ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 445/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 445/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Tribunalul Argeș,
secția civilă, prin Sentința civilă nr. 274 de la 22 decembrie 2009, a respins
acțiunea formulată de reclamantul I.T. în contradictoriu cu Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor
Publice Argeș și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Pitești, cu motivarea că punerea în executare a hotărârii s-a făcut după
rămânerea definitivă a acesteia, or, aceasta a rămas definitivă abia în 2 iunie
2009, când Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat
împotriva Sentinței penale nr. 28 /F din 16 martie 2009, iar reclamantul a fost
eliberat în momentul în care extrasul hotărârii a fost comunicat la locul de
deținere.
Prin Decizia civilă
nr. 92/ A din 25 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I
civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de reclamantul I.T., a schimbat
sentința în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul
Român prin Ministerului Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de
5.000 euro echivalent în lei la data plății, reținând că arestarea apelantului
- reclamant a avut loc după prescrierea executării pedepsei, care s-a împlinit
la data de 5 martie 2009, situație care nu este conformă exigențelor art. 5 din
Convenția europeană a drepturilor omului.
Împotriva acestei
hotărâri, reclamantul și pârâții au declarat recurs, după cum urmează:
Reclamantul I.T. a
solicitat admiterea recursului în sensul majorării cuantumului daunelor
acordate, întrucât suma de 5.000 euro este mult prea mică față de traumele
suferite în cele 8 zile de încarcerare la care a fost supus pe nedrept, fără a
indica vreun motiv de nelegalitate.
Ministerul Public
- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești a formulat recurs, solicitând
admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Pitești și
respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiate în temeiul art. 304 punctele
4 și 9 C. proc. civ., cu motivarea că reclamantul era îndreptățit la repararea
pagubei în condițiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen. numai dacă a fost privat
de libertate după ce a intervenit prescripția răspunderii penale și nu
prescripția executării pedepsei.
Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor
Publice Argeș a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și menținerea
ca legală și temeinică a soluției pronunțate de instanța de fond în condițiile
art. 304 punct 9 C. proc. civ., apreciind că reclamantul nu poate beneficia de
prevederile art. 5 alin. (5) din Convenția europeană a drepturilor omului în
sensul acordării reparațiilor ce s-ar cuveni persoanei care a fost deținută
contrar dispozițiilor legale, întrucât pedeapsa privativă de libertate a fost
stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Totodată, probatoriul
administrat în cauză este inapt să demonstreze intensitatea prejudiciului moral
și cu atât mai puțin să-l cuantifice, iar invocarea unor împrejurări menite a
sensibiliza instanța de judecată nu justifică sumele cerute.
Înalta Curte,
examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Recursul declarat
de reclamantul I.T. este nefondat, întrucât cuantumul daunelor stabilite de
instanța de apel a fost stabilit raportat la normele legale în vigoare la
momentul pronunțării deciziei de către instanța de apel.
Este adevărat că
reclamantului, prin lipsirea de libertate timp de 8 zile, i s-au produs
suferințe psihice în plan personal, însă nu trebuie ignorată situația premisă
și anume că acesta cunoștea că fusese condamnat la efectuarea unei pedepse
privative de libertate încă din anul 2000.
Lipsa de diligență a
acestuia constând în faptul de a nu aștepta soluționarea definitivă a
contestațiilor având ca obiect îndeplinirea termenului de prescripție nu poate
atrage în sarcina celorlalte părți obligația de plată a unor daune morale
nedatorate.
Celelalte susțineri
ale recurentului-reclamant vor fi respinse întrucât controlul de netemeinicie
al hotărârii excede limitelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu intră
în atribuțiile instanței de recurs.
Recursul pârâtului
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești este, de
asemenea, nefondat, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia
de casare obligatorie pentru instanța de apel, a statuat că dreptul la
despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, în speță,
de art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și nu de dispozițiile
art. 504 C. proc. pen.; în aceste condiții, decizia instanței de apel este dată
cu aplicarea corectă a legii și nu atrage incidența motivului de recurs întemeiat
pe dispozițiile art. 304 punct 9 C. proc. civ.
Cu privire la
incidența în cauză a art. 304 punct 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că
acest motiv de casare are în vedere situația în care instanța a depășit
atribuțiile puterii judecătorești, săvârșind un act pe care numai puterea
legislativă sau executivă îl poate face, ceea ce nu este cazul în speța dedusă
judecății.
Nefondat este și
recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, deoarece arestarea
reclamantului a avut loc după prescrierea executării pedepsei, care s-a
împlinit la data de 5 martie 2009, situație care contravine dreptului la
libertate și la siguranță consfințit de art. 5 din Convenția europeană a drepturilor
omului.
Sub aspectul
cuantumului sumei acordate pentru repararea prejudiciului moral, Înalta Curte
apreciază că acesta a fost corect determinat, instanța de apel având în vedere
principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor
despăgubiri echitabile cu reală funcție reparatorie și cu respectarea
dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Constituția României și art. 3 alin. (7)
din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului..
Recurentul -
reclamant a adus o critică generică hotărârii pronunțate de instanța de apel,
neputând fi reținut incident în cauză nici un motiv de nelegalitate limitativ
prevăzut de art. 304 C. proc. civ.; critica vizând greșita stabilire a
situației de fapt nu mai poate fi valorificată pe calea recursului,
nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a articolului 304 C.
proc. civ., deoarece punctele 10 și 11 nu mai există ca motive de recurs în
actuala reglementare, ca urmare a abrogării acestora prin O.U.G. nr. 138/2000.
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va
respinge recursurile declarate de reclamantul I.T., de pârâtul Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a
Finanțelor Publice Argeș și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Pitești împotriva Deciziei civile nr. 92/A din 25 octombrie 2011,
pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de reclamantul I.T., de pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș
și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești
împotriva Deciziei civile nr. 92/A din 25 octombrie 2011, pronunțată de Curtea
de Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 7 februarie 2013.
Procesat de GGC - DG