

motive, instanța de apel a considerat că în mod legal tribunalul a apreciat că în

speța dedusă judecății sunt aplicabile textele de lege care au stat la baza solicitărilor

reclamantului, criticile apelantei vizând aceste aspecte fiind nefondate.

Celelalte critici

legate de modul de soluționare în fond a raportului juridic litigios s-au referit

la daunele morale, iar instanța de apel a constatat că tribunalul a prezentat argumentația

pentru care a considerat că reclamantul este îndrituit la acordarea acestora, conform

considerentelor sentinței apelate.

Așa fiind, au

fost găsite nefondate criticile pârâtului potrivit cărora este imposibil de cunoscut

considerentele care au stat la baza acordării daunelor morale.

În ce privește

cuantumul acestor daune morale, instanța de apel a analizat criticile apelantului

pârât împreună cu cele ale reclamantului privitoare la aceleași aspecte.

Sub aspectul apelului

declarat de reclamantul T.E., instanța de apel a reținut că o primă critică vizează

admiterea de către tribunal a excepției prescripției invocată de pârât.

Așa cum cum rezultă

din sentința apelată, această excepție a privit daunele materiale și morale pentru

arestarea nelegală.

S-a constatat

că prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat obligarea la plata unei sume

globale pentru prejudiciul material și moral, suferit prin erorile judiciare a căror

victimă a fost.

Pretențiile reclamantului

însă, au avut la bază două cauze diferite, și anume: arestarea preventivă și obligarea

la supunerea unor măsuri de supraveghere.

Pentru fiecare

din aceste situații curge un termen de prescripție diferit, împrejurarea reținută

în mod corect de către prima instanță.

Pe de altă parte,

instanța a mai constatat că tribunalul nu a încălcat principiul disponibilității,

așa cum a susținut apelantul, întrucât cererea sa de chemare în judecată a fost

analizată, doar că s-a reținut că pentru o parte dintre solicitări, pretențiile

au fost formulate cu depășirea termenului defipt de lege.

Faptul că, în

ceea ce îl privește pe reclamant, erorile judiciare s-au întins pe o perioadă mare

de timp, nu îl îndreptățește la analizarea pretențiilor pentru care s-a împlinit

termenul special de prescripție, a mai apreciat instanța de apel, întrucât reclamantul

a avut posibilitatea să se adreseze și pentru acestea instanței înăuntrul celor

18 luni, astfel cum prevede art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

În consecință,

au fost respinse ca nefondate criticile reclamantului privind admiterea de către

prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată

de pârâtă.

Sub aspectul criticilor

vizând cuantumul sumei acordate cu titlu de daune materiale și morale, curtea de

apel reținut că nu poate avea în vedere susținerile apelantului, în sensul că, inițial,

Tribunalul Argeș acordase cu același titlu, suma de 20.000 RON.

Pe de o parte,

hotărârea acestei din urmă instanțe a fost desființată pentru încălcarea normelor

de competență, iar într-o asemenea situație, în lumina dispozițiilor procedurale,

numai dovezile administrate de instanța necompetentă rămân câștigate judecății și

nu se mai poate dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Pe de altă parte,

s-a constatat că Tribunalul, în considerentele sentinței, a menționat în mod expres

care au fost probatoriile care au condus la stabilirea situației de fapt.

În ceea ce privește

criteriile care au stat la baza stabilirii sumei acordate, așa cum s-a decis în

jurisprudență, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se determină doar

în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale,

relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra

evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta

activități generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât

instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când

acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci

judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor

particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de

autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire

la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate,

aspecte corect reținute de Tribunal.

Raportat la aceste

considerații jurisprudențiale, instanța de apel a apreciat că suma acordată că tribunal

este de natură a acoperi prejudiciul încercat de către apelant, ca urmare a faptului

că a fost nevoit să se prezinte în fața serviciului de probațiune într-un interval

de timp în care nu mai avea această obligație, fiind totodată nevoit să efectueze

în acest scop călătorii din Statele Unite ale Americii unde își stabilise locuința

în mod legal.

Având în vedere

cele expuse, Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate și criticile apelantului

pârât care vizau aceleași aspecte.

Totodată, au fost

respinse toate celelalte susțineri ale reclamantului care privea prejudiciul încercat

ca urmare a arestării sale, întrucât, sub acest aspect, acțiunea a fost considerată

ca prescrisă, astfel încât nu este posibilă modificarea cuantumul despăgubirilor,

prin luarea în considerare și a consecințelor măsurii privative de libertate (arestarea).

În consecință,

în baza art. 296 C. proc. civ., ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, au formulat recurs ambele părți.

Recurentul reclamant,

prin motivele sale de recurs, s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ.

Într-un prim motiv

de recurs, recurentul susține că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât

instanța de apel a respins cererea motivată a apărătorului său de amânare a cauzei,

fără nicio motivare, astfel încât a rămas în pronunțarea asupra pricinii, chiar

fără a dispune amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise; totodată,

se menționează că era prima cerere pentru lipsă de apărare formulată în cauză, cerere

cu care reprezentantul Ministerului Public a arătat că este de acord.

În acest fel,

mai arată recurentul, dreptul la apărare, precum și la un proces echitabil, i-au

fost încălcate în mod flagrant, astfel că, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei

la instanța de apel pentru reluarea judecății în condiții de legalitate.

Al doilea motiv

de recurs vizează fondul cauzei și se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Astfel, se critică

pentru nelegalitate confirmarea soluției primei instanțe în ce privește soluția

de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de

pârât, apreciindu-se în mod eronat că cererea de chemare în judecată are două capete

de cerere.

Recurentul susține

că instanțele au încălcat principiul disponibilității ce guvernează procesul civil

atunci când au apreciat, contrar punctului său de vedere exprimat în mod constant,

în sensul că cererea noastră vizează două împrejurări distincte ce pot fi analizate

individual și independent.

În realitate,

acțiunea a avut un singur capăt de cerere, unitar și indivizibil, respectiv, solicitarea

de a fi despăgubit material și moral pentru erorile judiciare grave săvârșite de

instanțele de judecată în ceea ce îl privește, pornind de la faptul că, după ce

a stat în arest preventiv peste 7 luni de zile, în final a fost achitat pentru fapta

cea mai gravă - cea care determinase și arestarea preventivă - aplicându-i-se o

pedeapsa de 2 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere, moment la care s-a

omis însă a se indica și data de la care începe să curgă termenul de încercare.

Tot acest șir

de erori, pentru care a fost nevoit să facă numeroase cereri, să formuleze numeroase

căi de atac, s-a întins pe o perioada care a început de la data arestării preventive

din anul 1999 și s-a încheiat odată cu admiterea contestației la executare și stabilirea

momentului de la care a început să curgă termenul de încercare, respectiv 4

februarie 2008.

Or, întreagă acesta

perioadă, în mod evident, l-a afectat atât pe recurent cât și familia sa, fiind

o perioadă de stres, de incertitudine, marcată cu numeroase momente tensionate;

tocmai aceste împrejurări l-au determinat să aplice la loteria vizelor și să părăsească

România, încercând să-și refacă viața în altă țară.

Soluțiile instanțelor

sunt greșite și sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate, fiindu-i

acordată ridcola sumă de 14.000 RON, cu toate că, inițial, Tribunalul Argeș, îi

acordase, în aceleași condiții de admitere a excepției prescripției, suma de 20.000

RON.

Recurentul susține

că judecătorul este suveran în a stabili suma ce poate repara daunele morale ce

i se cuvin unei persoane care este victima unei erori judiciare, însă este necesar

ca suma respectivă să acopere întrucâtva prejudiciul suferit.

Din acest punct

de vedere, învederează că decizia atacată nu analizează susținerile sale (dovedite

cu acte medicale și cu declarația martorului audiat) că în perioada cât a fost arestat

preventiv s-a îmbolnăvit de rinita alergică cronică, boala de care suferă și în

prezent.

Trebuia, de asemenea,

să se țină seama de numeroasele șicane din partea autorităților statului și pe care

le-a suportat ulterior eliberării sale din penitenciar, precum și de faptul că o

gravă eroare judiciară în stabilirea termenului de încercare a determinat chemarea

sa periodică din Statele Unite, unde și-a stabilit reședința în mod legal, ceea

ce a determinat nu numai agravarea rinitei alergice căpătate în închisoare, ci și

riscul de a-și pierde locul de muncă pe care cu greu l-a găsit în noua sa țară.

Recurentul conchide

prin a susține că este imposibil de înțeles cum a fost posibil să fie cercetat luni

de zile, arestat preventiv alte 7 luni de zile, supus unor presiuni psihice greu

de imaginat, pentru ca, în final să primească o condamnare minimă de 2 luni, numai

pentru a nu fi achitat pentru toate faptele, astfel cum ar fi fost necesar.

Recurentul pârât,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Fiananțelor

Publice Prahova, prin recursul său, s-a prevalat de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, se arată

în dezvoltarea criticilor că ambele instanțe de fond și-au însușit în totalitate

susținerile reclamantului, au interpretat trunchiat dispozițiile legale în materie,

evidențiind numai aspectele favorabile reclamantului, fără a se ține seama și de

argumentele sale.

Instanța de apel

a dat o interpretare greșită textelor incidente situației de fapt reținute în cauză.

Se critică respingerea

excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea de acordare

a daunelor materiale și morale pentru prejudiciul produs ca urmare a restrângerii

libertății în mod nelegal prin executarea pedepsei sub supraveghere; recurentul

susține că în mod nelegal s-a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă

de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 43 din 04 februarie 2008,

prin care s-a admis contestația la executare, respectiv 14 februarie 2008, considerându-se

în acest fel că termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Recurentul subliniază

că temeiul de drept al prezentei acțiuni îl constituie dispozițiile art. 504 și

urm. C. proc. pen., potrivit cărora, în vederea acordării de despăgubiri este necesară

îndeplinirea anumitor condiții.

Raportat la speța

dedusă judecații, restrângerea libertății reclamantului, prin omisiunea instanței

de a stabili în concret durata termenului de încercare, trebuia să fi fost stabilită

printr-o hotărâre definitivă de revocare a hotărârii restrictive de libertate, achitare

sau încetare a procesului penal.

Recurentul învederează

că reclamantul s-a prevalat de o hotărâre pronunțată într-o contestație la executare,

respectiv, sentința penală nr. 43 din 04 februarie 2008 a Tribunalului Dolj, prin

care s-a stabilit termenul de încercare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Or, o astfel de

hotărâre nu se încadrează în dispozițiile exprese ale art. 504 alin. (3) C.

proc. pen., întrucât nu este o hotărâre de revocare, achitare sau încetare a procesului

penal. De asemenea, este de reținut faptul că prin contestația la executare, promovată

în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se înlătură nelămuririle cu

privire la executarea sentinței penale.

Hotărârea de revocare,

achitare sau încetare a măsurii privative de libertate, presupune o pronunțare pe

fond asupra legalității măsurii restrictive de libertate; o hotărâre judecătorească

pronunțată într-o contestație la executare nu are acest caracter, întrucât nu poate

reprezenta infirmarea soluției anterioare, în sensul recunoașterii, pe aceasta cale,

a erorii comise de instanța care a pronunțat hotărârea atacată. De asemenea, nici

nu poate fi reținută vreo eroare, câtă vreme intimatul reclamant, deși a fost achitat

pentru unele fapte, a fost condamnat pentru altele, astfel încât nu se poate stabili,

în acest litigiu, dacă faptele pentru care a fost condamnat nu ar fi necesitat măsura

restrictivă de libertate.

În privința daunelor

morale, instanța se rezumă doar la a afirma că statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciul cauzat, fără a indica temeiurile de drept care conferă dreptul la o

reparație morală și fără a face o analiza a criteriilor prevăzute de lege pentru

acordarea acestor despăgubiri. Recurentul susține că, într-o atare situație, nu

este posibil a se cunoaște considerentele pentru care instanța a apreciat că reclamantul

beneficiază de suma stabilită prin decizia apelată, mai ales că, în apărare, a susținut

neîndeplinirea condițiilor pentru acordarea acestor despăgubiri.

Cum în materia

răspunderii statului pentru erorile judiciare nu s-a declanșat o astfel de procedură

împotriva României, instanțele române sunt datoare să aplice normele de drept intern

cauzelor pe care le judecă.

Totodată, recurentul

arată că instanța, aplicând dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. a dispus obligarea

sa la plata unor despăgubiri care își au fundamentul în dispozițiile de drept comun

intern, încălcând astfel dispozițiile speciale consacrate atât în art. 52 alin.

(3) din Constituția României, cât și prevederile art. 504 și următoarele C.

proc. pen.

Procedând astfel,

instanța a condamnat statul pentru fapte săvârșite de organele sale cu atribuții

judiciare, or, referitor la răspunderea în materie a statului, sunt aplicabile normele

dreptului public în concepția cărora statul are o răspundere directă, dar numai

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare; în consecință, statul nu este

responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi care

primesc o delegație de suveranitate, deoarece aceștia, în privește modul de a o

îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Părțile nu au

formulat întâmpinări la motivele de recurs, recurentul reclamant depunând însă concluzii

scrise în ședința publică de la termenul din 14 iunie 2013 de dezbaterea pe fond

a recursurilor.

Având în vedere

că prin motivele sale de recurs reclamantul a susținut și motive de casare (art.

304 pct. 5 C. proc. civ.), dar și de modificare (art. 304 pct. 9), în timp ce pârâtul

a susținut doar motive de modificare a decizei recurate (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., potrivit recalificării date de Înalta Curte a criticilor concepute de

pârât, în recursul de față nefiind aplicabile dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.), Înalta Curte va proceda la analiza criticilor formulate de părți în ordinea

impusă de efectele acestora, prioritate având motivele de casare.

Calea de atac

formulată de reclamant este nefondată, iar recursul pârâtului va fi admis pentru

cele ce urmează.

Recurentul reclamant,

pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a invocat încălcarea dreptului său la

apărare prin respingerea fără motivare de instanța de apel a cererii de amânare

pe care a formulat-o, reținând cauza în pronunțare, chiar fără a dispune amânarea

pronunțării.

Înalta Curte,

verificând aceste susțineri, constată că la dosar apel, într-adevăr reclamantul,

prin apărătorul său, a depus o cerere de amânare a cauzei, motivând imposibilitatea

de prezentare de necesitatea apărării intereselor altor clienți, la Judecătoria

sector 1.

Asupra acestei

cereri, instanța de apel s-a pronunțat Ia termenul din 18 octombrie 2012, în sensul

respingerii ei; reprezentantul Ministerului Public a fost de acord cu amânarea cauzei

pentru motivul invocat.

Înalta Curte reține

că dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o normă dispozitivă

care stabilește că și în cazul unei cereri temeinic motivată instanța poate acorda

un singur termen pentru lipsă de apărare, astfel că, amânarea cauzei chiar în cazul

în care este temeinic motivată este o chestiune lăsată la aprecierea instanței învestite

cu soluționarea cauzei ce nu poate fi cenzurată de instanța de recurs.

În ce privește

acodul exprimat de Ministerul Public în sensul amânării cauzei, această manifestare

de voință este lipsită de relevanță din perspectiva prezentei analize de nelegalitate,

întrucât amânarea cauzei pe temeiul acordului părților este obiect de reglemantare

al art. 155 alin. (1) C. proc. civ., acord care, în contextul art. 156 alin.

(1) C. proc. civ. este o cerință pe care textul nu o prevede; în plus, chiar în

termenii art. 155 alin. (1) C. proc. civ., acordul Ministerului Public nu se suprapune

condiției prevăzute de această normă, întrucât neopunerea la amânare trebuie să

provină de la partea adversă (în speță, apelantul pârât), iar nu de la un participant

în proces ce nu poate face acte procesuale de dispoziție, precum este reprezentantul

Ministerului Public.

Referitor la inexistența

unei dispoziții de amânare a pronunțării, Înalta Curte constată că nici aceasta

nu reprezintă o neregularitate în condițiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ.; astfel,

instanța va dispune amânarea pronunțării la cererea părții, dacă a respins o cerere

de amânare a cauzei în condițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ.

Din examinarea

cererii de amânare depuse de apărătorul reclamantului, reiese însă că acesta nu

a formulat o astfel de solicitare subsidiară, ignorând caracterul dispozitiv al

art. 156 alin. (1) C. proc. civ. și puterea de apreciere a instanței asupra acesteia.

Împrejurarea nemotivării

respingerii cererii de amânare, chiar dacă este o susținere reală a recurentului,

acesta nu demonstrează sau justifică prin intermediul motivelor de recurs posibila

vătămare procesuală produsă prin această neregularitate a soluționării cererii sale,

condiția vătămării fiind prevăzută în mod explicit de dispozițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ., pe temeiul cărora se analizează ciriticile formulate în

baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Un al doilea motiv

de recurs formulat de recurent în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privește

greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, pornindu-se

de la aprecierea pretins eronată că cererea sa de chemare în judecată a avut două

capete de cerere, sens în care critica presupune și evaluarea pe temeiul art. 304

pct. 5 C. proc. civ. (încălcarea principiului disponibilității).

Înalta Curte constată

a fi nefondată și această critică întrucât, astfel cum corect au stabilit instanțele

de fond, în aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., cererea

de chemare în judecată a dedus judecății două situații juridice distincte, recurentul

reclamant solicitând repararea prejudiciilor morale și materiale atât pentru arestarea

sa nelegală un interval de 7 luni în anul 1999, cât și pentru pretinsa sa supunere

la exigențele măsurilor de supraveghere ce dau conținut executării pedepsei sub

supraveghere, dincolo de epuizarea termenului de încercare de 3 ani; or, fiecare

dintre aceste situații are o cauză diferită, susceptibile a genera formularea unor

cereri principale, întemeiată fiecare dintre ele pe dispozițiile art. 504 alin.

(2) rap. la alin. (1) din același text, fiind doar opțiunea reclamantului a le formula

împreună, nefiind vorma despre o cerere unică ori indivizibilă.

În aceste condiții,

și analizarea fiecăreia dintre aceste cereri (pretenții) este una individuală, instanța

trebuind a verifica întrunirea condițiilor legale prevăzute de art. 504 și urm.

C. proc. pen. pentru fiecare dintre ele.

Or, între aceste

condiții se regăsește și cea privind respectarea termenului special de prescrispție

prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel, în ce

privește arestarea nelegală, art. 506 alin. (2) este explicit în a dispune că termenul

de prescripție de 18 luni curge în acest caz de la data rămânerii definitive a hotărârii

prin care s-a dispus achitarea.

Astfel, recurentul

reclamant a fost condamnat la 2 ani cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

urmată de achitare - în revizuire - pentru una dintre cele două fapte complicitate,

anume cea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.; pentru cealaltă faptă

de complicitate la infracțiunea prevăzută de art. 26 rap. la art. 290 C. pen. a

rămas condamnat la o pedeapsă de 2 luni, de asemenea, cu executarea pedepsei sub

supraveghere; recurentul reclamant în cursul procesului penal a pretins că a fost

arestat preventiv 7 luni.

Indiferent pentru

care dintre cele două fapte s-a dispus arestarea sa preventivă - fie pentru cea

soldată cu achitarea în revizuire, fie în considerarea celei pentru care a rămas

condamnat la 2 luni cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere - cererea

de reparare a pagubei pricinuite prin arestarea preventivă trebuia formulată în

termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii date în revizuire

(data nașterii dreptului material la acțiune), cea prin care a dispărut temeiul

condamnării sale la pedeapsa de 2 ani - complicitate la infracțiunea prevăzută de

art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și de la care, implicit, instanța civilă

putea aprecia asupra lipsirii de libertate în mod nelegal, în sensul art. 504

alin. (1) și (2) C. proc. pen., în esență, susținându-se că nici achitarea (ulterioară

condamnării) și nici executarea unei pedepse cu suspendare sub supraveghere nu antrenează

vreo privare de libertate sub forma detenției (arestării).

Or, astfel cum

instanțele de fond au reținut, acesta achitare a intervenit în soluționarea cererii

de revizuire admise prin sentința penală nr. 235 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului

Dolj, secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 7336 din 19 decembrie 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs împotriva deciziei

instanței de apel (decizia nr. 283 din 5 octombrie 2006 a Curții de Apel Craiova).

În consecință,

termenul special de prescripție a început să curgă la data de 19 decembrie 2006

și s-a împlinit la 19 iunie 2008; cum cererea de chemare în judecată în cauza de

față, a fost promovată de recurentul reclamant la data de 20 noiembrie 2008, rezultă

că pentru cererea în repararea pagubei produse prin arestarea preventivă, termenul

special de prescripție era împlinit.

Pentru o mai bună

sistematizare a prezentelor considerente, în acest context, se impun a fi analizate

și criticile recurentului pârât privind greșita respingere a excepției dreptului

material la acțiune pentru cererea în repararea pagubei decurgând din pretinsa obligare

a reclamantului la a se conforma măsurilor de supraveghere, dincolo de împlinirea

celor 3 ani reprezentând termenul de încercare pentru pedeapsa de 2 luni.

Dată fiind cauza

acestei cereri (supunerea la măsuri de supraveghere după expirarea termenului de

încercare în executarea pedepsei sub supraveghere), ceea ce a prilejuit recurentului

reclamant formularea acestui capăt de cererere a fost nu doar admiterea cererii

sale de revizuire (care nu se referea la momentul începutului curgerii termenului

de încercare de 3 ani pentru pedeapsa rămasă de 2 luni), ci admiterea contestației

la executare, prin care s-a lămurit de instanța de executare, în temeiul art. 461

lit. c) C. proc. pen., momentul de la care termenul de încercare a început să curgă,

acesta fiind și momentul nașterii dreptului material la acțiune; acest moment este

cel al cunoașterii tuturor împrejurărilor relevante și a pretinsului fapt ilicit,

întrucât cererea formulată în baza art. 504 C. proc. pen., are un temei delictual.

Această contestație

la executare a fost soluționată prin sentința penală nr. 43 din 4 februarie 2008

a Tribunalului Dolj, secția penală, rămasă definitivă prin nerecurare la 15

februarie 2008, în aplicarea art. 416 pct. 4 lit. a) C. proc. pen. corob. cu

art. 186 C. proc. pen., privind modalitatea de calcul a termenelor procedurale,

precum termenul de recurs.

Prin această hotărâre

judecătorească s-a statuat că termenul de încercare de 3 ani a început să curgă

de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 349 din 19 iunie 2002 a Tribunalului

Dolj, respectiv 22 aprilie 2004.

Prin urmare, de

la această dată recurentul reclamant a putut face susținerea cu privire la plasarea

măsurilor de supraveghere din anul 2008 dispuse de Serviciul de Probațiune Prahova

în executarea pedepsei cu suspendare sub supraveghere (astfel cum sunt descrise

în acțiune) în afara termenului de încercare; așa fiind, rezultă că cererea de chemare

în judecată din 20 noiembrie 2008 este formulată în cadrul termenului special de

prescripție de 18 luni, calculat de la data de 15.02.2008.

Înalta Curte constată

însă, că instanța de apel în mod nelegal a confirmat soluția dată de prima instanță

acestui capăt de cerere, în aplicarea art. 504 C. proc. pen., astfel cum corect

susține recurentul pârât.

Astfel, executarea

pedepsei, indiferent de modalitatea de executare dispusă de instanța penală (cu

executare, suspendare condiționată sau suspendare sub supraveghere, amendă penală

etc), este parte a procesului penal, întrucât numai după executarea pedepsei scopul

procesului penal definit în art. 1 C. proc. pen, este împlinit, iar raportul de

răspundere juridică penală se epuizează.

În consecință,

executarea unei pedepse dincolo de limitele în care tragerea la răspundere penală

a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este plasată în afara

legii, asemenea acte de executare neavând temei legal.

Atare constatare

permite Înaltei Curți confirmarea celor reținute de instanțele de fond că acest

capăt de cerere este susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 504 alin.

(2) C. proc. pen., pentru că, în măsura în care recurentul reclamant ar fi fost

obligat să îndeplinească, dincolo de termenul de încercare, anumite obligații dintre

cele ce dau conținut măsurilor de supraveghere a acestei modalități de executare

a pedepsei [art. 86 alin. (1) lit. a) - d) C. pen.], între care și cea de prezentare

periodică în fața Serviciului de Probațiune căruia i-a fost încredințată supravegherea

acestor măsuri, ar echivala cu o îngrădire nelegală a libertății sale, susceptibilă

a-i produce prejudicii de natură a fi reparate prin formularea unei cereri în condițiile

art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen.; situația este identică, de exemplu, celei

în care un condamnat la o pedeapsă cu închisoarea ar fi obligat să rămână în locul

de detenție după expirarea mandatului de executare a pedepsei.

Față de cele arătate

cu privire la lămurirea momentului la care termenul de încercare de 3 ani aplicat

recurentului reclamant, în sensul că acesta a început să curgă la 22 aprilie 2004,

ar rezulta că acest termen se împlinea la 22 aprilie 2007.

Aceast calcul

este însă valabil dacă pe parcursul executării pedepsei sub supraveghere nu au intervenit

alte incidente procedurale de natură a temporiza împlinirea termenului de încercare,

cum ar fi, de exemplu, suspendarea executării pedepsei.

Or, așa cum rezultă

din cuprinsul sentinței penale nr. 235 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Dolj (hotărârea

de revizuire), definitivă prin decizia penală nr. 7336 din 19 decembrie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea de admitere în principiu a

cererii de revizuire din 4 aprilie 2005, instanța de revizuire, în temeiul art.

404 alin. (1) C. proc. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei până la data

rămânerii definitive a hotărârii date în revizuire; ca atare, măsura suspendării

executării pedepsei a durat până la data de 19 decembrie 2006, data pronunțării

deciziei penale nr. 7336 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs.

Urmare a acestei

suspendări a executării pedepsei sub supraveghere, rezultă că în intervalul cuprins

între 4 aprilie 2005 și 19 decembrie 2006, recurentul reclamant nu s-a aflat în

executarea pedepsei (1 an 8 luni și 15 zile), efectul oricărei suspendări fiind

acela că perioada cât durează cauza suspendării nu intră în calcului respectivului

termen; în consecință, termenul de încercare de 3 ani stabilit ca durată a executării

pedepsei sub supraveghere s-a împlinit nu la 22 aprilie 2007, ci cu 1 an, 8 luni

și 15 zile mai târziu, anume la 6 ianuarie 2009, dată la care s-a și închis dosarul

de supraveghere de Serviciul de Probațiune Prahova, astfel cum s-a comunicat instanței

la dosar Tribunal Prahova.

Înalta Curte constată,

prin urmare, că cele invocate de recurentul reclamant ca fiind măsuri de supraveghere

dispuse în afara termenului de încercare (chemarea sa în țară din America, concediu

fără plată de la angajatorul de acolo, cheltuieli de transport din S.U.A. în România,

inconvenientul unei lungi călătorii cu avionul, în condițiile rinitei sale alegice

etc.) întâmplate în septembrie - octombrie 2008, sunt măsuri legale de supraveghere

în executarea pedepsei sale, în cadrul termenului de încercare, dup reluarea cursului

acestuia la 19 decembrie 2006.

Având în vedere

cele ce preced, Înalta Curte apreciază că celelalte critici - atât ale reclamantului,

cât și ale pârâtului, chiar de netemeinicie fiind (relative la cuantumul daunelor

acordate), au rămas fără obiect, dată fiind modificarea deciziei ce se va dispune

într-o corectă aplicare a legii la împrejurări de fapt ale cauzei pe deplin stabilite

de instanțele de fond, astfel cum prevede art. 313 C. proc. civ..

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului se va respinge

ca nefondat, iar în baza art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. se va admite recursul declarat de pârât, în sensul modificării în parte

a deciziei recurate, astfel că, se va admite apelul pârâtului și se va schimba în

parte și sentința primei instanțe, în sensul respingerii ca neîntemeiat și a capătului

de cerere privind acordarea de daune morale și materiale pentru restrângerea nelegală

a libertății, ca urmare a măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul formulat de reclamantul T.E. împotriva deciziei nr. 72 din 18 octombrie

2012 a Curții de Apel Ploiești, secția

I

civilă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova, împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte

decizia recurată, astfel:

Schimbă în parte

sentința, în sensul că:

Respinge, ca neîntemeiată,

și cererea privind acordarea de daune morale și materiale pentru restrângerea nelegală

a libertății, ca urmare a măsurii suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 20 iunie 2013.