ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2756/2014

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 21 februarie 2012 înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 5080/3/2012, reclamanții M.C., R.A.H. și R.F.

au chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâtul să remită reclamanților o sumă de bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 4.906.060 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului, în cuantum, de 4.906.060 RON conferite de titlurile de despăgubire nr. 4581/2009, modificat prin decizia nr. 7178/2009, 3158/2008 modificat prin decizia nr. 8377/2010, 3159/2008 modificat prin decizia nr. 8376/2010 și convertite prin titlurile de conversie nr. xx/2010, nr. zz/2010, nr. bb/2010, nr. cc/2010 și nr. dd/2010 emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Reclamanții R.A.H. și R.F. au mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.147.537 RON reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării parțiale a creanței garantată asupra statului în cuantum de 3.274.000 RON conferită de titlurile de despăgubire menționate și obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va pronunța și până la aducerea acesteia la îndeplinire. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 1 din Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, art. 16, art. 20, art. 21 și art. 44 din Constituția României și dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală din vechiul și Noul C. civ.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 1675 din 02 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților. În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut următoarele: În calitate de moștenitori ai persoanei îndreptățite, conform Legii nr. 10/2001, urmare a epuizării procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, reclamanții R.F., M.C. și R.A.H.

au beneficiat de măsuri reparatorii prin echivalent, după cum urmează: titlul de conversie de 1.977.000 RON, reprezentând 1.977.000 acțiuni, la o valoare nominală de 1 RON/acțiune, conform deciziei nr. 554 din 18 mai 2010; titlul de conversie 500.000 RON, reprezentând 500.000 acțiuni, la o valoarea nominală de 1 RON/acțiune, pentru reclamantul R.F., conform deciziei nr. 1807 din 23 septembrie 2010; titlul de conversie în cuantum de 4.140.060 RON, reprezentând 4.140.060 acțiuni, la o valoarea nominală de 1 RON/acțiune, conform deciziei nr. 1808 din 23 septembrie 2010; titlul de conversie în cuantum 938.000 RON, reprezentând 938.000 acțiuni la o valoarea nominală de 1 RON/acțiune, conform deciziei nr. 1809 din 23 septembrie 2010; titlul de conversie în cuantum de 625.000 RON, reprezentând 625.000 acțiuni la o valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Titlurile de conversie au fost emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în considerarea deciziile emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru emiterea titlurilor de despăgubire. Astfel, reclamanții au susținut că dețin împotriva Statului Român o creanță în cuantum 8.180.060 RON, corespunzător despăgubirilor acordate și pentru care au fost emise titlurile de despăgubire, ulterior convertite în titluri de conversie pentru totalul de 8.180.060 acțiuni, la valoarea de 1 RON/acțiune. Din acest total, au fost înstrăinate pe piața gri, nereglementată, anterior listării la Bursa de Valori București a Fondului proprietatea, un număr de 1.000.000 acțiuni de către reclamantul R.F., respectiv 2.274.000 acțiuni de către reclamanta R.A.H.

Cei doi reclamanți au justificat înstrăinările efectuate în luna septembrie 2010 pe piața nereglementată de capital, până la 25 ianuarie 2011, data listării Fondului Proprietatea. În cauză, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. În legătură cu prejudiciul reclamat, având în vedere data producerii acestuia, septembrie 2010 și data săvârșirii faptelor susmenționate, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., astfel cum a fost indicată de reclamanți, tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile vechiului C. civ., deoarece art. 103 din Legea nr. 71/2011 prevede că obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii, ori, după caz, a săvârșirii lor.

S-a avut în vedere că, atât pentru cele 3.274.000 acțiuni, înstrăinate pe piața gri, cât și pentru restul de 4.906.060 acțiuni, reclamanții au susținut că au suferit un prejudiciu prin aceea că Statul Român a stabilit în mod unilateral modalitatea de stingere a creanței lor, anume atribuirea de acțiuni la Fondul Proprietatea, precum și pentru faptul că aceste acțiuni au fost atribuite reclamanților la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, cu ignorarea cu rea-credință a discountului semnificativ (între 30-60%, iar în prezent de 55%), toate aceste operațiuni având ca efect că reclamanții au fost siliți, în cazul valorificării la Bursa de Valori București a acțiunilor, să primească doar o parte din creanță, aproximativ 40%.

În acest sens, reclamanții au prezentat mai mulți factori de risc, menționați și în Prospectul întocmit de R.C. & I. în vederea admiterii la tranzacționare a Fondului proprietatea pe piața reglementată la vedere, administrată de Bursa de Valori București. În același sens, reclamanții au atras atenția asupra faptului că Statul nu și-a îndeplinit obligațiile rezultate din art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat de art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, în sensul că nu a inițiat procedurile legale necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acțiuni emise de societățile comerciale, societățile naționale și companiile naționale indicate în anexă, în vederea admiterii acțiunilor acestora la tranzacționare, ceea ce a avut ca efect tranzacționarea acțiunilor Fondului Proprietatea la Bursă cu mult sub valoarea activului unitar net, cu un discount major de aproximativ 55%.

Reclamanții au invocat și cauza Stroia c. România, unde instanța europeană a arătat că statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general vizând restituirea imobilelor preluate abuziv. Concluzia reclamanților a fost aceea că lipsa de acțiune a Statului Român a determinat atât plafonarea sine lege a despăgubirilor efectiv încasate prin valorificarea acțiunilor, cât și o discriminarea între persoanele îndreptățite, în sensul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, instituie o veritabila discriminare între doua categorii distincte de creditori, însă cu aceleași drepturi asupra Statului Român.

Astfel, prima categorie este reprezentată de creditorii care și-au convertit titlurile de despăgubire până la 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare a Fondului Proprietatea, la valoarea nominală de 1 RON/acțiune. Cea de a doua categorie de creditori, în mod inexplicabil mai norocoasă și privilegiată, este reprezentată de creditorii care își vor converti titlurile de despăgubire începând cu „ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de ședințe de tranzacționare a acțiunilor "Fondului Proprietatea”, iar în cazul lor, conversia titlurilor de despăgubire nu se mai face la valoarea nominală, precum în cazul primei categorii de creditori, ci: „se va realiza prin împărțirea valorii despăgubirii menționate în titlul de despăgubire, respectiv în titlul de conversie la prețul mediu ponderat de tranzacționare al acțiunilor, care se stabilește conform algoritmului indicat în lege.

Având în vedere că începând cu data de 2 mai 2011 a fost reluată conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni, aceasta conversie se face începând cu data mai sus arătată la cotația de 0,602 bani/acțiunea (în prezent 0,43 bani/acțiunea). Această vădită discriminare între cele două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, întemeiată pe criteriul momentului conversiei titlului de despăgubire, care poate fi într-un caz, cu 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare la Bursa a Fondului Proprietatea, ori în al doilea caz, ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de ședințe de tranzacționare a acțiunilor Fondului Proprietatea, este interzisă atât în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Convenția Convenția Europeană a Drtepturilor Omului, cât și în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție.

Tribunalul a apreciat că fiind relevantă în cauză decizia nr. 27/2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii. Prin această decizie s-a stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această Convenție.

S-a avut în vedere că decizia este obligatorie pentru judecător și are relevanță în cauză, deoarece analizând posibilitatea persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și după altă procedură decât cea instituită de Legea specială, instanța supremă face o analiză a conformității procedurii de acordare a despăgubirilor pentru imobile preluate abuziv, reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de modul în care a fost analizată procedura de plată a despăgubirilor reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții contra României, tribunalul observă că sunt valabile considerentele deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție., în sensul că acest mecanism de plată a despăgubirilor nu a fost apreciat ca neconform cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, au fost respinse, ca nefondate, criticile reclamanților, în sensul că trebuie angajată răspunderea delictuală a statului pentru că nu aveau posibilitatea să își valorifice creanța asupra Statului decât printr-o singură modalitate, respectiv prin convertirea în acțiuni la Fondul Proprietatea; în realitate, fapta ilicită invocată de reclamanți constă în adoptarea unor acte normative, or, astfel cum s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 27/2011, atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

S-a reținut că, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției. Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Or, modalitatea de înființare a Fondului Proprietatea nu a fost evidențiată de instanța europeană ca slăbiciune a mecanismului de acordare a despăgubirilor prevăzut de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin emiterea titlurilor de conversie, dreptul de creanță al reclamanților, încorporat în aceste titluri de conversie conform art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a fost transformat în acțiuni, astfel cum a reținut și instanța europeană la parag. 191 din hotărârea pilot.

Astfel, Tribunalul a apreciat că procedura de plată a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a dat naștere unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, iar respectarea acestui bun presupune, în raport de specificul procedurii reglementate de Statul român în baza marjei de apreciere de care se bucură, că reclamanții trebuie să obțină un număr de acțiuni corespunzător cuantumului despăgubirilor recunoscute prin titlul de despăgubire, precum și faptul că autoritățile de stat trebuie să îndeplinească demersurile legale pentru că, prin valorificarea acțiunilor astfel dobândite, să creeze reclamanților posibilitatea de a obține integral despăgubirile indicate în titlul susmenționat, respectiv să diminueze riscul bursier.

Faptul că, prin jocul bursei, suma efectiv încasată este mai mică decât cea indicată în titlul de despăgubire nu poate fi calificată ca încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional, dată fiind cotația variabilă a acțiunilor la bursă, coroborat cu faptul că reclamanții sunt aceia care aleg momentul înstrăinării acțiunilor, acceptând astfel valoarea acțiunilor la momentul înstrăinării. În speță, reclamanții au beneficiat de un număr de acțiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirilor indicate în titlul de despăgubire, iar sub acest aspect bunul lor a fost respectat. Aceștia au acceptat titlurile de conversie, unde se indică numărul de acțiuni și valoarea unei acțiuni, calculată în funcție de valoarea capitalului social, fără a formula, pe calea contenciosului administrativ, indicată expres în cuprinsul titlului, critici în legătură cu valoarea acțiunii.

Valoarea nominal de 1 RON/acțiune a fost stabilită prin actul constitutiv al Fondului Proprietatea, aprobat prin H.G. nr. 1481/2005, neatacată conform dispozițiilor legale în vigoare. Prin hotărârea susmenționată a fost înființat Fondul Proprietatea, ca organism de plasament colectiv, sub formă de societate de investiții de tip închis, cu personalitate juridică. Potrivit art. 7 Capitolul II Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea a fost deținut inițial, în întregime, de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea Statului către persoane fizice sau juridice. Art. 9 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 conține soluții pentru situația în care, prin raportul de evaluare, s-a constatat că valoarea activelor care formează capitalul inițial nu coincide cu valoarea capitalului social inițial, stabilită prin hotărâre de Guvern.

Trimiterea făcută la art. 7 1 alin. (1 1 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la Legea nr. 31/1990, demonstrează intenția legiuitorului de a plasa reglementărilor acestei legi răspunderea pentru operațiunile de administrare a Fondului. Tribunalul a observat că legiuitorul a pus la îndemâna persoanelor interesate acțiuni în instanță, fie în contencios administrativ, fie comerciale pentru remedierea deficiențelor legate de numărul acțiunilor primite de persoanele îndreptățite și de valoarea acțiunii. În speță, reclamanții nu au făcut dovada promovării unor asemenea acțiuni, care ar fi demonstrat acțiunea ilicită pe care se întemeiază pretențiile din prezentul dosar. Cât privește prejudiciul pretins suferit de reclamanți prin înstrăinarea acțiunilor pe piața gri, în septembrie 2010, instanța a reținut că motivarea acestora este contradictorie: listarea cu întârziere a Fondului Proprietatea la bursă; modificarea art. 5 alin. (1)) lit. a) și c) din O.U.G.

nr. 81/2007, care, exceptând transmiterea ca efect al succesiunii, sancționa cu nulitatea absolută actele de înstrăinare a drepturilor stabilite prin titlurile de despăgubire, încât, urmare acestei modificări, din luna martie 2008 a fost posibilă vânzarea acțiunilor pe piața gri, nereglementată, pe calea unor tranzacții directe, controlate de autoritatea de reglementare bursieră. Reclamanții au învederat tribunalului că au fost obligați să înstrăineze acțiunile anterior listării din cauza unor probleme personale. Din acest punct de vedere, nu se poate susține că reclamanții au fost prejudiciați prevederile legale care au adus modificări în sensul că au permis vânzarea acțiunilor, pentru că, astfel, reclamanții au putut intra în posesia unor sume de bani, necesară pentru rezolvarea problemelor, de altfel nedovedite.

Pe de altă parte, nu este cert faptul că listarea la bursă a acțiunilor Fondului proprietatea echivalează cu încasarea sumei indicate în titlul de despăgubire, tocmai din cauza riscului bursier. În concluzie, tribunalul a reținut că nu este cert prejudiciul invocat de reclamanți, astfel că nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 998, art. 999 C. civ. 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român. Același caracter incert îl prezintă și prejudiciul invocat cu privire la restul acțiunilor, dobândite după listarea Fondului la Bursă, mai ales că, în cazul acestora, reclamanții nici nu au invocat o înstrăinare, ci doar faptul că, raportat la ignorarea discountului aceștia au obțin doar despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de 40% aproximativ.

În acest fel, reclamanții au invocat un prejudiciu viitor și incert, neprotejat de art. 998 - art. 999 C. civ. 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român. De asemenea, cât privește pretinsa discriminare invocată de reclamanți, întrucât s-a susținut că aceasta s-a produs printr-un act normativ - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, tribunalul a avut în vedere considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 818 din 03 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, în sensul că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În plus, textul legal indicat ca discriminatoriu are în vedere creditorii care își convertesc titlurile de despăgubire înainte sau după listarea Fondului Proprietatea la bursă, precum și modul diferit în care se stabilește valoarea nominală a acțiunii în funcție de momentul convertirii, însă reclamanții nu au indicat, în concret, prejudiciul ce le-a fost cauzat de această reglementare și nici nu a rezultat din probele aflate la dosar, atâta timp cât nu s-a dovedit înstrăinarea tuturor acțiunilor primite de reclamanți, după cum nu s-a dovedit că alți creditori, care și-au înstrăinat acțiunile după listare, au dobândit prețuri mai mari.

Apreciind, în cauză, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale întrucât reclamantul nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtului și nici a unui prejudiciu cert și actual, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a acestuia, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, aceeași soluție fiind dată și capetelor de cerere accesorii, privind actualizarea cu rata inflației și plata daunelor moratorii, conform regulii că accesoriul urmează soarta principalului. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, criticînd hotărîrea ca fiind netemeinică și nelegală. Prin decizia civilă nr. 158A din 10 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți M.C., R.A.H.

și R.F. împotriva sentinței civile nr. 1675 din 02 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut împrejurarea că, prima instanță și-a bazat soluția de respingere a acțiunii pe argumentul peremptoriu reprezentat de neîntrunirea în speță a condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru faptă proprie. Din această perspectivă, Curtea observă că apelanții, pornind de la premisa de necontestat că în România, creanțele împotriva statului sunt garantate, evidențiază o sumă de inacțiuni ale unor instituții ale statului și critică modul în care s-a realizat reglementarea primară și secundară a mecanismului de listare la bursă a Fondului Proprietatea, pentru a ajunge la concluzia că Statul Român este vinovat de realizarea unui preț per acțiune tranzacționată mai mic decât valoarea din titlul de despăgubire.

Curtea de apel a înlăturat susținerile apelanților, deoarece acestea reprezintă o combatere a dispozițiilor legale (lato sensu) edictate în materia despăgubirilor prin echivalent acordate persoanelor ale căror imobile preluate abuziv de către stat, nu au putut fi restituite în natură. Dacă apelanții consideră că anumite termene stabilite prin Legea nr. 247/2005 nu au fost respectate, au la îndemână, după cum a arătat și prima instanță, acțiune în contenciosul administrativ împotriva instituției, autorității sau a funcționarului vinovat de fapta respectivă. În oricare dintre situații, este exclusă acționarea directă în justiție a Statului, pentru singurul motiv că, creanțele împotriva acestuia sunt garantate.

Listarea la bursă a Fondului Proprietatea putea duce fie la creșterea, fie la scăderea valorii acțiunilor, fără ca prin existența unor astfel de fluctuații (care pot să se materializeze, inclusiv prin pierderi bănești din partea titularilor acțiunilor) să se demonstreze, cum susțin apelanții, că nu ar mai fi garantate creanțele împotriva Statului. Existența unor diferențe între beneficiarii titlurilor de despăgubire convertite în acțiuni, ca urmare a valorii obținute de aceștia la momentul tranzacționării titlurilor de valoare, adevărată fiind, nu are caracterul unei discriminări care să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român.

Faptul că apelanții au fost constrânși de probleme familiale să înstrăineze o parte din acțiuni pe piața gri, nereglementată, nu înseamnă că principiul constituțional al garantării creanțelor împotriva Statului, ar fi fost nesocotit sau oricum nu înseamnă că Statul răspunde delictual pentru acțiunea de care sunt răspunzători exclusiv apelanții. Nu se poate susține că prin „inacțiune” Statul i-a obligat pe apelanți să „acționeze” în sensul tranzacționării titlurilor de valoare pe o piață nereglementată. S-a apreciat de către instanța de apel incidența în cauză atât a deciziei în interesul legii nr. 27/2011, cât și a Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.

Curtea de apel a semnalat că, în dispozitivul deciziei Înaltei Curți există o teză, redată chiar în apelul reclamanților, care se referă la acțiunile în pretenții îndreptate direct împotriva Statului Român, în condițiile în care, drepturilor persoanelor respective le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005, cum este cazul în speță. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra inadmisibilității unei acțiuni împotriva Statului, indiferent de momentul la care se introduce respectiva acțiune, prin raportare la stadiul procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005. Pe de altă parte, reține instanța de apel că, în decizia Curții Constituționale se arată că prevederile O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Este semnalat aspectul că din decizie rezultă că, nu s-a statuat cu privire la neconstituționalitate, prin raportare la subiecții care au fost discriminați, ci prin raportare la mijlocul de realizare a discriminării. În speță, apelanții sunt nemulțumiți de aplicarea Legii nr. 247/2005 și al O.G.

nr. 81/2007 și de faptul că la momentul elaborării acestor acte normative nu s-a ținut seama de factorii de risc care pot apărea. S-a apreciat nerelevantă înșiruirea unor texte din C. civ. de la 1864 și a unor texte din noul C. civ., despre care se susține că ar fi fost ignorate de către prima instanță, din moment ce, nici în fața primei instanței, și nici în fața instanței de apel, nu s-a dovedit fapta proprie a Statului Român, în virtutea căreia, pârâtul să răspundă delictual, reținându-se corect că dispozițiile noului C. civ. nu sunt incidente în cauză. Întrucât nu au fost dovedite elementele necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, Curtea nu a considerat necesar să analizeze susținerile apelanților relative la regulile de atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea (care nu este parte în cauză) sau la factorii de risc neluați în seamă la momentul reglementării procedurilor de listare la bursă a Fondului Proprietatea.

Reținând că omisiunea intenționată a „unor factori de risc” menționați în cererea introductivă de către reclamanți, dacă ar fi adevărată, s-ar fi putut realiza cel mult la momentul edictării actelor normative, și prin urmare, nu poate constitui dovada faptei ilicite săvârșite de către stat în condițiile art. 998- 999 C. civ. și observând că nerespectarea unor termene imperative prevăzute de lege, poate fi sancționată în contradictoriu cu instituțiile, autoritățile sau funcționarii abilitați să aplice actele normative (nu în contradictoriu cu statul în general) Curtea a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.C., R.A.H. și R.F.

criticând decizia recurată ca fiind nelegală întrucât instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea fiind insuficient motivată, lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii, invocând ca temei de drept motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora creanțele asupra statului sunt garantate, dispoziții în considerarea cărora apreciază că titlurile de despăgubire în cuantum de 8,180.060 RON emise de către Guvernul României prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților . în favoarea lor „incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate". Recurenții susțin că instanța de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel.

Precizează că titlul de despăgubire obținut care are regim de creanță garantată asupra statului a fost obținut în baza legislației speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ. Consideră recurenții greșită opinia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită. Susțin că există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorat factorii de risc menționați în cererea introductivă și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G.

nr. 81/20079 care au condus ca prețul acțiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune. Recurenții au arătat că prin demersul lor judiciar nu au solicitat ca instanța de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea lor a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului. În continuare, se arată că nu au solicitat despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul lor de despăgubire primit în baza legilor de restituire.

Susțin faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparative care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, ignorând astfel principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate. Arată că legiuitorul nu a înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze despăgubirile întrucât procedeul ar fi contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziții privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eșalonarea plății acestora.

Printr-o altă critică, se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia tegiversarea listării fondului la bursă ce a condus ca acțiunile Fondului Proprietatea să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi imputabile Statului Român, întrucât nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursă. Susțin faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate și că statul a cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea să fie una și aceeași cu valoarea nominală unitară a respectivelor acțiuni.

S-a arătat că de la de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire. Apreciază că, în raport de demersul judiciar promovat, decizia în interesul legii nr. 272011 nu este aplicabilă speței întrucât se refera la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situația în care se încercă eludarea aplicabilității legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Arată că nu doresc decât să-și valorifice integral creanța garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței, apreciind că debitorul obligației garantate nu poate pretinde inexistența prejudiciului motivat de volatilitatea pieței în domeniu și caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația că piața aferentă bunului respectiv este oscilantă.

În opinia recurenților este greșită reținerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008 întrucât raționamentul instanței se dovedește a fi eronat, întrucât decizia a fost pronunțată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraților, ceea ce în speță nu este cazul.

Susțin recurenții că, în speță, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire parțială, patrimoniul lor fiind diminuat, sens în care au făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009. Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 158 A din 10 aprilie 2014 în sensul admiterii acțiunii, făcând trimitere la normele de drept substanțial C. civ. din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Intimatul pârât, deși legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele considerentele: Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că deși reclamanții au arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., aceștia nu au dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Motivul de nelegalitate vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la interpretarea greșită a unei cereri, cum, în mod eronat, susțin reclamanți. De asemenea, afirmația recurenților, în sensul că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată.

Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza și dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmație că hotărârea este insuficient motivată, cum invocă recurenții, neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei critici de nelegalitate. În ceea ce privește criticile care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate. Cu titlu preliminar, se observă că recurenții au înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ.

de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ.

sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp. În prezenta cauză, s-a solicitat de către reclamanții M.C., R.A.H.

și R.F. constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ., situație guvernată, astfel, de dispozițiile C. civ. de la 1864. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenții au susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greșită opinia instanței potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a statului.

Critica este neîntemeiată întrucât, instanța de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condițiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, și anume, existența prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă. În speță, reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.

Din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanții s-au aflat în posesia titlurilor de despăgubire nr. 4581/2009, nr. 3158/2008, nr. 6238/2009 convertite prin titlurile de conversie nr. xx/2010, nr. zz/2010, nr. bb/2010, nr. cc/2010, nr. dd/2010 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În justificarea acțiunii lor, reclamanții au susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 RON pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea. În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenții au invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ.

referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „(...) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „(...) incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate". Se observă că toate dispozițiile legale invocate de recurenți privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor recurenților a fost evaluat prin titlurile de despăgubire.

Reclamanții nu au contestat în cadrul prezentului litigiu - după cum au și precizat - procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci au reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului lor întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.” Însă, raportat la pretențiile recurenților M.C., R.A.H.

și R.F. nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă. În acest context al analizei, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurenți trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ.

Astfel, recurenții - reclamanți, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să li se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, aceștia nu au indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.

În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanților: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenții aveau în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Reclamanții nu și-au valorificat toate acțiunile dobândite în temeiul titlurilor de conversie emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind esențial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute de reclamanți, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a pieței (bursei de valori) pe care acestea se tranzacționează. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamanților care devenind acționari suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susțin recurenții (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 RON/acțiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza căruia reclamanții au intrat în posesia titlurilor de despăgubire. De aceea, n u se poate concluziona că principiului reparației integrale reclamă, cum eronat susțin recurenții, “o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și ceea ce i se oferă”.

Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. 1 alin. (1) referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

După cum s-a arătat, recurenții - reclamanți nu au contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate, astfel încât în prezentul lor demers judiciar aceștia nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005. Referitor la trimiterea recurenților M.C., R.A.H. și R.F. la jurisprudența Curții europene (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor.

Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor. Cu referire la dispozițiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurenți în susținerea principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative, iar în privința susținerilor referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea. Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare, întrucât verificarea unei atare situații nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului egalității în fața legii.

Recurenții - reclamanți au susținut că înseși dispozițiile lega