ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1474/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 5 iulie 2011, reclamanta M.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: - obligarea pârâtului la plata sumei de 1.282.600 lei, reprezentând echivalentul creanței garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire nr. 12238 din 18 mai 2010 emis de către Guvernul României, prin C.C.S.D., sub condiția suspensivă ca reclamanta să restituie pârâtului cantitatea de 1.282.600 de acțiuni deținute la F.P.; - în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea unui număr de acțiuni la F.P., reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 1.282.600 de acțiuni deținute la F.P.

și creanța garantată asupra statului în cuantum de 1.282.600 lei; - obligarea la plata sumei de 265.768 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia încasării creanței garantate asupra statului în cuantum de 669.400 lei; - obligarea, în subsidiar, a pârâtului la remiterea unui număr de acțiuni Ia F.P., reprezentând echivalentul sumei de 265,768 lei; - obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 1.952.000 lei, începând cu data de 20 septembrie 2010 și până. la momentul plății efective a sumei mai sus-arătate; - obligarea pârâtului Ia plata sumei de 200 lei, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere. începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză.

Prin sentința nr. 741 din 22 mai 2014, Tribunalul București, secția III-a Civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Mazilu Lucreția. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 998 -999 C. civ. instituie un principiu de drept și anume, acela al răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în baza căruia poate fi obligată la repararea prejudiciului persoana (fizică sau juridică) care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită. Fapta ilicită se exteriorizează sub forma unei acțiuni comisive sau sub forma unei omisiuni, adică a unei abțineri de la acțiune într-o împrejurare în care există obligația de a acționa.

Fapta Ilicită antrenează răspunderea civilă delictuală când aduce atingere unor drepturi subiective pe care victima le-a dobândit într-o altă modalitate decât printr-un contract aflat în curs de executare, încheiat cu făptuitorul; ea angajează răspunderea civilă contractuală atunci când constituie o încălcare a unei obligații contractuale, respectiv a unui drept subiectiv izvorât dintr-un contract aflat în curs de executare, în care victima și făptuitorul au calitatea de părți. Pentru a fi angajată răspunderea contractuală este necesar ca între reclamantă și pârât sa preexiste un contract valabil încheiat; or, între reclamantă și pârâtul Statul Român reprezentat de C.C.S.D. nu s-a încheiat niciun contract, prin urmare nu poate fi invocată răspunderea pentru neexecutarea unei obligații contractuale care nu se află în ființa.

În ce privește acțiunea Statului Român de a opta unilateral pentru modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv în forma acordării titlurilor de despăgubire emise de C.C.S.D., aceasta nu poate constitui o acțiune sau inacțiune care să atragă răspunderea civilă delictuală, deoarece au fost emise în baza Legii nr. 247/2005, deci în executarea legii, fiind acte administrative. De asemenea, împrejurarea că reclamanta a optat pentru vânzarea acțiunilor la un preț mai mic comparativ cu valoarea lor nominală reprezintă o conduita proprie a reclamantei care nu poate fi atribuită pârâtului Statul Român. Cotarea la Bursă a acțiunilor emitentului F.P. nu poate fi considerată ca reprezentând o acțiune ilicită, aceasta realizându-se In conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII.

Susținerea potrivit căreia Statul Român a stabilit în mod unilateral că valoarea de tranzacționare pe Bursă a acțiunilor F.P.a va fi una și aceeași cu valoarea nominala unitară a acțiunilor emitentului nu reprezintă o conduită ilicită, ci se încadrează în activitatea de legiferare proprie acestui subiect de drept. Susținerea reclamantei în sensul că dispozițiile legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247//2005 instituie o veritabilă discriminare între două categorii de creditori nu poate fi asociată unei fapte ilicite, întrucât activitatea de legiferare este un atribut exclusiv al Statului și aceasta în condițiile m care aceste dispoziții nu au fost declarate neconstituționale pentru motivul invocat de reclamantă.

Prin Decizia nr. 104/A din 3 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta M.L. împotriva sentinței tribunalului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta invocă încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., în condițiile în care valorificarea acțiunilor atribuite în procedura acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, s-a realizat pe piața bursieră la o valoarea inferioară decât cea nominală, fiind afectat astfel principiul restituirii integrale, care în cazul concret al speței, îmbracă forma despăgubirii prin echivalent a foștilor proprietari la valoarea reală de circulație a imobilului, imposibil de retrocedat în natură.

În egală măsură, reclamanta a mai invocat încălcarea prevederilor art. 14 din C.E.D.O., din perspectiva faptului că prin întârzierea listării la Bursă a F.P.a s-a creat o situație discriminatorie între foștii proprietari care au obținut acțiuni anterior acestui moment și respectiv ulterior. Reclamanta s-a prevalat și de dispozițiile art. 13 din C.E.D.O., text de lege invocat ca temei juridic pentru aspectele critice formulate în apel.

Totodată, reclamanta, susținând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile a statului, arată că daunele solicitate prin prezenta acțiune sunt menite să acopere prejudiciul cauzat de pârât prin nerespectarea normelor și termenelor legale, altfel spus, prin neaplicarea legislației reparatorii speciale în litera și spiritul său, ceea ce a condus ia obținerea în final a unei despăgubiri bănești (în urma tranzacționării la Bursă a acțiunilor emise în procedura Legii nr. 247/2005) inferioară valorii nominale a acțiunilor și implicit, valorii reale de circulație a imobilului, neretrocedabil în natură, acesta fiind nivelul la care legiuitorul a prevăzut despăgubirea foștilor proprietari deposedați abuziv prin actul normativ anterior menționat.

Practic, reclamanta, îndreptându-se direct împotriva Statului Român, solicită prin prezenta acțiune cu titlu de daune o modalitate de completare a despăgubirilor obținute ca rezultat al vânzării pe piața bursieră a acțiunilor care i-au revenit în procedura Legii nr. 247/2005, Titlul VII, până la valoarea de circulație a imobilului pentru care s-a formulat notificare. Reclamanta și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată pe dispozițiile dreptului comun (art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 și 1101 din vechiul C. civ.), ale art. 11, 16, 20 21 și 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 6, 13 și 14 din această convenție.

Potrivit art. 12 alin. (3) din Titlul VIl al Legii nr. 247/2005, în forma în vigoare la data sesizării instanței, capitalul social inițial al F.P.a este împărțit în acțiuni deținute de M.F.P. O parte dintre acestea pot fi vândute de către M.F.P. prin operațiuni bursiere autorizate de reglementările operatorului de piață sau legislația aplicabilă, iar cealaltă parte va fi distribuită titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie, după caz, în condițiile legii. Acțiunile vor fi distribuite persoanelor menționate în acest articol prin transformarea titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de conversie, după caz, în acțiuni emise de F.P., conform mecanismului prevăzut la cap. V 1, Realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de F.P.

determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri. Fapta imputata Statului Român și pentru care se solicită angajarea răspunderii civile este opțiunea acestuia ca operațiunea de conversie în acțiuni emise de F.P. a titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, combinată cu listarea F.P.a la Bursă cu o întârziere de 5 ani. În esența, reclamanta reliefează aspectele nevralgice eu care s-a confruntat sistemul reparatoriu reglementat de legislația specială și care au pus sub semnul întrebării funcționalitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005. Curtea de apel a reținut că valoarea nominală a acțiunilor a fost stabilită prin actul constitutiv (art. 3 alin. (3)) al F.P.a, care reprezintă anexa la H.G.

nr. 1481/2005, deci printr-un act normativ. Înregistrarea la C.N.V.M. (în condițiile în care, până la desemnarea unei societăți de administrare, F.P. a fost administrat de M.F.P., prin Consiliul de supraveghere, ai cărui membri au fost numiți prin ordin al ministrului finanțelor publice, potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1481/2005, iar F.T.I.M. Ltd U.K. B.B. a devenit administrator unic al Fondului în septembrie 2010) a avut loc în august 2010, în baza Regulamentului nr. 4/2010 privind înregistrarea la C.N.V.M. și funcționarea S.C. F.P. SA, precum și tranzacționarea acțiunilor emise de aceasta emis de C.N.V.M. - act normativ, iar în ianuarie 2011 Fondul a fost listat la B.V.B. Toate cauzele din jurisprudența C.E.D.O.

la care a făcut referire reclamanta sunt anterioare acestui moment. Raportat la structura normei juridice, conduita care trebuia respectată (dispoziția) este respectarea dreptului de proprietate, care se regăsește într-o prevedere convențională, respectiv art. l din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o dispoziție constituțională, și anume art. 44 din legea fundamentală, precum și într-o prevedere legală de rang inferior Constituției, în concret art. 480 vechiul C. civ., ca temei juridic al acțiunii în revendicare, căruia îi corespunde în prezent art. 563 N.C.C. Cât privește textele de lege care ar consacra, cu titlu de sancțiune, acordarea de despăgubiri bănești, acestea nu sunt precis specificate, reclamanta făcând trimitere, de asemenea, la dispoziții convenționale, constituționale și la prevederi legale cu forță juridică inferioară, care urmează a fi analizate.

În aceste condiții, admiterea cererii presupune constatarea de către instanța a încălcării de către stat, prin prevederile legale incriminate sau prin emiterea lor cu întârziere, a uneia din dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră principiul respectării dreptului de proprietate și, subsecvent, întrunirea cerințelor dintr-un text (din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, din Constituție sau dintr-o lege) care stabilește obligația pârâtului de a plăti într-o asemenea ipoteză despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat.

Premergător, instanța de apel a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de orice alta prevedere contrară din legislația națională (cauza Dumitru Popescu împotriva României). Așa cum s-a statuat în jurisprudența C.E.D.O. (de exemplu, în cauzele Murray împotriva Regatului Unit, "Wulis împotriva Marii Britanii), art. 13 nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligația să prevadă în legislația lor interna căi de atac prin care să poată fi denunțate, în fața unei autorități naționale, înseși normele legale interne ca fiind contrare, prin ele însele, dispozițiilor Convenției.

Prin urmare, acest, text nu deschide calea unui „recurs național în convenționalitate", care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o normă juridică internă a unui drept prevăzut de Convenția sau de protocoalele sale adiționale. În esență, art. 13 garantează un recurs, o cale de atac ce permite punerea în discuție a modalităților de aplicare a acestora cu privire la un drept apărat de Convenție, în privința celui ce se pretinde lezat de consecințele actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuși conținutului normelor legale. Controlul de convenționalitate a normelor naționale nu poate forma obiectul unui „recurs efectiv" instituit de art. 13 din Convenție. Așa cum a statuat Curtea, în jurisprudența sa, interpretarea dispozițiilor art. 13 din C.E.D.O.

trebuie realizată de o așa manieră încât cerințele acestui text convențional să vină în sprijinul prevederilor art. 6 din C.E.D.O., întărind exigențele acestui din urma articol (cauza Kudia împotriva Poloniei). Prin urmare, pentru identitate de rațiune, aceeași soluție trebuie adoptată și în privința acestui ultim text al Convenției. Pe cale de consecință, instanțele naționale nu au posibilitatea ca, pe temeiul prevederilor Convenției, să procedeze în aceeași manieră în care ar face-o C.E.D.O., respectiv să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă (adică să rețină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziția din norma juridică) și, implicit, nu au îndritiiirea legală ca, în temeiul dispozițiilor art. 41, să impună statului pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înaintea încălcări (adică să aplice sancțiunea din norma juridică).

Este de observat că, spre deosebire de C.E.D.O., Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pe de o parte, a decis că regulile de drept național, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute în Constituție, care intră în conflict cu normele de drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul național inaplicabile (Costa contra B.N.E.L., 6/64, Internaționale Handelsgesellsehaft, 11/70, Administrazione delle Finanze contra Simmenthal II, 106/77), iar pe de altă parte, a instituit principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se pot adresa instanțelor naționale pentru repararea prejudiciului suferit (Andrea Francovieh, Danila Bonifaci și alții contra Italiei, C-6/90 și C-9/90, Brasserie du Pâcbeur SA contra Germaniei și Regina contra Secretary of State for Transport, C-46/93 și 48/93).

Dând eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, instanța de apel a reținut că, servindu-se de suportul acestor norme constituționale, instanțele naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o norma națională și una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancțiune a normei juridice) și chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plății nedatorate. Insă, organele judiciare interne nu pot pronunța hotărâri prin care sa angajeze răspunderea statului pentru legislația adoptată cu încălcarea Convenției (altă sancțiune a aceleiași norme juridice), prin acordarea de despăgubiri bănești.

Această concepție își găsește reflectarea și în decizia în interesul Legii nr. 27 pronunțată în anul 2011 de către instanța supremă. Cât privește raportul dintre o dispoziție legală națională și Constituție, se constată că art. 146 din legea fundamentală reglementează competența exclusivă a Curții Constituționale în analizarea constituționalității legilor și ordonanțelor, existând astfel și de această dată un impediment de ordin legal lato sensu în examinarea unor eventuale inadvertențe.

Totodată, se mai constată că instanța de contencios constituțional s-a și pronunțat prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013 asupra constituționalității dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin raportare la modul în care aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27/2011, reținând că au mai fost supuse controlului de constituționalitate, din perspectiva prevederilor art. 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și că prin Deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1241 din 6 octombrie 2009 a statuat că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, dispozițiile legale criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (2) teza a II-a, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

În egală măsură, se ridica problema competențelor conferite instanțelor interne, din perspectiva arătată anterior, de un text de lege național, pe temeiul căruia ar putea verifica concordanța unor dispoziții legale, cum sunt cele invocate în cauză ca fapt generator de prejudiciu, cu dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră respectarea dreptului de proprietate și, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs prin legislația adoptată, să oblige statul pârât să răspundă prin repararea acelui prejudiciu (textele invocate de reclamantă fiind: art. 998-999 și art. 1073, 1091, 1075, 1082 și 1101 din vechiul C. civ.). Or, asupra admisibilității unei asemenea acțiuni s-a pronunțat în sens negativ înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27/2011, obligatorie pentru instanța de control judiciar, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. În aceste condiții, instanța de apel a reținut că, prin prisma legislației naționale, dreptul reclamantei de a obține despăgubirile bănești pretinse nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor, instanța supremă servindu-se ca argument de principiul specialia generalibus derogant. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.L. susținând că instanța de apel a interpretat greșit în mod voit actul juridic dedus judecații, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal. Reclamanta a solicitat să se constate că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 publicată în M.O. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție, „(...) creanțele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlurile de despăgubire în cuantum de 1.282.600 lei emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea recurentei-reclam ante „incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate". Instanța de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel: dispozițiile art. 1073, 1091, 1075, 1082, 1101 din vechiul C. civ., precum și dispozițiile art. 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 din N.C.C.

prin raportare la prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001* republicată, art. 4 lit. a) și b) și art. 3 lit. a) din Titlului VIl al Legii nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul VII ai L.247/2005. Legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dacă cadrul legal în baza căruia s-a obținut titlul de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului a constat în legislația specială în domeniu - Legea nr. 10/2001 și Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanță al reclamantei nu poate fi altul decât legislația dreptului comun în materie, mai sus arătat. În ceea ce privește întrunirea elementelor cumulative ale răspunderii delictuale, reclamanta a arătat că în speță există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, care prin omisiune intenționată a ignorat factorii de risc menționați In cererea introductivă și, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007, precum și dispozițiile art. 12 din același Titlu, inacțiuni și omisiuni care au făcut ca prețul acțiunilor F.P. să fie sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune. Instanța de apel nu a lacul nicio referire la concluziile rapoartelor de expertiză judiciare și extrajudiciare depuse la dosar, în ceea ce privește culpa statului, deși concluziile primelor două obiective ar fi fost de natură a dezlega în mod elocvent dilema culpei statului privind răspunderea pentru fapta proprie. În conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituție, instanța de apel ar fi trebuit să aplice cu preeminență art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., pentru ca privarea abuzivă de proprietate din dreptul de creanță garantată să fie înlăturată.

Recurenta a arătat și faptul că a solicitat aplicarea în litera și în spiritul său a cadrului legal prevăzut de legislația specială de reparație pentru a fi în măsură să își valorifice în mod integral și nu parțial dreptul de creanță garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței. Dacă legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate și să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în această situație și-ar fi găsit incidența dispoziții legale prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Chiar noua Lege cu nr. 165/2013 - art. 24, privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plății acestora.

Pe cale de consecința, este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale reparative în vigoare, guvernate de principiul restituirii integrale raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la Bursă F.P. în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la Bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acționar majoritar, ignorând totodată, cu rea-credința, principii elementare ale funcționarii pieței de capital, să conducă de fado la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare și elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.

în cadrul legislației speciale de reparație, guvernată de principiul restituirii integrale, (chiar și în cazul noii Legi nr. 165/2013) nu este prevăzut. niciun factor aleatoriu, riscuri bursiere (așa precum a reținut instanța de apel), șanse de câștig, riscuri de pierdere, etc, specifice contractelor de prinsoare ori de asigurări, ci doar garanția că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului și imposibil de restituit în natură se vor restituii prin echivalent ia valoarea lor de circulație și neplafonat. Deși fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, statul a cunoscut ori putea cunoaște această împrejurare (cum arată și concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cau2ă), ori în subsidiarul extrem, acesta a avut posibilitatea să se informeze timp de 5 ani de zile (cât a durat listarea F.P.

la Bursă) cu privire Ia o regulă elementară a pieței de capital și anume, că în cazul oricărei companii listate la Bursă este foarte probabil să existe un discount semnificativ (între 30-60%) din valoarea nominală (activ net unitar/acțiune), îndeosebi în cazul piețelor emergente. Cu toate acestea, pârâtul a decis în cunoștință de cauză ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze totuși ia valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

Ca atare, statul a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere să revină în sarcina foștilor proprietari abuzați atât de către fostul regim comunist, prin naționalizările fără titlu, cât și de actualul regim constituțional, care a permis înstrăinarea către terți în baza Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 15/1990, ori ca urmare a procesului de privatizare, a unor bunuri pe care statul le deținea doar în posesie abuzivă, întemeiată și conservată prin violență, Prin neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală (momentul emiterii acțiunilor F.P.a - înainte ori după listarea F.P.a la Bursă) s-ar vătăma ia modul cel mai grav și securitatea raporturilor juridice, cum se arată și în cauza Ștetanică și alții împotriva României, publicată în M. Of.

al României, partea I, nr. 177 din data de 14 martie 2011. Într-adevăr, ipoteza obținerii unui preț de 1 leu/acțiune ar fi putut fi reală doar în cazul în care cotația acțiunilor emitentului F.P. s-ar ti apropiat măcar într-o singură ședință de tranzacționare de cotația de 1 leu/acțiune. Însă, de la momentul listării F.P, la Bursă - 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 lei/acțiune (in prezent 0,75 lei/acțiune), iar faptele notorii nu trebuiesc demonstrate. Legislația specială de reparație a fost pusă în aplicare în mod defectuos de către pârât, atât temporal cât și funcțional, jurisprudența C.E.D.O.

în acest sens fiind relevantă: decizia din 20 ianuarie 2009 - cauza Katz vs. România, decizia din 25 ianuarie 2007 - cauza Negoiță vs. România, decizia din 5 octombrie 2006 - cauza Penescu vs. România), decizia din 8 februarie 2007 - cauza Sîroia vs. România, decizia din 12 februarie 2006 - cauza Porțeanu vs. România, cauza Faimblat vs. România.

Singura cerință impusă de C.E.D.O., în interpretarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, statelor care aleg să repare prejudiciile cauzate prin naționalizarea sau confiscarea imobilelor este ca soluția adoptată "să fie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept îa care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții" (cauza Kopecky contra Slovaciei) - ceea ce în speță nu s-a întâmplat, întrucât Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură a imobilelor obiect al notificărilor nu este posibilă (una dintre masurile reparatorii stabilite ulterior prin cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005 fiind F.P.), iar creanța cuprinsă în titlul de despăgubire este una garantată, conform disp.

art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Situația neftmcționării F.P.a este de notorietate, a generat mai multe condamnări ale Statului Român la C.E.D.O., iar instanțele judecătorești naționale investite cu acțiuni similare au constatat deja că listarea fondului la Bursă, prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere și cu încălcarea termenelor legale imperative. Ca urmare, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român, care a întârziat listarea ia Bursă a F.P.a, nu a respectat termenele legale de listare a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul F.P.a la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcționarii pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Ceea ce trebuie înlăturat, prin admiterea acestei acțiuni este prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei, întrucât nu a beneficiat de o garantare reală a creanței sale și a intrat vădit dezavantajată în jocul bursier. Cele două ipoteze juridice reglementate prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii se referă la situația cererilor injustiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, ori la situația în care se încearcă eludarea Legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005. În speță, reclamanta nu contestă conform disp, art. 26 afin.(3) din Legea nr. 10/2001 vreo decizie emisă în baza acestei legi de către entitatea deținătoare și nici nu încercă să obțină despăgubiri cu eludarea legilor speciale de reparație.

Este vorba de cu totul altă premisă decât cele două premise circumscrise sferei de aplicare ale acestui recurs în interesul legii la care pârâtul face referire printr-o interpretare extensivă prin analogie. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed, urmând a fi respins; În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în ipotezele prevăzute de aceste dispoziții legale. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Recurenta nu a precizat care este actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea, astfel încât o simplă afirmație tăcuta în acest sens nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs.

Nici critica recurentei în sensul că hotărârea instanței de apel ar fi insuficient motivată nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și nu pct. 7 indicat. În speță, decizia curții de apel respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susține soluția adoptată și în temeiul căreia instanța și-a format convingerea. Toate criticile formulate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. În esență, reclamanta susține că prin măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, intimatul Statul Român nu a asigurat funcționarea în timp util a F.P.a și valorificarea acțiunilor sale acordate prin titlul de conversie la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, având în vedere că acțiunile la F.P.

au fost cotate sub această valoare încă de ia prima zi de tranzacționare (25 ianuarie 2011). Or, în condițiile în care, în ce-o privește pe recurentă, procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost integral parcursă, fiindu-i emis titlul de despăgubire (ce încorpora creanța sa împotriva statului) și ulterior, titlul de conversie prin care a primit acțiuni la F.P., reclamanta și-a realizat integral dreptul de creanță la momentul la care a intrat în posesia titlului de conversie, așadar, a unui număr de 1.952.000 acțiuni la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire - 1.952.000 lei. Ca atare, și obligația corelativă a statului s-a stins, conform celor expres prevăziite de art. 12 alin. (3) din Titlul VIl al Legii nr. 247/2005; „Realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de F.P.

determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri". În consecință, recurenta nu poate afirma o „ingerință" în respectarea dreptului său de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană. Ulterior dobândirii acestor acțiuni de către cel îndreptățit, creșterea sau scăderea vaiorii acțiunilor ține de raportul dintre cerere și ofertă pe piața de capital, care, implicit, comportă șanse de câștig, dar și riscuri de pierdere; în plus, valorificarea acestora pe piața bursieră nu mai antrenează raporturi. juridice între recurentă și Statul Român.

Fără a nega existența unei întârzieri a listării la Bursă a F.P.a, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între această întârziere și pretinsul prejudiciu invocat de recurentă, afirmațiile acesteia plecând de la premisa falsă, eronată și nesusținută de niciun argument, în sensul că o sistare „în termen" a F.P.a ar fi garantat obținerea unui preț al acțiunilor în cea dintâi zi a tranzacționării acestora pe bursă (sau începând cu această data) de cel puțin 1 leu/ acțiune, adică a unei valori cel puțin egale cu cea la care s-a realizat conversia. Cum recurenta nu a indicat existența unei norme legale care să instituie în sarcina Statului Român obligativitatea garantării valorii acțiunilor la F.P.

de (cel puțin) 1 leu la momentul primei listări la Bursă și, pe de altă parte, nu există niciun argument de a considera că o listare la Bursă a fondului anterioară datei de 25 ianuarie 2011 ar fi asigurat obținerea unui preț mediu de tranzacționare a acțiunilor de cel puțin 1 leu/acțiune (așadar, egal cu prețul de conversie), este înlăturată teza unei valorificări parțiale a titlului de despăgubire constând în Decizia nr. 12238 din 18 mai 2010, susținută de către recurentă și nu există vreo legătură de determinare dintre suma solicitată prin acțiune și faptul prejudiciabil imputat, respectiv faptul nelistării la Bursă a F.P.a conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005. Referitor la trimiterea recurentei la jurisprudența C.E.D.O.

în care se reține că F.P. nu ar fi funcționai într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării F.P. a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor. Având în vedere că recurenta invocă garanțiile art. 1 din Protocolul 1 și se prevalează inclusiv de jurisprudența C.E.D.O., este util a se preciza ca în parag.

180-183 din hotărârea pilot „Măria Atanasiu și alții contra României" din 12 octombrie 2010, Curtea a concretizat posibile „ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor în contextul legislației din România privind retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorității locale competente prin care i se recunoaște părții interesate un drept la reparație („interes patrimonial" apărat de art. 1 din Protocolul 1) constituie o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea și Marin și Gheorghe Rădulescu împotriva României, nr. 15.851/06, §§ 20 - 22 ; 27 mai 2010) - parag. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaște dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabilește reprezintă o ingerință, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, §21, din 12 mai 2009) - parag.

181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneș și alții împotriva României, nr. 25.862/03, parag. 46 -47, din 3 martie 2009). Astfel cum se poate constata, în oricare dintre situații, „ingerința" este generată de neexecutarea obligației asumate de Stat prin adoptarea legislației în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de regimul anterior (în cauză, măsura alternativă a despăgubirii în condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Or, în antrenarea garanțiilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, recurenta susține ingerința ca fiind o inacțiune a autorităților în urgentarea listării la Bursa a acțiunilor la F.P., măsură care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acțiunilor la valoarea lor nominală.

În mecanismul de aplicare a Convenției Europene, a Protocoalelor sale adiționale ca și a jurisprudenței C.E.D.O., judecătorului național nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părțile litigante. În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție, deci a unei „ingerințe" din partea autorităților statului, în aplicarea Convenției, judecătorul național poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea celorlalte cerințe de evaluare ce decurg din jurîsprudența C.E.D.O.) și care nu a trecut testul de proporționalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privința acelei persoane, un just echilibru între interesul general și cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directa a Convenției.

Or, în cauza dedusă judecății, dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate, recurenta-reclamantă neindicând în concret vreun text din conținutul acestui act normativ care să garanteze destinatarilor legii, prmtr-o prevedere expresă, însăși valorificarea acțiunilor obținute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii și ofertei ce guvernează piața bursieră). Ca normă specială, Legea nr. 247/2005 înlătură aplicarea dreptului comun invocat de reclamantă - inclusiv în materia executării obligațiilor, în aplicarea principiului specialia generalihus derogant, subliniat și prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011, menționată în acest sens de decizia de apel, precum și analiza prin comparație cu alte norme speciale.

În considerarea celor anterior arătate, relativ și la operațiunile ulterioare încheierii procedurii Legii nr. 247/2005, nu se poate reclama o faptă culpabilă a statului, (inclusiv sub aspect probator - omis a fi avut în vedere de instanța de apel), în măsură să atragă răspunderea sa delictuală - în sensul invocat în prezenta cauză. Având în vedere considerentele reținute, recursul declarat de reclamantă va fi respins, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. împotriva Deciziei nr. 104/A din data de 3 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2015.