ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 255/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 255/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului civil de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 25 august 2011

pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta SC T.O. SA a

chemat în judecată pe pârâtul M.F.P. și Statul Român prin M.F.P. - în calitate

de chemat în garanție- solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

dispună în temeiul art. 1073 și 1088 C. civ., precum și a art. 998 - 999 C.

civ., obligarea pârâtului M.F.P. la plata cu titlu de despăgubiri a

următoarelor sume: 24.704.594,07 lei reprezentând actualizarea sumei de

77.201.856, 4693 lei, cu rata inflației, pentru perioada 16 iunie 2005 - 6

ianuarie 2010 și 8.289.998,78 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de

77.201.856, 4693 lei pentru perioada de 25 august 2008 - 6 ianuarie 2010.

Reclamanta a mai

solicitat ca, în temeiul art. 57 C. proc. civ. și art. 1 din C.E.D.O., precum

și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., să fie obligat chematul

în garanție la plata sumei de 32.994.592,85 lei, cu titlul de despăgubiri.

La data de 13

septembrie 2012, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, în

raport de apărările formulate în cauză de către pârât, care a învederat că a

trimis dosarul notificării la C.C.S.D. la 24 noiembrie 2009, arătând că

restrânge perioada de timp pe durata căreia solicită actualizarea creanței și

acordarea dobânzilor legale aferente, la intervalul cuprins între 16 iunie 2005

- 24 noiembrie 2009, în ceea ce privește actualizarea, și la intervalul cuprins

între 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, referitor la dobânda legală.

Prin sentința civilă nr.

1536 din 20 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-a respins ca prescrisă cererea în pretenții formulată de reclamantă

și, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva

Statului Român. Prin aceeași sentință, instanța a dat în debit pe reclamantă la

Administrația Financiară Sf. Gheorghe, județul Covasna pentru restul de taxă de

timbru neachitată rezultând din eșalonare, în cuantum de 217.703 lei.

Prin încheierea din 6

decembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea

formulată de reclamanta SC T.O. SA și a dispus îndreptarea erorii materiale

strecurate în sentința civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2012, în sensul că a

dat-o în debit pe reclamantă la Administrația Financiară Sf. Gheorghe, județul

Covasna, cu suma de 81.634,70 lei taxă de timbru neachitată, în loc de 217.703

lei, cum din eroare se menționase prin sentință.

Împotriva sentinței

și a încheierii din 6 decembrie 2012 au declarat apel reclamantele la data de

22 noiembrie 2012 (data poștei), respectiv 17 decembrie 2012. S-a solicitat

schimbarea hotărârii apelate, prin respingerea excepției prescripției dreptului

material la acțiune și a excepției inadmisibilității cererii de chemare în

garanție, cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru continuarea judecății.

Prin Decizia civilă nr.

26/A din 5 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantele SC

T.O. SA și SIF M. SA, a anulat în tot sentința apelată și încheierea din 6 decembrie

2012 și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul M.F.P., atât în nume

propriu cât și în calitate de reprezentant legal al Statului Român, invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului.

Prin Decizia nr. 4674

din 22 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., în nume propriu și,

în calitate de reprezentant legal al Statului Român împotriva Deciziei nr. 26/A

din 5 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, pentru considerentele expuse la filele 9-13 din

hotărârea sus menționată.

Prin sentința nr. 351

din 13 martie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a constatat că

inadmisibilitatea acțiunii constituie o apărare de fond, iar nu o excepție. A

respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M.F.P.

A respins, ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamantele SC

T.O. SA și SIF M. SA în contradictoriu cu pârâții M.F.P. și Statul Român prin M.F.P.

A respins cererea de chemare în garanție formulată față de Statul Român.

Instanța de fond a

reținut că, în ceea ce privește problema inadmisibilității acțiunii, invocată

de către pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, prin raportare la

reglementările speciale ale Legii nr. 247/2005, Tribunalul a constatat că

aceasta reprezintă o apărare de fond, iar nu o excepție.

Referitor la lipsa

calității procesual pasive invocată de pârât prin raportare la aceeași

procedură, tribunalul a stabilit că, față de raporturile juridice ce stau la

baza pretențiilor reclamantei și pornind de la Decizia nr. 1134A/2005 a Curții

de Apel București, rămasă irevocabilă, prin renunțarea de către pârât la

recursul declarat împotriva acesteia, M.F.P. are calitate procesuală pasivă, în

esență, apărările sale din prezenta cauză, putând face obiectul analizei mai

ales, în litigiul finalizat prin decizia amintită

.

În ceea ce privește

fondul acțiunii de față, întemeiată de către reclamante pe dispozițiile art.

998-999 C. civ., tribunalul a apreciat că reclamanta societate comercială, este

posesoarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care i se recunoaște

dreptul la despăgubiri în temeiul Legii speciale nr. 10/2001, cu toate că prin

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se stipulează expres de către legiuitor

că societățile comerciale, nu au calitatea de persoane îndreptățite și nu fac

obiectul acestei legi, iar art. 3 alin. (1) lit. c) nu se aplică acelor

persoane juridice care nu dețin o hotărâre irevocabilă în sensul celei

prevăzute de textul de lege.

Cu toate acestea,

existând în prezent în favoarea reclamantei o hotărâre judecătorească în

materia și procedura specială a Legii nr. 10/2001 prin care, în contradictoriu

cu pârâtul din cauza de față, căruia legea specială în forma în vigoare la

momentul soluționării cauzei respective, îi recunoștea legitimare procesuală

pasivă numai în anumite situații, i s-a recunoscut îndreptățirea de a beneficia

de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, executarea acestor măsuri se

impunea numai pe calea specială, corespunzătoare procedurii Legii nr. 247/2005

reglementată prin Titlul VII, procedură pe care pârâtul a și urmat-o.

Jurisprudența în

materie a stabilit și consacrat obligativitatea parcurgerii acestei proceduri

speciale de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, persoanele

interesate neavând deschisă calea executării silite de drept comun.

În raport de acestea,

pârâtul a emis Ordinul nr. 82/18 noiembrie 2009 pentru propunerea de acordare de

măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri în cuantum de

77.201.856.4693 lei, reclamantei potrivit Deciziei nr. 1134A/2005 a Curții de

Apel București.

Nefiind indicate cu

exactitate aceste despăgubiri (cuantumul acestora) pârâtul a urmat și procedura

prevăzută de art. 282 (1) C. proc. civ., cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei

civile nr. 1134A/2005 a Curții de Apel București, fiind însă respinsă

irevocabil, prin Decizia civilă nr. 4158/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, procedură în cadrul căreia, inițial, cererea de lămurire a fost

admisă pentru o sumă mai mică decât cea pretinsă în cauza de față, însăși

notificarea adresată de către reclamantă pârâtului, la data de 05 iulie 2005

pentru executarea Deciziei nr. 1134 A/2005 fiind formulată pentru o sumă

diferită, decât acea pretinsă în prezenta cauză și chiar mai mică.

Așadar, urmărind

procedura impusă de legea specială, pârâtul a emis Ordinul din data de 18

noiembrie 2009 pentru acordarea de despăgubiri, așa încât, nu se poate reține

în sarcina acestuia vreo culpă în ceea ce privește realizarea dreptului pretins

de către reclamantă în baza Deciziei nr. 1134A/2005 al cărei dispozitiv ( acea

parte a hotărârii judecătorești susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire) nu

cuprindea cuantumul măsurilor reparatorii pretinse de reclamantă, indicele în

mod diferit prin notificarea din 05 iulie 2005 și respectiv cererea de față, al

cărei cuantum a fost stabilit în mod clar și fără echivoc, prin încheierea din

data de 11 iunie 2008 a Curții de Apel București. Prin aceasta s-a admis cea de

a doua solicitare de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1134A/2005 a

Curții de Apel București sub acest aspect și de această dată, soluția instanței

nemaifiind recurată de către M.F.P., rămănând irevocabilă.

Ca atare, la data de

18 noiembrie 2009, în baza acestei încheieri s-a emis Ordinul de acordare a

măsurilor reparatorii, invocate de către reclamantă.

A rezultat așadar că,

în speță, reclamanta nu poate să pretindă că a fost prejudiciată în sensul art.

998-999 C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege,

neexistând culpă și nici prejudiciu de natură a atrage răspunderea civilă

delictuală a pârâtului, astfel cum în mod netemeinic și nelegal se pretinde în

cauza de față.

Față de acestea,

Tribunalul a constatat nefondate pretențiile reclamantei, urmând a le respinge

în totalitate, sub ambele aspecte privitoare la actualizarea despăgubirilor cât

și plata de dobânzi, în cazul acestora din urmă, în litigiul purtat de aceeași

reclamantă în contradictoriu însă cu C.C.S.D. și Statul Român prin M.F.P.,

chemat în garanție în mod identic cu cazul de față și având un obiect similar,

dar pentru o perioadă diferită, Înalta Curte de Justiție și Casație stabilind

cu putere de lucru judecat, că reclamanta nu poate pretinde astfel de dobânzi.

Împotriva sentinței nr.

351 din 13 martie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, au

declarat apel, reclamantele SC T.O. SA și SIF M. SA susținând că

,

prima instanță nu a

intrat în analiza fondului cererii de chemare garanție, fiind încălcate

dezlegările instanțelor superioare.

În situația în care,

curtea de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit că cererea de

chemare în garanție, astfel cum este formulată împotriva Statului Român și

întemeiată pe dispozițiile art. 1 C.E.D.O. și art. 1 Protocolul nr. 1 din

C.E.D.O. și vizând o obligație proprie a Statului Român este admisibilă, prima

instanță era ținută de această dezlegare.

Prin urmare,

respingând cererea principală, instanța avea obligația de a analiza fondul

cererii de chemare în garanție, astfel cum s-a dispus de către instanța de

apel.

Instanța de fond a

ignorat dezlegările obligatorii ale instanțelor superioare prin care s-a

apreciat că, la data pronunțării deciziei ce constituie titlul executoriu,

respectiv la 16 iunie 2005, s-a născut dreptul material la actualizarea

acesteia.

În aceste condiții,

argumentul primei instanțe, că titlul executoriu nu se poate executa pe calea

executării silite de drept comun, reprezintă o încălcare flagrantă a

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. de la 1865.

Aceleași critici s-au

adus și argumentului primei instanțe, în sensul că dispozitivul Deciziei civile

nr. 1134/2005 nu cuprindea cuantumul măsurilor reparatorii, acesta fiind

stabilit abia prin încheierea din data de 11 iunie 2008.

Prima instanță nu a

analizat cererea reclamantei întemeiată pe dispozițiile art. 371

1

C.

proc. civ. cu referire la executarea cu întârziere a ordinului din 18 noiembrie

2009 și a invocat greșit puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1921/2013.

Prin Decizia nr. 352/A

din 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de reclamante. S-a

anulat sentința nr. 351 din 13 martie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, și a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceluiași tribunal.

Instanța de control

judiciar a reținut următoarele:

Cadrul procesual al

litigiului pendinte a fost stabilit prin cererea introductivă și, față de

soluția pronunțată în primul ciclu procesual și lămurit cu valoare obligatorie

pentru instanța de trimitere, prin Decizia civilă nr. 26 din 05 februarie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, ce a fost menținută

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cererea principală de

chemare în judecată a avut ca obiect obligarea pârâtului la plata de

despăgubiri în favoarea reclamantei pentru repararea prejudiciului provocat

acesteia prin executarea cu întârziere a obligațiilor sale specifice izvorând

din titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 4793/2004

și din dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Aceste despăgubiri

însă au avut o justificare diferită, reclamanta solicitând atât actualizarea

creanței sale de 772.018.564.693 lei, înscrisă în titlul executoriu, astfel cum

a fost el lămurit prin încheierea din 05 iunie 2008 a Curții de Apel București,

pe perioada cuprinsă între data emiterii titlului executoriu - 16 iunie 2005 și

data executării obligațiilor debitorului prin înaintarea dosarului și

documentației notificării către C.C.S.D. - 24 noiembrie 2009, cât și acordarea

dobânzii legale aferente creanței principale, pe perioada 25 august 2008 - 24

noiembrie 2009 (potrivit precizării reclamantei de la fila 122 dosar fond).

Dat fiind temeiul

legal al drepturilor recunoscute apelantei - reclamante în procedura finalizată

prin pronunțarea Deciziei civile nr. 1134/A din 16 iunie 2005, care a ținut de

aplicarea Legii nr. 10/2001, ca și modificarea legislativă adusă acesteia la

scurt timp după pronunțarea hotărârii prin Legea nr. 247/2005 care a instituit,

totodată, alte mecanisme de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent consacrate

prin Titlul VII, curtea de apel a reținut - așa cum s-a stabilit și în

soluționarea altor proceduri judiciare derulate anterior între părți, respectiv

cea a contestației la executare - filele 46 - 50 dosar fond, sau cea a

lămuririi dispozitivului Deciziei civile nr. 1134 A/2005 - filele 36-38 dosar

fond–că obligațiile specifice ce reveneau intimatului din acest titlu

executoriu erau cele de emitere a unui ordin care să conțină propunerea de

acordare în favoarea reclamantei a despăgubirilor la care se stabilise pe cale

judiciară că aceasta este îndreptățită și de înaintare a acestuia și a întregii

documentații către C.C.S.D.

Dreptul creditorului

la actualizarea creanței cu rata inflației se regăsește consacrat prin

dispozițiile art. 371

2

C. proc. civ. și își găsește fundamentul în

principiul înscris în dispozițiile art. 1073 C. civ., potrivit cu care,

creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar

rațiunea sa este aceea de a-l proteja pe acesta de eventualele scăderi ale

valorii creanței cu trecerea timpului.

Actualizarea creanței

constituie un accesoriu al acesteia, iar existența sa este de neconceput în

lipsa creanței care, spre exemplu, s-ar stinge prin prescripție. De aceea,

dreptul la actualizarea creanței nu există nici anterior exigibilității

acesteia, dar nu poate subzista nici stingerii creanței prin prescripție.

Actualizarea creanței este datorată de debitor în virtutea principiului și

temeiurilor legale sus menționate, pe fiecare zi a existenței creanței

principale, până la momentul plății acesteia și pe durata de timp cât nu s-a

împlinit dreptul de prescripție de a cere executarea silită a creanței

principale.

Cu alte cuvinte,

dreptul material la acțiune în obținerea actualizării creanței principale se

naște odată cu dreptul de a cere executarea silită a creanței principale și se

stinge prin prescripție odată cu aceasta.

Faptul stabilirii de

către legiuitor, prin dispozițiile art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ.,

a intervalului de timp în raport de care se poate cere actualizarea creanței nu

poate fi înțeles ca având semnificația de a marca momentul nașterii acestui

drept la data plății efective a obligației de către debitor.

Ansamblul

reglementării și regulile specifice care dau regimul juridic al creanțelor -

cele esențiale, legale de executorialitatea acestora și de stingerea lor prin

prescripție - induc condiția subînțeleasă a reglementării conținute de art. 371

2

alin. (3) teza finală C. proc. civ., ca momentul plății să aibă loc înăuntrul

termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanței

principale.

Interpretarea dată de

apelantă ar presupune ca, în cazul executării unei obligații de plată a unei

creanțe după 10 ani de zile, ca obligație naturală, imperfectă, să dea naștere

dreptului creditorului la actualizarea creanței sale pe aceeași perioadă, deși

aceasta era stinsă prin prescripție, ceea ce este absurd, dată fiind legătura

indisolubilă dintre creanță și dreptul la actualizarea acesteia care, cum s-a

arătat, este de neconceput a exista dincolo de existența creanței.

Cum, potrivit

dispozițiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958 întreruperea șterge prescripția

începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, iar după

întrerupere începe să curgă o nouă prescripție, curtea a apreciat că la data

promovării prezentei acțiuni, 25 august 2011, nu era prescris dreptul material

la acțiune de a se solicita de către reclamantă actualizarea creanței sale pe

perioada cuprinsă între data exigibilității creanței - 16 iunie 2005 și data

executării voluntare a acesteia de către debitor, prin emiterea Ordinului nr. 82/2009

și înaintarea acestuia împreună cu dosarul notificării C.C.S.D., la 24

noiembrie 2009.

Instanța a apreciat că

executarea voluntară a obligației debitorului, respectiv “plata obligației” conform

art. 371

2

alin. (3), teza finală C. proc. civ. a avut loc înăuntrul

termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanței (“plata”

nefiind făcută pentru o obligație naturală, imperfectă), termen de prescripție

care a suferit mai multe întreruperi ale cursului său, ca urmare a actelor

implicite ori explicite de recunoaștere a creanței, ori de executare a acesteia

din partea debitorului.

În ceea ce privește

plata dobânzilor legale aferente creanței, al cărei temei legal se regăsește în

dispozițiile art. 1088 C. civ. și care are ca scop acoperirea prejudiciului

cauzat creditorului prin lipsa de folosință a înseși creanței, Curtea a

apreciat corect favorabil susținerile apelantei în sensul că acestea sunt

datorate pe fiecare zi de întârziere și că dreptul la acțiune cu privire la

acestea, se stinge printr-o prescripție conform art. 12 din Decretul 167/1958.

S-a reținut că reclamanta

și-a limitat pretențiile la perioada ultimilor trei ani, anteriori introducerii

acțiunii (25 august 2011), solicitând acordarea dobânzilor legale pentru

creanța din perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009 (potrivit precizării de

la fila 213 dosar fond).

În conformitate cu

prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanție

o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar

cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.

Astfel cum se

înțelege din cuprinsul art. 61, chemarea în garanție este o formă procedurală

de atragere forțată în proces a unei alte persoane, aflată deopotrivă la

dispoziția reclamantului dar și a pârâtului. Așadar, condiția „căderii în

pretenții” vizează în egală măsură pe reclamant și pârât și are semnificația

pierderii procesului, eventualitate căreia, în mod virtual îi pot fi expuse

oricare dintre cele două părți ale litigiului.

Or, din argumentația

judecătorului fondului se înțelege că, reclamantele nu ar putea cădea în

pretenții decât atunci când altcineva ar formula pretenții împotriva sa, și cum

această situație nu a fost regăsită în cazul reclamantei, s-a apreciat ca fiind

inadmisibilă cererea sa de chemare în garanție.

Curtea a argumentat

că această înțelegere eronată a conceptelor juridice și a instituției chemării

în garanție au stat la baza adoptării soluției de respingere, ca inadmisibilă,

a cererii de chemare în garanție pe care reclamanta a formulat-o împotriva

Statului Român, reprezentat prin M.F.P., astfel că, văzând și dezlegările date

în privința apelului ce a vizat soluția dată cererii principale, a apreciat că

prima instanță a soluționat în mod greșit procesul fără a intra în judecata

fondului.

Mai mult, s-a reținut

că instanța supremă a subliniat caracterul subsidiar al cererii de chemare în

garanție în raport cu cererea principală și, că această cerere a avut în vedere

obligația proprie a Statului Român, întemeiată pe art. 1 din Convenție și art. 1

din Protocolul adițional la Convenție, de a asigura respectarea dreptului de

proprietate persoanelor aflate sub jurisdicția sa, urmată de neexecutarea obligației

de a adopta o legislație coerentă, care să asigure respectarea efectivă a

dreptului de proprietate.

Relevanța Deciziei

nr. 1921/2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, a

cu referire la același titlu executoriu, dar în contradictoriu cu C.C.S.D. și

cu Statul Român prin M.F.P. vizând actualizarea creanței în perioada 6 ianuarie

2010-29 iunie 2011 și dobânda legală pentru aceeași perioadă, nu a mai fost

analizată de instanța de recurs, urmând a fi avută în vedere cu ocazia rejudecării

fondului.

Or, prin raportare la

aspectele statuate cu putere obligatorie de instanțele superioare ce au lămurit

cadrul procesual, au subliniat temeiurile juridice ale celor două cereri și au

dezlegat aspecte de drept relevante în litigiu, instanța de apel a reținut că,

în cauză, nu s-a realizat o judecată a fondului acesteia, din perspectiva

cererii principale și a cererii de chemare în garanție.

Cele două cereri, așa

cum rezultă din cele de mai sus, au cauze juridice și părți diferite. Din analiza

considerentelor sentinței s-a desprins concluzia că instanța de fond a reținut

că prin ambele cereri se solicită acordarea unor despăgubiri, pentru rațiuni

identice.

Cererea principală nu

a fost examinată potrivit pretențiilor solicitate, întemeiate pe executarea cu

întârziere de către pârât a Ordinului din 18 noiembrie 2009 și pe răspunderea

civilă delictuală, iar cererea de chemare în garanție nu a fost analizată pe

fond.

Nu au fost expuse

nici argumentele pentru care cererea de chemare în garanție a Statului Român,

potrivit cu solicitarea reclamantei este neîntemeiată în opinia instanței și

s-a reținut că nu poate fi exercitat controlul judiciar în cauză.

În condițiile în care

a respinsă, ca nefondată cererea principală, cererea subsidiară, de chemare în

judecată a fost nesoluționată, deși soluția de respingere reprezintă condiția

care conduce la cercetarea pretențiilor subsidiare.

În raport de

considerentele expuse, instanța de apel a reținut că nu poate soluționa direct,

în apel, pe fondul lor, aceste cereri, astfel că, soluția care se impune, având

în vedere dispozițiile art. 297 alin. (1) și ale art. 315 C. proc. civ., este

aceea a trimiterii cauzei, pentru soluționarea unitară, aceleiași instanțe de

fond.

Împotriva Deciziei

nr. 352/A din 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-civilă,

și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâtul M.F.P. și Statul

Român prin M.F.P. (chemat în garanție) invocând nelegalitatea hotărârii atacate

și indicând ca temei de drept, în mod formal, dispozițiile art. 304 pct. 7 din

cod, în sensul că,,hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

În conținutul

motivelor de recurs s-a susținut că instanța de apel ar fi reprodus

considerentele reținute pe larg de către instanța de control judiciar din

primul ciclu procesual.

Prin întâmpinarea

depusă de intimatele-reclamante SC T.O. SA și SIF M. SA s-a invocat excepția

nulității recursului, în temeiul art. 306 C. proc. civ. de la 1865, față de

împrejurarea că, de fapt ,,criticile” din recurs cuprind pasaje din

considerentele expuse de instanțe, atât în primul ciclu procesual, cât și în

sentința civilă nr. 351/2014 a Tribunalului București, secția a-III-a civilă,

precum și din decizia recurată, astfel că, sub acest aspect ,,motivele de

recurs” nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 din cod.

Deși recurenții au

indicat ca temei de drept motivul reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7

din același cod, nu se poate reține că motivarea realizată de instanța de apel

este străină cauzei sau contradictorie, acest motiv fiind invocat în mod

formal.

Recursul este nul

pentru considerentele ce succed:

Deși cererea de

recurs, ce cuprinde și,,dezvoltarea motivelor de recurs” a fost depusă la dosar

la 05 noiembrie 2014, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. de la 1865, din cuprinsul,,motivelor de recurs” astfel cum au fost redate

de către pârât și chematul în garanție, nu rezultă posibilitatea încadrării

acestora în conținutul criticilor pentru care se poate constata nelegalitatea

unei hotărâri judecătorești, astfel încât, să poată fi incidente prevederile art.

306 (3) din același cod, instanța reținând că din dezvoltarea acestora, nu se

poate realiza încadrarea criticilor într-unul din motivele prevăzute de art. 304

din același cod.

Așa fiind, motivele

invocate drept critici în recurs constituie, de fapt, o reluare a considerentelor

expuse de instanțe, în ciclul procesual anterior, precum și în cuprinsul

sentinței civile nr. 315/2014, fără a se arată în ce constă nelegalitatea

deciziei pronunțată în apel.

Ca atare, nefiind

structurate și fundamentate sub aspectul motivelor de nelegalitate, stric și

limitativ reglementate de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la

1865, în sensul de a se invoca, în recurs, critici pertinente sub aspectul

încălcării legalității de către instanța de apel, reluarea identică a unor

pasaje din considerentele altor instanțe și expunerea acestora în ,,dezvoltarea

motivelor de recurs”, nu se constituie într-o motivare a recursului, potrivit

exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865.

Este de observat că,,motivarea”

recurenților s-a limitat la reproducerea unor pasaje din hotărârile pronunțate

de instanțe în primul ciclu procesual, fără a indica relevanța acestora sub

aspectul formulării unor critici încadrabile în conținutul art. 304 pct. 7 din

cod și care să vizeze încălcarea legalității instanței de apel, cu referire strică,

evident, la Decizia nr. 352/A din 15 septembrie 2014 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și la

statuările realizate de această instanță.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului (motivelor) de recurs, prin

indicarea unuia dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de

altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind

modul de judecată al instanței, raportat la soluția pronunțată și la motivul de

recurs invocat.

În prezenta cauză, recurenții

au indicat pur formal prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, dar

nu s-au conformat exigențelor cerute de art. 302

1

lit. c) C. proc.

civ., sub aspectul direct al conținutului exprimării acestor critici.

Astfel, deși au

declarat recurs în termenul prevăzut de lege, pârâtul și chematul în garanție nu

au formulat critici care să facă posibilă încadrarea acestora în textele

procedurale mai sus evocate.

Instanța învestită cu

judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient, numai în

măsura în care astfel de motive sunt indicate și dezvoltate într-o formă

explicită, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

De asemenea, Înalta

Curte nu a constatat nici existența unor motive pe care, din oficiu, să le

poată pune în discuția în părților și asupra cărora să delibereze.

Ca atare, susținerile

recurenților, care nu fac posibilă încadrarea în temeiurile de recurs prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., nu sunt susceptibile de a fi examinate pe fond și,

pe cale de consecință, Înalta Curte, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de M.F.P. și Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 352/A din

15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2015.