ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 970/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 970/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 03 decembrie

2012, reclamantul M.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statui Român prin M.F.P.,

pentm ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele;

- obligarea paratului la plata sumei

de 143.295 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei

părți de 410.000 de acțiuni deținute ia F.P., respectiv, diferența între

cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe B.V.B., cantitatea de 410.000

acțiuni deținute la F.P. (vândute pe piața nereglementata) și valoarea

nominala la care l-au fost atribuite - 1 leu/acțiune;

- obligarea paratului Ia plata sumei

de 599.488 lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursa

a restului de 1.064.940 de acțiuni deținute ia emitentul FP, din creanța

garantata asupra statului în cuantum de 1.474.940 lei conferită de titlul de

despăgubire nr. 7224 din 18 noiembrie 2009 - titlu de conversie nr. 135 din 25

februarie 2010 emise de Guvernul României prin C.C.S.D.;

- obligarea paratului la plata unei

sume de bani reprezentând actualizarea sumei de 1.474.940 lei cu indicele de

inflație, începând cu data de 18 noiembrie 2009 si pana la momentul plații

efective a sumei mai sus arătata;

- obligarea paratului Ia plata sumei

de 200 lei reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere

începând cu a 30-a zi de la data rămânerii definitive si executării a hotărârii

ce va soluționa prezenta cauza.

În drept, reclamantul a invocat

dispozițiile art. 998 - 999 din Vechiul C. civ. raportat Ia dispozițiile art.

1357 alin. (1) și 1.349 din N.C.C., dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenția C.E.D.O. și dispozițiile art. 65 13 și 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 11, art. 16 alin. (1), art.

20, art. 21 și art. 44 din Constituție, art. 1073, art. 1075, art. 1082,

art. 1091 și art. 1101 din vechiul C. civ. dispozițiile art. 2, art. 5

și art. 9 pct (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a N.C.C.,

dispozițiile art. 1357, art 1349, art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490,

art. 1492, art. 1516, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535

și art. 1536 din N.C.C., Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 265 din 10

martie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat

despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale generate de nefuncționalitatea

mecanismului de despăgubire prin acțiuni Ia F.P., considerând că sistemul este

funcțional doar pentru cei care au primit acțiuni după listarea F.P. la Bursă,

iar pentru cei care au primit acțiuni înainte de listarea Fondului, acesta este

nefuncțional și discriminatoriu, deoarece nu asigură o despăgubire integrală,

ci doar o despăgubire parțială, creanța stabilită prin titlul de despăgubire

neputând fi stinsă integral.

Deși aparent distincte, primele trei

capete de cerere ale acțiunii își au sorgintea în Decizia nr. 7224 din 18

noiembrie 2009 a C.C.S.D., prin care s-a decis emiterea titlului de despăgubire

în favoarea reclamantului în cuantum de 1.474.940 lei pentru care acesta a

solicitat convertirea titlului de despăgubire în titlu de conversie

(despăgubiri în acțiuni).

Despăgubirile aferente imobilelor care

nu pot fi restituite în natură se acordă exclusiv după regulile instituite de

Titlu VII din Legea nr. 247/2005. Foștii proprietari de imobile naționalizate,

cărora nu li se mai pot restitui aceste imobile în natură, nu pot obține aceste

despăgubiri decât prin mecanismul prevăzut de Titlul VII, iar pentru sursele

financiare necesare acordării acestor despăgubiri, legea declară că se înființează

F.P., ca organism de plasament colectiv în valori mobiliare, organizat sub

formă de societate de investiții financiare.

Cu toate acestea, reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe dreptul comun, respectiv, art. 998-999, art. 480 C. civ.,

dar a făcut referire și la Legea specială nr. 247/2005, și legislația europeană

privind drepturile fundamentale ale omului.

Prin acțiune, reclamantul a solicitat

diferența de valoare dintre suma primită urmare a cesiunii acțiunilor înainte

de listarea la B.F.P. și valoarea acestor acțiuni, după această listare,

diferența fiind apreciată ca prejudiciu suferit ca urmare a faptei culpabile a

statului de a nu asigura un plafon maxim al despăgubirii.

Este riguros exactă afirmația

reclamantului în sensul că dreptul său la despăgubire este un bun în

accepțiunea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În considerarea acestor dispoziții

comunitare și a legilor speciale naționale de reparație a fost emisă Decizia nr.

7224 din 18 noiembrie 2009 a C.C.S.D. reprezentând titlul de despăgubire in

cuantum de 1.474.940 lei.

Cu privire, însă, la fapta ilicită a

pârâtului, tribunalul a constatat că în situația în care reclamantul aprecia

prejudiciabilă decizia C.C.S.D. avea posibilitatea contestării ei în condițiile

Legii nr. 554/2004, însă nu numai că nu a contestat această decizie, dar a

înțeles să-și însușească dispozițiile sale prin valorificarea titlului de

despăgubire, în acord cu dispozițiile art. 18

1

alin. (2), cap. VII

din Legea nr. 245/2005, potrivit cu care titlurile de despăgubire pot fi

valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în

prezenta secțiune.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi

reținută în sarcina pârâtului o faptă culpabilă generatoare de prejudicii, câtă

vreme decizia C.C.S.D. a fost emisă în acord cu dispozițiile legale, iar

reclamantul nu a contestat-o.

Situația ivită după emiterea acestei

decizii, în sensul listării la Bursă a F.P. și împrejurarea că reclamantul ar

fi obținut despăgubiri într-un cuantum superior dacă nu ar fi vândut acțiunile

ar putea reprezenta cel mult un prejudiciu eventual și nu cert, opțiunea

reclamantului în emiterea titlului de conversie fiind liberă, nefiind dovedită

o împrejurare prin care reclamantul a fost obligat a opta pentru despăgubiri în

acțiuni.

A constatat că, în urma emiterii titlului

de conversie a despăgubirii în acțiuni la F.P., bunul reclamantului sub forma

creanței s-a convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acțiuni, iar

din acest moment valoarea bunului este supusă regulilor ce guvernează evoluția

pieței bursiere.

Cum valoarea acțiunilor la F.P., atât

anterior, cot și ulterior listării acestuia la B.V.B. este fluctuantă,

valorificarea acestora este Ia aprecierea exclusivă a reclamantului, care alege

momentul pentru valorificarea acțiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru

ei. Este cunoscut faptul că la bursă cotația acțiunilor este variabila; chiar

daca a vândut prin B.V.B. o parte din acțiuni la o valoare mai mică, în aceeași

măsură ar fi putut vinde acțiunile la o cotație mult mai mare.

În atare situație, vânzarea acțiunilor

la un preț mai mic sau mai mare decâi cel stabilit în titlul de conversie este

rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acționar la F.P.,

suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră, și nu a

unui fapt culpabil din partea pârâtului, care să atragă răspunderea civilă

delictuală a acestuia, în condițiile art. 998-999 C. civ.

A fost găsită neîntemeiată și critica

privind nefuncționalitatea mecanismului de despăgubire prin acțiuni la F.P.,

întrucât însuși reclamantul a fost beneficiarul acestui sistem, iar în ceea ce

privește favorizarea celor care au primit acțiuni după listarea F.P. la Bursă,

critica este neîntemeiată având în vedere fluctuațiile bursei de valori și

caracterul incert al prejudiciului pretins.

Criticile formulate de reclamant

potrivit cărora stabilirea valorii unei acțiunii ulterior listării la bursa de

valori a F.P. sub valoarea nominală, reprezintă o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. raportat la art. 14 din Convenție,

determinată de fapta culpabilă a pârâtului, care nu a creat un sistem, de

despăgubire funcțional, au fost apreciate ca nefondate, deoarece, ulterior

convertirii dreptului de creanță în despăgubiri în acțiuni, reclamantul deține

un bun cu privire la acestea, în sensul normei convenționale, a căror

valorificare este supusă normelor specifice ce reglementează piața bursieră,

iar prin listarea F.P. pe bursă nu s-a creat un regim diferențiat pentru persoane

aflate în situații similare.

Pentru aceeași rațiune, respectiv

lipsa contestației împotriva deciziei C.C.S.D., nu se poate reține

nerespectarea de către pârât a obligației de a despăgubi eficient și funcțional

pe reclamant, realizarea creanței fiind pusă la îndemâna acestuia prin

dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Toate considerentele învederate de

reclamant cu privire la dispozițiile C.E.D.O. și cele constituționale

încălcate, la existența unei discriminări prin aplicarea unor reglementării

diferite situațiilor juridice analoge lipsa de coerență a sistemului de

reparație avut în vedere de pârât, ar fi putut constitui argumente în

contestarea deciziei C.C.S.D.

Constatând că, în speță, nu sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și că nu se poate reține

în sarcina pârâtului o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, astfel cum este

aceasta reglementată prin dispozițiile art. 998-999 C. civ., potrivit cu care

cel ce cauzează altuia un prejudiciu prin fapta sau greșeala sa, este obligat

a-l repara, tribunalul a respins cererea reclamantului, ca nefondată.

Tribunalul a mai reținut că, potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de

apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale, urmare a aplicării legilor speciale de reparație.

În situația existenței unei decizii

administrative prin care s-a stabilit dreptul de despăgubire, când părțile se

pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, garanțiile oferite de

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în

cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilite prin deciziei

administrativă.

Or, mecanismul eficient de protecție a

drepturilor garantate de art. 1 din Primul Protocol adițional ia CE.D.O. s-a

realizat de statul pârât în condițiile impuse de Legea. nr. 247/2005, de

dispozițiile căreia reclamantul a beneficiat.

Prin Decizia nr. 356/A din 03

octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul M.P. împotriva sentinței civile nr. 265

din 10 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Examinând sentința atacată prin prisma

motivului de ordine publică privind incidența, în speță, a Deciziei în

interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, instanța de apel a reținut că,

prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului Statul Român, prin M.F.P., Ia despăgubiri bănești pentru imobilul în

litigiu, în temeiul dreptului comun, a art. l din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art. 6, 13 și 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

În realitate, problema de drept care

se pune în speță, este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri

în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții șî în baza altor

temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.

Această problemă de drept a fost

dezlegată în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în M. Of. al României nr.

120 din 17 februarie 2012, fiind așadar aplicabilă în cauză și obligatorie

pentru instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, prin decizia în interesul Legii

nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile.

Înalta Curte de Casație și Justiție a

arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel

de acțiuni, în contextul existenței unei proceduri speciale de valorificare a

măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziția emisă conform Legii

nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia generaltbus derogant".

În ceea ce privește concordanța dintre

legea specială și Convenția europeană, Înalta Curte a reținut că jurisprudența

C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Pădurarii

împotriva României).

În condițiile în care Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie, statui a decis

că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VIl al Legii nr. 247/2005, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care,

pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de

contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabiiite prin

decizie de C.C.S.D.

Cu privire la acest aspect,

parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu

limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect

reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României (parag. 115).

Prin urmare, exigențele coerenței și

certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun

autorităților statale, inclusiv celor judiciare, sa respecte regulile adoptate

prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri

reparatorii, cum just a reținut de altfel și prima instanță, deși formal a

respins excepția de inadmisibilitate.

Nici durata îndelungată a procedurii

administrative finalizate cu emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de

acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale nu justifică suprimarea

etapei următoare prevăzute de legea specială, și anume etapa procedurii

execuționale a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deopotrivă obligatorie

pentru persoanele îndreptățite.

Și în cazul în care imposibilitatea

valorificării, până în prezent, a dispoziției privind măsurile reparatorii

propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al

instituțiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-și îndeplini

obligațiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamantul nu ar avea deschisă

calea acțiunii de față pentru argumentele deja arătate, întrucât decizia în

interesul legii nu distinge în ceea ce privește soluția de inadmisibilitate a

acțiunii, în raport de cauzele care declanșează ineficienta procedurii

prevăzută de Legea nr. 247/2005. Soluția este aceeași indiferent de motivele

concrete ale neîncasării despăgubirilor integrale în procedura legii speciale,

pe care reclamantul trebuie să o urmeze până la obținerea acestor despăgubiri

și tară a fi incident art. 14 din C.E.D.O.

De asemenea, împrejurarea că, prin

O.U.G. nr. 62/2010 publicată în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, a fost

suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr.

247/2005 nu prezintă relevanță, deoarece, decizia în interesul Legii nr.

27/2011 a fost pronunțată ulterior acestei ordonanțe, deci, în soluționarea

recursului în interesul legii, înalta Curte a avut în vedere, implicit sau

explicit, ansamblul actelor normative adoptate până la pronunțare (inclusiv

O.U.G. nr. 62/2010) și, cum s-a arătat deja. este obligatorie pentru instanțe,

în condițiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., având aceeași forță juridică,

cu cea a unei legi.

În ceea ce privește încălcarea art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de acces la

justiție, astfel cum s-a statuat și în decizia în interesul Legii nr. 27/2011,

nu se poate reține că, prin imposibilitatea acționării directe a statului

pentru despăgubiri, s-ar ajunge la nerespectarea dreptului în discuție, de

vreme ce reclamantul are procedura legii speciale (Legii nr, 10/2001 și Legii

nr. 247/2005) pentru valorificarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru

imobilele preluate, inclusiv căi de atac prevăzute de lege, în urma exercitării

cărora instanțele de judecată învestite cu acestea au competența și obligația

de a verifica legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate de organele

administrative implicate în aceste proceduri,

Instanța de apel a reținut că acțiunea

directă a reclamantului - de obligare a pârâtului Statal Român, prin M.F.P., la

despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu - este inadmisibilă, față de

considerentele expuse și în raport de decizia în interesul Legii nr. 27/2011, incidență

în speță.

Instanța de apel a mai reținut, de

asemenea, că, în raport de temeiurile arătate, nu se mai impune examinarea pe

fond a celorlalte motive de nelegalitate invocate de reclamant prin motivele de

apel.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs reclamantul

Recursul a fost înregistrat inițial pe

rolul secției a II-a civilă, a Înaltei Curții de Casație și Justiție

care, prin încheierea din 11 februarie 2015, a scos cauza de pe rol și a

înaintat-o, spre soluționare, secției I civilă, a Înaltei Curții de

Casație și Justiție, unde a fost înregistral sub nr.

46323/3/2012*.

Invocând în drept dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-reclamatit a susținut că instanța de

apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, respectiv că hotărârea

dată în speță este insuficient motivată și lipsită de temei legal, fiind dată

cu aplicarea greșită a legii.

Recurenta-reclamantă a susținut că

instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007

publicata în M. Of. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la

dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție și că ignorat cadru normativ

referitor la stingerea creanțelor reglementat de dispozițiile art. 1073, 1091

1075, 1082 și art. 1101 din vechiul C. civ. precum și de dispozițiile nr. 1518,

1530, 1531, 1535, 1536 art. 2,53 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea

în aplicare a N.C.C., art. 1469, 1480, 1488 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531,

1535, 1536 din N.C.C.

A arătat că dispozițiile art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată și art. 4 lit. a) și b) din

Titlului VIl din Legea nr. 247/2005, prevăd „acordarea unor despăgubiri juste

și echitabile și neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar

dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VIl din Legea nr. 247/2005 modificat

prin Titlul 1, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 stabilesc ca titlul de despăgubire

„încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român,

corespunzător despăgubirilor acordate", din interpretarea acestor texte de

lege reieșind că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație -

Legea nr. 10/2001 și Titlul VIl din Legea nr. 247/2005 -, și-a asumat obligația

ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate in mod abuziv în posesia

statului in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de

restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în

conformitate cu dispozițiile art 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

C.E.D.O.

Recurentul-reclamant a susținut că,

dacă temeiul legal prin care a obținut titlul de despăgubire este reprezentat

de legislația specială în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr.

247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanță nu

poate fi altul decât legislația dreptului comun.

A arătat, în continuare, că inițierea,

conform art. 11 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru

inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare

pentru pachete de acțiuni de minim 5 % emise de SC R. SA și SC N.E. SA și

listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influențat prețul

de tranzacționare pe bursa acțiunilor emitentului F.P. care au urcat de la 0,50

lei /acțiune Ia 0,85 iei/acțiune.

Recurentul-reclamant a susținut că,

prin încălcarea dispozițiilor menționate, a fost supus unei lipsiri abuzive de

proprietate din cuantumul despăgubirilor cuvenite care, în conformitate cu

legislația menționată, trebuie acordată integral. De asemenea, a susținut că,

potrivit actelor normative speciale incidente cauzei (chiar și în cazul Legii

nr. 165/20I3), nu este prevăzut niciun factor aleatoriu, cum ar fi riscurile

bursiere, șanse de câștig sau de pierderi, specifice contractelor de asigurare

sau de prinsoare, ci doar garanția că bunurile intrate în mod abuziv în posesia

statului și imposibil de restituit în natură, să fie restituite prin echivalent,

la valoarea de circulație și neplafonat.

Nu se poate reține că listarea

acțiunilor la F.P. la o valoare inferioară valorii preconizate de 1 leu/acțiune,

se încadrează în marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, neputând a

fi imputabile Statului Român, întrucât fluctuațiile bursiere pot fi preconizate

prin analize de specialitate iar Statul Român deși cunoștea sau trebuia să

cunoască această împrejurare, a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere

să revină în sarcina foștilor proprietari. Reiese că Statul Român s-a aflat

într-o vădită culpă prin tergiversarea listării F.P. la bursă timp de 5 ani,

stabilind în mod unilateral și artificial că valoarea de tranzacționare la

bursă a acțiunilor F.P. va fi egală cu valoarea nominală de 1 leu a acestora,

or activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiții

și reprezintă suma valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond din care

se scad cheltuielile curente ale fondului.

S-a arătat că, prin promulgarea

legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 -

Titlul VII, Statul Român și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a

imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de

principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; acest

principiu se regăsește și în dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau

prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului

comunist în România.

Recurentul-reclamant a susținut că a

fost ignorat principiul de drept tempus regit actum întrucât la momentul

emiterii titlului de despăgubire, cauza Atanasiu contra României din 12

octombrie 2010 încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, și, pe

cale de consecință, recomandările C.E.D.O. nu puteau fi aplicate în luna mai

2010, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire.

Chiar și Legea nr. 165/2013, care a

avut în vedere recomandările C.E.D.O. din cauza Atanasiu, statuează, prin art.

24 alin. (1) principiul restituirii integrale în cazul foștilor proprietari

deposedați au al moștenitorilor acestora.

În situația în care legiuitorul ar fi

înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut

de normele speciale arătate și să plafoneze în acest sens despăgubirile

acordate, în acest caz ar fi fost incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative.

Recurentul-recl amant a mai arătat ca,

deși Statul Român nu a garantat în mod explicit că acțiunile la F.P. se vor

tranzacționa ta o anumită valoare, acesta a garantat expressis verbis, prin

dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că suma de

bani atestată în titlul de despăgubire, are regim de creanță garantată asupra

statului, conform dispozițiilor art. 44 din Constituție, aceeași garanție fiind

asumată și prin Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012 - Secțiunea a II-a,

pct. 1.3 alin. penultim.

Recurentul-reclamant a susținut că

creanțele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite,

discriminatorii și anume în cadrul aplicării legilor speciale de reparație

putând fi creanțe garantate asupra Statului în mod integrai și creanțe

garantate asupra Statului doar parțial (în speță, 50%), în funcție de anumiți

factori aleatorii, respectiv momentul temporal al atribuirii acțiunilor, care

putea fi înainte, ori ulterior listării F.P. la bursă.

Recurentul-reclamant a susținut că

legislația specială de reparație a fosi pusă în aplicare în mod defectuos, atât

temporal cât și funcțional, jurispradența C.E.D.O. în acest sens fiind

relevantă și a exemplificat cu cauzele Katz împotriva României (2009), Negoiță

împotriva României (2007), Penescu împotriva României (2006), Stroia împotriva

României (2007), Porțeanu împotriva României (2007), Faimblat împotriva

României (2009).

Recurentul-reclamant a susținut că

singura cerința impusă de Curtea Europeană statelor care aleg să repare

prejudiciile cauzate prin naționalizarea sau confiscarea imobilelor este ca

soluția adoptată "să fie implementată cu o claritate și o coerență

rezonabile pentru a evita, pe cat posibil, insecuritatea juridică pentru

subiecții de drept la care se refera măsurile de aplicare a acestei

soluții" (cauza Kopecky contra Slovaciei).

Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de

la aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă

restituirea în natură a imobilelor -obiect al notificărilor - nu este posibila

(una dintre măsurile reparatorii stabilite ulterior, prin cadrul reglementat

prin Legea nr. 247/2005, fiind F.P.), creanța cuprinsa in titlul de despăgubire

fund una garantata, conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005. Faptul că, în conformitate cu legea specială, persoana

îndreptățită nu beneficiază de restituirea în natură a bunului, ci de masuri

reparatorii prin echivalent, nu înseamnă ca repararea prejudiciului cauzat de

naționalizare sau confiscare nu trebuie sa fie efectiva si completa. Situația

nefuncționârii F.P. este de notorietate, generând mai multe condamnări ale

statului român la C.E.D.O., iar instanțele judecătorești naționale investite eu

acțiuni similare au constatat deja ca listarea fondului la bursa, prevăzută de

Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere si cu încălcarea termenelor

legale imperative.

Recurentul-reclamant a susținut că,

din concluziile rapoartelor de expertiză judiciare și extrajudiciare rezultă,

în esență, ca statul român putea să prevadă faptul că valoarea de

tranzacționare a acțiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de

1 leu la acțiune. în plus, neînceperea, conform art. 11 din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a

procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de

oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%,

emise de societățile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din

Titlul VII ai Legii nr. 247/2005 a influențat negativ prețul de tranzacționare

pe bursa a acțiunilor.

În aceste condiții, reiese că sunt

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana statului român,

care a întârziat listarea la bursa a F.P. și nu a respectat termenele legale de

listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în

portofoliul F.P. la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării

a ignorat principiile elementare aie funcționarii pieței de capital, acțiunile

fiind tranzacționale cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea

nominală.

Astfel, daca s-ar fi respectat

termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire

ar fi avut loc după listarea la bursă și conversia s-ar fi reaiizat în funcție

de prețul mediul ponderai de tranzacționare, aferent primelor 60 de ședințe de

tranzacționare (art. 187 alin. (3) din Titlul VII al legii nr. 247/2005,

modificat prin O.U.G. nr. 81/2007.

Or, prin fapta culpabilă a pârâtului,

opțiunea a fost realizată anterior listăriijja o valoare artificială,

nerealistă, de 1 leu/acțiune.

În măsura în care conversia ar fi

operat în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare, nu s-ar mai fi

putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuația bursieră este una normală, în

funcție de cerere si ofertă.

Recurentul-reclamant a susținut că nu

a beneficiat de o garantare reală a creanței lor și a intrat vădit dezavantajat

în jocul bursier.

Recurentul-reclamant a mai susținut,

referitor la statuarea instanței de apel în sensul că incidența ar fi Decizia

nr. 27/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, că nu contestă vreo

decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către entitatea deținătoare și nici

nu solicită obținerea unor despăgubiri cu eludarea legilor speciale de

reparație și că instanța de apel s-a raportat la decizia menționată printr-o

interpretare extensiva și abuziva prin analogie.

Pentru motivele expuse,

recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a

deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței

tribunalului iar pe fond admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

În drept, recurentul-reclamant a

invocat art. 6, 13 și 14 din Convenția C.E.D.O., art. 1 din Primul

protocol adițional la Convenția C.E.D.O., art. 11, 16 alin. (1), art. 20, 21

și 44 din Constituție, art. 998, 999, 1073, 1075, 1.082, 1091 și 1101

din vechiul C. civ., art. 2, 5 și 9 pct. 4) din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a N.C.C., art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492,

1516, 151.6, 153.8, 1530, 1531, 1535 și 1536 din N.C.C., art. 299 alin. (1),

304 alin. (5), (8) și (9) și 312 pct. 1, 2, 3 și 5 C. proc.

civ., precum și textele Consiliului Europei.

Înalta Curte, analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și dispozițiile legale incidente în

speța, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Cu titlu preliminar, trebuie observat

că, deși recurentul-reclamant a susținut că își întemeiază, în drept, cererea

de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., acesta nu a

dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut,

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de nelegaîitate vizează

ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare,

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se refera la

greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice

ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la

interpretarea greșită a unei cereri, cum. în mod eronat, susține

recurentul-reclamant.

În ceea ce privește critici le care

pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate, pentru considerentele

care succed.

Cu titlu preliminar, se observă că

recurenții au înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât și

prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Din această perspectivă, se impune a

se sublinia faptul că, articolul 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispozițiile

C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse

ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice

născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile

și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în

vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din

căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din

raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din

raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea

în vigoare a C. civ." Așadar, unei situații litigioase i se aplică

dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu

particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se

solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

În prezenta cauză, reclamanții au

cerut să se constate că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a Statului român pentru modul cum a fost aplicată

Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru

tergiversarea listării la bursa a F.P. până în ianuarie 2011, solicitând

despăgubiri de la Statul român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor

ia bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost

convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 404/1986.

Raportul juridic dedus judecății

privește un moment anterior intrării în vigoare a N.C.C., astfel că, invocarea

dispozițiilor noului Cod civii de către recurentul-reclamant nu se justifică.

Din situația de fapt reiese că reclamantul

s-a aflat în posesia titlului de despăgubire nr. 7224 din 18 noiembrie 2009

emis de C.C.S.D., convertit prin titlul de conversie nr. 135 din 25 februarie

2010 . în justificarea acțiunii, reclamantul a susținut că statul a încălcat

mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor Sa valoarea nominală a

titlului de despăgubire (1 leu pe acțiune), respectiv: principiul restituirii

integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și

modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele

naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii

titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în

acțiuni după listarea la bursă a F.P.; aplicarea defectuoasă a legislației în

materie care ar fî dus la scăderea valorii acțiunilor la F.P.

În ceea ce privește încălcarea

principiului restituirii integrale recurentul-reclamant a invocat greșita

aplicare a prevederilor C. civ. referitoare fa stingerea creanțelor prin

raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii, prin echivalent pentru valoarea

de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare", susținând și aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII

din Legii nr, 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007

referitoare la faptul că titlul de despăgubire „incorporează drepturile de

creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor

acordate".

Se observă că toate dispozițiile

legale invocate de recurentul-reclamant privesc momentul stabilirii

despăgubirilor datorate pentru imobilul-teren situat în București, intrat în

proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 404/1986, moment care coincide

cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul a fost evaluat prin titlul

de despăgubire. Reclamantul nu a contestat procedura de acordare a măsurilor

reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la

instanța de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a

despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului

său, motivând că măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a)

din Titlul "VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui

titlu, "titlurile de despăgubire sunt cerți fîcate emise de C.C.S.D., în

numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate

potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în

acțiuni emise de F.P. și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori

a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de

plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege."

Însă, raportat la pretențiile

recurentului-reclamant nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind

stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea acestuia nu privește titlul de

despăgubire care încorporează drepturile de creanță pe care le deține asupra

statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin

conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a

fost stinsă.

În acest context, dispozițiile art. 3

lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentul-reclamant

trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel,

invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri

reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic

anterior, recurentul-reclamant solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi

de care nu beneficiază conform iegis speciale și să se instituie, pe cale

jurisprudențială, un mecanism de despăgubire m alte condiții și în altă

procedură decât cele instituite de legea specială.

În concret, recurentul-reel amant nu

au indicat nicio dispoziție legală prin care să fi fost instituită

obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile F.P. să aibă

valoarea de 1 leu.

În condițiile în care potrivit

dispozițiilor art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire conferit

reclamantului: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la

data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință

de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P.", Înalta Curte apreciază că

recurentui-reclamant avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica

titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor F.P.

Reclamantul a fost cel care a ales

momentul valorificării unei părți din totalul acțiunilor dobândite în temeiul

titlului de conversie emis de A.N.R.P., fiind esențial a fi avut în vedere că

valoarea acțiunilor este fluctuantă iar valorificarea acestora la un anumit

moment a fost rezultatul propriei alegeri a reclamantului care, fiind

deținătorul acestor acțiuni suportă consecințele fluctuației valorii lor pe

piața bursieră, valoarea acțiunilor variind continuu, atât în sensul diminuării,

cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a pieței (bursei de valori)

pe care acestea se tranzacționează.

Aceste fluctuații nu pot constitui un

fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă

delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației

integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește solicitarea de

antrenare a răspunderii statului pentru tergiversarea listării la bursă a

acțiunilor F.P., Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susține recurentul

(respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă

observat că statul, prin procedura reglementată de Titlul VIl din Legea nr.

247/2005, nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat

și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1

leu/acțiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin

același act normativ și în baza căruia reclamantul a intrat în posesia

titlurilor de despăgubire.

De aceea, nu se poate concluziona că

principiului reparației integrale în cazul convertirii titlurilor de

despăgubiri în acțiuni reclamă o echivalență valorică totală între valoarea

despăgubirii la care o persoană are dreptul și ceea ce i se oferă, la momentul

valorificării acțiunilor,

Deși nu se poate contesta că scopul

legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite

posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența

C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), articolul 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată

o soiuție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență

rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții. Or, în această materie Statul român a decis că restituirea

în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de

Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special

în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, prin

art. 1 pct. 1 referitor la art 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut

că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

acestei legî cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

S-a prevăzut, de asemenea, că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit

art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VIl al Legii nr. 247/2005, se va face de

către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe

baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire. în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate,

acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ

doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.

În speță, recurentul-reclamant nu a

contestat cuantumul despăgubirilor, astfel încât, în prezentul său demers

judiciar, acesta nu poate critica modalitatea în care, la momentul efectuării

conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală

de 1 leu, procedura de valorificare a acțiunilor fiind prevăzută de Legea nr.

247/2005.

Referitor la trimiterile

recurentului-reclamant la jurisprudența Curții europene (hotărâri din perioada

2006-2009) în care se reține că F.P. nu ar fi funcțional într-un mod care ar

putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de

reținut că sancționarea nefuncționării F.P. a fost realizată de Curtea

europeană din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor,

Curtea neimpunând plata de către stat a acțiunilor ia valoarea nominală de 1

leu, ci doar obligația pentru statul român de a asigura posibilitatea efectivă

de tranzacționare a acțiunilor.

În forma existentă la data obținerii

titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările

aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres întreaga procedură de

valoriftcare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze

valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă.

Recurentui-reclamant a mai susținut că

înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut un drept

de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei.

Susținerea nu este fondată având în

vedere că, în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul

VlI al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007,

menționa în mod expres întreaga procedură de valorificare a acțiunilor,

inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni,

ulterior listării la bursă.

Prin instituirea dispoziției conform

căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de Ia data

emiterii, care nu expiră însă mai devreme de .12 luni de la prima ședință de

tranzacționare a acțiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor

unor atare titluri, între care se regăsesc și recurentui-reclamant, să opteze

pentru conversie, ulterior listării acțiunilor la bursă. Astfel, în baza

propriilor opțiuni asupra momentului conversiei, i s-a aplicat unul din

modurile de caicul prevăzute de lege.

Referitor la discriminarea la care ar

fi fost supus recurentui-reclamant ca urmare a împrejurării că nu a obținut

plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că

recurentul înstrăinase, la momentul formulării acțiunii, o parte din acțiuni

(410.000 acțiuni), astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei

de bani pe care o va încasa efectiv, în cazul valorificării tuturor acțiunilor

deținute.

Din perspectiva legalității deciziei

atacate cu recurs, nu prezintă relevanță circumstanțele personale invocate de

recurent, care l-au determinat să înstrăineze parte din totalui acțiunilor

conferite, anterior listării la bursă a acestora.

Nu se poate reține, totodată, că, în

soluționarea apelului, ar fi fost încălcat principiul tempus regit actum cum,

nefondat, susține recurentui-reclamant întrucât instanța de apel s~a referit la

hotărârea C.E.D.O. pronunțată în Cauza Măria Atanasiu ș.a. contra României doar

pentru a releva ceea ce este, de altfel, statuat și prin art. 44 din

Constituție, și anume că drepturile de creanță asupra statului sunt garantate

iar conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege, în acest

context fiind de reținut că, la data opțiunii pentru conversia titlului de

despăgubire, reclamantul a pierdut natura lichidă și certă a creanței,

acceptând atât un câștig cât și o posibilă pierdere și că, așa fiind, numai în

aceste limite, poate fi garantată și este garantată creanța

reclamantului."

Exigențele coerenței și certitudinii statuate

de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale,

inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Or, în speță, nu pot fi înlăturate

dispozițiile legii speciale deoarece reclamantul a beneficiat de legile

speciale de reparație și a urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005,

atribuirea acțiunilor fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce

reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de

plată a despăgubirilor.

Astfel, câtă vreme a fost adoptată o

lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate

susține, Iară a încălca principiul special ia generalihus derogant, că alte

temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu

prioritate sau în concurs cu legea specială.

Nu pot fi primite susținerile

recurentului-reclamant referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol

adițional Convenției întrucât în privința bunurilor sale nu a intervenit nicio

ingerință în sensul normei europene, dat fiind faptul că acesta a beneficiat de

numărul de acțiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirii indicat în

titlul de conversie, ce nu a fost contestat. în atare condiții,

recurentul-reclamant suportă fluctuația pieței bursiere, momentul valorificării

acțiunilor sale fiind rezultatul propriei opțiuni,

Având în vedere considerentele expuse,

care substituie motivarea hotărârii pronunțate de instanța de apel referitoare

la statuările deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, care nu are incidență în

prezenta cauză întrucât acțiunea dedusă judecății nu poate fi asimilată ipotezelor

analizate prin decizia menționată pronunțată în interesul legii, Înalta Curte,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul M.P. împotriva Deciziei nr. 356/A din 03 octombrie 2014

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

01 aprilie 2015.