ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1699/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 516 din 4 noiembrie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 3400/117/2013, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul G.R.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință: A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului G.R.I. suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul cât și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT Cluj.

Prin Decizia civilă nr. 386/A din 5 martie 2015 a Curții de Apel Cluj, a fost respins ca nefondat atât apelul declarat de reclamant cât și cel declarat de pârâți. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul G.R.I., pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, Serviciul Teritorial Cluj și respectiv pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca. Criticile aduse de reclamant hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate: Astfel, reclamantul susține că la aprecierea cuantumului despăgubirilor instanța de apel avut în vedere criterii de evaluare ce nu corespund practicii judiciare în materie.

În acest sens arată că prin Decizia nr. 1074 din 29 februarie 2002 Înalta Curte de Casație și Justiție a acordat despăgubiri de 10.000 euro doar pentru 30 zile de arestare nelegală. Or, susține reclamantul, privarea sa de libertate a avut o durată mai mare, respectiv de 166 zile de arest și de 205 zile privare de libertate redusă, motiv pentru care apreciază că despăgubirile stabilite sunt prea reduse. Din această perspectivă reclamantul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul acordării sumei de 100.000 euro, ce reprezintă o despăgubire rezonabilă. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Se arată că instanța de apel nu a acceptat susținerea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit căreia, reclamantul ar putea fi îndreptățit la despăgubiri doar în ipoteza în care procesul penal ar fi încetat în temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen., aceasta, în condițiile în care reclamantul, a invocat în susținerea acțiunii existența unei hotărâri definitive de achitare, făcând trimitere la dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Se arată că după înregistrarea dosarului la instanța de judecată la 25 mai 2007, s-a procedat la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, ce a fost menținută până la 27 august 2007, dată la care s-a dispus față de reclamant înlocuirea măsurii arestării preventive, cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

Se mai susține că, prin Sentința penală nr. 121/D/2008 pronunțată în ședința nepublică din 05 martie 2008 de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 2511/117/2007, instanța a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea 678/2001 modificată prin Legea nr. 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. reținută în sarcina reclamantului, în infracțiunea de lovire, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen., săvârșită față de partea vătămată N.P. Cu privire la această infracțiune, instanța prin aceeași sentință a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen., încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului, ca urmare a retragerii plângerii penale prealabile.

Prin aceeași sentință, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea reclamantului G.R.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de minori prev. și ped. de art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001, modificată prin Legea nr. 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d), C. proc. pen., instanța a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire, conducere, aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003. În aceeași idee, se mai arată că prin sentința anterior menționată, a fost revocată față de reclamant, măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Având în vedere starea de fapt expusă, se susține de același recurent că, decizia atacată este rezultatul aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor legale incidente în cauză. Astfel, se susține că instanța de apel nu a ținut cont că prin Sentința penală nr. 121/D/2008 pronunțată în ședința nepublică din data de 05 martie 2008 de către Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 2511/117/2007, instanța a dispus printre altele, nu numai achitarea inculpatului ci și schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 modificată prin Legea 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (reținută în sarcina reclamantului), în infracțiunea de lovire, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen.

săvârșită față de partea vătămată N.P. Prin urmare, reclamantul nu a fost întru totul achitat. Același recurent mai susține că, în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru motivele arătate în fața instanței de fond, motiv pentru care se solicită a fi analizate de instanța de recurs. Contrar celor reținute de instanța de apel, același recurent susține că pretențiile reclamantului nu se circumscriu cazurilor care dau dreptul la repararea pagubei conform art. 504 C. proc. pen. și, nici nu sunt în acord cu tratatele internaționale, în condițiile în care reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv și apoi achitat, nefiind întrunită nici condiția stabilită prin art. 504(3) C. proc.

pen. Prin urmare, susține același recurent, în cauza pendinte, din dosarul penal acvirat în probațiune, nu rezultă că reclamantul a fost condamnat definitiv și, nici că i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal în cursul procesului penal. Sub aspectul prejudiciului moral, același recurent susține că probele administrate nu relevă împrejurări legate de implicațiile morale pe care durata reținerii le-a avut asupra reclamantului. Se mai arată că motivarea acordării daunelor morale, s-a făcut de reclamant prin susțineri neconforme, incluzându-se și elemente care nu au nicio legătură cu răspunderea statală obiectivă în materie, situație în care nu sunt întrunite condițiile esențiale ale răspunderii civile în cauză.

Același recurent mai susține că înscrisurile anexate de reclamant în probațiune, nu conțin un minim de indicii care să facă legătura dintre afecțiunile de care suferă reclamantul și, faptul reținerii sale timp de 5 luni, motiv pentru care se solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii. Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, Serviciul Teritorial Cluj, vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. În acest sens se susține că deși reclamantul G.R.I.

nu se află în nici unul dintre cazurile reglementate de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., instanțele au admis în mod greșit acțiunea pe dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.Astfel, recurentul învederează că prin Rechizitoriul nr. 15D/P/2006 din 21 mai 2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatului G.R.I., reclamant în prezenta cauză, pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat, trafic de persoane și trafic de minori, prev. și ped. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003, art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 13 alin. (1),2 și 3 din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fapte presupus comise împreună cu coinculpații G.A., A.A. și R.M.V., trimiși în judecată prin același rechizitoriu și condamnați definitiv pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori. Cu privire la G.R.I., reclamant în cauză, prin Sentința penală nr. 121/D din 05 martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 2511/117/2007 al Tribunalului Cluj, s-a dispus achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003; achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de minori prev. de art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001; încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. h) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de lovire prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. [consecutiv schimbării încadrării juridice a infracțiunii de trafic de persoane prev.de art. 12 alin. (1) și 2 lit. b) din Legea nr. 678/2001, cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea de lovire prev.de art. 180 alin. (1) C. pen., față de persoana vătămată N.P.] ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

Ulterior, soluționării fondului cauzei, respectiv prin încheierea nr. 1405 din 20 august 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Suceava, care prin Decizia penală nr. 74 din 23 noiembrie 2010, a menținut integral dispozițiile Sentinței penale nr. 121 din 05 martie 2008, respingând apelurile declarate în cauză, hotărârea rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 4009 din 05 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Este real că, prin încheierea penală nr. 47/C din 30 martie 2007 a Tribunalului Cluj s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de G.R.I., măsură care a fost prelungită, în faza de urmărire penală și ulterior menținută după sesizarea instanței, în condițiile legii, până la 04 septembrie 2007, când a rămas definitivă încheierea din 27 august 2007 a Tribunalului Cluj, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligația de a nu părăsi localitatea, înlocuită apoi la 03 decembrie 2007 cu măsura obligării de a nu părăsi țara, această ultimă măsură preventivă fiind revocată odată cu soluționarea pe fond a cauzei, prin Sentința penală nr. 121/D din 05 martie 2008 a Tribunalului Cluj.

Astfel, același recurent mai susține că reclamantul G.R.I., a fost privat de libertate în perioada 30 martie - 04 septembrie 2007 și respectiv, i-a fost restrânsă libertatea în perioada 05 septembrie 2007 - 05 martie 2008, că art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

prevede că: "persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare". Alin. (2) al aceluiași articol prevede că "are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal" situații care, conform prevederilor alin. (3) al art. 504 "trebuie stabilite, după caz, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare, sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)" . În considerarea acestor dispoziții legale, același recurent arată că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii motivată de faptul că susținerile reclamantului nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 504 C. proc.

pen. și, nici nu sunt în acord cu tratatele internaționale, or, instanțele în mod greșit au respins excepția sus-evocată. În aceeași idee se mai susține că, hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale, date cu încălcarea dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., în condițiile în care situația judiciară a reclamantului G.R.I., nu se circumscrie ipotezelor reglementate de dispozițiile legale sus evocate. Examinând cu prioritate, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea în materia erorii judiciare și, în consecință, soluționarea căii de atac corespunzătoare de instanța anterioară, Înalta Curte constată următoarele: Este real că, dispozițiile art. 506 alin. (5) din vechiul Cod de procedură penală au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, începând cu 1 februarie 2014, însă relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta speță de drept civil, este observarea normei de drept procesual civil, respectiv art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ., al cărei conținut a rămas neschimbat în pofida modificărilor ce au avut loc la nivelul legii procesuale penale. Fiind vorba de un litigiu de drept civil - cel în care se pretinde acordarea daunelor materiale și morale - stabilirea competenței și, în mod corespunzător, a căilor de atac incidente, se realizează conform normelor procesuale civile.

În acest context, se constată că potrivit art. 282 1 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. În speță, sesizarea primei instanțe s-a făcut la 12 februarie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 și, deci ulterior suprimării apelului în astfel de litigii. Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanță, putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, de competența instanței imediat superioare tribunalului. În atare condiții, curtea de apel trebuia să califice, în raport de dispozițiile art. 84 C. proc.

civ., căile de atac exercitate, ca fiind recursuri. Procedând la judecata cauzei în apel, curtea nu a avut în vedere aspectele expuse privind sistemul legal al căilor de atac în materia erorilor judiciare și, nici normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului, cuprinse în art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Or, din perspectiva celor expuse, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanței invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, se reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Prin urmare, în temeiul acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează a se casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei curții de apel spre rejudecare, ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursurile declarate de reclamantul G.R.I., de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, Serviciul Teritorial Cluj și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 386/A din 5 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite dosarul Curții de Apel Cluj, spre rejudecare, ca instanță de recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2015. Procesat de GGC - GV