ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1256/2016

Decizia nr. 1256/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2011, sub nr. x/3/2011, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice (M.F.P.) și pe chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună, în temeiul art. 1073 și a art. 1088 C. civ. precum și a art. 998 - 999 C. civ., obligarea pârâtului M.F.P. la plata următoarelor sume de bani, cu titlu de despăgubiri: 1) 24.704.594,07 lei reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei, cu rata inflației, pentru perioada 16 iunie 2005 - 06 ianuarie 2010; 2) 8.289.9989,78 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei, pentru perioada 25 august 2008 - 06 ianuarie 2010. De asemenea, reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 57 C. proc.

civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să se dispună obligarea chematului în garanție la plata sumei de 32.994.592,85 lei, cu titlu de despăgubiri și la plata cheltuielilor de judecată. La data de 13 septembrie 2012, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, în raport de apărările formulate în cauză de către pârât, care a învederat că a trimis dosarul notificării la C.C.S.D. la 24 noiembrie 2009, arătând că își restrânge perioada de timp pentru care solicită actualizarea creanței și acordarea de dobânzi legale aferente acesteia la intervalul cuprins între 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce privește actualizarea, și la intervalul cuprins între 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce privește dobânda legală.

Prin Sentința civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2013, Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins ca prescrisă cererea în pretenții formulată de reclamantă față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a respins ca inadmisibilă cererea formulată prin acțiunea introductivă, intitulată "chemare în garanție", față de pârâtul Statul Român, considerând că nu există în cauză premisele legale ce decurg din art. 60, 61 C. proc. civ. privind chemarea în garanție, a dat în debit reclamanta la Administrația Financiară Sfântu Gheorghe, Județul Covasna pentru restul de taxă de timbru neachitată rezultând din eșalonare, în cuantum de 217.703 lei. Prin încheierea din data de 06 decembrie 2012 a fost îndreptată eroarea materială strecurată în sentința menționată, în sensul că suma cu care a fost dată în debit reclamanta este de 81.634,70 lei taxă de timbru, în loc de 217.703 lei.

Împotriva acestei sentințe, ca și a încheierii din 06 decembrie 2012, a declarat apel reclamanta SC A. SA. În cursul judecării apelului a fost introdusă în cauză B. SA, alături de reclamanta inițială, SC A. SA, în calitate de apelantă reclamantă, urmare a cesiunii parțiale pentru 14,3394% din drepturile litigioase, obiect al cauzei, intervenită între aceste două părți prin tranzacția atestată sub nr. 13 din 18 decembrie 2012. Prin Decizia civilă nr. 26A din 05 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantele reclamante SC A. SA și B. SA împotriva Sentinței civile nr. 1536 din 20 septembrie 2012 și a încheierii din 06 decembrie 2012, a anulat în tot sentința apelată și încheierea și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului provocat acesteia prin executarea cu întârziere a obligațiilor izvorând din titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Obligațiile specifice ce reveneau intimatului din acest titlu executoriu erau cele de emitere a unui ordin care să conțină propunerea de acordare în favoarea reclamantei a despăgubirilor la care se stabilise, pe cale judiciară, că aceasta este îndreptățită și de înaintare a acestuia și a întregii documentații către Comisia Centrală pentru Stabilire a Despăgubirilor.

S-a apreciat că Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, constituie în cauză titlu executoriu, iar la data pronunțării sale, 16 iunie 2005, s-a născut atât dreptul creditorului de a cere executarea silită a creanței, cât și dreptul material la actualizarea acesteia. Împrejurarea că arătarea cuantumului exact al măsurilor reparatorii recunoscute în favoarea reclamantei a avut loc abia prin încheierea din 05 iunie 2008 pronunțată în lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A/2005, este nerelevant sub aspectul precizat anterior.

Cererile formulate de însuși debitorul Ministerul Finanțelor Publice în scopul lămuririi înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 au semnificația implicită a recunoașterii "datoriei". Prin introducerea celei de-a doua cereri aparținând debitorului și care a fost admisă definitiv, a avut loc o întrerupere a cursului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită și, implicit, a dreptului reclamantei la actualizarea creanței.

De asemenea, are valoarea unui act întreruptiv de prescripție asupra executării creanței stabilite în favoarea reclamantei, și adresa Ministerului Finanțelor Publice nr. 572170 din 07 septembrie 2005, aceeași valoare fiind recunoscută actului de înaintare de către Ministerul Finanțelor Publice a dosarului incomplet la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (la 28 august 2008) - ca act voluntar de executare - ori cererii reclamantei de executare pe cale silită a titlului său executoriu, în baza căreia, la 21 septembrie 2009, a fost emisă somația nr. 109/2009.

Cum întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție, Curtea a apreciat că, la data promovării prezentei acțiuni, 25 august 2011, nu era prescris dreptul material la acțiune de a se solicita de către reclamantă actualizarea creanței sale pe perioada cuprinsă între data exigibilității creanței - 16 iunie 2005 și data executării voluntare a acesteia de către debitor, prin emiterea Ordinului nr. 82/2009 și înaintarea acestuia împreună cu dosarul notificării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, la 24 noiembrie 2009. În ceea ce privește plata dobânzilor legale aferente creanței, al cărei temei legal se regăsește în dispozițiile art. 1088 C. civ.

și care are ca scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin lipsa de folosință a însăși creanței, acestea sunt datorate pe fiecare zi de întârziere și dreptul la acțiune cu privire la acestea se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958. În privința acestora, reclamanta însăși și-a limitat pretențiile la perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii acțiunii (25 august 2011), solicitând acordarea dobânzilor legale pentru creanța pe perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009. Curtea de apel a constatat caracterul eronat și nelegal al respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție formulată de reclamantă, întrucât condiția "căderii în pretenții" vizează în egală măsură pe reclamant și pârât și are semnificația pierderii procesului, eventualitate căreia în mod virtual îi pot fi expuse oricare dintre cele două părți ale litigiului.

Curtea de apel a apreciat că și dispoziția referitoare la darea în debit a reclamantei pentru taxa de timbru este nelegală întrucât revocă facilitatea reducerii la jumătate a taxei judiciare de timbru și pe cea a eșalonării restului rămas datorat de către reclamantă, ce-i fuseseră încuviințate acesteia în mod irevocabil prin încheierea din 14 septembrie 2012. Și în privința încheierii date în soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale a reclamantei, pronunțată la 06 decembrie 2012, subzistă aceeași cauză de nelegalitate decurgând din aplicarea eronată a instituției dării în debit.

Prin Decizia civilă nr. 4674 din 22 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român, împotriva Deciziei civile nr. 26A din 05 februarie 2013. În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 351 din 13 martie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiată acțiunea principală, precum și cererea de chemare în garanție. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, față de raporturile juridice ce stau la baza pretențiilor reclamantei și pornind de la Decizia nr. 1134A/2005 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă.

În ceea ce privește fondul acțiunii, s-a constatat că pârâtul a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 pentru propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri în cuantum de 77.201.856,4693 lei, reclamantei, așa încât nu se poate reține în sarcina acestuia vreo culpă în ceea ce privește realizarea dreptului pretins de către reclamantă în baza Deciziei nr. 1134A/2005 al cărei dispozitiv (acea parte a hotărârii judecătorești susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire) nu cuprindea cuantumul măsurilor reparatorii pretinse, cuantumul fiind stabilit, în mod clar și fără echivoc, de abia prin încheierea din data de 11 iunie 2008 a Curții de Apel București. S-a considerat că reclamanta nu poate să pretindă că a fost prejudiciată în sensul art. 998 - 999 C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege, neexistând culpă și nici prejudiciu de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

Prin Decizia civilă nr. 352/A din 15 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantele reclamante SC A. SA și B. SA, împotriva Sentinței civile nr. 351 din 13 martie 2014, s-a anulat sentința civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, potrivit Deciziei nr. 26 din 05 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, despăgubirile solicitate de reclamante, cu titlu de actualizare și dobândă, au avut o justificare diferită.

Prin raportare la aspectele statuate cu putere obligatorie de instanțele superioare referitoare la cadrul procesual, temeiurile juridice ale celor două cereri și aspectele de drept relevante în litigiu, în cauză cererea principală nu a fost examinată potrivit pretențiilor exhibate, întemeiate pe executarea cu întârziere de către pârât a Ordinului din 18 noiembrie 2009 și pe răspunderea civilă delictuală iar cererea de chemare în garanție nu a fost analizată pe fond; nu sunt expuse nici argumentele pentru care cererea de chemare în garanție a Statului Român este neîntemeiată în opinia instanței; în atare împrejurare nu poate fi exercitat controlul judiciar în cauză. În condițiile în care instanța a respins ca nefondată cererea principală, cererea subsidiară de chemare în garanție a fost nesoluționată, deși soluția de respingere reprezintă condiția care conduce la cercetarea pretențiilor subsidiare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 08 iunie 2015 sub nr. x/3/2015. Prin Sentința civilă nr. 1060 din 25 septembrie 2015 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească reclamantelor următoarele sume: 30.324.889,22 lei reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei cu rata inflației, pentru perioada 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009; 7.597.931,73 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei, pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009; 272.129 lei, cu titlu de cheltuială constând în taxa de timbru și a respins cererea de chemare în garanție în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, raportat la caracterul obligatoriu al dezlegărilor date deja în prezenta cauză în cele două cicluri procesuale anterioare, urmează a se pronunța doar asupra fondului cererii de chemare în judecată, toate excepțiile invocate fiind deja soluționate anterior, iar cererea de chemare în garanție, subsidiară cererii principale, urmează a fi analizată pe fondul acesteia numai în ipoteza în respingerii cererii principale.

Tribunalul a reținut că, în privința actualizării creanței, s-a constatat deja dreptul reclamantelor la primirea creanței stabilite prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care constituie în cauză titlu executoriu, apreciindu-se că la data pronunțării deciziei, 16 iunie 2005, s-a născut atât dreptul creditorului de a cere executarea silită a creanței, cât și dreptul material la actualizarea acesteia, iar prejudiciul reclamantelor este calculat prin raportare la valoarea actualizării creanței cu rata inflației și la dobânda legală aferentă creanței. În primul ciclu procesual s-a stabilit deja faptul că dreptul creditorului la actualizarea creanței cu rata inflației se regăsește consacrat prin dispozițiile art. 371 2 C. proc.

civ. și își găsește fundamentul în principiul înscris în dispozițiile art. 1073 C. civ., iar rațiunea sa este aceea de a-l proteja pe acesta de eventualele scăderi ale valorii creanței cu trecerea timpului. Plata dobânzilor legale aferente creanței, al cărei temei legal se regăsește în dispozițiile art. 1088 C. civ., are ca scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin lipsa de folosință a înseși creanței. Raportat la toate aceste aspecte, tribunalul a apreciat că nu se mai impune o analiză a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv a faptei ilicite și a vinovăției, chiar dacă acesta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., deoarece actualizarea creanței la care are dreptul creditorul este datorată independent de vreo culpă a debitorului.

Cu privire la situația de fapt, Tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005, instanța a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata măsurilor reparatorii în echivalent, în cuantumul precizat în cele două expertize depuse la dosar. Având în vedere faptul că din hotărârea judecătorească nu rezulta care este cuantumul măsurilor reparatorii, precum și natura acestora, s-a formulat cerere pentru lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului.

După respingerea irevocabilă a unei prime cereri, prin încheierea pronunțată în data de 11 iunie 2008 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, instanța a admis cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A/2005 formulată de Ministerul Finanțelor Publice în sensul ca a obligat acest pârât la acordarea de măsuri reparatorii sub forma titlurilor de despăgubire în cuantum de 772.018.564.693 lei, potrivit procedurii instituite de Titlul VII Capitolul V din Legea nr. 247/2005. Ministerul Finanțelor Publice a transmis întreaga documentație către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, entitate care potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 are competența de a dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire.

Fiind vorba de o hotărâre judecătorească în care se consemnează și cuantumul măsurilor reparatorii, devin aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (9) din actul normativ mai sus menționat în care se precizează că titlul de despăgubire se va emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse.

Ulterior transmiterii de către Ministerul Finanțelor Publice a documentației în vederea emiterii deciziei conținând titlul de despăgubire, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin adresa nr. 784206/834107/2009, a restituit toate înscrisurile cu mențiunea că, pentru a demara procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, este necesar ca Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat în mod expres de instanță să acorde aceste despăgubiri, să emită un ordin conținând propunerea de acordare de despăgubiri conform Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005. În acest context, prin Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministrul Finanțelor Publice s-a propus acordarea, către SC A. SA, de măsuri reparatorii în cuantumul stabilit de instanța de judecată, respectiv 77.201.856,4693 lei, potrivit titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Tribunalul a reținut că dreptul creditorului la actualizarea creanței cu rata inflației se regăsește, indiferent de culpa Ministerului de Finanțe, în plata sumelor de bani cuprinse în titlul executoriu prin emiterea cu întârziere a Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009, consacrat prin dispozițiile art. 371 2 C. proc. civ. și își găsește fundamentul în principiul înscris în dispozițiile art. 1073 C. civ., iar rațiunea sa este aceea de a-l proteja pe acesta de eventualele scăderi ale valorii creanței cu trecerea timpului, astfel că nu se mai impune analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, fundamentul actualizării debitului cu rata inflației neavând la baza o faptă ilicită, ci o reparare integrală a creanței.

Astfel, tribunalul a reținut că suma pe care trebuie să o restituie pârâtul se impune a fi actualizată cu rata inflației, întrucât aceasta este singura modalitate în care se poate restabili, în integralitate, prejudiciul efectiv, asigurând reclamantei primirea unei sume de bani care are aceeași valoare cu cea de la momentul la care trebuia făcută plata. Actualizarea unei creanțe nu constituie o dobândă dintre cele prevăzute de art. 994 C. civ., ci se subscrie obligației principale, întrucât are menirea de a asigura îndeplinirea exactă a acesteia. De asemenea, tribunalul a apreciat că acordarea dobânzii legale aferente aceluiași debit nu conduce la o dublă reparație a aceluiași prejudiciu. Conform dispozițiilor art. 1088 C. civ., la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.

Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept. Instanța de fond a menționat interpretarea dată prin Decizia nr. 2 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 17 februarie 2014, în soluționarea unui recurs în interesul legii, care confirmă practica judiciară potrivit căreia, în condițiile art. 1084 C. civ./1531 Noul C. civ., despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cesans).

Actualizarea creanțelor este admisibilă ca urmare a existenței fluctuațiilor monetare ce se produc după expirarea scadenței obligațiilor de plată, reprezentând o daună efectivă produsă patrimoniului creditorului - damnum emergens, câștigul nerealizat îl reprezintă dobânda legală calculată în conformitate cu dispozițiile art. 1088 C. civ., art. 1535 Noul C. civ., raportat la dispozițiile O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011 - lucrum cesans.

Cum este nu numai posibil, dar și legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1084 C. civ., tribunalul a admis cererea astfel cum a fost precizată, obligând pârâtul să plătească reclamantei următoarele sume: 30.324.889,22 lei reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 lei cu rata inflației, pentru perioada 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009 și 7597.931,73 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei, pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009. Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Statului Român căruia i se impută faptul că nu a reușit să-și execute obligația proprie de a garanta realizarea dreptului reclamantelor de proprietate, stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă, într-un termen rezonabil.

Sub un prim aspect, tribunalul a reținut că s-a stabilit de către instanța de apel, în mod definitiv, caracterul subsidiar al cererii de chemare în garanție în raport cu cererea principală. Cum acțiunea reclamantelor împotriva pârâtului a fost admisă, tribunalul a apreciat că această cerere de chemare în garanție nu poate fi admisă. Pe de altă parte, această cerere a avut în vedere obligația proprie a Statului Român, întemeiată pe art. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, de a asigura respectarea dreptului de proprietate persoanelor aflate sub jurisdicția sa, urmată de neexecutarea obligației de a adopta o legislație coerentă care să asigure respectarea efectivă a dreptului de proprietate.

Tribunalul a reținut că nu există un temei de drept pentru a atrage răspunderea Statului Român pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești de către alte instituții publice ori pentru adoptarea unei legislații coerente de către acesta. A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva Statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilită (și previzibilă) iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Pentru judecătorul instanței civile ar însemna ca acesta să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să-i fie permis (câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor bănești). Or, funcția judecătorului este să aplice legea și nu să o creeze; judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că ar însemna să ia locul puterii legiuitoare. A constatat instanța de fond că o acțiune directă îndreptată împotriva Statului în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță) ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta. De aceea, în măsura în care nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamantul nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că i-ar fi fost nesocotit un drept.

Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar reclamantul nu este titularul unei creanțe "suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel încât nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1". Împotriva acestei ultime sentințe a tribunalului a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, dezvoltând următoarele critici: În mod total eronat și contrar considerentelor Deciziei nr. 352 din 15 septembrie 2014, instanța a reținut că nu se mai impune analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, apreciind că, indiferent de existența unei fapte ilicite a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, acesta este obligat să plătească reclamantelor sumele pretinse.

Deși constată existența unor impedimente în executarea obligației (neprecizarea sumei datorate), dând practic de înțeles că nu este îndeplinită condiția existenței vinovăției pârâtului în executarea obligației, totuși, instanța de judecată a considerat că reclamantele sunt îndreptățite la actualizarea creanței și dobânda legală solicitate prin cererea de chemare în judecată. Din moment ce Ministerul Finanțelor Publice nu a avut decât obligația de emitere a unui ordin cu propunerea de acordare de despăgubiri în cuantumul stabilit prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005, este fără echivoc faptul că actualizarea creanței și dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 lei nu pot fi puse în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, atâta vreme cât acesta a avut în sarcina sa doar o obligație de a face.

În plus, dispozițiile legale privind modalitățile de acordare în numerar a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv conform O.U.G. nr. 81/2007 nu reglementează acordarea dobânzii legale calculate asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în cursul procedurii administrative. Instanța de judecată nu a administrat probe din care să rezulte faptul că sumele solicitate și acordate au fost calculate în mod corect de către reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În urma calculelor efectuate la nivelul direcției de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a rezultat faptul că, acestea au fost calculate în mod greșit, fiind stabilit un cuantum disproporționat față de cel corespunzător realității.

Prin Decizia civilă nr. 29 A din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței privind respingerea cererii de chemare în garanție. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut ca fiind fondate criticile apelantului pârât referitoare la împrejurarea că, având în vedere obiectul obligației stabilită în sarcina sa prin Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, nu îi poate fi angajată răspunderea cu sumele solicitate de reclamante.

Astfel, Curtea de apel a constatat că reclamanta SC A. SA a dedus judecății în prezenta cauză o cerere principală îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice și o cerere intitulată chemare în garanție împotriva Statului Român, cerere subsidiară față de cererea principală.

S-au formulat față de acest pârât, două pretenții principale, anume: despăgubiri cu suma reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei de 77.201.856,4693 lei pentru perioada 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009 (data înaintării către CCSD a documentației administrative și a Ordinului nr. 82 din 18 noiembrie 2009), precum și dobânda legală la aceeași sumă pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009. S-au invocat drept temeiuri ale pretențiilor formulate următoarele dispoziții legale: dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., invocându-se drept faptă ilicită a pârâtului neexecutarea, într-un termen rezonabil, a obligației de a emite ordinul conținând propunerea de acordare a despăgubirilor, obligație stabilită prin titlul executoriu menționat, invocându-se în acest context dispozițiile art. 371 1 alin. (1) C. proc.

civ. referitoare la obligația debitorului de a executa de bunăvoie obligația stabilită printr-o hotărâre judecătorească; s-a susținut, mai departe, în justificarea prejudiciului reclamat în prezenta cauză, că neîncasarea despăgubirilor a prejudiciat pe reclamantă cu devalorizarea sumei creanței, datorată inflației, precum și cu lipsa de folosință a sumei reprezentând creanța, invocându-se în acest context dispozițiile art. 1073 și 1088 C. civ. și ale O.G. nr. 9/2000. Instanța de apel a constatat că întreaga construcție pe care și-a întemeiat reclamanta cererea, ca și întregul raționament dezvoltat de tribunal, sunt profund greșite, viciate din start de considerarea greșită a obligațiilor pe care Ministerul Finanțelor Publice le-ar avea în baza Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, în condițiile aplicării Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, și, în mod corelativ, a drepturilor reclamantelor, în acest context.

Astfel, luând spre analiză textele legale incidente, instanța de apel a reținut că obligația Ministerului Finanțelor Publice, în baza titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 și în contextul Legii nr. 10/2001, constituia o obligație de a face, anume de a emite, în favoarea reclamantei, ordinul care să conțină propunerea privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, propunere care să fie transmisă apoi, împreună cu dosarul administrativ, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Niciun moment pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a avut vreo obligație de a da, anume de a plăti reclamantei o sumă de bani, căreia să-i corespundă un drept corelativ al reclamantei - drept de creanță asupra unei sume de bani, pentru că niciodată Legea nr. 10/2001 și Decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București nu au prevăzut, în sarcina unității administrative investite cu soluționarea notificării, o obligație directă de plată a unei sume de bani.

Analizând condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, Curtea de apel a constatat că emiterea cu întârziere de către pârâtul Ministerului Finanțelor Publice a ordinului cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, raportat la data scadentei obligației sale, care a fost 16 iunie 2005 (data pronunțării Deciziei civile nr. 1134A/2005, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 26A/2013 pronunțată în primul ciclu procesual) constituie o faptă ilicită, caracterul ilicit al faptei fiind dat de dispozițiile art. 1073 C. civ. și a art. 371 1 alin. (1) C. proc. civ., în baza cărora debitorul are obligația de a executa benevol și creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației.

Inacțiunea pârâtului debitor în a executa obligația stabilită în sarcina sa printr-un titlu executoriu are caracter ilicit. Cu privire la vinovăția pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, condiție de angajare a răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că prin Decizia civilă nr. 26A a Curții de Apel București, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a tranșat că dreptul de executare silită s-a născut la data de 16 iunie 2005 când s-a pronunțat Decizia civilă nr. 1134A și că modalitatea de redactare a dispozitivului nu a constituit un impediment în executare. În consecință, Curtea a reținut că este îndeplinită și condiția vinovăției pârâtului, de vreme ce acesta răspunde în condițiile art. 998 - 999 C. civ.

și pentru culpa cea mai ușoară și nu a reușit să facă dovada existenței unei fapte străine neimputabile care să îi excludă vinovăția. Curtea a constatat că pârâtul a executat obligația cu întârziere, chiar și după ce pretinsa nelămurire a titlului executoriu a fost înlăturată prin încheierea din data de 11 iunie 2008, abia la data de 19 noiembrie 2009. Instanța de apel a considerat, însă, că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu constând în devalorizarea sumei ca urmare a inflației pe perioada 16 iunie 2015 - 24 noiembrie 2009 și lipsa de folosință a sumei pentru perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, întrucât reclamantele invocă acest prejudiciu ca și cum, la data executorialității Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, SC A. SA ar fi devenit titulara unei creanțe bănești cu scadența la plată imediată.

Or, în cauza prezentă, având în vedere natura și conținutul specific al obligației ce revenea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în baza Deciziei civile nr. 1134A/2005, nefiind în discuție o obligație bănească, de plată a sumei de 77.201.856,4693 lei, ci o obligație de a face, nu poate fi vorba de actualizarea cu rata inflației a acestei sume și de plata de dobânzi în mecanismul construit de reclamantă în cauza prezentă, pentru simplul motiv că aceste accesorii pot purta numai asupra unei creanțe bănești. Art. 1088 C. civ. pe care îl invocă reclamanta, vizează în mod direct obligațiile care au ca obiect o sumă de bani, și la fel O.G. nr. 9/2000 referitor la dobândă. Iar art. 371 2 C. proc.

civ., invocat de către tribunal, prin sentința apelată, drept temei al admiterii cererii reclamantelor, nu are nicio incidență în cauză, pentru că textele referitoare la actualizare și dobânzi [alin. (2) și (3)] vizează exclusiv obligațiile "stabilite în bani", cum nu este cazul în speță. În ce privește art. 371 1 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1073 C. civ., Curtea de apel a constatat că aceste texte legale vizează într-adevăr totalitatea creanțelor și obligațiilor civile, inclusiv a obligațiilor de a face, ca în cazul prezentei acțiuni, însă reclamantele nu aduc argumente în sensul că neexecutarea de către pârât a obligației de a face ar fi atras automat despăgubiri cu titlu de inflație și dobândă, încă de la scadenta obligației stabilită prin titlul executoriu.

Așadar, nefiind în discuție o obligație de a plăti o sumă de bani, actualizarea și, deopotrivă, dobânda, nu pot fi întemeiate pe dispozițiile art. 1088 C. civ. și O.G. nr. 9/2000. Obligația Ministerului Finanțelor Publice nefiind o obligație de plată a unei sume de bani, ci doar o obligație de a face, ea nu atrage drept consecință imediată și directă, în caz de neexecutare/executare cu întârziere, actualizarea cu rata inflației și curgerea de dobânzi, astfel cum se întâmplă în cazul obligațiilor care au drept obiect plata unei sume de bani. Chiar și în cazul unei executări cu întârziere a unei obligații de a face, se poate pune problema unui prejudiciu încercat de reclamante, dar a cărui existență nu se mai prezumă și care nu se mai cuantifică automat, așa cum se pretinde în prezenta cerere de chemare în judecată și cum apreciază tribunalul prin decizia recurată, doar în temeiul art. 1088 C. civ.

și O.G. nr. 9/2000 și, în niciun caz, în temeiul art. 371 2 C. proc. civ., întrucât, cum s-a arătat, acest text nu are aplicabilitate în cauză. În această situație, reclamantul trebuie să facă dovada prejudiciului încercat prin întârzierea în executare (spre deosebire de prejudiciul care, în cazul creanțelor bănești, este prezumat, scutind pe creditor de probă). Curtea de apel a constatat că reclamantul nu face o motivare și nu expune în ce a constat prejudiciul său, aflat în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtului, limitându-se la a invoca lipsa de folosință a sumei reprezentând creanța și la a dezvolta toate acele considerente care sunt valabile doar în cazul unei creanțe.

Curtea a constatat că, în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea despăgubirilor stabilită în favoarea reclamantei nu mai era supusă vreunei actualizări cu rata inflației și nu era purtătoare de dobânzi, în condițiile în care, așa cum corect a arătat apelantul pârât, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu prevăd o asemenea posibilitate. Dimpotrivă, modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, anume în numerar numai pentru maxim 500.000 lei, iar pentru suma excedentară numai în acțiuni la Fondul Proprietatea, denotă imposibilitatea actualizării cu rata inflației și aplicarea de dobânzi la suma stabilită drept despăgubiri.

Prin urmare, titlul de despăgubire putea fi emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai pentru suma de 77.201.856,4693 RON, fiind exclusă vreo intervenție asupra acestei sume în sensul actualizării cu rata inflației sau a stabilirii de dobânzi pentru perioada anterioară sau ulterioară emiterii titlului de despăgubire și indiferent de cât de îndepărtat sau apropiat ar fi fost momentul la care Comisia ar fi fost învestită cu dosarul administrativ transmis de către Ministerul Finanțelor Publice. În concluzie, dreptul de creanță recunoscut reclamantei în procedura Legii nr. 10/2001 la cuantumul de 77.201.856,4693 RON rămâne în mod definitiv stabilit la acest cuantum până la finalizarea procedurii.

Pe de altă parte, reclamanta nu ar fi beneficiat de plata în numerar a acestei sume de 77.201.856,4693 RON, pentru că, în baza dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii în echivalent nu au fost stabilite a se plăti în numerar decât în limita a 500.000 lei, pentru suma excedentară acestea acordându-se numai sub forma acțiunilor la Fondul Proprietatea. De aceea, nu se poate pretinde că întârzierea în executarea obligației de către Ministerul Finanțelor Publice a condus la întârzierea în încasarea sumei în numerar. Nu rezultă, așadar, existența prejudiciului pretins de reclamante ca urmare a faptei ilicite reținută în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, nici pentru faptul că, în mod fundamental, toată această procedură nu ar fi semnificat o plată în numerar către reclamante a sumei de 77.201.856,4693 RON și nici posibilitatea actualizării acesteia cu inflația sau a plății de dobânzi.

În ce privește posibilitatea reclamantei de a beneficia de plata în numerar a sumei de 500.000 lei, din totalul de 77.201.856,4693 RON, pentru această sumă reclamanta ar fi putut fi titulara unei creanțe bănești, supusă așadar actualizării cu rata inflației și purtătoare de dobânzi. Și în acest caz Curtea de apel a apreciat că nu se face dovada existenței prejudiciului.

Astfel, în contextul art. 14 1 , art. 18 și art. 18 1 și 18 2 din Legea nr. 247/2005, plata efectivă a acestei sume în numerar ar fi fost supusă unei întregi proceduri, condiții și termene, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; emiterea unui titlu de plată pentru suma maximă de 500.000 lei, împlinirea termenului scadent pentru cele două tranșe de câte 250.000 lei, pe parcursul a 2 ani, iar, în final, "existența disponibilităților financiare" pentru plata efectivă a sumelor nu au nicio legătură cu obligația Ministerului Finanțelor Publice stabilită prin Decizia nr. 1134A/2005, fiind vorba de drepturi total diferite, cu obiect diferit, cu scadențe diferite și a căror naștere are în loc în condiții diferite.

Nu este posibilă luarea în discuție a dobânzilor și actualizării cu rata inflației anterior nașterii unui drept de creanță principal determinat și anterior scadenței acestuia, o discutare anticipată a unor asemenea accesorii fiind contrară logicii juridice. Susțin reclamantele că dacă Ministerul Finanțelor Publice ar fi înaintat în termen dosarul administrativ, însoțit de Ordinul la a cărui emitere era obligat, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atunci ele ar fi putut opta pentru plata în numerar și titlul de plată ar fi fost emis, iar creanța bănească s-ar fi născut. Curtea a constatat, însă, că acest raționament face apel la evenimente viitoare și incerte sub aspectul și momentului realizării și este, în consecință, lipsit de fundament juridic.

S-ar putea susține că, indiferent de parcursul procedural menționat, supraviețuiește responsabilitatea Ministerului Finanțelor Publice pentru întârzierea în emiterea Ordinului, căci aceasta întârziere a prelungit oricum continuarea procedurii, iar existența unor eventuale întârzieri în derularea procedurii în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu ar șterge responsabilitatea Ministerului pentru perioada în care procedura a trenat din vina sa, fiind o responsabilitate concurentă. Curtea a constatat că acest raționament nu poate conduce la admiterea acțiunii reclamantelor, întrucât, în mod esențial, aceasta are drept obiect prejudiciul constând în devalorizarea cu inflația și dobânda cauzat prin încasarea cu întârziere a unei sume de bani iar nașterea acestui drept de creanță principal este supusă unor condiții, printre care și fapta însăși a reclamantului, condiții a căror îndeplinire este eventuală și deci, nașterea însuși dreptului este incertă.

S-a apreciat că nu există niciun temei pentru a considera că în mod cert SC A. SA ar fi optat pentru plata în numerar a sumei de 500.000 lei și nu pentru conversia totală în acțiuni la Fondul Proprietatea sau că reclamanta ar fi beneficiat de plata sumei de 500.000 lei de îndată după ce ar fi devenit exigibilă obligația Ministerului Finanțelor Publice, anume la data de 16 iunie 2005 când a devenit executorie Decizia nr. 1134A/2005 a Curți de Apel București, sau la un anumit termen oarecare determinat.

Și în situația în care Ministerul Finanțelor Publice ar fi emis ordinul de îndată după pronunțarea Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, este evident că, în mod obiectiv, înaintarea dosarului, luarea spre analiză a acestuia de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (chiar neîntârziată) și efectuarea tuturor procedurilor prevăzute de lege pentru emiterea titlului de plată (inclusiv manifestarea opțiunii de către reclamantă și efectuarea de către aceasta a celorlalte demersuri personale conform art. 18 1 și 18 2 din Legea nr. 247/2005), iar apoi împlinirea termenului de scadență a titlului de plată legal ar fi presupus, în mod inevitabil, trecerea unui interval de timp, astfel încât în niciun caz dobânzile și actualizarea nu s-ar putea cuveni drept prejudiciu reclamantei încă de la data de 16 iunie 2005, astfel cum au solicitat reclamantele prin cerere.

Raportat la această construcție juridică, făcută pentru analiza exhaustivă a cauzei, s-a constatat că cererea reclamantei ar fi oricum neîntemeiată, pentru că practic prejudiciul reclamantei din devalorizare și dobânzi nu s-a născut, cât timp nu este titulara unui creanțe bănești, iar nașterea acestei creanțe bănești este incertă. Contrar reținerilor tribunalului și apărărilor intimatelor reclamante conform cărora, prin Decizia civilă nr. 26A/2013 pronunțată de Curtea de Apel în primul ciclu procesual, s-ar fi tranșat că dreptul reclamantelor la actualizarea creanței s-ar regăsi consacrat în art. 371 2 C. proc. civ. și, totodată, dreptul reclamantelor la dobânzi s-ar întemeia pe art. 1088 C. civ.

(motiv pentru care tribunalul nici nu a mai analizat cauza în raport de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.), Curtea a constatat că Decizia civilă nr. 26A/2013 nu a tranșat acest aspect, care ar fi devenit obligatoriu, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ci a dezlegat chestiunea prescripției dreptului la acțiune. Toate considerațiile dezvoltate de instanța de apel prin aceasta decizie vizează doar această chestiune, iar nu chestiunea de fond, dacă pretențiile reclamantelor sunt sau nu întemeiate în condițiile textelor legale invocate. În ce privește referirile făcute prin Decizia civilă nr. 26A/2013 la dispozițiile art. 371 2 C. proc. civ.

și art. 1088 C. civ., instanța de apel nu a stabilit și nu a tranșat că pretențiile reclamantelor sunt fondate în raport de aceste temeiuri legale ce reprezentau fondul cauzei și care nu făceau obiectul judecații la acel moment, ci a motivat că, astfel cum este construită cererea reclamantelor, raportat la aceste texte legale nu a intervenit prescripția drepturilor pretinse. Așadar, toate aceste considerații făcute prin Decizia nr. 26A/2013 sunt considerații referitoare la modul în care intervine prescripția unor pretenții întemeiate pe respectivele dispoziții legale, iar nu în sensul că aceste pretenții sunt și fondate.

De altfel, aceasta a făcut și posibilă soluția ulterioară din Decizia nr. 352 din 15 septembrie 2014, pronunțată în al doilea ciclu procesual, în care s-a reținut că "cererea principală nu a fost examinată potrivit pretențiilor exhibate, întemeiate pe executarea cu întârziere de către pârât a Ordinului din 18 noiembrie 2009 și pe răspunderea civilă delictuală, iar cererea de chemare în garanție nu a fost analizată pe fond". Această dezlegare era, de asemenea, obligatorie pentru instanța de trimitere și, pronunțând sentința apelată la acest moment, tribunalul nu a respectat-o atunci când a apreciat ca nu se mai impune analiza cauzei din perspectiva art. 998 - 999 C. civ.

Este, în acest sens, fondată critica apelantului pârât că tribunalul, prin decizia apelată la acest moment, nu a analizat cauza din perspectiva dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., tribunalul apreciind, într-adevăr, eronat că această analiză nu se mai impune, față de faptul că prin Decizia civilă nr. 26A/2013 s-ar fi tranșat incidența în cauză a art. 371 2 C. proc. civ. și art. 1088 C. civ. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că aceasta nu echivalează cu o necercetare a fondului cauzei care să impună anularea sentinței apelate, pentru că, pe de o parte, tribunalul a cercetat cauza pe fond, chiar dacă numai limitat la anumite temeiuri invocate de reclamante prin cerere, fără epuizarea tuturor acestor temeiuri, iar, pe de altă parte, recercetarea cauzei din perspectiva tuturor temeiurilor invocate putea vătăma doar pe reclamante, care formulaseră în acest fel cererea rămasă parțial necercetată.

Aceeași este și situația cererii formulate în subsidiar de către reclamante în contradictoriu cu Statul Român, intitulată cerere de chemare în garanție, pe care tribunalul a analizat-o și pe fondul ei, apreciind că este neîntemeiată. Având în vedere că cererea principală a fost admisă de către tribunal și având în vedere caracterul subsidiar al acestei cereri formulată în contradictoriu cu Statul Român, în mod logic reclamantele nu aveau interes să formuleze cale de atac împotriva sentinței tribunalului. Față de soluția dată în prezentul apel asupra cererii principale, Curtea a constatat că se impune analizarea pe fond și a acestei cereri de chemare în garanție, întrucât și tribunalul a intrat în cercetarea pe fond a acestei cereri.

Curtea a respins pretenția formulată prin cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată pentru următoarele motive: Se invocă drept faptă ilicită a pârâtului Statul Român neîndeplinirea obligației de adoptare a unor măsuri legislative de natură să facă eficientă realizarea dreptului de proprietate al reclamantelor, invocându-se în acest sens art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se consideră că vinovăția statului ar rezulta din neadoptarea unei legislații interne eficiente și se susține că s-ar fi produs o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei prin termenul îndelungat care ar fi rupt justul echilibru. Curtea a reținut că reclamantul a folosit inexact conceptele în discuție, pentru că referirea la termenul îndelungat de desfășurare a procedurii ar fi dus la o analiză a unei ingerințe în dreptul la procedură echitabilă, iar nu la vreo ingerință în dreptul de proprietate.

Pentru a se constata o ingerință în dreptul de proprietate, trebuie să se constate imposibilitatea de valorificare, măcar parțială, a acelui drept, or reclamanta nu pune în discuție acest aspect, ci pune în discuție faptul că procedura, în cazul său, a fost prea lungă și neprevizibilă. Pe de altă parte, Curtea a constatat valabilitatea, și în această problemă, a considerațiilor sale anterioare, anume că se solicită drept despăgubiri actualizarea creanței și dobânda pentru suma de 77.201.856,4693 lei, în condițiile în care nu exista acest prejudiciu încercat de reclamante drept urmare a faptei ilicite pretinse în sarcina Statului Român (diferită decât cea imputată Ministerului Finanțelor Publice).

Se susține în mod expres de către reclamanta SC A. SA că prejudiciul trebuie evaluat prin raportare la cuantumul creanței și la lipsa de folosință a sumelor respective, ambele aspecte rezultând din prevederile art. 1073 și art. 1088 C. civ. Deși reclamantele nu au avut niciodată o creanță bănească, vorbesc de lipsa de folosință a sumei de 77.201.856,4693 lei și de punerea lor într-o situație similară celei în care s-ar fi aflat dacă legislația adoptată de Statul Român ar fi fost coerentă și eficientă, de natură să îi restabilească dreptul de proprietate încălcat, ca și cum ar fi putut vreodată încasa în numerar suma de 77.201.856,4693 RON sau ar fi putut-o actualiza odată cu trecerea timpului.

Nu există, însă, în contextul legii speciale, posibilitatea unei asemenea actualizări și niciodată, pentru niciun moment, reclamantele nu ar fi beneficiat de această sumă în numerar, pentru a se pune problema acestor accesorii. Curtea a apreciat că reclamantei nu i-a fost încălcat bunul recunoscut prin Decizia civilă nr. 1134A/2005, atâta timp cât asupra cuantumului creanței nu s-a intervenit în niciun fel, iar în ce privește durata procedurii, acest aspect ar fi vizat dreptul la un proces echitabil, încălcare pe care însă reclamanta nu o invocă și nu o motivează ca atare. Oricum, și din perspectiva unei încălcări a dreptului la proces echitabil, Curtea a constatat valabile argumentele dezvoltate anterior, în sensul că prejudiciul suportat prin întârziere nu poate consta în devalorizarea cu inflația și dobânda la suma în discuție, cât timp reclamanta SC A. SA nu a fost niciodată beneficiara unei creanțe bănești.

Pentru aceste motive, Curtea a menținut soluția de respingere a cererii îndreptată împotriva Statului Român. Împotriva Deciziei civile nr. 29 A din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele B. SA și SC A. SA apreciind că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., art. 371 1 C. proc. civ., art. 1073 C. civ., art. 1088 C. civ., O.G. nr. 9/2000, și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omu