ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2140/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2140/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 19 mai 2011 reclamantul N.C.D. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român (reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice)

pentru a fi obligat la plata sumei de 2.142.716 de RON reprezentând

echivalentul Titlului de despăgubire nr. 4013 din 4 decembrie 2008 și a

Titlului de despăgubire nr. 4014 din 4 decembrie 2008 emise de Comisia Centrală

pentru Stabilirea despăgubirilor, sub condiția ca reclamantul să restituie

pârâtului un set de 2.142.716 de acțiuni la Fondul Proprietatea.

În subsidiar, reclamantul

a solicitat despăgubiri sub formă de acțiuni reprezentând echivalentul

diferenței dintre cotația la bursă a nr. de 2.142.716 de acțiuni la Fondul

Proprietatea și creanța sa, garantată asupra statului, în cuantum de 2.142.716

de RON sau obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei

de 2.142.716 de RON, începând cu data de 21 ianuarie 2009 și până la momentul

plății efective a sumei menționate.

De asemenea

reclamantul a solicitat daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere în executare,

de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În motivarea cererii,

reclamantul a susținut că, în baza Legii nr. 247/2005 a beneficiat de titluri

de despăgubire încorporând drepturile sale de creanță asupra statului,

garantate potrivit art. 44 alin. (1) din Constituția României, că la cererea

sa, titlurile au fost convertite în acțiuni la Fondul Proprietatea, cu o

valoare nominală de 1 RON/acțiune, și că a cumulat un număr de 3.737.717 de

acțiuni, pe care nu le-a putut valorifica la valoarea lor de 1 RON/acțiune, ci

la o valoare mai mică, din cauza legislației defectuoase și discriminatorii din

acest domeniu.

Ulterior, reclamantul

și-a micșorat câtimea pretențiilor cu motivarea că, după înregistrarea cererii

la instanță a mai vândut un nr. de 407.600 de acțiuni deținute la Fondul

Proprietatea.

Prin Sentința civilă

nr. 1341 din 13 iulie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis

în parte cererea reclamantului și a obligat pe pârâtul Statul Român la plata

sumei de 1.735.116 RON sub condiția suspensivă ca reclamantul să restituie

Statului Român un nr. de 1.735.116 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a constatat că, prin Decizia nr. 58 din 21

ianuarie 2009 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

s-a emis în favoarea reclamantului titlu de conversie în cuantum de

3.467.289,67 RON reprezentând un număr total de 3.467.289,67 acțiuni, la o

valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acțiune, iar prin Decizia nr. 61 din

21 ianuarie 2009 s-a emis în favoarea reclamantului titlu de conversie în

cuantum de 270.427,29 RON reprezentând un număr total de 270.427,29 acțiuni la

același fond. Din aceste acțiuni reclamantul a reușit să valorifice mai multe

acțiuni, din care a mai rămas cu un număr de 1.735.116 acțiuni. În ceea ce

privește cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, obiectul

acesteia a fost determinat de modul și maniera în care Fondul Proprietatea a

fost listat la Bursa de Valori București. Din acest punct de vedere tribunalul

a reținut că, deși Legea nr. 10/2001 prevedea încă de la publicarea sa faptul

că, în măsura în care restituirea în natură a imobilului, obiect al notificării

nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent. Cu toate acestea

reglementarea cadrului necesar pentru realizarea efectivă a despăgubirii

notificatorilor imobilelor imposibil de restituit în natură a fost prevăzută

abia prin Legea nr. 247/2005, prin înființarea unor instituții menite să

transpună în practică măsurile reparatorii prin echivalent, una dintre acestea

fiind și Fondul Proprietatea. De asemenea, tribunalul a constatat că, prin

Ordonanța de Urgență nr. 81/2007, s-au modificat o serie de dispoziții din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 tocmai în scopul accelerării procedurii de

acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Cu toate acestea,

procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru

pachete de acțiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacționare la B.V.B.

a acțiunilor societăților, ce făceau parte din portofoliul de acțiuni al

Fondului Proprietatea, nu au fost finalizate în termenul legal, situație în

care exista posibilitatea ca procedurile de admitere la tranzacționare să fie

finalizate cel târziu la data de 31 decembrie 2008. Or, după cum este cunoscut,

listarea la bursă a Fondului Proprietatea s-a putut realiza abia de la data de

25 ianuarie 2011, deși crearea lui pe plan legislativ a avut loc încă din luna

decembrie 2005. În aceste condiții pârâtul Statul Român este cel vinovat de

nefinalizarea, în termenul prevăzut de lege, a demersurilor necesare pentru ca

Fondul Proprietatea să poată fi listat la bursă. Trebuie precizat, în acest

context, faptul că, încă dinainte de anul 2009, au fost efectuate sute de acte

de cesiune a acțiunilor prin transfer direct pe piața „gri", cesiuni

înregistrate la Depozitarul Central, astfel încât Statul Român putea să prevadă

faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor va fi mai mică decât valoarea

nominală, fie și numai prin prisma unei oferte foarte mari de vânzare.

Dat fiind faptul că

valoarea de tranzacționare este influențată de mai mulți factori, unul dintre

aceștia fiind reprezentat de interesul pentru acțiunile tranzacționate și

numărul de acțiuni disponibile la vânzare, era de așteptat, în cazul acțiunilor

la Fondul Proprietatea, că va urma o acțiune masivă de cedare a acestora din

partea foștilor proprietari despăgubiți în acest mod, care urmăreau să obțină

cât mai repede sumele de bani la care erau îndreptățiți. De asemenea, trebuie

avut în vedere faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor unui fond de

investiții, care deține capital la societăți și la companii, cum sunt cele din

portofoliul Fondului Proprietatea, este influențată de mai mulți factori de

risc generali prin scăderea acesteia sub valoarea nominală, influență ce putea

fi prevăzută de pârât la momentul emiterii titlurilor de conversie. Printre

acești factori de risc se impun a fi enumerați mediul economic din România și

din afara ei, lipsa de transparență a informației publice în privința acestui

fond, modificările intervenite în legislația aplicabilă Fondului. În aceste

condiții, tribunalul a apreciat că, dacă acțiunile prevăzute la art. 11 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar fi fost făcute în termenul legal, ele ar fi

condus ulterior la o evaluare reală a activelor, ce formează participațiile

deținute de societățile comerciale, de societățile naționale și de companiile

naționale neadmise la tranzacționare și ar fi influențat pozitiv prețul de

tranzacționare la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea. În consecință, față

de cele mai sus expuse, tribunalul a apreciat că soluția care se impune este

aceea a admiterii în parte a acțiunii respectiv numai a capătului 1 din cererea

precizatoare și a obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.735.116

RON reprezentând echivalentul creanței garantate asupra statului în cuantum de

1.735.116 RON conferită de Titlul de despăgubire nr. 4013 din 4 decembrie 2008

emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Guvernului

României, sub condiția suspensivă ca reclamantul să restituie pârâtului

cantitatea de 1.735.116 acțiuni deținute la emitentul Fondul Proprietatea. Față

de soluția pronunțată de tribunal cu privire la petitul I din cererea

precizatoare, care reprezintă capătul de cerere principal, tribunalul a respins

ca neîntemeiate capetele de cerere 2, 3 și 4, acestea fiind formulate numai

pentru situația respingerii capătului I de cerere."

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel pârâtul Statul Român care a susținut lipsa calității

sale procesuale, deoarece nu are atribuții în domeniul emiterii titlurilor de

despăgubire, astfel că pretențiile reclamantului, pot fi îndreptate împotriva

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și nu împotriva

Statului Român; de asemenea, a fost invocată excepția inadmisibilității

acțiunii, în condițiile în care aspectele supuse discuției judiciare fac

obiectul de reglementare al Legii speciale nr. 247/2005, Titlul VII, iar procedura

de despăgubire prevăzută de legea specială nu a fost finalizată, astfel că,

acțiunea reclamantului formulată în baza dreptului comun este inadmisibilă. Pe

fond, Statul Român a solicitat respingerea acțiunii, deoarece schimbarea, prin

hotărârea instanței, a debitorului obligației de plată a despăgubirilor,

modifică însăși mecanismul de achitare a acestor despăgubiri, prevăzut de legea

specială.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă prin Decizia nr. 275A din 27 septembrie 2013 a

admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a schimbat în parte sentința atacată și a respins acțiunea promovată

de reclamantul N.C.D.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În fapt, conform

dispozițiilor legii speciale nr. 247/2005, reclamantul, în calitate de

beneficiar al Legii nr. 10/2001, a optat pentru conversia titlurilor de

despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea și a pierdut din valoarea

nominală a acțiunilor, în procesul de valorificare la bursă, susținând că

pierderea sa se datorează Statului Român care, prin instituțiile sale, a

tergiversat în mod abuziv listarea la bursă a Fondului Proprietatea, ceea ce

reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate al reclamantului, drept

care a constat într-o creanță certă lichidă și exigibilă, garantată de stat.

În primul rând,

instanța a reținut că, înainte de opțiunea realizată de reclamant pentru

conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, întreaga

procedură de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005, în

capitolul VI din lege intitulat „Valorificarea titlurilor de despăgubire și

stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul

Proprietatea", ceea ce conduce la concluzia că opțiunea de conversie a

titlurilor de despăgubire în acțiuni putea atrage atât un câștig cât și o

pierdere.

Rezultă că, o

posibilă pierdere în valorificarea acțiunilor a fost prevăzută atât de lege cât

și de reclamant, prin modalitatea aleasă de el pentru valorificarea dreptului

său, fiind de asemenea de așteptat și un posibil câștig determinat de factori

multipli, care puteau deveni sau nu actuali, aspecte pe care reclamantul le-a

avut în vedere la data opțiunii pentru conversia în acțiuni a titlului său de

despăgubire, deoarece nu poate fi susținută ipoteza că a optat pentru o anumită

modalitate de despăgubire pentru a pierde, fiind evident că a optat pentru a

câștiga, cel puțin o valorificare într-un termen mai apropriat.

De aceea, reclamantul

a cunoscut, la data opțiunii, perspectiva aleatorie a valorificării dreptului

său, deoarece algoritmul de atribuire, regulile de atribuire și valorificarea

acțiunilor la Fondul Proprietatea au fost prevăzute de lege, iar dispozițiile

legale au avut un scop legitim, aceia de a realiza despăgubirea unei mari

categorii de persoane, într-un timp relativ scurt, cu riscul unei diminuări sau

posibile creșteri a tuturor creanțelor celor implicați, risc ce pare să fi fost

proporțional cu scopul urmărit, având în vedere posibilitățile de despăgubire

ale statului și amploarea despăgubirilor.

Recunoscând existența

unei posibile pierderi a valorii creanței în procesul de valorificare a

acțiunilor, instanța a considerat că ingerința statului asupra dreptului de

proprietate a reclamantului, în maniera deja analizată, este justificată și

explicată sugestiv și concludent și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

Cauza Maria Atanasiu împotriva României (cauza pilot) din care, instanța de

apel a citat parag. 170 - 177.

Prin conversia titlului

de despăgubire reclamantul a pierdut natura lichidă și certă a creanței,

acceptând atât un câștig cât și o posibilă pierdere și numai în aceste limite,

sub semnatul „alea", poate fi garantată și este garantată creanța

reclamantului.

Instanța a reținut că,

reclamantul a fost deja despăgubit în modalitatea prevăzută de lege, iar

cererea sa principală din prezentul dosar se constituie în obligarea statului

de a transforma obiectul obligației liber asumată de reclamant (prin opțiunea

de conversie a titlului de despăgubiri în acțiuni) în sensul de a înapoia

acțiunile pentru a primi în schimb despăgubiri în bani, operațiune neprevăzută

de legea specială nr. 247/2005 dar admisă în dreptul comun sub forma novației

obiective contractuale, ce poate fi realizată numai prin acordul părților

implicate, acord care nu există în prezenta speță.

De aceea, constatând

că instanța de fond a obligat Statul Român să plătească reclamantului suma de

bani reprezentând contravaloarea acțiunilor deținute de reclamant la Fondul

Proprietatea cu condiția că reclamantul să înapoieze acțiunile și observând

lipsa temeiului legal al acestei dispoziții atât în legea specială, cât și în

legea generală, instanța de apel a admis cererea de apel formulată de Statul

Român și a schimbat sentința atacată, în baza art. 296 C. proc. civ. cu

consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, în totalitate, ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a formulat recurs reclamantul N.C.D. invocând motivele prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut

următoarele critici de nelegalitate:

În primul rând

instanța de apel a nesocotit disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M.O.

Partea I Nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la disp. art. 44 alin. (1) din

Constituție, „(..) creanțele asupra statului sunt garantate", iar titlul

de despăgubire în cuantum de 3,737.717 RON în favoarea sa, "încorporează

drepturile de creanța ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător

despăgubirilor acordate".

Nicăieri în cuprinsul

legii speciale nu se face vorbire de vreo încetare a răspunderii statului la

momentul epuizării procedurii administrative, atâta timp cât dreptul de creanță

supus legislației comune în materie, nu a fost încasat în mod integral.

Totodată în legea specială nu este prevăzută nicio derogare de la principiul

restituirii integrale consacrat de legile speciale nr. 10/2001 și în Titlul VII

al Legii nr. 247/2005.

Mai mult, în

titlurile de despăgubire nr. 4013 din 4 decembrie 2008 și nr. 4014 din 4

decembrie 2008 emise de Guvernul României prin A.N.R.P., suma de bani mai sus

arătată este clar consemnată, creanța garantată asupra statului purtând deci

asupra acestei sume de bani, 3.737.717 RON, și nicidecum asupra nr. de

3.737,717 de acțiuni Fondul Proprietatea.

În mod regretabil,

instanța de apel a refuzat să interpreteze sistematic și teleologic disp. art.

3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu disp. art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la acest moment care statuează că:

„..persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și

construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare",

disp. art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea

în vigoare, care prevăd, că: „acordarea unor despăgubiri juste și echitabile și

neplafonarea prin lege a despăgubirilor", totul raportat la disp. art. 44

alin. (1) din Constituție, „creanțele asupra statului sunt garantate".

Lipsirea abuzivă de

proprietate cu aproximativ 50% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, care în

conformitate cu legislația mai sus arătată trebuiesc acordate integral, nu

reprezintă nimic altceva în conformitate cu principiul reductio ad absurdum,

decât antiteza dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, a disp. art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr.

247/2005, a disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat

prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007.

În al doilea rând

instanța de apel pur și simplu a ignorant cadrul legal intern referitor la

stingerea creanțelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii introductive,

respectiv: art. 1073 din vechiul C. civ. care prevăd că: „Creditorul are

dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are

dreptul la dezdăunare", art. 1091 din vechiul C. civ., care statuează că

„obligațiile se sting prin plată" -integrală; art. 1075 din vechiul C.

civ. stabilesc că; „Orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în

dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului, art. 1082 și art.

1101 din vechiul C. civ. care prevăd că „debitorul nu poate sili pe creditor a

primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar".

A mai arătat că

instanța de apel a ignorat și art. 12 pct. (2) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, privind termenul legal înlăuntrul căruia urma să se desfășoare

listarea la bursă a Fondului Proprietatea, acest termen fiind depășit cu 2 ani

și 7 luni. Ulterior și termenul de 6 luni prevăzut de disp. art. 7 alin. (1)

din O.G. nr. 81/2007 a fost încălcat cu 11 luni, întrucât caietul de sarcini și

regulamentul de organizare a licitației internaționale pentru desemnarea

societății de administrare a Fondului Proprietatea a fost aprobat prin Hotărâre

de Guvern de abia la data de 19 noiembrie 2008, odată cu aprobarea H.G. 1514

din 19 noiembrie 2008 publicată în M. Of. Nr. 806 din 3 decembrie 2008, motiv

pentru care listarea la bursă a Fondului Proprietatea a fost tergiversată în

mod abuziv timp de 5 ani de zile.

Recurentul a mai

susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 998 - 999 din vechiul C.

civ., și respectiv art. 1357 alin. (1) din Noul C. civ., „cel ce cauzează

ulterior un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este

obligat să îl suporte", prezenta cerere fiind întemeiată în drept și pe

răspunderea delictuală pentru fapta proprie.

Cât privește susținerile

instanței de apel referitor la un posibil câștig pe bursă, superior valorii de

1 RON/acțiune, având în vedere șansa câștigului și riscul pierderii specific

contractelor aleatorii, instanța pur și simplu a preferat să nege evidența

realității, fiind de notorietate că acțiunile FP se tranzacționali înainte de

listarea fondului la bursa la cotații modice - între 0.7 și 0.25% din valoarea

lor nominală, iar după listarea FP la bursă aceste acțiuni s-au tranzacțional

în cadrul BVB începând cu momentul listării (25 ianuarie 2011) și până în

prezent, la cotații cuprinse între 0,75 RON/acțiune (această cotație maximă

fiind atinsă chiar în luna octombrie 2013 ca urmare a listării la bursă a

Nuclearelectrica și Romgaz) și 0,37 RON/acțiune (cotația minimă atinsă în luna

iulie 2011).

Cât privește

presupusa opțiune de a obține despăgubiri în numerar până la concurența sumei

de 500.000 RON, această opțiune este pur teoretică.

Referitor la

susținerile instanței de apel, cum că este opțiunea exclusivă a legiuitorului

de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din

legislația trecută și de a nu garanta valorificarea acțiunilor emitentului FP

la valoarea nominală de 10 RON/acțiune, instanța de apel a omis în mod

intenționat următoarele împrejurări:

Prin acțiune nu s-a

solicitat despăgubiri suplimentare în afara celor ce le-au fost acordate în

baza legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, ci doar

încasarea integrală a sumei de bani conferită de titlurile de despăgubire nr.

4014/2008 și nr. 4013/2008 emise de către Guvernul României - Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, și care nu pot fi încasate integral din cauza

aplicării defectuoase a legilor speciale de reparație, din motivele pe larg

dezvoltate în cererea introductivă, totul raportat la concluziile rapoartelor

de expertiză contabilă extrajudiciare de specialitate aflate la dosar.

Totodată, instanța de

apel, prin referirile sale la cauza Atanasiu vs, România a ignorant principiul

elementar de drept "tempus regit actum", „întrucât la momentul

emiterii Titlurile de despăgubire nr. 4013 din 4 decembrie 2008 și nr. 4014 din

4 decembrie 2008, cauza Atanasiu vs. România din data de 12 octombrie 2010,

încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, deci recomandările

CEDO din data de 12 octombrie 2010 nu puteau fi aplicate anacronic în anul

2008, când au fost emise de către Guvernul României titlurile de despăgubire

mai sus arătate.

Cât privește

referirile instanței de apel la cauza Broniowski vs. Polonia, în această speță

plafonarea despăgubirilor pentru bunurile aflate pe fostul teritoriu polonez

cedat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial fostei U.R.S.S.,

plafonarea acestora a fost stabilită prin lege, expressis verbis (iar nu de

facto precum în speță).

Cât privește

susținerile instanței de apel cum că în cazul legii speciale nu se prevede

posibilitatea restituirii acțiunilor FP pentru a primi în schimb despăgubiri în

bani, aceasta fiind admisă doar în dreptul comun de instituția novației

obiective contractuale, însă doar cu acordul părților, se pare că instanța a

preferat să facă abstracție de faptul că dreptul nostru de creanță nu își are

izvorul într-un raport juridic clasic, guvernat de acord mutual de voință ori

de drepturi și de obligațiuni reciproce. Aceste pseudo-raporturi juridice au

fost, ab initio, acte unilaterale, din partea Statului Român, atât în ceea ce

privește naționalizarea comunistă, întemeiată și conservată prin violență, cât

și prevederile Legii nr. 112/1995 prin care statul, în calitate de doar posesor

precar, a înstrăinat în cunoștință de cauză bunuri imobile ce nu îi aparțineau

de drept, cu încălcarea principiului de drept nemo ad alium transferre potest

quam ipse habet.

Dacă instanța de apel

a conchis cum că limitele creanțelor conform disp. art. 44 alin. (1) din

Constituție sunt stabilite prin lege, se pare că aceasta din urmă a preferat să

ignore împrejurarea că prin Titlurile de despăgubire nr. 4013 din 4 decembrie

2008 și nr. 4014 din 4 decembrie 2008 limita creanței garantată de stat a fost

stabilită în mod cert, lichid și exigibil, la 3.737.717 RON, și pe care nu a

încasat-o în mod integral din motive independente de voința sa.

A mai arătat

recurentul ca instanța de apel, în a sa motivare, în drept, cu excepția

invocării pct. 171 - 177 din cauza Atanasiu vs. România, nu a arătat niciun

articol de lege ori act normativ care să susțină în drept soluția recurată.

În raport de cele mai

sus expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

formulat este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi

arătate în continuare:

În ceea ce privește

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., formulate

de recurentul-reclamant potrivit cărora instanța de apel a interpretat greșit,

și în mod voit actul juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că acestea

nu subzistă.

În speță, cauza

cererii este reprezentată de Titlurile de despăgubire nr. 4013 din 4 decembrie

2008 și respectiv 4014 din 4 decembrie 2008 emise de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Or, critica în

discuție nu este legată de vreo denaturare a „actului juridic dedus judecății,

al cărui înțeles lămurit și vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către

instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, ci de modul de aplicare

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 și de O.G.

nr. 81/2007.

Motivul de recurs

formulat de recurentul reclamant în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

este, de asemenea, nefondat, pentru cele ce urmează:

Procedura de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv

este reglementată prin art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constă

în titluri de despăgubiri stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

De asemenea, potrivit

O.U.G. nr. 81/2007, dacă titlul de despăgubiri este emis pentru o sumă de

maximum 500.000 RON, titularul acesteia poate solicita conversia în acțiuni

emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubire în numerar.

Când valoarea este

mai mare de 500.000 RON se pot solicita exclusiv acțiuni sau titluri de piață,

în funcție de opțiunea titularului.

În speță, recurentul

reclamant a optat pentru realizarea conversiei exclusiv în acțiuni la Fondul

Proprietatea.

Astfel, titlurile de

despăgubiri aferente Deciziilor nr. 4013 din 4 decembrie 2008 și respectiv nr.

4014 din 4 decembrie 2008 emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor au fost convertite prin Deciziile nr. 58 din 21 ianuarie 2009 și

respectiv nr. 61 din 21 ianuarie 2009 emise de Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților în sumă de 3.467.289 RON și respectiv 270.427 RON,

reprezentând un nr. total de 3.737.717 acțiuni la Fondul Proprietatea, la o

valoare nominală de 1 RON/acțiune.

Ulterior,

recurentul-reclamant prin intermediul pieții de capital a înstrăinat un număr

de 1.350.000 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea.

Este nefondată și

critica potrivit căreia pârâtul ar fi în culpă pentru lipsa de prevedere

cuprinsă în dispozițiile ari. 187 alin. (2) și (3) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, în sensul că s-a realizat conversia titlului de despăgubire, în

acțiuni, la Fondul Proprietatea, la valoarea nominală înainte de listarea

Fondului la bursă, creându-se o vădită discriminare între cele două categorii

de creditori cu drepturi legale, reprezentând și o încălcare a art. 1 din

Primul Protocol adițional raportat la art. 14 din Convenție.

Urmare a emiterii

Titlului de conversie nr. 58 din 21 ianuarie 2009 și respectiv nr. 61 din 21

ianuarie 2009, din despăgubirii în acțiuni la Fondul Proprietatea, „bunul"

recurentului sub forma creanței s-a convertit, cu respectarea legii, în

acțiuni, valoarea for fiind supusă regulilor referitoare la piața bursieră.

Întrucât operațiunea

de valorificare a acțiunilor la Bursa de Valori este fluctuantă, reclamantul

avea opțiunea alegerii momentului de listare a acțiunilor într-un mod cât mai

profitabil.

Reclamantul a

cunoscut, la data realizării conversiei, procedura de valorificare a

acțiunilor, raptul că acestea pot fi vândute la un preț mai mare sau mai mic,

decât cel stabilit în titlu și ca atare tot acesta suportă consecințele fluctuațiilor

valorii acțiunilor.

Prin urmare,

pârâtului nu i se poate imputa vreun fapt culpabil care să atragă răspunderea

civilă delictuală, cum greșit susține recurentul-reclamant.

De altfel, recurentul

nu a contestat titlul de conversie emis în temeiul legii, în condițiile Legii

nr. 544/2004.

Este nefondată și

critica referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, aceasta deoarece jurisprudența CEDO lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților.

Or, în această

materie, s-a decis, că valorificarea acțiunilor prin listarea Fondului

Proprietatea pe bursă să fie reglementată prin norme specifice pieței bursiere.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul N.C.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIi

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul N.C.D. împotriva Deciziei civile nr.

275A din 27 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iulie 2014.

Procesat de GGC - LM