ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 970/2015

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 03 decembrie 2012, reclamantul M.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statui Român prin M.F.P., pentm ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele; - obligarea paratului la plata sumei de 143.295 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 410.000 de acțiuni deținute ia F.P., respectiv, diferența între cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe B.V.B., cantitatea de 410.000 acțiuni deținute la F.P.

(vândute pe piața nereglementata) și valoarea nominala la care l-au fost atribuite - 1 leu/acțiune; - obligarea paratului Ia plata sumei de 599.488 lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursa a restului de 1.064.940 de acțiuni deținute ia emitentul FP, din creanța garantata asupra statului în cuantum de 1.474.940 lei conferită de titlul de despăgubire nr. 7224 din 18 noiembrie 2009 - titlu de conversie nr. 135 din 25 februarie 2010 emise de Guvernul României prin C.C.S.D.; - obligarea paratului la plata unei sume de bani reprezentând actualizarea sumei de 1.474.940 lei cu indicele de inflație, începând cu data de 18 noiembrie 2009 si pana la momentul plații efective a sumei mai sus arătata; - obligarea paratului Ia plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 30-a zi de la data rămânerii definitive si executării a hotărârii ce va soluționa prezenta cauza.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 998 - 999 din Vechiul C. civ. raportat Ia dispozițiile art. 1357 alin. (1) și 1.349 din N.C.C., dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția C.E.D.O. și dispozițiile art. 65 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 și art. 44 din Constituție, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1091 și art. 1101 din vechiul C. civ. dispozițiile art. 2, art. 5 și art. 9 pct (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a N.C.C., dispozițiile art. 1357, art 1349, art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 și art. 1536 din N.C.C., Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 265 din 10 martie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale generate de nefuncționalitatea mecanismului de despăgubire prin acțiuni Ia F.P., considerând că sistemul este funcțional doar pentru cei care au primit acțiuni după listarea F.P. la Bursă, iar pentru cei care au primit acțiuni înainte de listarea Fondului, acesta este nefuncțional și discriminatoriu, deoarece nu asigură o despăgubire integrală, ci doar o despăgubire parțială, creanța stabilită prin titlul de despăgubire neputând fi stinsă integral.

Deși aparent distincte, primele trei capete de cerere ale acțiunii își au sorgintea în Decizia nr. 7224 din 18 noiembrie 2009 a C.C.S.D., prin care s-a decis emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului în cuantum de 1.474.940 lei pentru care acesta a solicitat convertirea titlului de despăgubire în titlu de conversie (despăgubiri în acțiuni). Despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se acordă exclusiv după regulile instituite de Titlu VII din Legea nr. 247/2005. Foștii proprietari de imobile naționalizate, cărora nu li se mai pot restitui aceste imobile în natură, nu pot obține aceste despăgubiri decât prin mecanismul prevăzut de Titlul VII, iar pentru sursele financiare necesare acordării acestor despăgubiri, legea declară că se înființează F.P., ca organism de plasament colectiv în valori mobiliare, organizat sub formă de societate de investiții financiare.

Cu toate acestea, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun, respectiv, art. 998-999, art. 480 C. civ., dar a făcut referire și la Legea specială nr. 247/2005, și legislația europeană privind drepturile fundamentale ale omului. Prin acțiune, reclamantul a solicitat diferența de valoare dintre suma primită urmare a cesiunii acțiunilor înainte de listarea la B.F.P. și valoarea acestor acțiuni, după această listare, diferența fiind apreciată ca prejudiciu suferit ca urmare a faptei culpabile a statului de a nu asigura un plafon maxim al despăgubirii. Este riguros exactă afirmația reclamantului în sensul că dreptul său la despăgubire este un bun în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În considerarea acestor dispoziții comunitare și a legilor speciale naționale de reparație a fost emisă Decizia nr. 7224 din 18 noiembrie 2009 a C.C.S.D. reprezentând titlul de despăgubire in cuantum de 1.474.940 lei. Cu privire, însă, la fapta ilicită a pârâtului, tribunalul a constatat că în situația în care reclamantul aprecia prejudiciabilă decizia C.C.S.D. avea posibilitatea contestării ei în condițiile Legii nr. 554/2004, însă nu numai că nu a contestat această decizie, dar a înțeles să-și însușească dispozițiile sale prin valorificarea titlului de despăgubire, în acord cu dispozițiile art. 18 1 alin. (2), cap. VII din Legea nr. 245/2005, potrivit cu care titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută în sarcina pârâtului o faptă culpabilă generatoare de prejudicii, câtă vreme decizia C.C.S.D. a fost emisă în acord cu dispozițiile legale, iar reclamantul nu a contestat-o. Situația ivită după emiterea acestei decizii, în sensul listării la Bursă a F.P. și împrejurarea că reclamantul ar fi obținut despăgubiri într-un cuantum superior dacă nu ar fi vândut acțiunile ar putea reprezenta cel mult un prejudiciu eventual și nu cert, opțiunea reclamantului în emiterea titlului de conversie fiind liberă, nefiind dovedită o împrejurare prin care reclamantul a fost obligat a opta pentru despăgubiri în acțiuni. A constatat că, în urma emiterii titlului de conversie a despăgubirii în acțiuni la F.P., bunul reclamantului sub forma creanței s-a convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acțiuni, iar din acest moment valoarea bunului este supusă regulilor ce guvernează evoluția pieței bursiere.

Cum valoarea acțiunilor la F.P., atât anterior, cot și ulterior listării acestuia la B.V.B. este fluctuantă, valorificarea acestora este Ia aprecierea exclusivă a reclamantului, care alege momentul pentru valorificarea acțiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru ei. Este cunoscut faptul că la bursă cotația acțiunilor este variabila; chiar daca a vândut prin B.V.B. o parte din acțiuni la o valoare mai mică, în aceeași măsură ar fi putut vinde acțiunile la o cotație mult mai mare. În atare situație, vânzarea acțiunilor la un preț mai mic sau mai mare decâi cel stabilit în titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acționar la F.P., suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră, și nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului, care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condițiile art. 998-999 C. civ.

A fost găsită neîntemeiată și critica privind nefuncționalitatea mecanismului de despăgubire prin acțiuni la F.P., întrucât însuși reclamantul a fost beneficiarul acestui sistem, iar în ceea ce privește favorizarea celor care au primit acțiuni după listarea F.P. la Bursă, critica este neîntemeiată având în vedere fluctuațiile bursei de valori și caracterul incert al prejudiciului pretins. Criticile formulate de reclamant potrivit cărora stabilirea valorii unei acțiunii ulterior listării la bursa de valori a F.P. sub valoarea nominală, reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

raportat la art. 14 din Convenție, determinată de fapta culpabilă a pârâtului, care nu a creat un sistem, de despăgubire funcțional, au fost apreciate ca nefondate, deoarece, ulterior convertirii dreptului de creanță în despăgubiri în acțiuni, reclamantul deține un bun cu privire la acestea, în sensul normei convenționale, a căror valorificare este supusă normelor specifice ce reglementează piața bursieră, iar prin listarea F.P. pe bursă nu s-a creat un regim diferențiat pentru persoane aflate în situații similare. Pentru aceeași rațiune, respectiv lipsa contestației împotriva deciziei C.C.S.D., nu se poate reține nerespectarea de către pârât a obligației de a despăgubi eficient și funcțional pe reclamant, realizarea creanței fiind pusă la îndemâna acestuia prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Toate considerentele învederate de reclamant cu privire la dispozițiile C.E.D.O. și cele constituționale încălcate, la existența unei discriminări prin aplicarea unor reglementării diferite situațiilor juridice analoge lipsa de coerență a sistemului de reparație avut în vedere de pârât, ar fi putut constitui argumente în contestarea deciziei C.C.S.D. Constatând că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și că nu se poate reține în sarcina pârâtului o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, astfel cum este aceasta reglementată prin dispozițiile art. 998-999 C. civ., potrivit cu care cel ce cauzează altuia un prejudiciu prin fapta sau greșeala sa, este obligat a-l repara, tribunalul a respins cererea reclamantului, ca nefondată.

Tribunalul a mai reținut că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, urmare a aplicării legilor speciale de reparație. În situația existenței unei decizii administrative prin care s-a stabilit dreptul de despăgubire, când părțile se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilite prin deciziei administrativă. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 1 din Primul Protocol adițional ia CE.D.O.

s-a realizat de statul pârât în condițiile impuse de Legea. nr. 247/2005, de dispozițiile căreia reclamantul a beneficiat. Prin Decizia nr. 356/A din 03 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.P. împotriva sentinței civile nr. 265 din 10 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Examinând sentința atacată prin prisma motivului de ordine publică privind incidența, în speță, a Deciziei în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, instanța de apel a reținut că, prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., Ia despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu, în temeiul dreptului comun, a art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În realitate, problema de drept care se pune în speță, este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții șî în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială. Această problemă de drept a fost dezlegată în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012, fiind așadar aplicabilă în cauză și obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel de acțiuni, în contextul existenței unei proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziția emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia generaltbus derogant". În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, Înalta Curte a reținut că jurisprudența C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Pădurarii împotriva României). În condițiile în care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, în această materie, statui a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VIl al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabiiite prin decizie de C.C.S.D. Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, sa respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii, cum just a reținut de altfel și prima instanță, deși formal a respins excepția de inadmisibilitate. Nici durata îndelungată a procedurii administrative finalizate cu emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale nu justifică suprimarea etapei următoare prevăzute de legea specială, și anume etapa procedurii execuționale a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deopotrivă obligatorie pentru persoanele îndreptățite.

Și în cazul în care imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziției privind măsurile reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al instituțiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-și îndeplini obligațiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamantul nu ar avea deschisă calea acțiunii de față pentru argumentele deja arătate, întrucât decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce privește soluția de inadmisibilitate a acțiunii, în raport de cauzele care declanșează ineficienta procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005. Soluția este aceeași indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor integrale în procedura legii speciale, pe care reclamantul trebuie să o urmeze până la obținerea acestor despăgubiri și tară a fi incident art. 14 din C.E.D.O.

De asemenea, împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 62/2010 publicată în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prezintă relevanță, deoarece, decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a fost pronunțată ulterior acestei ordonanțe, deci, în soluționarea recursului în interesul legii, înalta Curte a avut în vedere, implicit sau explicit, ansamblul actelor normative adoptate până la pronunțare (inclusiv O.U.G. nr. 62/2010) și, cum s-a arătat deja. este obligatorie pentru instanțe, în condițiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., având aceeași forță juridică, cu cea a unei legi.

În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de acces la justiție, astfel cum s-a statuat și în decizia în interesul Legii nr. 27/2011, nu se poate reține că, prin imposibilitatea acționării directe a statului pentru despăgubiri, s-ar ajunge la nerespectarea dreptului în discuție, de vreme ce reclamantul are procedura legii speciale (Legii nr, 10/2001 și Legii nr. 247/2005) pentru valorificarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate, inclusiv căi de atac prevăzute de lege, în urma exercitării cărora instanțele de judecată învestite cu acestea au competența și obligația de a verifica legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate de organele administrative implicate în aceste proceduri, Instanța de apel a reținut că acțiunea directă a reclamantului - de obligare a pârâtului Statal Român, prin M.F.P., la despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu - este inadmisibilă, față de considerentele expuse și în raport de decizia în interesul Legii nr. 27/2011, incidență în speță.

Instanța de apel a mai reținut, de asemenea, că, în raport de temeiurile arătate, nu se mai impune examinarea pe fond a celorlalte motive de nelegalitate invocate de reclamant prin motivele de apel. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul Recursul a fost înregistrat inițial pe rolul secției a II-a civilă, a Înaltei Curții de Casație și Justiție care, prin încheierea din 11 februarie 2015, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o, spre soluționare, secției I civilă, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, unde a fost înregistral sub nr. 46323/3/2012*. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-reclamatit a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, respectiv că hotărârea dată în speță este insuficient motivată și lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicata în M. Of. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție și că ignorat cadru normativ referitor la stingerea creanțelor reglementat de dispozițiile art. 1073, 1091 1075, 1082 și art. 1101 din vechiul C. civ. precum și de dispozițiile nr. 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 art. 2,53 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C.C., art. 1469, 1480, 1488 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 din N.C.C.

A arătat că dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VIl din Legea nr. 247/2005, prevăd „acordarea unor despăgubiri juste și echitabile și neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VIl din Legea nr. 247/2005 modificat prin Titlul 1, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 stabilesc ca titlul de despăgubire „încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate", din interpretarea acestor texte de lege reieșind că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001 și Titlul VIl din Legea nr. 247/2005 -, și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate in mod abuziv în posesia statului in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția C.E.D.O.

Recurentul-reclamant a susținut că, dacă temeiul legal prin care a obținut titlul de despăgubire este reprezentat de legislația specială în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanță nu poate fi altul decât legislația dreptului comun. A arătat, în continuare, că inițierea, conform art. 11 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5 % emise de SC R. SA și SC N.E. SA și listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influențat prețul de tranzacționare pe bursa acțiunilor emitentului F.P.

care au urcat de la 0,50 lei /acțiune Ia 0,85 iei/acțiune. Recurentul-reclamant a susținut că, prin încălcarea dispozițiilor menționate, a fost supus unei lipsiri abuzive de proprietate din cuantumul despăgubirilor cuvenite care, în conformitate cu legislația menționată, trebuie acordată integral. De asemenea, a susținut că, potrivit actelor normative speciale incidente cauzei (chiar și în cazul Legii nr. 165/20I3), nu este prevăzut niciun factor aleatoriu, cum ar fi riscurile bursiere, șanse de câștig sau de pierderi, specifice contractelor de asigurare sau de prinsoare, ci doar garanția că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului și imposibil de restituit în natură, să fie restituite prin echivalent, la valoarea de circulație și neplafonat.

Nu se poate reține că listarea acțiunilor la F.P. la o valoare inferioară valorii preconizate de 1 leu/acțiune, se încadrează în marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, neputând a fi imputabile Statului Român, întrucât fluctuațiile bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate iar Statul Român deși cunoștea sau trebuia să cunoască această împrejurare, a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere să revină în sarcina foștilor proprietari. Reiese că Statul Român s-a aflat într-o vădită culpă prin tergiversarea listării F.P. la bursă timp de 5 ani, stabilind în mod unilateral și artificial că valoarea de tranzacționare la bursă a acțiunilor F.P. va fi egală cu valoarea nominală de 1 leu a acestora, or activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiții și reprezintă suma valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond din care se scad cheltuielile curente ale fondului.

S-a arătat că, prin promulgarea legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, Statul Român și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; acest principiu se regăsește și în dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Recurentul-reclamant a susținut că a fost ignorat principiul de drept tempus regit actum întrucât la momentul emiterii titlului de despăgubire, cauza Atanasiu contra României din 12 octombrie 2010 încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, și, pe cale de consecință, recomandările C.E.D.O. nu puteau fi aplicate în luna mai 2010, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire. Chiar și Legea nr. 165/2013, care a avut în vedere recomandările C.E.D.O. din cauza Atanasiu, statuează, prin art. 24 alin. (1) principiul restituirii integrale în cazul foștilor proprietari deposedați au al moștenitorilor acestora.

În situația în care legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele speciale arătate și să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în acest caz ar fi fost incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Recurentul-recl amant a mai arătat ca, deși Statul Român nu a garantat în mod explicit că acțiunile la F.P. se vor tranzacționa ta o anumită valoare, acesta a garantat expressis verbis, prin dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că suma de bani atestată în titlul de despăgubire, are regim de creanță garantată asupra statului, conform dispozițiilor art. 44 din Constituție, aceeași garanție fiind asumată și prin Nota de fundamentare a O.U.G.

nr. 4/2012 - Secțiunea a II-a, pct. 1.3 alin. penultim. Recurentul-reclamant a susținut că creanțele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii și anume în cadrul aplicării legilor speciale de reparație putând fi creanțe garantate asupra Statului în mod integrai și creanțe garantate asupra Statului doar parțial (în speță, 50%), în funcție de anumiți factori aleatorii, respectiv momentul temporal al atribuirii acțiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării F.P. la bursă. Recurentul-reclamant a susținut că legislația specială de reparație a fosi pusă în aplicare în mod defectuos, atât temporal cât și funcțional, jurispradența C.E.D.O.

în acest sens fiind relevantă și a exemplificat cu cauzele Katz împotriva României (2009), Negoiță împotriva României (2007), Penescu împotriva României (2006), Stroia împotriva României (2007), Porțeanu împotriva României (2007), Faimblat împotriva României (2009). Recurentul-reclamant a susținut că singura cerința impusă de Curtea Europeană statelor care aleg să repare prejudiciile cauzate prin naționalizarea sau confiscarea imobilelor este ca soluția adoptată "să fie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita, pe cat posibil, insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se refera măsurile de aplicare a acestei soluții" (cauza Kopecky contra Slovaciei).

Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură a imobilelor -obiect al notificărilor - nu este posibila (una dintre măsurile reparatorii stabilite ulterior, prin cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005, fiind F.P.), creanța cuprinsa in titlul de despăgubire fund una garantata, conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Faptul că, în conformitate cu legea specială, persoana îndreptățită nu beneficiază de restituirea în natură a bunului, ci de masuri reparatorii prin echivalent, nu înseamnă ca repararea prejudiciului cauzat de naționalizare sau confiscare nu trebuie sa fie efectiva si completa.

Situația nefuncționârii F.P. este de notorietate, generând mai multe condamnări ale statului român la C.E.D.O., iar instanțele judecătorești naționale investite eu acțiuni similare au constatat deja ca listarea fondului la bursa, prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere si cu încălcarea termenelor legale imperative. Recurentul-reclamant a susținut că, din concluziile rapoartelor de expertiză judiciare și extrajudiciare rezultă, în esență, ca statul român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu la acțiune. în plus, neînceperea, conform art. 11 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII ai Legii nr. 247/2005 a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursa a acțiunilor. În aceste condiții, reiese că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana statului român, care a întârziat listarea la bursa a F.P. și nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare aie funcționarii pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționale cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Astfel, daca s-ar fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă și conversia s-ar fi reaiizat în funcție de prețul mediul ponderai de tranzacționare, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare (art. 187 alin. (3) din Titlul VII al legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007. Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opțiunea a fost realizată anterior listăriijja o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acțiune. În măsura în care conversia ar fi operat în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare, nu s-ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuația bursieră este una normală, în funcție de cerere si ofertă.

Recurentul-reclamant a susținut că nu a beneficiat de o garantare reală a creanței lor și a intrat vădit dezavantajat în jocul bursier. Recurentul-reclamant a mai susținut, referitor la statuarea instanței de apel în sensul că incidența ar fi Decizia nr. 27/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, că nu contestă vreo decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către entitatea deținătoare și nici nu solicită obținerea unor despăgubiri cu eludarea legilor speciale de reparație și că instanța de apel s-a raportat la decizia menționată printr-o interpretare extensiva și abuziva prin analogie. Pentru motivele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței tribunalului iar pe fond admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

În drept, recurentul-reclamant a invocat art. 6, 13 și 14 din Convenția C.E.D.O., art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția C.E.D.O., art. 11, 16 alin. (1), art. 20, 21 și 44 din Constituție, art. 998, 999, 1073, 1075, 1.082, 1091 și 1101 din vechiul C. civ., art. 2, 5 și 9 pct. 4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C.C., art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 151.6, 153.8, 1530, 1531, 1535 și 1536 din N.C.C., art. 299 alin. (1), 304 alin. (5), (8) și (9) și 312 pct. 1, 2, 3 și 5 C. proc. civ., precum și textele Consiliului Europei. Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și dispozițiile legale incidente în speța, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Cu titlu preliminar, trebuie observat că, deși recurentul-reclamant a susținut că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., acesta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut, de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Motivul de nelegaîitate vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se refera la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la interpretarea greșită a unei cereri, cum.

în mod eronat, susține recurentul-reclamant. În ceea ce privește critici le care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate, pentru considerentele care succed. Cu titlu preliminar, se observă că recurenții au înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, articolul 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ." Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

În prezenta cauză, reclamanții au cerut să se constate că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursa a F.P. până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor ia bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 404/1986. Raportul juridic dedus judecății privește un moment anterior intrării în vigoare a N.C.C., astfel că, invocarea dispozițiilor noului Cod civii de către recurentul-reclamant nu se justifică.

Din situația de fapt reiese că reclamantul s-a aflat în posesia titlului de despăgubire nr. 7224 din 18 noiembrie 2009 emis de C.C.S.D., convertit prin titlul de conversie nr. 135 din 25 februarie 2010 . în justificarea acțiunii, reclamantul a susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor Sa valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 leu pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a F.P.; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fî dus la scăderea valorii acțiunilor la F.P.

În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurentul-reclamant a invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare fa stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii, prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legii nr, 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate". Se observă că toate dispozițiile legale invocate de recurentul-reclamant privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilul-teren situat în București, intrat în proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 404/1986, moment care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul a fost evaluat prin titlul de despăgubire. Reclamantul nu a contestat procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului său, motivând că măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul "VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, "titlurile de despăgubire sunt cerți fîcate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de F.P.

și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege." Însă, raportat la pretențiile recurentului-reclamant nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea acestuia nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță pe care le deține asupra statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă. În acest context, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentul-reclamant trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ.

Astfel, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, recurentul-reclamant solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform iegis speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire m alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, recurentul-reel amant nu au indicat nicio dispoziție legală prin care să fi fost instituită obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.

În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire conferit reclamantului: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P.", Înalta Curte apreciază că recurentui-reclamant avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor F.P.

Reclamantul a fost cel care a ales momentul valorificării unei părți din totalul acțiunilor dobândite în temeiul titlului de conversie emis de A.N.R.P., fiind esențial a fi avut în vedere că valoarea acțiunilor este fluctuantă iar valorificarea acestora la un anumit moment a fost rezultatul propriei alegeri a reclamantului care, fiind deținătorul acestor acțiuni suportă consecințele fluctuației valorii lor pe piața bursieră, valoarea acțiunilor variind continuu, atât în sensul diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a pieței (bursei de valori) pe care acestea se tranzacționează. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tergiversarea listării la bursă a acțiunilor F.P., Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susține recurentul (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă observat că statul, prin procedura reglementată de Titlul VIl din Legea nr. 247/2005, nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 leu/acțiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza căruia reclamantul a intrat în posesia titlurilor de despăgubire.

De aceea, nu se poate concluziona că principiului reparației integrale în cazul convertirii titlurilor de despăgubiri în acțiuni reclamă o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și ceea ce i se oferă, la momentul valorificării acțiunilor, Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soiuție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, prin art. 1 pct. 1 referitor la art 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legî cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut, de asemenea, că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VIl al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D.

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. În speță, recurentul-reclamant nu a contestat cuantumul despăgubirilor, astfel încât, în prezentul său demers judiciar, acesta nu poate critica modalitatea în care, la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu, procedura de valorificare a acțiunilor fiind prevăzută de Legea nr. 247/2005. Referitor la trimiterile recurentului-reclamant la jurisprudența Curții europene (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că F.P.

nu ar fi funcțional într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării F.P. a fost realizată de Curtea europeană din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor, Curtea neimpunând plata de către stat a acțiunilor ia valoarea nominală de 1 leu, ci doar obligația pentru statul român de a asigura posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor. În forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres întreaga procedură de valoriftcare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă.

Recurentui-reclamant a mai susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susținerea nu este fondată având în vedere că, în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VlI al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres întreaga procedură de valorificare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă. Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de Ia data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de .12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsesc și recurentui-reclamant, să opteze pentru conversie, ulterior listării acțiunilor la bursă.

Astfel, în baza propriilor opțiuni asupra momentului conversiei, i s-a aplicat unul din modurile de caicul prevăzute de lege. Referitor la discriminarea la care ar fi fost supus recurentui-reclamant ca urmare a împrejurării că nu a obținut plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că recurentul înstrăinase, la momentul formulării acțiunii, o parte din acțiuni (410.000 acțiuni), astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care o va încasa efectiv, în cazul valorificării tuturor acțiunilor deținute. Din perspectiva legalității deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanță circumstanțele personale invocate de recurent, care l-au determinat să înstrăineze parte din totalui acțiunilor conferite, anterior listării la bursă a acestora.

Nu se poate reține, totodată, că, în soluționarea apelului, ar fi fost încălcat principiul tempus regit actum cum, nefondat, susține recurentui-reclamant întrucât instanța de apel s~a referit la hotărârea C.E.D.O. pronunțată în Cauza Măria Atanasiu ș.a. contra României doar pentru a releva ceea ce este, de altfel, statuat și prin art. 44 din Constituție, și anume că drepturile de creanță asupra statului sunt garantate iar conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege, în acest context fiind de reținut că, la data opțiunii pentru conversia titlului de despăgubire, reclamantul a pierdut natura lichidă și certă a creanței, acceptând atât un câștig cât și o posibilă pierdere și că, așa fiind, numai în aceste limite, poate fi garantată și este garantată creanța reclamantului." Exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O.

în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Or, în speță, nu pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale deoarece reclamantul a beneficiat de legile speciale de reparație și a urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acțiunilor fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Astfel, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susține, Iară a încălca principiul special ia generalihus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional Convenției întrucât în privința bunurilor sale nu a intervenit nicio ingerință în sensul normei europene, dat fiind faptul că acesta a beneficiat de numărul de acțiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirii indicat în titlul de conversie, ce nu a fost contestat. în atare condiții, recurentul-reclamant suportă fluctuația pieței bursiere, momentul valorificării acțiunilor sale fiind rezultatul propriei opțiuni, Având în vedere considerentele expuse, care substituie motivarea hotărârii pronunțate de instanța de apel referitoare la statuările deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, care nu are incidență în prezenta cauză întrucât acțiunea dedusă judecății nu poate fi asimilată ipotezelor analizate prin decizia menționată pronunțată în interesul legii, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.P. împotriva Deciziei nr. 356/A din 03 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 aprilie 2015.