ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1256/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1256/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 1256/2016

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 25 august 2011, sub nr. x/3/2011, pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta SC A.

SA a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

(M.F.P.) și pe chematul în garanție Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se

va pronunța să dispună, în temeiul art. 1073 și a art. 1088

C. civ. precum și a art. 998 - 999 C. civ., obligarea pârâtului M.F.P. la

plata următoarelor sume de bani, cu titlu de despăgubiri: 1)

24.704.594,07 lei reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei, cu

rata inflației, pentru perioada 16 iunie 2005 - 06 ianuarie 2010; 2)

8.289.9989,78 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de

77.201.856,4693 lei, pentru perioada 25 august 2008 - 06 ianuarie 2010.

De

asemenea, reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 57 C. proc. civ. și

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, să se dispună obligarea chematului în garanție la plata

sumei de 32.994.592,85 lei, cu titlu de despăgubiri și la plata

cheltuielilor de judecată.

La

data de 13 septembrie 2012, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în

judecată, în raport de apărările formulate în cauză de

către pârât, care a învederat că a trimis dosarul notificării la

C.C.S.D. la 24 noiembrie 2009, arătând că își restrânge perioada

de timp pentru care solicită actualizarea creanței și acordarea

de dobânzi legale aferente acesteia la intervalul cuprins între 16 iunie 2005 -

24 noiembrie 2009, în ceea ce privește actualizarea, și la intervalul

cuprins între 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce privește

dobânda legală.

Prin

Sentința civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2013, Tribunalul

București, secția III-a civilă, a respins ca prescrisă

cererea în pretenții formulată de reclamantă față de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a respins ca inadmisibilă

cererea formulată prin acțiunea introductivă, intitulată

"chemare în garanție", față de pârâtul Statul Român,

considerând că nu există în cauză premisele legale ce decurg din

art. 60, 61 C. proc. civ. privind chemarea în garanție, a dat în debit

reclamanta la Administrația Financiară Sfântu Gheorghe, Județul

Covasna pentru restul de taxă de timbru neachitată rezultând din

eșalonare, în cuantum de 217.703 lei.

Prin

încheierea din data de 06 decembrie 2012 a fost îndreptată eroarea

materială strecurată în sentința menționată, în sensul

că suma cu care a fost dată în debit reclamanta este de 81.634,70 lei

taxă de timbru, în loc de 217.703 lei.

Împotriva

acestei sentințe, ca și a încheierii din 06 decembrie 2012, a declarat

apel reclamanta SC A. SA.

În

cursul judecării apelului a fost introdusă în cauză B. SA,

alături de reclamanta inițială, SC A. SA, în calitate de

apelantă reclamantă, urmare a cesiunii parțiale pentru 14,3394%

din drepturile litigioase, obiect al cauzei, intervenită între aceste

două părți prin tranzacția atestată sub nr. 13 din 18

decembrie 2012.

Prin

Decizia civilă nr. 26A din 05 februarie 2013, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul declarat de apelantele reclamante SC A. SA

și B. SA împotriva Sentinței civile nr. 1536 din 20 septembrie 2012

și a încheierii din 06 decembrie 2012, a anulat în tot sentința

apelată și încheierea și a trimis cauza aceleiași

instanțe pentru continuarea judecății.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de apel a

reținut, în esență, că reclamanta a solicitat repararea

prejudiciului provocat acesteia prin executarea cu întârziere a

obligațiilor izvorând din titlul executoriu reprezentat de Decizia

civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă. Obligațiile specifice ce

reveneau intimatului din acest titlu executoriu erau cele de emitere a unui

ordin care să conțină propunerea de acordare în favoarea

reclamantei a despăgubirilor la care se stabilise, pe cale judiciară,

că aceasta este îndreptățită și de înaintare a

acestuia și a întregii documentații către Comisia Centrală

pentru Stabilire a Despăgubirilor.

S-a

apreciat că Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă, constituie în

cauză titlu executoriu, iar la data pronunțării sale, 16 iunie

2005, s-a născut atât dreptul creditorului de a cere executarea

silită a creanței, cât și dreptul material la actualizarea acesteia.

Împrejurarea

că arătarea cuantumului exact al măsurilor reparatorii

recunoscute în favoarea reclamantei a avut loc abia prin încheierea din 05

iunie 2008 pronunțată în lămurirea dispozitivului Deciziei

civile nr. 1134A/2005, este nerelevant sub aspectul precizat anterior.

Cererile

formulate de însuși debitorul Ministerul Finanțelor Publice în scopul

lămuririi înțelesului, întinderii și aplicării

dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 au semnificația

implicită a recunoașterii "datoriei". Prin introducerea

celei de-a doua cereri aparținând debitorului și care a fost

admisă definitiv, a avut loc o întrerupere a cursului de prescripție

a dreptului de a cere executarea silită și, implicit, a dreptului

reclamantei la actualizarea creanței.

De

asemenea, are valoarea unui act întreruptiv de prescripție asupra

executării creanței stabilite în favoarea reclamantei, și adresa

Ministerului Finanțelor Publice nr. 572170 din 07 septembrie 2005,

aceeași valoare fiind recunoscută actului de înaintare de către

Ministerul Finanțelor Publice a dosarului incomplet la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (la 28 august 2008) - ca

act voluntar de executare - ori cererii reclamantei de executare pe cale

silită a titlului său executoriu, în baza căreia, la 21

septembrie 2009, a fost emisă somația nr. 109/2009.

Cum

întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit

împrejurarea care a întrerupt-o, iar după întrerupere începe să

curgă o nouă prescripție, Curtea a apreciat că, la data

promovării prezentei acțiuni, 25 august 2011, nu era prescris dreptul

material la acțiune de a se solicita de către reclamantă

actualizarea creanței sale pe perioada cuprinsă între data

exigibilității creanței - 16 iunie 2005 și data

executării voluntare a acesteia de către debitor, prin emiterea

Ordinului nr. 82/2009 și înaintarea acestuia împreună cu dosarul

notificării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, la 24

noiembrie 2009.

În

ceea ce privește plata dobânzilor legale aferente creanței, al

cărei temei legal se regăsește în dispozițiile art. 1088 C.

civ. și care are ca scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin

lipsa de folosință a însăși creanței, acestea sunt

datorate pe fiecare zi de întârziere și dreptul la acțiune cu privire

la acestea se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art. 12

din Decretul nr. 167/1958. În privința acestora, reclamanta

însăși și-a limitat pretențiile la perioada ultimilor trei

ani anteriori introducerii acțiunii (25 august 2011), solicitând acordarea

dobânzilor legale pentru creanța pe perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie

2009.

Curtea

de apel a constatat caracterul eronat și nelegal al respingerii ca

inadmisibilă a cererii de chemare în garanție formulată de

reclamantă, întrucât condiția "căderii în

pretenții" vizează în egală măsură pe reclamant

și pârât și are semnificația pierderii procesului, eventualitate

căreia în mod virtual îi pot fi expuse oricare dintre cele două părți

ale litigiului.

Curtea

de apel a apreciat că și dispoziția referitoare la darea în

debit a reclamantei pentru taxa de timbru este nelegală întrucât

revocă facilitatea reducerii la jumătate a taxei judiciare de timbru

și pe cea a eșalonării restului rămas datorat de către

reclamantă, ce-i fuseseră încuviințate acesteia în mod

irevocabil prin încheierea din 14 septembrie 2012. Și în privința

încheierii date în soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale a

reclamantei, pronunțată la 06 decembrie 2012, subzistă

aceeași cauză de nelegalitate decurgând din aplicarea eronată a

instituției dării în debit.

Prin

Decizia civilă nr. 4674 din 22 octombrie 2013 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat

recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu

și ca reprezentant al Statului Român, împotriva Deciziei civile nr. 26A

din 05 februarie 2013.

În

rejudecare, prin Sentința civilă nr. 351 din 13 martie 2014,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca

neîntemeiată acțiunea principală, precum și cererea de

chemare în garanție.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut că Ministerul Finanțelor Publice are calitate

procesuală pasivă, față de raporturile juridice ce stau la

baza pretențiilor reclamantei și pornind de la Decizia nr. 1134A/2005

a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă.

În

ceea ce privește fondul acțiunii, s-a constatat că pârâtul a

emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 pentru propunerea de acordare de

măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri în cuantum

de 77.201.856,4693 lei, reclamantei, așa încât nu se poate reține în

sarcina acestuia vreo culpă în ceea ce privește realizarea dreptului

pretins de către reclamantă în baza Deciziei nr. 1134A/2005 al

cărei dispozitiv (acea parte a hotărârii judecătorești

susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire) nu cuprindea cuantumul

măsurilor reparatorii pretinse, cuantumul fiind stabilit, în mod clar

și fără echivoc, de abia prin încheierea din data de 11 iunie

2008 a Curții de Apel București.

S-a

considerat că reclamanta nu poate să pretindă că a fost

prejudiciată în sensul art. 998 - 999 C. civ., nefiind îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de lege, neexistând culpă și

nici prejudiciu de natură a atrage răspunderea civilă

delictuală a pârâtului.

Prin

Decizia civilă nr. 352/A din 15 septembrie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția  a III-a civilă, s-a admis

apelul declarat de apelantele reclamante SC A. SA și B. SA, împotriva

Sentinței civile nr. 351 din 13 martie 2014, s-a anulat sentința

civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare

aceluiași tribunal.

Pentru

a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, potrivit

Deciziei nr. 26 din 05 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, despăgubirile solicitate de reclamante, cu titlu de

actualizare și dobândă, au avut o justificare diferită. Prin

raportare la aspectele statuate cu putere obligatorie de instanțele

superioare referitoare la cadrul procesual, temeiurile juridice ale celor

două cereri și aspectele de drept relevante în litigiu, în cauză

cererea principală nu a fost examinată potrivit pretențiilor

exhibate, întemeiate pe executarea cu întârziere de către pârât a

Ordinului din 18 noiembrie 2009 și pe răspunderea civilă

delictuală iar cererea de chemare în garanție nu a fost

analizată pe fond; nu sunt expuse nici argumentele pentru care cererea de

chemare în garanție a Statului Român este neîntemeiată în opinia

instanței; în atare împrejurare nu poate fi exercitat controlul judiciar

în cauză.

În

condițiile în care instanța a respins ca nefondată cererea

principală, cererea subsidiară de chemare în garanție a fost

nesoluționată, deși soluția de respingere reprezintă

condiția care conduce la cercetarea pretențiilor subsidiare.

Cauza

a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția  a

III-a civilă, la data de 08 iunie 2015 sub nr. x/3/2015.

Prin

Sentința civilă nr. 1060 din 25 septembrie 2015 Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a admis în parte

acțiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul să

plătească reclamantelor următoarele sume: 30.324.889,22 lei

reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei cu rata inflației,

pentru perioada 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009; 7.597.931,73 lei

reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei,

pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009; 272.129 lei, cu titlu de

cheltuială constând în taxa de timbru și a respins cererea de chemare

în garanție în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, raportat la caracterul

obligatoriu al dezlegărilor date deja în prezenta cauză în cele

două cicluri procesuale anterioare, urmează a se pronunța doar

asupra fondului cererii de chemare în judecată, toate excepțiile

invocate fiind deja soluționate anterior, iar cererea de chemare în

garanție, subsidiară cererii principale, urmează a fi analizată

pe fondul acesteia numai în ipoteza în respingerii cererii principale.

Tribunalul

a reținut că, în privința actualizării creanței, s-a

constatat deja dreptul reclamantelor la primirea creanței stabilite prin

Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, care constituie în cauză

titlu executoriu, apreciindu-se că la data pronunțării deciziei,

16 iunie 2005, s-a născut atât dreptul creditorului de a cere executarea

silită a creanței, cât și dreptul material la actualizarea

acesteia, iar prejudiciul reclamantelor este calculat prin raportare la

valoarea actualizării creanței cu rata inflației și la

dobânda legală aferentă creanței.

În

primul ciclu procesual s-a stabilit deja faptul că dreptul creditorului la

actualizarea creanței cu rata inflației se regăsește

consacrat prin dispozițiile art. 371

2

C. proc. civ. și

își găsește fundamentul în principiul înscris în

dispozițiile art. 1073 C. civ., iar rațiunea sa este aceea de a-l

proteja pe acesta de eventualele scăderi ale valorii creanței cu

trecerea timpului. Plata dobânzilor legale aferente creanței, al

cărei temei legal se regăsește în dispozițiile art. 1088 C.

civ., are ca scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin lipsa de

folosință a înseși creanței.

Raportat

la toate aceste aspecte, tribunalul a apreciat că nu se mai impune o

analiză a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale

a pârâtului, respectiv a faptei ilicite și a vinovăției, chiar

dacă acesta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile

art. 998 - 999 C. civ., deoarece actualizarea creanței la care are dreptul

creditorul este datorată independent de vreo culpă a debitorului.

Cu

privire la situația de fapt, Tribunalul a reținut că prin

Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005, instanța a obligat

Ministerul Finanțelor Publice la plata măsurilor reparatorii în

echivalent, în cuantumul precizat în cele două expertize depuse la dosar.

Având în vedere faptul că din hotărârea judecătorească nu

rezulta care este cuantumul măsurilor reparatorii, precum și natura

acestora, s-a formulat cerere pentru lămurirea înțelesului,

întinderii și aplicării dispozitivului.

După

respingerea irevocabilă a unei prime cereri, prin încheierea

pronunțată în data de 11 iunie 2008 de Curtea de Apel București,

secția  a III-a civilă, instanța a admis cererea de

lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A/2005 formulată de

Ministerul Finanțelor Publice în sensul ca a obligat acest pârât la

acordarea de măsuri reparatorii sub forma titlurilor de despăgubire

în cuantum de 772.018.564.693 lei, potrivit procedurii instituite de Titlul VII

Capitolul V din Legea nr. 247/2005.

Ministerul

Finanțelor Publice a transmis întreaga documentație către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, entitate care

potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 are

competența de a dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea

titlurilor de despăgubire.

Fiind

vorba de o hotărâre judecătorească în care se consemnează

și cuantumul măsurilor reparatorii, devin aplicabile dispozițiile

art. 16 alin. (9) din actul normativ mai sus menționat în care se

precizează că titlul de despăgubire se va emite de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la

concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor

consemnate/propuse.

Ulterior

transmiterii de către Ministerul Finanțelor Publice a

documentației în vederea emiterii deciziei conținând titlul de

despăgubire, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, prin adresa nr. 784206/834107/2009, a restituit toate

înscrisurile cu mențiunea că, pentru a demara procedura

prevăzută de Legea nr. 247/2005, este necesar ca Ministerul

Finanțelor Publice, care a fost obligat în mod expres de

instanță să acorde aceste despăgubiri, să emită

un ordin conținând propunerea de acordare de despăgubiri conform

Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005.

În

acest context, prin Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministrul

Finanțelor Publice s-a propus acordarea, către SC A. SA, de

măsuri reparatorii în cuantumul stabilit de instanța de

judecată, respectiv 77.201.856,4693 lei, potrivit titlului VII

"Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele

măsuri adiacente, cu modificările și completările

ulterioare.

Tribunalul

a reținut că dreptul creditorului la actualizarea creanței cu

rata inflației se regăsește, indiferent de culpa Ministerului de

Finanțe, în plata sumelor de bani cuprinse în titlul executoriu prin

emiterea cu întârziere a Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009, consacrat prin

dispozițiile art. 371

2

C. proc. civ. și își

găsește fundamentul în principiul înscris în dispozițiile art.

1073 C. civ., iar rațiunea sa este aceea de a-l proteja pe acesta de

eventualele scăderi ale valorii creanței cu trecerea timpului, astfel

că nu se mai impune analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii

civile delictuale, fundamentul actualizării debitului cu rata

inflației neavând la baza o faptă ilicită, ci o reparare

integrală a creanței.

Astfel,

tribunalul a reținut că suma pe care trebuie să o restituie

pârâtul se impune a fi actualizată cu rata inflației, întrucât

aceasta este singura modalitate în care se poate restabili, în integralitate,

prejudiciul efectiv, asigurând reclamantei primirea unei sume de bani care are

aceeași valoare cu cea de la momentul la care trebuia făcută

plata. Actualizarea unei creanțe nu constituie o dobândă dintre cele

prevăzute de art. 994 C. civ., ci se subscrie obligației principale,

întrucât are menirea de a asigura îndeplinirea exactă a acesteia.

De

asemenea, tribunalul a apreciat că acordarea dobânzii legale aferente

aceluiași debit nu conduce la o dublă reparație a aceluiași

prejudiciu. Conform dispozițiilor art. 1088 C. civ., la obligațiile

care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu

pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în

materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese

se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre

vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată,

afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Instanța

de fond a menționat interpretarea dată prin Decizia nr. 2

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la

data de 17 februarie 2014, în soluționarea unui recurs în interesul legii,

care confirmă practica judiciară potrivit căreia, în

condițiile art. 1084 C. civ./1531 Noul C. civ., despăgubirile civile

trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă (damnum emergens),

cât și beneficiul nerealizat (lucrum cesans).

Actualizarea

creanțelor este admisibilă ca urmare a existenței

fluctuațiilor monetare ce se produc după expirarea scadenței

obligațiilor de plată, reprezentând o daună efectivă produsă

patrimoniului creditorului - damnum emergens, câștigul nerealizat îl

reprezintă dobânda legală calculată în conformitate cu

dispozițiile art. 1088 C. civ., art. 1535 Noul C. civ., raportat la

dispozițiile O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011 - lucrum cesans.

Cum

este nu numai posibil, dar și legal cumulul actualizării sumei

executate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate

se asigură respectarea principiului reparării integrale a

prejudiciului consacrat de art. 1084 C. civ., tribunalul a admis cererea astfel

cum a fost precizată, obligând pârâtul să plătească

reclamantei următoarele sume: 30.324.889,22 lei reprezentând actualizarea

sumei de 77.201.856,4693 lei cu rata inflației, pentru perioada 16 iunie

2005 - 24 noiembrie 2009 și 7597.931,73 lei reprezentând dobânda

legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei, pentru perioada 25

august 2008 - 24 noiembrie 2009.

Tribunalul

a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Statului

Român căruia i se impută faptul că nu a reușit

să-și execute obligația proprie de a garanta realizarea

dreptului reclamantelor de proprietate, stabilit prin hotărâre

judecătorească definitivă, într-un termen rezonabil.

Sub

un prim aspect, tribunalul a reținut că s-a stabilit de către

instanța de apel, în mod definitiv, caracterul subsidiar al cererii de

chemare în garanție în raport cu cererea principală. Cum

acțiunea reclamantelor împotriva pârâtului a fost admisă, tribunalul

a apreciat că această cerere de chemare în garanție nu poate fi

admisă.

Pe

de altă parte, această cerere a avut în vedere obligația proprie

a Statului Român, întemeiată pe art. 1 din Convenție și art. 1

din Protocolul adițional la Convenție, de a asigura respectarea

dreptului de proprietate persoanelor aflate sub jurisdicția sa,

urmată de neexecutarea obligației de a adopta o legislație

coerentă care să asigure respectarea efectivă a dreptului de

proprietate.

Tribunalul

a reținut că nu există un temei de drept pentru a atrage

răspunderea Statului Român pentru neîndeplinirea obligațiilor

stabilite prin hotărâri judecătorești de către alte

instituții publice ori pentru adoptarea unei legislații coerente de

către acesta.

A

susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva

Statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din

urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a

ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă) iar

pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin

intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor

despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței

instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Pentru

judecătorul instanței civile ar însemna ca acesta să creeze

dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă

pentru ca acest lucru să-i fie permis (câtă vreme prin

dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a

despăgubirilor bănești).

Or,

funcția judecătorului este să aplice legea și nu să o

creeze; judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de

drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale

și reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că ar însemna să ia

locul puterii legiuitoare.

A

constatat instanța de fond că o acțiune directă

îndreptată împotriva Statului în care să se pretindă obligarea

acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege

nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Convenția

europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de

creanță) ci sancționează nesocotirea drepturilor și

libertăților ocrotite de aceasta.

De

aceea, în măsura în care nu face dovada existenței unui bun actual în

patrimoniu, reclamantul nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri

pentru că i-ar fi fost nesocotit un drept. Cât timp dreptul invocat face

obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui

"bun existent", iar reclamantul nu este titularul unei creanțe

"suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel

încât nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1".

Împotriva

acestei ultime sentințe a tribunalului a declarat apel pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, dezvoltând următoarele critici:

În

mod total eronat și contrar considerentelor Deciziei nr. 352 din 15

septembrie 2014, instanța a reținut că nu se mai impune analiza

îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, apreciind

că, indiferent de existența unei fapte ilicite a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, acesta este obligat să plătească

reclamantelor sumele pretinse. Deși constată existența unor

impedimente în executarea obligației (neprecizarea sumei datorate), dând

practic de înțeles că nu este îndeplinită condiția

existenței vinovăției pârâtului în executarea obligației,

totuși, instanța de judecată a considerat că reclamantele

sunt îndreptățite la actualizarea creanței și dobânda

legală solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Din

moment ce Ministerul Finanțelor Publice nu a avut decât obligația de

emitere a unui ordin cu propunerea de acordare de despăgubiri în cuantumul

stabilit prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005, este

fără echivoc faptul că actualizarea creanței și

dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei nu pot fi puse

în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, atâta vreme cât acesta a avut

în sarcina sa doar o obligație de a face. În plus, dispozițiile

legale privind modalitățile de acordare în numerar a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv conform O.U.G.

nr. 81/2007 nu reglementează acordarea dobânzii legale calculate asupra

sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în cursul procedurii

administrative.

Instanța

de judecată nu a administrat probe din care să rezulte faptul că

sumele solicitate și acordate au fost calculate în mod corect de

către reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În

urma calculelor efectuate la nivelul direcției de specialitate din cadrul

Ministerului Finanțelor Publice a rezultat faptul că, acestea au fost

calculate în mod greșit, fiind stabilit un cuantum disproporționat

față de cel corespunzător realității.

Prin

Decizia civilă nr. 29 A din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice, schimbată în parte sentința

apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii

reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, fiind păstrate celelalte dispoziții ale

sentinței privind respingerea cererii de chemare în garanție.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de apel a

reținut ca fiind fondate criticile apelantului pârât referitoare la

împrejurarea că, având în vedere obiectul obligației stabilită

în sarcina sa prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, nu îi poate fi

angajată răspunderea cu sumele solicitate de reclamante.

Astfel,

Curtea de apel a constatat că reclamanta SC A. SA a dedus

judecății în prezenta cauză o cerere principală

îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice și o cerere

intitulată chemare în garanție împotriva Statului Român, cerere

subsidiară față de cererea principală.

S-au

formulat față de acest pârât, două pretenții principale,

anume: despăgubiri cu suma reprezentând actualizarea cu rata

inflației a sumei de 77.201.856,4693 lei pentru perioada 16 iunie 2005 -

24 noiembrie 2009 (data înaintării către CCSD a documentației

administrative și a Ordinului nr. 82 din 18 noiembrie 2009), precum și

dobânda legală la aceeași sumă pentru perioada 25 august 2008 -

24 noiembrie 2009.

S-au

invocat drept temeiuri ale pretențiilor formulate următoarele

dispoziții legale: dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., invocându-se

drept faptă ilicită a pârâtului neexecutarea, într-un termen rezonabil,

a obligației de a emite ordinul conținând propunerea de acordare a

despăgubirilor, obligație stabilită prin titlul executoriu

menționat, invocându-se în acest context dispozițiile art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ. referitoare la obligația debitorului de a executa

de bunăvoie obligația stabilită printr-o hotărâre

judecătorească; s-a susținut, mai departe, în justificarea

prejudiciului reclamat în prezenta cauză, că neîncasarea

despăgubirilor a prejudiciat pe reclamantă cu devalorizarea sumei

creanței, datorată inflației, precum și cu lipsa de

folosință a sumei reprezentând creanța, invocându-se în acest

context dispozițiile art. 1073 și 1088 C. civ. și ale O.G. nr.

9/2000.

Instanța

de apel a constatat că întreaga construcție pe care și-a

întemeiat reclamanta cererea, ca și întregul raționament dezvoltat de

tribunal, sunt profund greșite, viciate din start de considerarea

greșită a obligațiilor pe care Ministerul Finanțelor

Publice le-ar avea în baza Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, în condițiile

aplicării Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, și, în

mod corelativ, a drepturilor reclamantelor, în acest context.

Astfel,

luând spre analiză textele legale incidente, instanța de apel a

reținut că obligația Ministerului Finanțelor Publice, în

baza titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 1134A din 16

iunie 2005 și în contextul Legii nr. 10/2001, constituia o obligație

de a face, anume de a emite, în favoarea reclamantei, ordinul care să

conțină propunerea privind acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent, propunere care să fie transmisă apoi, împreună cu

dosarul administrativ, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Niciun

moment pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a avut vreo obligație

de a da, anume de a plăti reclamantei o sumă de bani, căreia

să-i corespundă un drept corelativ al reclamantei - drept de

creanță asupra unei sume de bani, pentru că niciodată Legea

nr. 10/2001 și Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București nu au prevăzut, în

sarcina unității administrative investite cu soluționarea

notificării, o obligație directă de plată a unei sume de

bani.

Analizând

condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului,

Curtea de apel a constatat că emiterea cu întârziere de către pârâtul

Ministerului Finanțelor Publice a ordinului cu propunere de acordare a

măsurilor reparatorii, raportat la data scadentei obligației sale, care

a fost 16 iunie 2005 (data pronunțării Deciziei civile nr.

1134A/2005, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 26A/2013

pronunțată în primul ciclu procesual) constituie o faptă

ilicită, caracterul ilicit al faptei fiind dat de dispozițiile art.

1073 C. civ. și a art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ., în baza

cărora debitorul are obligația de a executa benevol și

creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației.

Inacțiunea pârâtului debitor în a executa obligația stabilită în

sarcina sa printr-un titlu executoriu are caracter ilicit.

Cu

privire la vinovăția pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,

condiție de angajare a răspunderii civile delictuale, Curtea a

constatat că prin Decizia civilă nr. 26A a Curții de Apel

București, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a

tranșat că dreptul de executare silită s-a născut la data

de 16 iunie 2005 când s-a pronunțat Decizia civilă nr. 1134A și

că modalitatea de redactare a dispozitivului nu a constituit un impediment

în executare. În consecință, Curtea a reținut că este

îndeplinită și condiția vinovăției pârâtului, de vreme

ce acesta răspunde în condițiile art. 998 - 999 C. civ. și

pentru culpa cea mai ușoară și nu a reușit să

facă dovada existenței unei fapte străine neimputabile care

să îi excludă vinovăția. Curtea a constatat că pârâtul

a executat obligația cu întârziere, chiar și după ce pretinsa

nelămurire a titlului executoriu a fost înlăturată prin

încheierea din data de 11 iunie 2008, abia la data de 19 noiembrie 2009.

Instanța

de apel a considerat, însă, că nu este îndeplinită condiția

existenței unui prejudiciu constând în devalorizarea sumei ca urmare a

inflației pe perioada 16 iunie 2015 - 24 noiembrie 2009 și lipsa de

folosință a sumei pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009,

întrucât reclamantele invocă acest prejudiciu ca și cum, la data

executorialității Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, SC A.

SA ar fi devenit titulara unei creanțe bănești cu scadența

la plată imediată.

Or,

în cauza prezentă, având în vedere natura și conținutul specific

al obligației ce revenea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în

baza Deciziei civile nr. 1134A/2005, nefiind în discuție o obligație

bănească, de plată a sumei de 77.201.856,4693 lei, ci o

obligație de a face, nu poate fi vorba de actualizarea cu rata

inflației a acestei sume și de plata de dobânzi în mecanismul

construit de reclamantă în cauza prezentă, pentru simplul motiv

că aceste accesorii pot purta numai asupra unei creanțe

bănești.

Art.

1088 C. civ. pe care îl invocă reclamanta, vizează în mod direct

obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, și la fel O.G. nr.

9/2000 referitor la dobândă.

Iar

art. 371

2

C. proc. civ., invocat de către tribunal, prin

sentința apelată, drept temei al admiterii cererii reclamantelor, nu

are nicio incidență în cauză, pentru că textele referitoare

la actualizare și dobânzi [alin. (2) și (3)] vizează exclusiv

obligațiile "stabilite în bani", cum nu este cazul în

speță.

În

ce privește art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ. și art. 1073

C. civ., Curtea de apel a constatat că aceste texte legale vizează

într-adevăr totalitatea creanțelor și obligațiilor civile,

inclusiv a obligațiilor de a face, ca în cazul prezentei acțiuni,

însă reclamantele nu aduc argumente în sensul că neexecutarea de

către pârât a obligației de a face ar fi atras automat

despăgubiri cu titlu de inflație și dobândă, încă de

la scadenta obligației stabilită prin titlul executoriu.

Așadar,

nefiind în discuție o obligație de a plăti o sumă de bani,

actualizarea și, deopotrivă, dobânda, nu pot fi întemeiate pe

dispozițiile art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000. Obligația

Ministerului Finanțelor Publice nefiind o obligație de plată a

unei sume de bani, ci doar o obligație de a face, ea nu atrage drept consecință

imediată și directă, în caz de neexecutare/executare cu

întârziere, actualizarea cu rata inflației și curgerea de dobânzi,

astfel cum se întâmplă în cazul obligațiilor care au drept obiect

plata unei sume de bani.

Chiar

și în cazul unei executări cu întârziere a unei obligații de a face,

se poate pune problema unui prejudiciu încercat de reclamante, dar a cărui

existență nu se mai prezumă și care nu se mai

cuantifică automat, așa cum se pretinde în prezenta cerere de chemare

în judecată și cum apreciază tribunalul prin decizia recurată,

doar în temeiul art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000 și, în niciun

caz, în temeiul art. 371

2

C. proc. civ., întrucât, cum s-a

arătat, acest text nu are aplicabilitate în cauză.

În

această situație, reclamantul trebuie să facă dovada

prejudiciului încercat prin întârzierea în executare (spre deosebire de

prejudiciul care, în cazul creanțelor bănești, este prezumat,

scutind pe creditor de probă).

Curtea

de apel a constatat că reclamantul nu face o motivare și nu expune în

ce a constat prejudiciul său, aflat în legătură de cauzalitate

cu fapta ilicită a pârâtului, limitându-se la a invoca lipsa de

folosință a sumei reprezentând creanța și la a dezvolta

toate acele considerente care sunt valabile doar în cazul unei creanțe.

Curtea

a constatat că, în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, valoarea despăgubirilor stabilită în favoarea

reclamantei nu mai era supusă vreunei actualizări cu rata

inflației și nu era purtătoare de dobânzi, în condițiile în

care, așa cum corect a arătat apelantul pârât, Legea nr. 10/2001

și Legea nr. 247/2005 nu prevăd o asemenea posibilitate.

Dimpotrivă,

modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent

reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, anume în numerar numai

pentru maxim 500.000 lei, iar pentru suma excedentară numai în

acțiuni la Fondul Proprietatea, denotă imposibilitatea

actualizării cu rata inflației și aplicarea de dobânzi la suma

stabilită drept despăgubiri.

Prin

urmare, titlul de despăgubire putea fi emis de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai pentru suma de

77.201.856,4693 RON, fiind exclusă vreo intervenție asupra acestei

sume în sensul actualizării cu rata inflației sau a stabilirii de

dobânzi pentru perioada anterioară sau ulterioară emiterii titlului

de despăgubire și indiferent de cât de îndepărtat sau apropiat

ar fi fost momentul la care Comisia ar fi fost învestită cu dosarul

administrativ transmis de către Ministerul Finanțelor Publice.

În

concluzie, dreptul de creanță recunoscut reclamantei în procedura

Legii nr. 10/2001 la cuantumul de 77.201.856,4693 RON rămâne în mod

definitiv stabilit la acest cuantum până la finalizarea procedurii.

Pe

de altă parte, reclamanta nu ar fi beneficiat de plata în numerar a

acestei sume de 77.201.856,4693 RON, pentru că, în baza dispozițiilor

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii în echivalent nu

au fost stabilite a se plăti în numerar decât în limita a 500.000 lei,

pentru suma excedentară acestea acordându-se numai sub forma

acțiunilor la Fondul Proprietatea.

De

aceea, nu se poate pretinde că întârzierea în executarea obligației

de către Ministerul Finanțelor Publice a condus la întârzierea în

încasarea sumei în numerar.

Nu

rezultă, așadar, existența prejudiciului pretins de reclamante ca

urmare a faptei ilicite reținută în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice, nici pentru faptul că, în mod fundamental,

toată această procedură nu ar fi semnificat o plată în

numerar către reclamante a sumei de 77.201.856,4693 RON și nici

posibilitatea actualizării acesteia cu inflația sau a

plății de dobânzi.

În

ce privește posibilitatea reclamantei de a beneficia de plata în numerar a

sumei de 500.000 lei, din totalul de 77.201.856,4693 RON, pentru această

sumă reclamanta ar fi putut fi titulara unei creanțe

bănești, supusă așadar actualizării cu rata

inflației și purtătoare de dobânzi.

Și

în acest caz Curtea de apel a apreciat că nu se face dovada

existenței prejudiciului. Astfel, în contextul art. 14

1

, art.

18 și art. 18

1

și 18

2

din Legea nr. 247/2005,

plata efectivă a acestei sume în numerar ar fi fost supusă unei

întregi proceduri, condiții și termene, de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; emiterea unui titlu de

plată pentru suma maximă de 500.000 lei, împlinirea termenului scadent

pentru cele două tranșe de câte 250.000 lei, pe parcursul a 2 ani,

iar, în final, "existența disponibilităților

financiare" pentru plata efectivă a sumelor nu au nicio

legătură cu obligația Ministerului Finanțelor Publice

stabilită prin Decizia nr. 1134A/2005, fiind vorba de drepturi total

diferite, cu obiect diferit, cu scadențe diferite și a căror

naștere are în loc în condiții diferite.

Nu

este posibilă luarea în discuție a dobânzilor și

actualizării cu rata inflației anterior nașterii unui drept de creanță

principal determinat și anterior scadenței acestuia, o discutare

anticipată a unor asemenea accesorii fiind contrară logicii juridice.

Susțin

reclamantele că dacă Ministerul Finanțelor Publice ar fi

înaintat în termen dosarul administrativ, însoțit de Ordinul la a

cărui emitere era obligat, către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, atunci ele ar fi putut opta pentru plata în

numerar și titlul de plată ar fi fost emis, iar creanța

bănească s-ar fi născut. Curtea a constatat, însă, că

acest raționament face apel la evenimente viitoare și incerte sub

aspectul și momentului realizării și este, în

consecință, lipsit de fundament juridic.

S-ar

putea susține că, indiferent de parcursul procedural menționat,

supraviețuiește responsabilitatea Ministerului Finanțelor

Publice pentru întârzierea în emiterea Ordinului, căci aceasta întârziere

a prelungit oricum continuarea procedurii, iar existența unor eventuale

întârzieri în derularea procedurii în fața Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor nu ar șterge responsabilitatea Ministerului

pentru perioada în care procedura a trenat din vina sa, fiind o

responsabilitate concurentă. Curtea a constatat că acest

raționament nu poate conduce la admiterea acțiunii reclamantelor,

întrucât, în mod esențial, aceasta are drept obiect prejudiciul constând

în devalorizarea cu inflația și dobânda cauzat prin încasarea cu

întârziere a unei sume de bani iar nașterea acestui drept de

creanță principal este supusă unor condiții, printre care

și fapta însăși a reclamantului, condiții a căror

îndeplinire este eventuală și deci, nașterea însuși

dreptului este incertă.

S-a

apreciat că nu există niciun temei pentru a considera că în mod

cert SC A. SA ar fi optat pentru plata în numerar a sumei de 500.000 lei

și nu pentru conversia totală în acțiuni la Fondul Proprietatea

sau că reclamanta ar fi beneficiat de plata sumei de 500.000 lei de

îndată după ce ar fi devenit exigibilă obligația

Ministerului Finanțelor Publice, anume la data de 16 iunie 2005 când a

devenit executorie Decizia nr. 1134A/2005 a Curți de Apel București,

sau la un anumit termen oarecare determinat.

Și

în situația în care Ministerul Finanțelor Publice ar fi emis ordinul

de îndată după pronunțarea Deciziei civile nr. 1134A din 16

iunie 2005, este evident că, în mod obiectiv, înaintarea dosarului, luarea

spre analiză a acestuia de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor (chiar neîntârziată) și efectuarea

tuturor procedurilor prevăzute de lege pentru emiterea titlului de

plată (inclusiv manifestarea opțiunii de către reclamantă

și efectuarea de către aceasta a celorlalte demersuri personale

conform art. 18

1

și 18

2

din Legea nr. 247/2005), iar

apoi împlinirea termenului de scadență a titlului de plată legal

ar fi presupus, în mod inevitabil, trecerea unui interval de timp, astfel încât

în niciun caz dobânzile și actualizarea nu s-ar putea cuveni drept

prejudiciu reclamantei încă de la data de 16 iunie 2005, astfel cum au

solicitat reclamantele prin cerere.

Raportat

la această construcție juridică, făcută pentru analiza

exhaustivă a cauzei, s-a constatat că cererea reclamantei ar fi

oricum neîntemeiată, pentru că practic prejudiciul reclamantei din

devalorizare și dobânzi nu s-a născut, cât timp nu este titulara unui

creanțe bănești, iar nașterea acestei creanțe

bănești este incertă.

Contrar

reținerilor tribunalului și apărărilor intimatelor

reclamante conform cărora, prin Decizia civilă nr. 26A/2013

pronunțată de Curtea de Apel în primul ciclu procesual, s-ar fi

tranșat că dreptul reclamantelor la actualizarea creanței s-ar

regăsi consacrat în art. 371

2

C. proc. civ. și,

totodată, dreptul reclamantelor la dobânzi s-ar întemeia pe art. 1088 C.

civ. (motiv pentru care tribunalul nici nu a mai analizat cauza în raport de

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.), Curtea a constatat că Decizia

civilă nr. 26A/2013 nu a tranșat acest aspect, care ar fi devenit

obligatoriu, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ci a dezlegat

chestiunea prescripției dreptului la acțiune. Toate

considerațiile dezvoltate de instanța de apel prin aceasta decizie

vizează doar această chestiune, iar nu chestiunea de fond, dacă

pretențiile reclamantelor sunt sau nu întemeiate în condițiile

textelor legale invocate.

În

ce privește referirile făcute prin Decizia civilă nr. 26A/2013

la dispozițiile art. 371

2

C. proc. civ. și art. 1088 C.

civ., instanța de apel nu a stabilit și nu a tranșat că

pretențiile reclamantelor sunt fondate în raport de aceste temeiuri legale

ce reprezentau fondul cauzei și care nu făceau obiectul judecații

la acel moment, ci a motivat că, astfel cum este construită cererea

reclamantelor, raportat la aceste texte legale nu a intervenit prescripția

drepturilor pretinse. Așadar, toate aceste considerații făcute

prin Decizia nr. 26A/2013 sunt considerații referitoare la modul în care

intervine prescripția unor pretenții întemeiate pe respectivele

dispoziții legale, iar nu în sensul că aceste pretenții sunt

și fondate.

De

altfel, aceasta a făcut și posibilă soluția ulterioară

din Decizia nr. 352 din 15 septembrie 2014, pronunțată în al doilea

ciclu procesual, în care s-a reținut că "cererea principală

nu a fost examinată potrivit pretențiilor exhibate, întemeiate pe

executarea cu întârziere de către pârât a Ordinului din 18 noiembrie 2009

și pe răspunderea civilă delictuală, iar cererea de chemare

în garanție nu a fost analizată pe fond".

Această

dezlegare era, de asemenea, obligatorie pentru instanța de trimitere

și, pronunțând sentința apelată la acest moment, tribunalul

nu a respectat-o atunci când a apreciat ca nu se mai impune analiza cauzei din

perspectiva art. 998 - 999 C. civ.

Este,

în acest sens, fondată critica apelantului pârât că tribunalul, prin

decizia apelată la acest moment, nu a analizat cauza din perspectiva

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., tribunalul apreciind,

într-adevăr, eronat că această analiză nu se mai impune,

față de faptul că prin Decizia civilă nr. 26A/2013 s-ar fi

tranșat incidența în cauză a art. 371

2

C. proc. civ.

și art. 1088 C. civ.

Pe

de altă parte, Curtea a apreciat că aceasta nu echivalează cu o

necercetare a fondului cauzei care să impună anularea sentinței

apelate, pentru că, pe de o parte, tribunalul a cercetat cauza pe fond,

chiar dacă numai limitat la anumite temeiuri invocate de reclamante prin

cerere, fără epuizarea tuturor acestor temeiuri, iar, pe de altă

parte, recercetarea cauzei din perspectiva tuturor temeiurilor invocate putea

vătăma doar pe reclamante, care formulaseră în acest fel cererea

rămasă parțial necercetată.

Aceeași

este și situația cererii formulate în subsidiar de către

reclamante în contradictoriu cu Statul Român, intitulată cerere de chemare

în garanție, pe care tribunalul a analizat-o și pe fondul ei,

apreciind că este neîntemeiată.

Având

în vedere că cererea principală a fost admisă de către tribunal

și având în vedere caracterul subsidiar al acestei cereri formulată

în contradictoriu cu Statul Român, în mod logic reclamantele nu aveau interes

să formuleze cale de atac împotriva sentinței tribunalului.

Față

de soluția dată în prezentul apel asupra cererii principale, Curtea a

constatat că se impune analizarea pe fond și a acestei cereri de

chemare în garanție, întrucât și tribunalul a intrat în cercetarea pe

fond a acestei cereri.

Curtea

a respins pretenția formulată prin cererea de chemare în garanție

ca neîntemeiată pentru următoarele motive:

Se

invocă drept faptă ilicită a pârâtului Statul Român

neîndeplinirea obligației de adoptare a unor măsuri legislative de

natură să facă eficientă realizarea dreptului de

proprietate al reclamantelor, invocându-se în acest sens art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se

consideră că vinovăția statului ar rezulta din neadoptarea

unei legislații interne eficiente și se susține că s-ar fi

produs o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei prin

termenul îndelungat care ar fi rupt justul echilibru.

Curtea

a reținut că reclamantul a folosit inexact conceptele în

discuție, pentru că referirea la termenul îndelungat de

desfășurare a procedurii ar fi dus la o analiză a unei

ingerințe în dreptul la procedură echitabilă, iar nu la vreo

ingerință în dreptul de proprietate.

Pentru

a se constata o ingerință în dreptul de proprietate, trebuie să

se constate imposibilitatea de valorificare, măcar parțială, a

acelui drept, or reclamanta nu pune în discuție acest aspect, ci pune în

discuție faptul că procedura, în cazul său, a fost prea

lungă și neprevizibilă.

Pe

de altă parte, Curtea a constatat valabilitatea, și în această

problemă, a considerațiilor sale anterioare, anume că se

solicită drept despăgubiri actualizarea creanței și dobânda

pentru suma de 77.201.856,4693 lei, în condițiile în care nu exista acest

prejudiciu încercat de reclamante drept urmare a faptei ilicite pretinse în

sarcina Statului Român (diferită decât cea imputată Ministerului

Finanțelor Publice).

Se

susține în mod expres de către reclamanta SC A. SA că

prejudiciul trebuie evaluat prin raportare la cuantumul creanței și

la lipsa de folosință a sumelor respective, ambele aspecte rezultând

din prevederile art. 1073 și art. 1088 C. civ.

Deși

reclamantele nu au avut niciodată o creanță bănească,

vorbesc de lipsa de folosință a sumei de 77.201.856,4693 lei și

de punerea lor într-o situație similară celei în care s-ar fi aflat

dacă legislația adoptată de Statul Român ar fi fost

coerentă și eficientă, de natură să îi

restabilească dreptul de proprietate încălcat, ca și cum ar fi

putut vreodată încasa în numerar suma de 77.201.856,4693 RON sau ar fi

putut-o actualiza odată cu trecerea timpului.

Nu

există, însă, în contextul legii speciale, posibilitatea unei

asemenea actualizări și niciodată, pentru niciun moment,

reclamantele nu ar fi beneficiat de această sumă în numerar, pentru a

se pune problema acestor accesorii.

Curtea

a apreciat că reclamantei nu i-a fost încălcat bunul recunoscut prin

Decizia civilă nr. 1134A/2005, atâta timp cât asupra cuantumului

creanței nu s-a intervenit în niciun fel, iar în ce privește durata

procedurii, acest aspect ar fi vizat dreptul la un proces echitabil, încălcare

pe care însă reclamanta nu o invocă și nu o motivează ca

atare. Oricum, și din perspectiva unei încălcări a dreptului la

proces echitabil, Curtea a constatat valabile argumentele dezvoltate anterior,

în sensul că prejudiciul suportat prin întârziere nu poate consta în devalorizarea

cu inflația și dobânda la suma în discuție, cât timp reclamanta

SC A. SA nu a fost niciodată beneficiara unei creanțe

bănești.

Pentru

aceste motive, Curtea a menținut soluția de respingere a cererii

îndreptată împotriva Statului Român.

Împotriva

Deciziei civile nr. 29 A din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele

B. SA și SC A. SA apreciind că hotărârea recurată este

nelegală, fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor

art. 998 - 999 C. civ., art. 371

1

C. proc. civ., art. 1073 C. civ.,

art. 1088 C. civ., O.G. nr. 9/2000, și art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omu