ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1474/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1474/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, la data de 5

iulie 2011, reclamanta M.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

-

obligarea pârâtului la plata sumei de

1.282.600 lei, reprezentând echivalentul creanței garantate asupra statului

conferită de Titlul de despăgubire nr. 12238 din 18 mai 2010 emis de către

Guvernul României, prin C.C.S.D., sub condiția suspensivă ca reclamanta să

restituie pârâtului cantitatea de 1.282.600 de acțiuni deținute la F.P.;

- în

subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unui număr de acțiuni la F.P.,

reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de

1.282.600 de acțiuni deținute la F.P. și creanța garantată asupra statului în

cuantum de 1.282.600 lei;

- obligarea

la plata sumei de 265.768 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia

încasării creanței garantate asupra statului în cuantum de 669.400 lei;

- obligarea,

în subsidiar, a pârâtului la remiterea unui număr de acțiuni Ia F.P.,

reprezentând echivalentul sumei de 265,768 lei;

- obligarea

pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 1.952.000 lei,

începând cu data de 20 septembrie 2010 și până. la momentul plății efective a

sumei mai sus-arătate;

- obligarea

pârâtului Ia plata sumei de 200 lei, reprezentând daune moratorii, pentru

fiecare zi de întârziere. începând cu 30 de zile de la data rămânerii

definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză.

Prin sentința

nr. 741 din 22 mai 2014, Tribunalul

București, secția III-a Civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată

de reclamanta Mazilu Lucreția.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 998 -999 C. civ.

instituie un principiu de drept și anume, acela al răspunderii pentru fapta

ilicită cauzatoare de prejudiciu, în baza căruia poate fi obligată la repararea

prejudiciului persoana (fizică sau juridică) care a cauzat acest prejudiciu

prin fapta sa ilicită.

Fapta ilicită se

exteriorizează sub forma unei acțiuni comisive sau sub forma unei omisiuni,

adică a unei abțineri de la acțiune într-o împrejurare în care există obligația

de a acționa.

Fapta Ilicită

antrenează răspunderea civilă delictuală când aduce atingere unor drepturi

subiective pe care victima le-a dobândit într-o altă modalitate decât printr-un

contract aflat în curs de executare, încheiat cu făptuitorul; ea angajează

răspunderea civilă contractuală atunci când constituie o încălcare a unei

obligații contractuale, respectiv a unui drept subiectiv izvorât dintr-un

contract aflat în curs de executare, în care victima și făptuitorul au

calitatea de părți.

Pentru a fi

angajată răspunderea contractuală este necesar ca între reclamantă și pârât sa

preexiste un contract valabil încheiat; or, între reclamantă și pârâtul Statul

Român reprezentat de C.C.S.D. nu s-a încheiat niciun contract, prin urmare nu

poate fi invocată răspunderea pentru neexecutarea unei obligații contractuale

care nu se află în ființa.

În ce

privește acțiunea Statului Român de a opta unilateral pentru modalitatea de

acordare a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv în forma acordării

titlurilor de despăgubire emise de C.C.S.D., aceasta nu poate constitui o

acțiune sau inacțiune care să atragă răspunderea civilă delictuală, deoarece au

fost emise în baza Legii nr. 247/2005, deci în executarea legii, fiind acte

administrative.

De

asemenea, împrejurarea că reclamanta a optat pentru vânzarea acțiunilor la un

preț mai mic comparativ cu valoarea lor nominală reprezintă o

conduita

proprie a reclamantei care nu poate fi atribuită pârâtului Statul Român.

Cotarea la

Bursă a acțiunilor emitentului F.P. nu poate fi considerată ca reprezentând o

acțiune ilicită, aceasta realizându-se In conformitate cu dispozițiile Legii nr.

247/2005 - Titlul VII.

Susținerea

potrivit căreia Statul Român a stabilit în mod unilateral că valoarea de

tranzacționare pe Bursă a acțiunilor F.P.a va fi una și aceeași cu valoarea

nominala unitară a acțiunilor emitentului nu reprezintă o conduită ilicită, ci

se încadrează în activitatea de legiferare proprie acestui subiect de drept.

Susținerea

reclamantei în sensul că dispozițiile legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr.

247//2005 instituie o veritabilă discriminare între două categorii de creditori

nu poate fi asociată unei fapte ilicite, întrucât activitatea de legiferare

este un atribut exclusiv al Statului și aceasta în condițiile m care aceste

dispoziții nu au fost declarate neconstituționale pentru motivul invocat de

reclamantă.

Prin Decizia

nr. 104/A din 3 martie 2015, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta

M.L. împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta invocă încălcarea

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., în condițiile

în care valorificarea acțiunilor atribuite în procedura acordării măsurilor

reparatorii prin echivalent, potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, s-a

realizat pe piața bursieră la o valoarea inferioară decât cea nominală, fiind

afectat astfel principiul restituirii integrale, care în cazul concret al

speței, îmbracă forma despăgubirii prin echivalent a foștilor proprietari la

valoarea reală de circulație a imobilului, imposibil de retrocedat în natură.

În egală

măsură, reclamanta a mai invocat încălcarea prevederilor art. 14 din C.E.D.O.,

din perspectiva faptului că prin întârzierea listării la Bursă a F.P.a s-a

creat o situație discriminatorie între foștii proprietari care au obținut

acțiuni anterior acestui moment și respectiv ulterior. Reclamanta s-a prevalat

și de dispozițiile art. 13 din C.E.D.O., text de lege invocat ca temei juridic

pentru aspectele critice formulate în apel. Totodată, reclamanta, susținând

îndeplinirea condițiilor răspunderii civile a statului, arată că daunele

solicitate prin prezenta acțiune sunt menite să acopere prejudiciul cauzat de

pârât prin nerespectarea normelor și termenelor legale, altfel spus, prin

neaplicarea legislației reparatorii speciale în litera și spiritul său, ceea ce

a condus ia obținerea în final a unei despăgubiri bănești (în urma

tranzacționării la Bursă a acțiunilor emise în procedura Legii nr. 247/2005)

inferioară valorii nominale a acțiunilor și implicit, valorii reale de

circulație a imobilului, neretrocedabil în natură, acesta fiind nivelul la care

legiuitorul a prevăzut despăgubirea foștilor proprietari deposedați abuziv prin

actul normativ anterior menționat. Practic, reclamanta, îndreptându-se direct

împotriva Statului Român, solicită prin prezenta acțiune cu titlu de daune o

modalitate de completare a despăgubirilor obținute ca rezultat al vânzării pe

piața

bursieră a acțiunilor care i-au revenit în procedura Legii nr. 247/2005, Titlul

VII, până la valoarea de circulație a imobilului pentru care s-a formulat

notificare.

Reclamanta

și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată pe dispozițiile

dreptului comun (art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 și 1101 din vechiul C.

civ.), ale art. 11, 16, 20 21 și 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și ale art. 6, 13 și 14 din această convenție.

Potrivit art.

12 alin. (3) din Titlul VIl al Legii nr. 247/2005, în forma în vigoare la data

sesizării instanței, capitalul social inițial al F.P.a este împărțit în acțiuni

deținute de M.F.P. O parte dintre acestea pot fi vândute de către M.F.P. prin

operațiuni bursiere autorizate de reglementările operatorului de piață sau

legislația aplicabilă, iar cealaltă parte va fi distribuită titularilor

titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie, după caz, în

condițiile legii. Acțiunile vor fi distribuite persoanelor menționate în acest

articol prin transformarea titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de

conversie, după caz, în acțiuni emise de F.P., conform mecanismului prevăzut la

cap. V 1, Realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de F.P.

determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri.

Fapta imputata

Statului Român și pentru care se solicită angajarea răspunderii civile este

opțiunea acestuia ca operațiunea de conversie în acțiuni emise de F.P. a

titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 leu/acțiune,

combinată cu listarea F.P.a la Bursă cu o întârziere de 5 ani.

În esența,

reclamanta reliefează aspectele nevralgice eu care s-a confruntat sistemul

reparatoriu reglementat de legislația specială și care au pus sub semnul întrebării

funcționalitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005.

Curtea de apel

a reținut că valoarea nominală a acțiunilor a fost stabilită prin actul

constitutiv (art. 3 alin. (3)) al F.P.a, care reprezintă anexa la H.G. nr. 1481/2005,

deci printr-un act normativ.

Înregistrarea

la C.N.V.M. (în condițiile în care, până la desemnarea unei societăți de

administrare, F.P. a fost administrat de M.F.P., prin Consiliul de

supraveghere, ai cărui membri au fost numiți prin ordin al ministrului finanțelor

publice, potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1481/2005, iar F.T.I.M. Ltd

U.K. B.B. a devenit administrator unic al Fondului în septembrie 2010) a avut

loc în august 2010, în baza Regulamentului nr. 4/2010 privind înregistrarea la

C.N.V.M. și funcționarea S.C. F.P. SA, precum și tranzacționarea acțiunilor

emise de aceasta emis de C.N.V.M. - act normativ, iar în ianuarie 2011 Fondul a

fost listat la B.V.B.

Toate cauzele

din jurisprudența C.E.D.O. la care a făcut referire reclamanta sunt anterioare

acestui moment.

Raportat la

structura normei juridice, conduita care trebuia respectată (dispoziția) este

respectarea dreptului de proprietate, care se regăsește într-o prevedere

convențională, respectiv art. l din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o dispoziție constituțională, și anume

art. 44 din legea fundamentală, precum și într-o prevedere legală de rang

inferior Constituției, în concret art. 480 vechiul C. civ., ca temei juridic al

acțiunii în revendicare, căruia îi corespunde în prezent art. 563 N.C.C.

Cât privește

textele de lege care ar consacra, cu titlu de sancțiune, acordarea de

despăgubiri bănești, acestea nu sunt precis specificate, reclamanta făcând

trimitere, de asemenea, la dispoziții convenționale, constituționale și la

prevederi legale cu forță juridică inferioară, care urmează a fi analizate.

În aceste

condiții, admiterea cererii presupune constatarea de către instanța a

încălcării de către stat, prin prevederile legale incriminate sau prin emiterea

lor cu întârziere, a uneia din dispozițiile (convenționale, constituționale sau

legale) care consacră principiul respectării dreptului de proprietate și,

subsecvent, întrunirea cerințelor dintr-un text (din Convenția Europeana a

Drepturilor Omului, din Constituție sau dintr-o lege) care stabilește obligația

pârâtului de a plăti într-o asemenea ipoteză despăgubiri bănești pentru

prejudiciul cauzat.

Premergător,

instanța de apel a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței instanței

de contencios european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o

competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități

a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii

statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de

orice alta prevedere contrară din legislația națională (cauza Dumitru Popescu

împotriva României).

Așa cum s-a

statuat în jurisprudența C.E.D.O. (de exemplu, în cauzele Murray împotriva Regatului

Unit, "Wulis împotriva Marii Britanii), art. 13 nu merge până acolo încât

să impună statelor contractante obligația să prevadă în legislația lor interna

căi de atac prin care să poată fi denunțate, în fața unei autorități naționale,

înseși normele legale interne ca fiind contrare, prin ele însele, dispozițiilor

Convenției.

Prin urmare,

acest, text nu deschide calea unui „recurs național în convenționalitate",

care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o normă juridică

internă a unui drept prevăzut de Convenția sau de protocoalele sale adiționale.

În

esență, art. 13 garantează un recurs, o cale de atac ce permite punerea în

discuție a modalităților de aplicare a acestora cu privire la un drept apărat

de Convenție, în privința celui ce se pretinde lezat de consecințele actului,

dar nu garantează atacarea în sine a însuși conținutului normelor legale.

Controlul

de convenționalitate a normelor

naționale nu poate forma obiectul unui „recurs efectiv" instituit de art. 13

din Convenție.

Așa cum a

statuat Curtea, în jurisprudența sa, interpretarea dispozițiilor art. 13 din

C.E.D.O. trebuie realizată de o așa manieră încât cerințele acestui text

convențional să vină în sprijinul prevederilor art. 6 din C.E.D.O., întărind

exigențele acestui din urma articol (cauza Kudia împotriva Poloniei). Prin

urmare, pentru identitate de rațiune, aceeași soluție trebuie adoptată și în

privința acestui ultim text al Convenției.

Pe cale de

consecință, instanțele naționale nu au posibilitatea ca, pe temeiul

prevederilor Convenției, să procedeze în aceeași manieră în care ar face-o

C.E.D.O., respectiv să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă

(adică să rețină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziția din norma

juridică) și, implicit, nu au îndritiiirea legală ca, în temeiul dispozițiilor art.

41, să impună statului pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și

de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situația

existentă înaintea încălcări (adică să aplice sancțiunea din norma juridică).

Este de

observat că, spre deosebire de C.E.D.O., Curtea de Justiție a Uniunii Europene,

pe de o parte, a decis că regulile de drept național, oricare ar fi ele,

inclusiv cele prevăzute în Constituție, care intră în conflict cu normele de

drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul național

inaplicabile (Costa contra B.N.E.L., 6/64, Internaționale Handelsgesellsehaft,

11/70, Administrazione delle Finanze contra Simmenthal II, 106/77), iar pe de

altă parte, a instituit principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor

prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se

pot adresa instanțelor naționale pentru repararea prejudiciului suferit (Andrea

Francovieh, Danila Bonifaci și alții contra Italiei, C-6/90 și C-9/90,

Brasserie du Pâcbeur SA contra Germaniei și Regina contra Secretary of State

for Transport, C-46/93 și 48/93).

Dând eficiență

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, instanța de apel a

reținut că, servindu-se de suportul acestor norme constituționale, instanțele

naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o norma națională și

una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe

prima (ca sancțiune a normei juridice) și chiar să dispună restituirea unor

sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un

asemenea caz se aplică regimul juridic al plății nedatorate. Insă, organele

judiciare interne nu pot pronunța hotărâri prin care sa angajeze răspunderea

statului pentru legislația adoptată cu încălcarea Convenției (altă sancțiune a

aceleiași norme juridice), prin acordarea de despăgubiri bănești. Această

concepție își găsește reflectarea și în decizia în interesul Legii nr. 27

pronunțată în anul 2011 de către instanța supremă.

Cât

privește raportul dintre o dispoziție

legală națională și Constituție, se constată că art. 146 din legea fundamentală

reglementează competența exclusivă a Curții Constituționale în analizarea

constituționalității legilor și

ordonanțelor, existând

astfel și de această dată un impediment de ordin legal lato sensu în examinarea

unor eventuale inadvertențe.

Totodată,

se mai constată că instanța de contencios constituțional s-a și pronunțat prin Decizia

nr. 212 din 29 aprilie 2013 asupra constituționalității dispozițiilor Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, prin raportare la modul în care aplicarea acestora

a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27/2011,

reținând că au mai fost supuse controlului de constituționalitate, din perspectiva

prevederilor art. 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și că prin Deciziile

nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1241 din 6 octombrie 2009 a statuat că este

opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a

injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, dispozițiile legale

criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (2)

teza a II-a, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate

sunt stabilite de lege.

În egală

măsură, se ridica problema competențelor conferite instanțelor interne, din

perspectiva arătată anterior, de un text de lege național, pe temeiul căruia ar

putea verifica concordanța unor dispoziții legale, cum sunt cele invocate în

cauză ca fapt generator de prejudiciu, cu dispozițiile (convenționale,

constituționale sau legale) care consacră respectarea dreptului de proprietate

și, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs prin legislația

adoptată, să oblige statul pârât să răspundă prin repararea acelui prejudiciu

(textele invocate de reclamantă fiind: art. 998-999 și art. 1073, 1091, 1075,

1082 și 1101 din vechiul C. civ.).

Or,

asupra admisibilității unei asemenea acțiuni s-a pronunțat în sens negativ

înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27/2011,

obligatorie pentru instanța de control judiciar, conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.

În aceste

condiții, instanța de apel a reținut că, prin prisma legislației naționale,

dreptul reclamantei de a obține despăgubirile bănești pretinse nu există,

pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea

lor, instanța supremă servindu-se ca argument de principiul specialia

generalibus derogant.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.L.

susținând că instanța de apel a

interpretat greșit în mod voit actul juridic dedus judecații, hotărârea dată în

speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal.

Reclamanta a

solicitat să se constate că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit.

a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1, art. 3 din

O.G. nr. 81/2007 publicată în M.O. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat

la dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție, „(...) creanțele asupra

statului sunt garantate", conform cărora titlurile de despăgubire în

cuantum de 1.282.600 lei emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în

favoarea recurentei-reclam ante „incorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor

acordate".

Instanța de apel a respins cadrul

legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg atât în

cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel: dispozițiile art. 1073,

1091, 1075, 1082, 1101 din vechiul C. civ., precum și dispozițiile art. 1480,

1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 din N.C.C. prin raportare

la prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001* republicată, art. 4 lit.

a) și b) și art. 3 lit. a) din Titlului VIl al Legii nr. 247/2005, art. 3 lit.

a) din Titlul VII ai L.247/2005. Legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale

de reparație și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor

intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de

principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dacă cadrul

legal în baza căruia s-a obținut titlul de despăgubire cu regim de creanță

garantată asupra statului a constat în legislația specială în domeniu - Legea nr.

10/2001 și Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii

integrale a dreptului de creanță al reclamantei nu poate fi altul decât

legislația dreptului comun în materie, mai sus arătat.

În ceea ce

privește întrunirea elementelor cumulative ale răspunderii delictuale, reclamanta

a arătat că în speță există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea

culpabilă a pârâtului, care prin omisiune intenționată a ignorat factorii de

risc menționați In cererea introductivă și, totodată, nu a respectat termenele

imperative prevăzute de art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat

prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum și dispozițiile art. 12 din același

Titlu, inacțiuni și omisiuni care au făcut ca prețul acțiunilor F.P. să fie sub

valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

Instanța de

apel nu a lacul nicio referire la concluziile rapoartelor de expertiză judiciare

și extrajudiciare depuse la dosar, în ceea ce privește culpa statului, deși

concluziile primelor două obiective ar fi fost de natură a dezlega în mod

elocvent dilema culpei statului privind răspunderea pentru fapta proprie.

În

conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituție, instanța de apel ar fi

trebuit să aplice cu preeminență art. 1 din Primul Protocol Adițional la

C.E.D.O., pentru ca privarea abuzivă de proprietate din dreptul de creanță

garantată să fie înlăturată.

Recurenta a

arătat și faptul că a solicitat aplicarea în litera și în spiritul său a

cadrului legal prevăzut de legislația specială de reparație pentru a fi în

măsură să își valorifice în mod integral și nu parțial dreptul de creanță

garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței.

Dacă

legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin

echivalent prevăzut de normele mai sus arătate și să plafoneze în acest sens

despăgubirile acordate, în această situație și-ar fi găsit incidența dispoziții

legale prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative. Chiar noua Lege cu nr. 165/2013 - art. 24,

privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele

preluate

în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziții legale

privind plafonarea despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plății acestora.

Pe cale de

consecința, este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale

reparative în vigoare, guvernate de principiul restituirii integrale raportat

la împrejurarea că pârâtul nu a listat la Bursă F.P. în termenul legal, nu a

respectat termenele legale de listare la Bursă a minimum 5% din acțiunile

companiilor naționale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acționar

majoritar, ignorând totodată, cu rea-credința, principii elementare ale

funcționarii pieței de capital, să conducă de fado la obținerea unor

despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa

unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare și

elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.

în

cadrul legislației speciale de reparație, guvernată de principiul restituirii

integrale, (chiar și în cazul noii Legi nr. 165/2013) nu este prevăzut. niciun

factor aleatoriu, riscuri bursiere (așa precum a reținut instanța de apel),

șanse de câștig, riscuri de pierdere, etc, specifice contractelor de prinsoare

ori de asigurări, ci doar garanția că bunurile intrate în mod abuziv în posesia

statului și imposibil de restituit în natură se vor restituii prin echivalent

ia valoarea lor de circulație și neplafonat.

Deși

fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate,

statul a cunoscut ori putea cunoaște această împrejurare (cum arată și

concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cau2ă), ori în

subsidiarul extrem, acesta a avut posibilitatea să se informeze timp de 5 ani

de zile (cât a durat listarea F.P. la Bursă) cu privire Ia o regulă elementară

a pieței de capital și anume, că în cazul oricărei companii listate la Bursă

este foarte probabil să existe un discount semnificativ (între 30-60%) din

valoarea nominală (activ net unitar/acțiune), îndeosebi în cazul piețelor

emergente.

Cu toate

acestea, pârâtul a decis în cunoștință de cauză ca operațiunea de conversie a

titlurilor de despăgubire să se realizeze totuși ia valoarea nominală de 1

leu/acțiune.

Ca atare,

statul a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere să revină în sarcina

foștilor proprietari abuzați atât de către fostul regim comunist, prin

naționalizările fără titlu, cât și de actualul regim constituțional, care a

permis înstrăinarea către terți în baza Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 15/1990,

ori ca urmare a procesului de privatizare, a unor bunuri pe care statul le

deținea doar în posesie abuzivă, întemeiată și conservată prin violență,

Prin

neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță

garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală

(momentul emiterii acțiunilor F.P.a - înainte ori după listarea F.P.a la Bursă)

s-ar vătăma ia modul cel mai grav și securitatea raporturilor juridice, cum se

arată și în cauza Ștetanică și alții împotriva României, publicată în M. Of. al

României, partea I, nr. 177 din data de 14 martie 2011.

Într-adevăr,

ipoteza obținerii unui preț de 1 leu/acțiune ar fi putut fi reală doar în cazul

în care cotația acțiunilor emitentului F.P. s-ar ti apropiat măcar într-o

singură ședință de tranzacționare de cotația de 1 leu/acțiune.

Însă, de la

momentul listării F.P, la Bursă - 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația

maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 lei/acțiune (in prezent

0,75 lei/acțiune), iar faptele notorii nu trebuiesc demonstrate.

Legislația

specială de reparație a fost pusă în aplicare în mod defectuos de către pârât,

atât temporal cât și funcțional, jurisprudența C.E.D.O. în acest sens fiind

relevantă: decizia din 20 ianuarie 2009 - cauza Katz vs. România, decizia din

25 ianuarie 2007 - cauza Negoiță vs. România, decizia din 5 octombrie 2006 -

cauza Penescu vs. România), decizia din 8 februarie 2007 - cauza Sîroia vs.

România, decizia din 12 februarie 2006 - cauza Porțeanu vs. România, cauza

Faimblat vs. România.

Singura

cerință impusă de C.E.D.O., în interpretarea Convenției Europene a Drepturilor

Omului, statelor care aleg să repare prejudiciile cauzate prin naționalizarea

sau confiscarea imobilelor este ca soluția adoptată "să fie implementată

cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil

insecuritatea juridică pentru subiecții de drept îa care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții" (cauza Kopecky contra Slovaciei) - ceea ce în

speță nu s-a întâmplat, întrucât Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la

aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea

în natură a imobilelor obiect al notificărilor nu este posibilă (una dintre

masurile reparatorii stabilite ulterior prin cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005

fiind F.P.), iar creanța cuprinsă în titlul de despăgubire este una garantată,

conform disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Situația

neftmcționării F.P.a este de notorietate, a generat mai multe condamnări ale

Statului Român la C.E.D.O., iar instanțele judecătorești naționale investite cu

acțiuni similare au constatat deja că listarea fondului la Bursă, prevăzută de

Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere și cu încălcarea termenelor

legale imperative.

Ca urmare,

sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului

Român, care a întârziat listarea ia Bursă a F.P.a, nu a respectat termenele

legale de listare a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în

portofoliul F.P.a la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării

a ignorat principiile elementare ale funcționarii pieței de capital, acțiunile

fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea

nominală.

Ceea ce

trebuie înlăturat, prin admiterea acestei acțiuni este prejudiciul ce i-a fost

cauzat reclamantei, întrucât nu a beneficiat de o garantare reală a creanței

sale și a intrat vădit dezavantajată în jocul bursier.

Cele

două ipoteze juridice reglementate prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în interesul legii se referă la situația cererilor

injustiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr.

10/2001, republicată, ori la situația în care se încearcă eludarea Legilor speciale

de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005.

În

speță, reclamanta nu contestă conform disp, art. 26 afin.(3) din Legea nr. 10/2001

vreo decizie emisă în baza acestei legi de către entitatea deținătoare și nici

nu încercă să obțină despăgubiri cu eludarea legilor speciale de reparație.

Este vorba de cu totul altă premisă decât cele două premise circumscrise sferei

de aplicare ale acestui recurs în interesul legii la care pârâtul face referire

printr-o interpretare extensivă prin analogie.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce succed, urmând a fi respins;

În ceea ce

privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.,

reclamanta nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în ipotezele

prevăzute de aceste dispoziții legale.

Art. 304

pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit

actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Recurenta

nu a precizat care este actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea,

astfel încât o simplă afirmație tăcuta în acest sens nu poate constitui o

motivare a respectivului motiv de recurs.

Nici

critica recurentei în sensul că hotărârea instanței de apel ar fi insuficient

motivată nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. și nu pct. 7 indicat.

În

speță, decizia curții de apel respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susține soluția adoptată și în

temeiul căreia instanța și-a format convingerea.

Toate

criticile formulate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În esență,

reclamanta susține că prin măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor

măsuri eficiente, intimatul Statul Român nu a asigurat funcționarea în timp

util a F.P.a și valorificarea acțiunilor sale acordate prin titlul de conversie

la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, având în vedere că acțiunile la F.P. au

fost cotate sub această valoare încă de ia prima zi de tranzacționare (25

ianuarie 2011).

Or, în

condițiile în care, în ce-o privește pe recurentă, procedura prevăzută de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost integral parcursă, fiindu-i emis titlul

de despăgubire (ce încorpora creanța sa împotriva statului) și ulterior, titlul

de conversie prin care a primit acțiuni la F.P., reclamanta și-a realizat

integral dreptul de creanță la momentul la care a intrat în posesia titlului de

conversie, așadar, a unui număr de 1.952.000 acțiuni la valoarea nominală de 1

leu/acțiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire -

1.952.000 lei.

Ca

atare, și obligația corelativă a statului s-a stins, conform celor expres

prevăziite de art. 12 alin. (3) din Titlul VIl al Legii nr. 247/2005; „Realizarea

conversiei

acestor titluri în

acțiuni emise de F.P. determină stingerea creanțelor constatate prin aceste

titluri".

În consecință,

recurenta nu poate afirma o „ingerință" în respectarea dreptului său de

proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană.

Ulterior

dobândirii acestor acțiuni de către cel îndreptățit, creșterea sau scăderea

vaiorii acțiunilor ține de raportul dintre cerere și ofertă pe piața de

capital, care, implicit, comportă șanse de câștig, dar și riscuri de pierdere;

în plus, valorificarea acestora pe piața bursieră nu mai antrenează raporturi.

juridice între recurentă și Statul Român.

Fără a

nega existența unei întârzieri a listării la Bursă a F.P.a, nu se poate stabili

o legătură de cauzalitate între această întârziere și pretinsul prejudiciu

invocat de recurentă, afirmațiile acesteia plecând de la premisa falsă, eronată

și nesusținută de niciun argument, în sensul că o sistare „în termen" a F.P.a

ar fi garantat obținerea unui preț al acțiunilor în cea dintâi zi a

tranzacționării acestora pe bursă (sau începând cu această data) de cel puțin 1

leu/ acțiune, adică a unei valori cel puțin egale cu cea la care s-a realizat

conversia.

Cum recurenta

nu a indicat existența unei norme legale care să instituie în sarcina Statului

Român obligativitatea garantării valorii acțiunilor la F.P. de (cel puțin) 1

leu la momentul primei listări la Bursă și, pe de altă parte, nu există niciun

argument de a considera că o listare la Bursă a fondului anterioară datei de 25

ianuarie 2011 ar fi asigurat obținerea unui preț mediu de tranzacționare a

acțiunilor de cel puțin 1 leu/acțiune (așadar, egal cu prețul de conversie),

este înlăturată teza unei valorificări parțiale a titlului de despăgubire

constând în Decizia nr. 12238 din 18 mai 2010, susținută de către recurentă și

nu există vreo legătură de determinare dintre suma solicitată prin acțiune și

faptul prejudiciabil imputat, respectiv faptul nelistării la Bursă a F.P.a

conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005.

Referitor la

trimiterea recurentei la jurisprudența C.E.D.O. în care se reține că F.P. nu ar

fi funcționai într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu

atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării F.P.

a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a

acțiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea

nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Având în

vedere că recurenta invocă garanțiile art. 1 din Protocolul 1 și se prevalează

inclusiv de jurisprudența C.E.D.O., este util a se preciza ca în parag. 180-183

din hotărârea pilot „Măria Atanasiu și alții contra României" din 12

octombrie 2010, Curtea a concretizat posibile „ingerințe" în dreptul la

respectarea bunurilor în contextul legislației din România privind

retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a

autorității locale competente prin care i se recunoaște părții interesate un

drept la reparație („interes patrimonial" apărat de art. 1 din Protocolul

1) constituie o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat al acestui

articol (a se vedea

și Marin și Gheorghe Rădulescu

împotriva României,

nr. 15.851/06,

§§ 20 - 22

;

27 mai 2010) - parag. 180; (2) neexecutarea unei decizii

administrative care recunoaște dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care

aceasta îl stabilește reprezintă o ingerință, în sensul primei fraze din primul

alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, §21, din 12

mai 2009) - parag. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce

recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită,

constituie o ingerință în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din

primul alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneș și alții împotriva

României, nr. 25.862/03, parag. 46 -47, din 3 martie 2009).

Astfel cum se

poate constata, în oricare dintre situații, „ingerința" este generată de

neexecutarea obligației asumate de Stat prin adoptarea legislației în materia

restituirii proprietăților preluate abuziv de regimul anterior (în cauză,

măsura alternativă a despăgubirii în condițiile legii speciale - Titlul VII din

Legea nr. 247/2005).

Or, în

antrenarea garanțiilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție,

recurenta susține ingerința ca fiind o inacțiune a autorităților în urgentarea listării

la Bursa a acțiunilor la F.P., măsură care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i

garanteze valorificarea acțiunilor la valoarea lor nominală.

În

mecanismul de aplicare a Convenției Europene, a Protocoalelor sale adiționale

ca și a jurisprudenței C.E.D.O., judecătorului național nu îi este îngăduit a

dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul

exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar

între părțile litigante.

În plus,

dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de

Convenție, deci a unei „ingerințe" din partea autorităților statului, în

aplicarea Convenției, judecătorul național poate dispune doar înlăturarea de la

aplicare a normei naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea

celorlalte cerințe de evaluare ce decurg din jurîsprudența C.E.D.O.) și care nu

a trecut testul de proporționalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a

păstrat, în privința acelei persoane, un just echilibru între interesul general

și cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directa a Convenției.

Or, în cauza

dedusă judecății, dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în

vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate,

recurenta-reclamantă neindicând în concret vreun text din conținutul acestui

act normativ care să garanteze destinatarilor legii, prmtr-o prevedere expresă,

însăși valorificarea acțiunilor obținute prin titlul de conversie întocmai la

valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii și ofertei ce guvernează

piața bursieră).

Ca normă

specială, Legea nr. 247/2005 înlătură aplicarea dreptului comun invocat de

reclamantă - inclusiv în materia executării obligațiilor, în aplicarea

principiului specialia generalihus derogant, subliniat și prin decizia

în

interesul Legii nr. 27/2011, menționată în acest sens de decizia de apel, precum

și analiza prin comparație cu alte norme speciale.

În

considerarea celor anterior arătate, relativ și la operațiunile ulterioare

încheierii procedurii Legii nr. 247/2005, nu se poate reclama o faptă culpabilă

a statului, (inclusiv sub aspect probator - omis a fi avut în vedere de

instanța de apel), în măsură să atragă răspunderea sa delictuală - în sensul

invocat în prezenta cauză.

Având

în vedere considerentele reținute, recursul declarat de reclamantă va fi

respins, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. împotriva Deciziei nr. 104/A

din data de 3 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 2 iunie 2015.