ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 445/2013

Tribunalul Argeș, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 274 de la 22 decembrie 2009, a respins acțiunea formulată de reclamantul I.T. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, cu motivarea că punerea în executare a hotărârii s-a făcut după rămânerea definitivă a acesteia, or, aceasta a rămas definitivă abia în 2 iunie 2009, când Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat împotriva Sentinței penale nr. 28 /F din 16 martie 2009, iar reclamantul a fost eliberat în momentul în care extrasul hotărârii a fost comunicat la locul de deținere.

Prin Decizia civilă nr. 92/ A din 25 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de reclamantul I.T., a schimbat sentința în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 5.000 euro echivalent în lei la data plății, reținând că arestarea apelantului - reclamant a avut loc după prescrierea executării pedepsei, care s-a împlinit la data de 5 martie 2009, situație care nu este conformă exigențelor art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul și pârâții au declarat recurs, după cum urmează: 1. Reclamantul I.T.

a solicitat admiterea recursului în sensul majorării cuantumului daunelor acordate, întrucât suma de 5.000 euro este mult prea mică față de traumele suferite în cele 8 zile de încarcerare la care a fost supus pe nedrept, fără a indica vreun motiv de nelegalitate. 2. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Pitești și respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiate în temeiul art. 304 punctele 4 și 9 C. proc. civ., cu motivarea că reclamantul era îndreptățit la repararea pagubei în condițiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen. numai dacă a fost privat de libertate după ce a intervenit prescripția răspunderii penale și nu prescripția executării pedepsei.

3. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și menținerea ca legală și temeinică a soluției pronunțate de instanța de fond în condițiile art. 304 punct 9 C. proc. civ., apreciind că reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 5 alin. (5) din Convenția europeană a drepturilor omului în sensul acordării reparațiilor ce s-ar cuveni persoanei care a fost deținută contrar dispozițiilor legale, întrucât pedeapsa privativă de libertate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Totodată, probatoriul administrat în cauză este inapt să demonstreze intensitatea prejudiciului moral și cu atât mai puțin să-l cuantifice, iar invocarea unor împrejurări menite a sensibiliza instanța de judecată nu justifică sumele cerute.

Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: 1. Recursul declarat de reclamantul I.T. este nefondat, întrucât cuantumul daunelor stabilite de instanța de apel a fost stabilit raportat la normele legale în vigoare la momentul pronunțării deciziei de către instanța de apel. Este adevărat că reclamantului, prin lipsirea de libertate timp de 8 zile, i s-au produs suferințe psihice în plan personal, însă nu trebuie ignorată situația premisă și anume că acesta cunoștea că fusese condamnat la efectuarea unei pedepse privative de libertate încă din anul 2000. Lipsa de diligență a acestuia constând în faptul de a nu aștepta soluționarea definitivă a contestațiilor având ca obiect îndeplinirea termenului de prescripție nu poate atrage în sarcina celorlalte părți obligația de plată a unor daune morale nedatorate.

Celelalte susțineri ale recurentului-reclamant vor fi respinse întrucât controlul de netemeinicie al hotărârii excede limitelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței de recurs. 2. Recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești este, de asemenea, nefondat, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare obligatorie pentru instanța de apel, a statuat că dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, în speță, de art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și nu de dispozițiile art. 504 C. proc. pen.; în aceste condiții, decizia instanței de apel este dată cu aplicarea corectă a legii și nu atrage incidența motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punct 9 C. proc.

civ. Cu privire la incidența în cauză a art. 304 punct 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare are în vedere situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, săvârșind un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății. 3. Nefondat este și recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, deoarece arestarea reclamantului a avut loc după prescrierea executării pedepsei, care s-a împlinit la data de 5 martie 2009, situație care contravine dreptului la libertate și la siguranță consfințit de art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului.

4. Sub aspectul cuantumului sumei acordate pentru repararea prejudiciului moral, Înalta Curte apreciază că acesta a fost corect determinat, instanța de apel având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reală funcție reparatorie și cu respectarea dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Constituția României și art. 3 alin. (7) din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului.. Recurentul - reclamant a adus o critică generică hotărârii pronunțate de instanța de apel, neputând fi reținut incident în cauză nici un motiv de nelegalitate limitativ prevăzut de art. 304 C. proc. civ.; critica vizând greșita stabilire a situației de fapt nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a articolului 304 C. proc.

civ., deoarece punctele 10 și 11 nu mai există ca motive de recurs în actuala reglementare, ca urmare a abrogării acestora prin O.U.G. nr. 138/2000. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamantul I.T., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești împotriva Deciziei civile nr. 92/A din 25 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul I.T., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești împotriva Deciziei civile nr. 92/A din 25 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG