ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2756/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2756/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea din data de 21 februarie 2012

înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 5080/3/2012,

reclamanții M.C., R.A.H. și R.F. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea pe

care o va pronunța să oblige pe pârâtul să remită reclamanților o sumă de bani

reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de

4.906.060 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată

asupra statului, în cuantum, de 4.906.060 RON conferite de titlurile de

despăgubire nr. 4581/2009, modificat prin decizia nr. 7178/2009, 3158/2008

modificat prin decizia nr. 8377/2010, 3159/2008 modificat prin decizia nr.

8376/2010 și convertite prin titlurile de conversie nr. xx/2010, nr. zz/2010,

nr. bb/2010, nr. cc/2010 și nr. dd/2010 emise de către Guvernul României -

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Reclamanții R.A.H. și R.F.

au mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.147.537 RON

reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării parțiale a creanței

garantată asupra statului în cuantum de 3.274.000 RON conferită de titlurile de

despăgubire menționate și obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 200 RON

reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de

zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va

pronunța și până la aducerea acesteia la îndeplinire.

În drept, acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, dispozițiile art. 1 din Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 11, art. 16, art. 20, art. 21 și art. 44 din Constituția României și

dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală din vechiul și Noul C.

civ.

Pârâtul nu a formulat

întâmpinare.

Prin sentința civilă

nr. 1675 din 02 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților.

În motivarea sentinței,

instanța de fond a reținut următoarele:

În calitate de moștenitori

ai persoanei îndreptățite, conform Legii nr. 10/2001, urmare a epuizării procedurii

administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, reclamanții R.F.,

M.C. și R.A.H. au beneficiat de măsuri reparatorii prin echivalent, după cum urmează:

titlul de conversie de 1.977.000 RON, reprezentând 1.977.000 acțiuni, la o valoare

nominală de 1 RON/acțiune, conform deciziei nr. 554 din 18 mai 2010; titlul de conversie

500.000 RON, reprezentând 500.000 acțiuni, la o valoarea nominală de 1 RON/acțiune,

pentru reclamantul R.F., conform deciziei nr. 1807 din 23 septembrie 2010; titlul

de conversie în cuantum de 4.140.060 RON, reprezentând 4.140.060 acțiuni, la o valoarea

nominală de 1 RON/acțiune, conform deciziei nr. 1808 din 23 septembrie 2010; titlul

de conversie în cuantum 938.000 RON, reprezentând 938.000 acțiuni la o valoarea

nominală de 1 RON/acțiune, conform deciziei nr. 1809 din 23 septembrie 2010; titlul

de conversie în cuantum de 625.000 RON, reprezentând 625.000 acțiuni la o valoarea

nominală de 1 RON/acțiune.

Titlurile de conversie

au fost emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în considerarea

deciziile emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru emiterea

titlurilor de despăgubire. Astfel, reclamanții au susținut că dețin împotriva Statului

Român o creanță în cuantum 8.180.060 RON, corespunzător despăgubirilor acordate

și pentru care au fost emise titlurile de despăgubire, ulterior convertite în titluri

de conversie pentru totalul de 8.180.060 acțiuni, la valoarea de 1 RON/acțiune.

Din acest total, au fost

înstrăinate pe piața gri, nereglementată, anterior listării la Bursa de Valori București

a Fondului proprietatea, un număr de 1.000.000 acțiuni de către reclamantul R.F.,

respectiv 2.274.000 acțiuni de către reclamanta R.A.H. Cei doi reclamanți au justificat

înstrăinările efectuate în luna septembrie 2010 pe piața nereglementată de capital,

până la 25 ianuarie 2011, data listării Fondului Proprietatea.

În cauză, reclamanții

au învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie

a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

În legătură cu prejudiciul

reclamat, având în vedere data producerii acestuia, septembrie 2010 și data săvârșirii

faptelor susmenționate, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., astfel cum

a fost indicată de reclamanți, tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile

vechiului C. civ., deoarece art. 103 din Legea nr. 71/2011 prevede că obligațiile

născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în

vigoare la data producerii, ori, după caz, a săvârșirii lor.

S-a avut în vedere că,

atât pentru cele 3.274.000 acțiuni, înstrăinate pe piața gri, cât și pentru restul

de 4.906.060 acțiuni, reclamanții au susținut că au suferit un prejudiciu prin aceea

că Statul Român a stabilit în mod unilateral modalitatea de stingere a creanței

lor, anume atribuirea de acțiuni la Fondul Proprietatea, precum și pentru faptul

că aceste acțiuni au fost atribuite reclamanților la valoarea nominală de 1 RON/acțiune,

cu ignorarea cu rea-credință a discountului semnificativ (între 30-60%, iar în prezent

de 55%), toate aceste operațiuni având ca efect că reclamanții au fost siliți, în

cazul valorificării la Bursa de Valori București a acțiunilor, să primească doar

o parte din creanță, aproximativ 40%. În acest sens, reclamanții au prezentat mai

mulți factori de risc, menționați și în Prospectul întocmit de R.C. & I. în

vederea admiterii la tranzacționare a Fondului proprietatea pe piața reglementată

la vedere, administrată de Bursa de Valori București. În același sens, reclamanții

au atras atenția asupra faptului că Statul nu și-a îndeplinit obligațiile rezultate

din art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat de art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007, în sensul că nu a inițiat procedurile legale necesare pentru derularea

de oferte publice de vânzare pentru pachete de acțiuni emise de societățile comerciale,

societățile naționale și companiile naționale indicate în anexă, în vederea admiterii

acțiunilor acestora la tranzacționare, ceea ce a avut ca efect tranzacționarea acțiunilor

Fondului Proprietatea la Bursă cu mult sub valoarea activului unitar net, cu un

discount major de aproximativ 55%.

Reclamanții au invocat

și cauza Stroia c. România, unde instanța europeană a arătat că statul nu și-a respectat

obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii

de interes general vizând restituirea imobilelor preluate abuziv.

Concluzia reclamanților

a fost aceea că lipsa de acțiune a Statului Român a determinat atât plafonarea sine

lege a despăgubirilor efectiv încasate prin valorificarea acțiunilor, cât și o discriminarea

între persoanele îndreptățite, în sensul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel

cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, instituie o veritabila discriminare

între doua categorii distincte de creditori, însă cu aceleași drepturi asupra Statului

Român. Astfel, prima categorie este reprezentată de creditorii care și-au convertit

titlurile de despăgubire până la 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de

tranzacționare a Fondului Proprietatea, la valoarea nominală de 1 RON/acțiune. Cea

de a doua categorie de creditori, în mod inexplicabil mai norocoasă și privilegiată,

este reprezentată de creditorii care își vor converti titlurile de despăgubire începând

cu „ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor

60 de ședințe de tranzacționare a acțiunilor "Fondului Proprietatea”, iar în

cazul lor, conversia titlurilor de despăgubire nu se mai face la valoarea nominală,

precum în cazul primei categorii de creditori, ci: „se va realiza prin împărțirea

valorii despăgubirii menționate în titlul de despăgubire, respectiv în titlul de

conversie la prețul mediu ponderat de tranzacționare al acțiunilor, care se stabilește

conform algoritmului indicat în lege. Având în vedere că începând cu data de 2 mai

2011 a fost reluată conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni, aceasta conversie

se face începând cu data mai sus arătată la cotația de 0,602 bani/acțiunea (în prezent

0,43 bani/acțiunea).

Această vădită discriminare

între cele două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, întemeiată

pe criteriul momentului conversiei titlului de despăgubire, care poate fi într-un

caz, cu 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare la Bursa a

Fondului Proprietatea, ori în al doilea caz, ziua de luni a celei de-a doua săptămâni

calendaristice ulterioare primelor 60 de ședințe de tranzacționare a acțiunilor

Fondului Proprietatea, este interzisă atât în conformitate cu dispozițiile

art. 14 din Convenția Convenția Europeană a Drtepturilor Omului, cât și în conformitate

cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție.

Tribunalul a apreciat

că fiind relevantă în cauză decizia nr. 27/2011 dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recursul în interesul legii. Prin această decizie s-a stabilit că

sunt inadmisibile acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate

abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român,

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această Convenție.

S-a avut în vedere că decizia este obligatorie pentru judecător și are relevanță

în cauză, deoarece analizând posibilitatea persoanelor îndreptățite de a beneficia

de despăgubiri în alte condiții și după altă procedură decât cea instituită de Legea

specială, instanța supremă face o analiză a conformității procedurii de acordare

a despăgubirilor pentru imobile preluate abuziv, reglementată de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, cu art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de modul în

care a fost analizată procedura de plată a despăgubirilor reglementată de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții contra României,

tribunalul observă că sunt valabile considerentele deciziei nr. 27/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție., în sensul că acest mecanism de plată a despăgubirilor

nu a fost apreciat ca neconform cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, au fost respinse, ca nefondate, criticile reclamanților,

în sensul că trebuie angajată răspunderea delictuală a statului pentru că nu aveau

posibilitatea să își valorifice creanța asupra Statului decât printr-o singură modalitate,

respectiv prin convertirea în acțiuni la Fondul Proprietatea; în realitate, fapta

ilicită invocată de reclamanți constă în adoptarea unor acte normative, or, astfel

cum s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 27/2011,

atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și doctrina au stabilit

că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât

să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară

Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități

naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului

Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). S-a reținut că, art. 13, astfel

cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției,

nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea

ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit

de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care

să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele

Convenției. Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate

înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat

să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Or, modalitatea de înființare

a Fondului Proprietatea nu a fost evidențiată de instanța europeană ca slăbiciune

a mecanismului de acordare a despăgubirilor prevăzut de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005.

Prin emiterea titlurilor

de conversie, dreptul de creanță al reclamanților, încorporat în aceste titluri

de conversie conform art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a fost

transformat în acțiuni, astfel cum a reținut și instanța europeană la parag.

191 din hotărârea pilot.

Astfel, Tribunalul a apreciat

că procedura de plată a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

a dat naștere unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional, iar respectarea acestui bun presupune, în raport de specificul

procedurii reglementate de Statul român în baza marjei de apreciere de care se bucură,

că reclamanții trebuie să obțină un număr de acțiuni corespunzător cuantumului despăgubirilor

recunoscute prin titlul de despăgubire, precum și faptul că autoritățile de stat

trebuie să îndeplinească demersurile legale pentru că, prin valorificarea acțiunilor

astfel dobândite, să creeze reclamanților posibilitatea de a obține integral despăgubirile

indicate în titlul susmenționat, respectiv să diminueze riscul bursier. Faptul că,

prin jocul bursei, suma efectiv încasată este mai mică decât cea indicată în titlul

de despăgubire nu poate fi calificată ca încălcare a art. 1 din Primul Protocol

adițional, dată fiind cotația variabilă a acțiunilor la bursă, coroborat cu faptul

că reclamanții sunt aceia care aleg momentul înstrăinării acțiunilor, acceptând

astfel valoarea acțiunilor la momentul înstrăinării.

În speță, reclamanții

au beneficiat de un număr de acțiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirilor

indicate în titlul de despăgubire, iar sub acest aspect bunul lor a fost respectat.

Aceștia au acceptat titlurile de conversie, unde se indică numărul de acțiuni și

valoarea unei acțiuni, calculată în funcție de valoarea capitalului social, fără

a formula, pe calea contenciosului administrativ, indicată expres în cuprinsul titlului,

critici în legătură cu valoarea acțiunii. Valoarea nominal de 1 RON/acțiune a fost

stabilită prin actul constitutiv al Fondului Proprietatea, aprobat prin H.G.

nr. 1481/2005, neatacată conform dispozițiilor legale în vigoare. Prin hotărârea

susmenționată a fost înființat Fondul Proprietatea, ca organism de plasament colectiv,

sub formă de societate de investiții de tip închis, cu personalitate juridică.

Potrivit art. 7 Capitolul

II Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea a fost deținut inițial,

în întregime, de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea

acțiunilor din proprietatea Statului către persoane fizice sau juridice. Art. 9

2

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conține soluții pentru situația în care, prin

raportul de evaluare, s-a constatat că valoarea activelor care formează capitalul

inițial nu coincide cu valoarea capitalului social inițial, stabilită prin hotărâre

de Guvern. Trimiterea făcută la art. 7

1

alin. (1

1

) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, la Legea nr. 31/1990, demonstrează intenția legiuitorului

de a plasa reglementărilor acestei legi răspunderea pentru operațiunile de administrare

a Fondului.

Tribunalul a observat

că legiuitorul a pus la îndemâna persoanelor interesate acțiuni în instanță, fie

în contencios administrativ, fie comerciale pentru remedierea deficiențelor legate

de numărul acțiunilor primite de persoanele îndreptățite și de valoarea acțiunii.

În speță, reclamanții nu au făcut dovada promovării unor asemenea acțiuni, care

ar fi demonstrat acțiunea ilicită pe care se întemeiază pretențiile din prezentul

dosar.

Cât privește prejudiciul

pretins suferit de reclamanți prin înstrăinarea acțiunilor pe piața gri, în septembrie

2010, instanța a reținut că motivarea acestora este contradictorie: listarea cu

întârziere a Fondului Proprietatea la bursă; modificarea art. 5 alin. (1)) lit.

a) și c) din O.U.G. nr. 81/2007, care, exceptând transmiterea ca efect al succesiunii,

sancționa cu nulitatea absolută actele de înstrăinare a drepturilor stabilite prin

titlurile de despăgubire, încât, urmare acestei modificări, din luna martie 2008

a fost posibilă vânzarea acțiunilor pe piața gri, nereglementată, pe calea unor

tranzacții directe, controlate de autoritatea de reglementare bursieră. Reclamanții

au învederat tribunalului că au fost obligați să înstrăineze acțiunile anterior

listării din cauza unor probleme personale. Din acest punct de vedere, nu se poate

susține că reclamanții au fost prejudiciați prevederile legale care au adus modificări

în sensul că au permis vânzarea acțiunilor, pentru că, astfel, reclamanții au putut

intra în posesia unor sume de bani, necesară pentru rezolvarea problemelor, de altfel

nedovedite. Pe de altă parte, nu este cert faptul că listarea la bursă a acțiunilor

Fondului proprietatea echivalează cu încasarea sumei indicate în titlul de despăgubire,

tocmai din cauza riscului bursier. În concluzie, tribunalul a reținut că nu este

cert prejudiciul invocat de reclamanți, astfel că nu este îndeplinită una din condițiile

prevăzute de art. 998, art. 999 C. civ. 1864, pentru angajarea răspunderii civile

delictuale a pârâtului Statul Român.

Același caracter incert

îl prezintă și prejudiciul invocat cu privire la restul acțiunilor, dobândite după

listarea Fondului la Bursă, mai ales că, în cazul acestora, reclamanții nici nu

au invocat o înstrăinare, ci doar faptul că, raportat la ignorarea discountului

aceștia au obțin doar despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de 40% aproximativ.

În acest fel, reclamanții au invocat un prejudiciu viitor și incert, neprotejat

de art. 998 - art. 999 C. civ. 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale

a pârâtului Statul Român.

De asemenea,

cât privește pretinsa discriminare invocată de reclamanți, întrucât s-a susținut

că aceasta s-a produs printr-un act normativ - Titlul VII al Legii nr. 247/2005

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, tribunalul a avut în vedere

considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 818 din 03 iulie 2008, publicată

în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, în sensul că prevederile art. 1, art. 2

alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura

în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența

să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând

că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară

sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În plus, textul legal indicat

ca discriminatoriu are în vedere creditorii care își convertesc titlurile de despăgubire

înainte sau după listarea Fondului Proprietatea la bursă, precum și modul diferit

în care se stabilește valoarea nominală a acțiunii în funcție de momentul convertirii,

însă reclamanții nu au indicat, în concret, prejudiciul ce le-a fost cauzat de această

reglementare și nici nu a rezultat din probele aflate la dosar, atâta timp cât nu

s-a dovedit înstrăinarea tuturor acțiunilor primite de reclamanți, după cum nu s-a

dovedit că alți creditori, care și-au înstrăinat acțiunile după listare, au dobândit

prețuri mai mari.

Apreciind, în cauză, neîndeplinirea

condițiilor răspunderii civile delictuale

întrucât reclamantul

nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtului și nici a unui prejudiciu

cert și actual, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a acestuia,

tribunalul a respins

cererea ca neîntemeiată, aceeași

soluție fiind dată și capetelor de cerere accesorii, privind actualizarea cu rata

inflației și plata daunelor moratorii, conform regulii că accesoriul urmează soarta

principalului.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanții, criticînd hotărîrea ca fiind netemeinică

și nelegală.

Prin decizia

civilă nr. 158A din 10 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a respins,

ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți M.C., R.A.H. și R.F. împotriva

sentinței civile nr. 1675 din 02 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut împrejurarea că, prima instanță și-a

bazat soluția de respingere a acțiunii pe argumentul peremptoriu reprezentat de

neîntrunirea în speță a condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale a Statului Român pentru faptă proprie.

Din această

perspectivă, Curtea observă că apelanții, pornind de la premisa de necontestat că

în România, creanțele împotriva statului sunt garantate, evidențiază o sumă de inacțiuni

ale unor instituții ale statului și critică modul în care s-a realizat reglementarea

primară și secundară a mecanismului de listare la bursă a Fondului Proprietatea,

pentru a ajunge la concluzia că Statul Român este vinovat de realizarea unui preț

per acțiune tranzacționată mai mic decât valoarea din titlul de despăgubire.

Curtea de

apel a înlăturat susținerile apelanților, deoarece acestea reprezintă o combatere

a dispozițiilor legale (lato sensu) edictate în materia despăgubirilor prin echivalent

acordate persoanelor ale căror imobile preluate abuziv de către stat, nu au putut

fi restituite în natură. Dacă apelanții consideră că anumite termene stabilite prin

Legea nr. 247/2005 nu au fost respectate, au la îndemână, după cum a arătat și prima

instanță, acțiune în contenciosul administrativ împotriva instituției, autorității

sau a funcționarului vinovat de fapta respectivă. În oricare dintre situații, este

exclusă acționarea directă în justiție a Statului, pentru singurul motiv că, creanțele

împotriva acestuia sunt garantate.

Listarea la

bursă a Fondului Proprietatea putea duce fie la creșterea, fie la scăderea valorii

acțiunilor, fără ca prin existența unor astfel de fluctuații (care pot să se materializeze,

inclusiv prin pierderi bănești din partea titularilor acțiunilor) să se demonstreze,

cum susțin apelanții, că nu ar mai fi garantate creanțele împotriva Statului. Existența

unor diferențe între beneficiarii titlurilor de despăgubire convertite în acțiuni,

ca urmare a valorii obținute de aceștia la momentul tranzacționării titlurilor de

valoare, adevărată fiind, nu are caracterul unei discriminări care să atragă răspunderea

civilă delictuală a Statului Român. Faptul că apelanții au fost constrânși de probleme

familiale să înstrăineze o parte din acțiuni pe piața gri, nereglementată, nu înseamnă

că principiul constituțional al garantării creanțelor împotriva Statului, ar fi

fost nesocotit sau oricum nu înseamnă că Statul răspunde delictual pentru acțiunea

de care sunt răspunzători exclusiv apelanții. Nu se poate susține că prin „inacțiune”

Statul i-a obligat pe apelanți să „acționeze” în sensul tranzacționării titlurilor

de valoare pe o piață nereglementată.

S-a apreciat

de către instanța de apel incidența în cauză atât a deciziei în interesul legii

nr. 27/2011, cât și a Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008. Curtea de apel

a semnalat că, în dispozitivul deciziei Înaltei Curți există o teză, redată chiar

în apelul reclamanților, care se referă la acțiunile în pretenții îndreptate direct

împotriva Statului Român, în condițiile în care, drepturilor persoanelor respective

le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005, cum este cazul în speță. Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat asupra inadmisibilității unei acțiuni împotriva

Statului, indiferent de momentul la care se introduce respectiva acțiune, prin raportare

la stadiul procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005. Pe de altă parte, reține

instanța de apel că, în decizia Curții Constituționale se arată că prevederile O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că

instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască

cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Este semnalat aspectul că din decizie rezultă că, nu s-a statuat cu privire la neconstituționalitate,

prin raportare la subiecții care au fost discriminați, ci prin raportare la mijlocul

de realizare a discriminării. În speță, apelanții sunt nemulțumiți de aplicarea

Legii nr. 247/2005 și al O.G. nr. 81/2007 și de faptul că la momentul elaborării

acestor acte normative nu s-a ținut seama de factorii de risc care pot apărea.

S-a apreciat

nerelevantă înșiruirea unor texte din C. civ. de la 1864 și a unor texte din noul

C. civ., despre care se susține că ar fi fost ignorate de către prima instanță,

din moment ce, nici în fața primei instanței, și nici în fața instanței de apel,

nu s-a dovedit fapta proprie a Statului Român, în virtutea căreia, pârâtul să răspundă

delictual, reținându-se corect că dispozițiile noului C. civ. nu sunt incidente

în cauză.

Întrucât nu

au fost dovedite elementele necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale

a pârâtului, Curtea nu a considerat necesar să analizeze susținerile apelanților

relative la regulile de atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea (care

nu este parte în cauză) sau la factorii de risc neluați în seamă la momentul reglementării

procedurilor de listare la bursă a Fondului Proprietatea. Reținând că omisiunea

intenționată a „unor factori de risc” menționați în cererea introductivă de către

reclamanți, dacă ar fi adevărată, s-ar fi putut realiza cel mult la momentul edictării

actelor normative, și prin urmare, nu poate constitui dovada faptei ilicite săvârșite

de către stat în condițiile art. 998- 999 C. civ. și observând că nerespectarea

unor termene imperative prevăzute de lege, poate fi sancționată în contradictoriu

cu instituțiile, autoritățile sau funcționarii abilitați să aplice actele normative

(nu în contradictoriu cu statul în general) Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții M.C., R.A.H. și R.F. criticând decizia recurată ca

fiind nelegală întrucât instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, hotărârea fiind insuficient motivată, lipsită de temei legal și dată

cu aplicarea greșită a legii, invocând ca temei de drept motivele de recurs înscrise

în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, reclamanții au susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile

art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I,

art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție,

potrivit cărora creanțele asupra statului sunt garantate, dispoziții în considerarea

cărora apreciază că titlurile de despăgubire în cuantum de 8,180.060 RON emise de

către Guvernul României prin

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

. în favoarea lor „incorporează

drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor

acordate".

Recurenții susțin că instanța

de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat

atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel. Precizează că

titlul de despăgubire obținut care are regim de creanță garantată asupra statului

a fost obținut în baza legislației speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului

lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ.

Consideră recurenții greșită

opinia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele

cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârșit

nicio faptă ilicită. Susțin că există o legătură de cauzalitate între atitudinea

culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorat factorii de risc menționați

în cererea introductivă și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute

de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin

art. 16 din O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca prețul acțiunilor Fondului Proprietatea

să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Recurenții au arătat că

prin demersul lor judiciar nu au solicitat ca instanța de judecată să înlocuiască

anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative

cu putere de lege. Arată că solicitarea lor a vizat ca însuși cadrul legal

prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și

valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului.

În continuare, se arată

că nu au solicitat despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor

acordate prin titlul lor de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susțin

faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparative care consacră

principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu

a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele

legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate

în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, ignorând

astfel principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea

unor despăgubiri parțiale și plafonate. Arată că legiuitorul nu a înțeles să renunțe

la principiul restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze despăgubirile

întrucât procedeul ar fi contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele

de tehnică legislativă, dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziții

privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eșalonarea plății acestora.

Printr-o altă critică,

se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia tegiversarea listării

fondului la bursă ce a condus ca acțiunile Fondului Proprietatea să fie listate

la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi

imputabile Statului Român, întrucât nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor

la bursă. Susțin faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin

analize de specialitate și că statul a cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare,

însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor

emitentului Fondului Proprietatea să fie una și aceeași cu valoarea nominală

unitară a respectivelor acțiuni. S-a arătat că de la de la momentul listării Fondului

Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația

maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară

celor din titlul de despăgubire.

Apreciază că, în raport

de demersul judiciar promovat, decizia în interesul legii nr. 272011 nu este aplicabilă

speței întrucât se refera la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situația în care se încercă eludarea

aplicabilității legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Arată

că nu doresc decât să-și valorifice integral creanța garantată asupra statului,

în cuantumul nominal al creanței, apreciind că debitorul obligației garantate nu

poate pretinde inexistența prejudiciului motivat de volatilitatea pieței în domeniu

și caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația că piața aferentă

bunului respectiv este oscilantă.

În opinia recurenților

este greșită reținerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea

Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008 întrucât raționamentul

instanței se dovedește a fi eronat, întrucât decizia a fost pronunțată în legătură

cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi

salariale ale magistraților, ceea ce în speță nu este cazul. Susțin recurenții

că, în speță, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi

egale asupra statului, arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor,

ci reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire

parțială, patrimoniul lor fiind diminuat, sens în care au făcut trimitere la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009.

Solicită admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei civile nr. 158 A din 10 aprilie 2014 în sensul admiterii

acțiunii, făcând trimitere la normele de drept substanțial C. civ. din 1864, cât

și la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011.

Potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare

de timbru.

Intimatul pârât, deși

legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.

În faza procesuală a recursului

nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc.

civ.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta

Curte va constata că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele

considerentele:

Cu titlu preliminar, trebuie

obsevat că deși reclamanții au arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., aceștia nu au dezvoltat critici

care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Motivul de nelegalitate

vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare

a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic,

în sens de convenție sau act juridic material și nu la interpretarea greșită a unei

cereri, cum, în mod eronat, susțin reclamanți.

De asemenea, afirmația

recurenților, în sensul că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată,

nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată.

Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunțarea

motivului de recurs, ci este necesar a se realiza și dezvoltarea acestuia, în sensul

expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate

care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar.

Or, simpla afirmație că hotărârea este insuficient motivată, cum invocă recurenții,

neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei critici

de nelegalitate.

În ceea ce privește criticile

care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate.

Cu titlu preliminar, se

observă că recurenții au înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864,

cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă,

se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate

sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor

juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile

C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior

intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor,

din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile

de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate,

dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Așadar,

unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii

acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se

solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

În prezenta cauză, s-a

solicitat de către reclamanții M.C., R.A.H. și R.F. constatarea îndeplinirii condițiilor

răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru modul cum a fost aplicată

Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru

tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment

anterior intrării în vigoare a noului C. civ., situație guvernată, astfel,

de dispozițiile C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenții au susținut că instanța

de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum au fost modificate, apreciind greșită opinia instanței potrivit căreia,

în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a

statului.

Critica este neîntemeiată

întrucât, instanța de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condițiilor

generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, și anume, existența

prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă.

În speță, reclamanții

au solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale

a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia

despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a

Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul

român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea

au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu

titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.

Din situația de fapt

reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanții s-au aflat în posesia

titlurilor de despăgubire nr. 4581/2009, nr. 3158/2008, nr. 6238/2009 convertite

prin titlurile de conversie nr. xx/2010, nr. zz/2010, nr. bb/2010, nr. cc/2010,

nr. dd/2010 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În

justificarea acțiunii lor, reclamanții au susținut că statul a încălcat mai

multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a

titlului de despăgubire (1 RON pe acțiune), respectiv: principiul restituirii

integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și

modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate

abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri

care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la

bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie

care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea.

În ceea ce privește

încălcarea principiului restituirii integrale recurenții au invocat greșita

aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate

la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora

„(...) persoana îndreptățită are dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a

întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale

de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005,

modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul

de despăgubire „(...) incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra

Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Se observă că toate dispozițiile

legale invocate de recurenți privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate

pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de

despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor

recurenților a fost evaluat prin titlurile de despăgubire. Reclamanții nu au

contestat în cadrul prezentului litigiu - după cum au și precizat - procedura de

acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației

la instanța de contencios administrativ), ci au reclamat modalitatea de conversie

a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului

lor întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit

art.

3

lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile

de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit

prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise

de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului

ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de

plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.”

Însă, raportat la pretențiile

recurenților M.C., R.A.H. și R.F. nu se pune problema încălcării dispozițiilor

privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește

titlul de

despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului

român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor

în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

În acest context al analizei,

dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurenți

trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ.

Astfel, recurenții - reclamanți,

invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii

pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, solicită,

în fapt, să li se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale

și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte

condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret,

aceștia nu au indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea

ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă

valoarea de 1 RON.

În condițiile în care

potrivit dispozițiilor art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanților:

„Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii,

care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare

a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenții

aveau în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării

la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Reclamanții nu și-au valorificat

toate acțiunile dobândite în temeiul titlurilor de conversie emise de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind esențial a fi avut în vedere

că valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute de reclamanți,

variază continuu, atât în sensul diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura

speculativă a pieței (bursei de valori) pe care acestea se tranzacționează. Cum

însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea

acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamanților care devenind acționari

suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața

bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului,

care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare

a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește solicitarea

de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acțiunilor

Fondului Proprietatea, Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susțin recurenții

(respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă observat

că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu și-a

asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat

că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 RON/acțiune, ci măsurile reparatorii

care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza

căruia reclamanții au intrat în posesia titlurilor de despăgubire. De aceea,

n

u se poate

concluziona că principiului reparației integrale reclamă, cum eronat susțin recurenții,

“o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are

dreptul și ceea ce i se oferă”.

Deși nu se poate contesta

că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite

posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate

înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de

a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat,

ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita,

pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept

la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, în această materie

Statul român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii

au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult,

prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii

nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se

cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel,

s-a prevăzut prin art. 1 alin. (1) referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul

de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au

fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. După

cum s-a arătat, recurenții - reclamanți nu au contestat cuantumul despăgubirilor

în condițiile sus-menționate, astfel încât în prezentul lor demers judiciar aceștia

nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor

în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON, iar procedura

de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Referitor la trimiterea

recurenților M.C., R.A.H. și R.F. la jurisprudența Curții europene (hotărâri

din perioada 2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional

într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații,

este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietate a fost

realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor.

Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON,

ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Cu referire la dispozițiile

din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, invocate de recurenți în susținerea principiului restituirii

integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt

nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative,

iar în privința susținerilor referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea

nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt

aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Nefondate sunt și

motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării

prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune,

prin raportare la situația persoanelor

care au optat pentru conversie ulterior listării

la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Examinarea în concret

a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul

nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații

similare, întrucât verificarea unei atare situații nu se poate face în lipsa unor

elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului

egalității în fața legii.

Recurenții - reclamanți

au susținut că înseși dispozițiile lega