ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2046/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2046/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 26 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, reclamantul I.I. a chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.840.120

RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării creanței garantate

asupra statului, în cuantum de 4.078.640 RON, conferită prin titlul de

despăgubire nr. a și titlurile de conversie nr. a, respectiv nr. b, emise de

Guvernul României; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație

a sumei de 4.078.640 RON, începând cu data de 23 martie 2010 și până în

momentul plății efective; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON

reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de

zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va

pronunța în prezenta cauză.

Prin Sentința civilă

nr. 898 din 8 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive și acțiunea reclamantului, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin Dispoziția din 9

noiembrie 2009, emisă de Primăria Municipiului Craiova, a fost respinsă cererea

notificatorului I.I. de restituire în natură a imobilului format din

construcție în suprafață de 308 mp și teren în suprafață de 1.940 mp situat în

Craiova, preluat abuziv, propunându-se acordarea de despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 838

din 7 iulie 2010, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății a emis

în favoarea reclamantului titlul de conversie în cuantum de 3.578.640 RON,

reprezentând un număr total de 3.578.640 de acțiuni, la o valoare nominală de 1

RON pentru fiecare acțiune, iar prin Decizia nr. 1854 din 24 septembrie 2010,

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății a emis titlul de

conversie în cuantum de 500.000 RON, reprezentând un număr total de 500.000 de

acțiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acțiune.

Potrivit mențiunilor

extrasului de cont atașat la dosar, în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie

2011, anterior listării la Bursa de Valori a Fondului Proprietatea, reclamantul

a înstrăinat cele 4.078.640 de acțiuni în schimbul sumei de 2.238.573 RON.

Conform susținerilor reclamantului, în urma vânzărilor acțiunilor anterior

listării la Bursa de Valori a Fondului Proprietatea, s-a produs în patrimoniul

său un prejudiciu în cuantum de 1.840.120 RON.

Față de susținerile

reclamantului din cererea de chemare în judecată prin care se invocă o

inacțiune a statului, care i-ar fi cauzat un prejudiciu, și având în vedere că

pretinsa faptă ilicită este imputată Statului Român, instanța a reținut că este

justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată.

Instanța a constatat

că reclamantul nu invocă o nerespectare a prevederilor legale incidente în

materia restituirii proprietății/despăgubirii prin echivalent, ci exprimă o

nemulțumire relativ la modul în care Statul Român a înțeles să reglementeze

succesiv acordarea de despăgubiri persoanelor desproprietărite în perioada

regimului comunist.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute

de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale

care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau

să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale

(cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului

Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, art. 13, astfel cum a

fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu

deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca

obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept

ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale

de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în

conformitate cu exigențele Convenției.

Prin urmare, prima

instanță a apreciat că prin admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna

să se recunoască reclamantului drepturi de care nu beneficiază conform legii

speciale, să se instituie un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudențială

și să i se confere posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiții

și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Prima instanță a mai

reținut că, prin susținerea în sensul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel

cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, instituie o veritabilă

discriminare între două categorii distincte de creditori însă cu aceleași

drepturi asupra Statului Român, reclamantul invocă o discriminare realizată

prin lege. Or, față de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 818

din 3 iulie 2008 prin care s-a stabilit că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3)

și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în

măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești

au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere

de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create

pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, prima

instanță a apreciat că în lipsa admiterii unei excepții de

neconstituționalitate a dispozițiilor considerate ca fiind discriminatorii,

cererea reclamantului apare ca vădit neîntemeiată.

Totodată, mecanismul

bursei fiind unul speculativ, în care evoluțiile titlurilor de conversie se pot

modifica fie în sensul creșterii, fie în cel al reducerii acestora, statul nu

putea garanta că valorificarea acțiunilor la un anumit moment, ales de

titularul acțiunilor, se va face la valoarea lor nominală.

Mai mult, în cauză,

vânzarea acțiunilor de către reclamant anterior listării Fondului Proprietatea

la Bursă a fost o opțiune personală, iar prețul la care acestea au fost vândute

a fost rezultatul negocierii dintre vânzător și cumpărător, statul neavând

vreun rol în determinarea acestui element.

Nelistarea la bursă a

Fondului Proprietatea a fost, într-adevăr, invocată în jurisprudența

instanțelor pentru a acorda cuantumul valoric al acțiunilor conținute în

titlurile de despăgubire. S-a avut totodată în vedere nerespectarea termenelor

de 4 luni, apoi de 6 luni pentru listarea la bursă pentru a justifica concluzia

nefuncționalității Fondului Proprietatea. Această nefuncționalitate se traducea

în împrejurarea că procedura de emitere a acțiunilor nu era demarată în fapt,

Fondul Proprietatea nu era înregistrat la C.N.V.M., acțiunile nu se puteau

tranzacționa la bursă, astfel încât acționarii să dispună de acțiunile emise în

concordanță cu Legea nr. 297/2004.

Or, după listarea la

bursă a Fondului Proprietatea, nu se poate susține nefuncționalitatea efectivă

a acestuia, în sensul că începând de la listare, acțiunile pot fi

tranzacționate efectiv.

De la momentul

listării la bursă, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu își mai

asumă răspunderea asupra valorii nominale a acțiunilor, deoarece acestea

aparțin titularului titlului de conversie. Ca urmare, modalitatea de

tranzacționare la bursă se desfășoară după regulile aplicabile bursei (cerere-ofertă),

astfel că statul nu mai constituie garantul acțiunilor.

Raționamentul conform

căruia statul a garantat valoarea nominală de 1 RON acțiune este eronat. Statul

s-a angajat să aducă la îndeplinire, într-un termen rezonabil, funcționalitatea

Fondului Proprietatea, ceea ce nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, deși acesta era

prevăzut a fi listat la bursă din 2005, a fost listat abia în anul 2011.

Această

nefuncționalitate, această imposibilitate de tranzacționare efectivă a

acțiunilor acordate a fost sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

(cauza Togănel și Grădinaru împotriva României), iar nu împrejurarea că nu se

achită în întregime contravaloarea imobilelor stabilite ca fiind de restituit

în echivalent. Curtea Europeană a indicat în cauza Atanasiu împotriva României

că Statul Român are obligația a pune în mod efectiv în aplicare legile de

reparație, fie chiar prin stabilirea unor plafoane în acordarea despăgubirilor,

dând ca exemplu practica altor state.

Totodată sancționarea

nefuncționării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva

imposibilității de tranzacționare a acțiunilor. Curtea nu a impus plata de

către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea

efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Împrejurarea că se

putea prevedea o cotație mai mică decât valoarea nominală la Bursă nu prezintă

absolut nicio relevanță. Aceasta deoarece o astfel de modalitate a fost

prevăzută de legiuitor pentru despăgubirea persoanelor îndreptățite, modalitate

care se încadrează în marja de apreciere a statului. Prin urmare, titularii

acțiunilor au de această dată alegerea între a tranzacționa acțiunile la

diverse cotații, a cumpăra chiar acțiuni la Fondul Proprietatea și a obține

astfel, prin operațiuni bursiere, sumele acordate cu titlu de despăgubire, ori

chiar sume ce depășesc această valoare.

Prin urmare,

tranzacționarea pe piață a acțiunilor în care se convertește valoarea

imobilului de restituit prin echivalent la o valoare mai mică decât valoarea

nominală pentru care se eliberase titlul de conversie de către stat nu

constituie o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Koprinarovi

împotriva Bulgariei - asigurarea unei despăgubiri de chiar 15%, ori 25% din

valoarea acțiunilor astfel cum se pot tranzacționa, asigură acea marjă de

apreciere de care beneficiază statele în stabilirea cuantumului despăgubirilor

pentru a fi respectată obligația de a asigura, de o manieră clară și

previzibilă, posibilitatea de a obține despăgubiri. Piața bursieră funcționează

după principii de așa natură încât indiferent de valoarea la care s-ar fi

deschis tranzacționarea acțiunilor, acestea puteau înregistra fie scăderi, fie

majorări, în funcție de regulile aplicabile pieței bursiere. Revine titularilor

acțiunilor să tranzacționeze acțiunile, dar fără a mai putea pretinde la Statul

Român garantarea unei anumite valori de tranzacționare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul I.I., iar prin Decizia civilă nr. 12A din

14 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul, ca nefondat.

Curtea de apel a

înlăturat criticile referitoare la nemotivarea de către tribunal a soluției

pronunțate, apreciind că hotărârea apelată respectă dispozițiile art. 261 pct.

5 C. proc. civ., tribunalul expunând clar motivele de fapt și de drept avute în

vedere la pronunțarea soluției.

Totodată, instanța de

apel a constatat nefondată și critica referitoare la încălcarea dreptului la

proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și susținerea că tribunalul nu ar fi cercetat fondul cauzei, de

vreme ce argumentele primei instanțe au vizat în mod direct fondul drepturilor

reclamate.

Curtea de apel a

constatat nefondate criticile referitoare la angajarea răspunderii statului în

condițiile răspunderii civile delictuale, apreciind soluția tribunalului ca

fiind corectă.

Instanța de apel a

reținut că, în logica afirmată de reclamant, fapta ilicită imputată pârâtului,

constând în tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea și a

derulării ofertelor publice de vânzare de pachete de acțiuni (în raport de

termenele prevăzute de lege în acest sens) au avut drept consecință producerea

prejudiciului constând în nerealizarea valorii nominale integrale a acțiunilor

cu prilejul vânzării pe bursă.

Curtea de apel a

constatat că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre aceste două

pretinse fapte ilicite și prejudiciul încercat de reclamant. Fiind vorba de

vânzarea unor acțiuni pe piața bursieră, guvernată de un mecanism speculativ,

în care valoarea titlurilor de conversie se poate modifica, nimic nu

demonstrează că reclamantul ar fi obținut un preț superior pe bursă dacă

listarea la bursă a Fondului Proprietatea sau ofertele publice de vânzare de

pachete de acțiuni s-ar fi făcut înăuntrul termenelor legale.

Curtea de apel a

constatat că expertiza efectuată în fața tribunalului de către expert C.A. este

total nerelevantă în cadrul analizei referitoare la răspunderea delictuală a

pârâtului, deoarece obiectivele stabilite fie nu pot face obiectul unei

expertize tehnice de specialitate conform art. 201 C. proc. civ. (în cazul

primelor două obiective), fie sunt irelevante în cauză.

De asemenea, instanța

de apel a constatat că nu poate fi considerată îndeplinită nici condiția de

angajare a răspunderii civile delictuale referitoare la existența vinovăției

pârâtului, date fiind prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954. În cauză,

reclamantul invocă neîndeplinirea anumitor obligații care țineau de punerea în

aplicare a Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 (listarea la bursă a

Fondului Proprietatea și lansarea ofertelor secundare de vânzare de pachete de

acțiuni), obligații care în mod evident reveneau anumitor instituții și

autorități publice anume desemnate, iar nu entității abstracte denumită

"stat".

Curtea de apel a

constatat că nu pot fi primite criticile apelantului referitoare la încălcarea

dreptului său de proprietate și a obligației de despăgubire integrală decurgând

din Legea nr. 10/2001, în realitate creanța recunoscută împotriva statului

fiind realizată integral la data eliberării în favoarea reclamantului a

acțiunilor la Fondul Proprietatea.

Toate considerațiile

referitoare la garantarea creanțelor asupra statului și plata integrală a

despăgubirilor trebuie analizate raportat la momentul la care titlul de

despăgubire pentru suma de 4.078.640 RON a fost convertit în acțiuni la Fondul

Proprietatea.

Titlul de despăgubire

inițial emis încorpora, așa cum arată și reclamantul, dreptul de creanță al

apelantului asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate de

suma de 4.078.640 RON. Iar aceste despăgubiri au fost stabilite cu respectarea

Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piață a imobilului

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Aceasta creanță a

fost convertită, "plătită" de către Statul Român prin emiterea unui

număr de acțiuni egal la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1

RON/acțiune.

Acest lucru este

confirmat expres și de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

care prevede ca acțiunile la Fondul Proprietatea vor fi distribuite titularilor

titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie și că "realizarea

conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietatea determină

stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri".

Apelantul dezvoltă

însă un mecanism juridic în sensul că și pe mai departe, după emiterea acestor

certificate de acțiuni, statul mai era încă debitor obligat să garanteze

creanța și la o anumită valoare a acesteia.

Curtea de apel a

apreciat că acest raționament este contrar și logicii, dar și textului expres

al art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În realitate, la

momentul emiterii acțiunilor în favoarea apelantului, creanța deținută

împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată integral,

mecanismul ulterior reprezentând o cu totul altă etapă, în cadrul căruia nu mai

există vreun raport juridic între reclamant și Statul Român, reclamantul

realizându-și drepturile care decurgeau din calitatea de acționar după regulile

specifice acestei calități, vânzarea pe bursă făcându-se după regulile pieței

de investiții.

În mod evident,

statul nu și-a asumat vreo obligație de garantare a valorii acțiunilor pe

piață, fiind jocul bursei creșterea sau scăderea valorii lor, creștere sau

scădere care nu poate să fie considerată decât pe seama titularului lor. În

definitiv, calitatea de titular de acțiuni nu semnifică numai posibilitatea de

a le vinde pentru a obține o anumită valoare, ci și alte drepturi care puteau

prezenta importanță sau interes pentru titular, iar reclamantul nu era obligat

să vândă acțiunile, fiind interesul și decizia sa să le vândă la un anumit

moment.

Reclamantul, într-o

construcție contradictorie, invocă și încălcarea obligațiilor de către stat la

momentul considerării valorii nominale a acțiunii de 1 RON/acțiune, deși

cunoștea (sau putea cunoaște) că această valoare nu poate fi recunoscută pe

piață, unde se practică anumite discount-uri (construcția este contradictorie

pentru că, pe de o parte se susține că prejudiciul a decurs din evaluarea

nereală a acțiunilor la momentul emiterii, iar pe de altă parte că prejudiciul

s-a creat prin listarea cu întârziere a Fondului Proprietatea și nederularea

vânzării de pachete de acțiuni).

Curtea de apel a

constatat că respectivele considerații referitoare la felul în care Statul

Român a înțeles să facă această conversie la valoarea nominală de 1 RON/acțiune

până la data de 11 ianuarie 2011, valoare nereală și supraapreciată, se

constituie într-o critică directă împotriva dispozițiilor legale, ce excede

atribuțiilor instanței de judecată, dată fiind separația puterilor în stat.

Astfel, opțiunea

unilaterală a statului pentru modalitatea de stingere a obligației de

dezdăunare prin instrumentele de plată reprezentate de acțiunile la Fondul

Proprietatea, ca și modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire de

conversie în acțiuni, conform dispozițiilor art. 18

7

alin. (1) și

(2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, intră în atribuția exclusivă a

puterii legiuitoare, exprimată prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr.

247/2005, instanța de judecată neputând proceda la amendarea în vreun fel a

acestor mecanisme pentru a ajunge la o altă soluție decât cea dictată de

aplicarea acestor texte legale.

O instanță de

judecată nu se poate pronunța niciodată asupra corectitudinii unui mecanism

legal reglementat, ci numai asupra aplicării lui la o cauza concretă. Or, sub

aspectul aplicării, nu poate identifica vreo încălcare a legii sub acest

aspect, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 reglementau că

despăgubirea foștilor proprietari se face prin acțiuni la Fondul Proprietatea,

iar mecanismul legal a fost pe deplin respectat în cazul reclamantului. La fel,

atâta timp cât pentru reclamant conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni

la valoarea nominală a acestora s-a făcut cu respectarea art. 18

7

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța nu poate interveni

pentru a acorda reclamantului alte drepturi sau drepturi suplimentare față de

cele recunoscute prin aceste texte legale, sub pretextul că acest text legal nu

era corect.

Referitor la

pretenția apelantului ca instanța să își extindă totuși analiza, dat fiind

rolul său de a asigura respectarea cu prioritate a Convenției Europene a

Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că dreptul comunitar nu

semnifică niciodată dreptul instanțelor de judecată de a își depăși atribuțiile

pentru a crea lege sau a ignora legea internă. Instanța europeană nu a admis

niciodată că, în măsura în care se identifică încălcări ale drepturilor

garantate, săvârșite în mod direct prin lege, și se stabilește răspunderea

statelor naționale față de aceste încălcări, judecătorul național este cel care

are sarcina de a remedia cauza încălcării, prin ignorarea legii interne. Statul

însuși, prin puterea legiuitoare (sau administrativă, după caz), este cel care

este dator să asigure remedierea. Judecătorul național poate interveni în

procesul de interpretare și aplicare a legii naționale conform atribuțiilor

sale, însă nu poate interveni de o manieră care să se constituie într-o

ignorare efectivă a legii naționale sub pretextul neconvenționalității.

În mod subsidiar,

curtea de apel a constatat că validarea mecanismului creat prin Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005, inclusiv în ce privește atribuirea de acțiuni, a

fost făcută fără dubiu de către instanța europeană prin hotărârea pronunțată în

cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie      2010). Prin aceasta hotărâre, a

fost impusă Statului Român crearea unui mecanism adecvat pentru plata

despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea

de proceduri simplificate și eficiente, ceea ce a echivalat cu validarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu plata

despăgubirilor sub forma acțiunilor.

În ce privește

pretinsa discriminare săvârșită între cei care și-au făcut conversia titlurilor

de despăgubire la valoarea nominală până la 10 zile lucrătoare anterior primei

ședințe de tranzacționare a Fondului Proprietatea și cei care au fost supuși

conversiei conform art. 18

7

alin. (2) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, instanța de apel a constatat corectă referirea făcută de tribunal la

considerentele Deciziei pronunțată de Curtea Constituționala sub nr. 818/2008.

Reclamantul solicită instanței de drept comun să înlăture de la aplicare un

anumit text legal - cel care prevede conversia la valoarea nominală - și să

aplice reclamantului texte legale care au fost prevăzute pentru altă categorie

de subiecți de drept - art. 18

7

alin. (2) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, ceea ce instanței de judecata nu îi este permis.

În plus, nu poate fi

identificată discriminarea, căci, pe de o parte, persoanele aflate în situații

similare - adică cei care au primit titluri de conversie în intervalul temporal

vizat de art. 18

7

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, anterior

suspendării (intervenită anterior tranzacționării pe bursa a Fondului

Proprietatea) - sunt supuși unui tratament identic, iar pe de altă parte, nu

există identitate de situații între cei aflați în ipoteza art. 18

7

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și cei aflați în ipoteza art. 18

7

alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Valoarea nominală a unei

acțiuni pentru cei aflați în ipoteza art. 18

7

alin. (1) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 era stabilită în raport de situația Fondului

Proprietatea de a fi la momentul dobândirii acțiunilor o societate nelistată,

spre deosebire de situația ulterioară admiterii Fondului Proprietatea la

tranzacționare - de a fi o societate ale cărei acțiuni sunt tranzacționate pe

piața bursieră. Iar în final, mecanismul bursei fiind unul speculativ, în care

evoluțiile titlurilor se pot modifica, statul nu putea garanta că, în concret,

valorificarea acțiunilor la un anumit moment, ales de titularul acțiunilor, se

va face la valoarea lor nominală.

Curtea de apel a

precizat că toate considerațiile expuse sunt pe deplin valabile cu privire la

primele două capete de cerere, referitoare la acordarea de despăgubiri de

1.840.120 RON și la actualizarea sumei de 4.078.640 RON cu indicele de

inflație. Cu referire a doua pretenție, a constatat în mod suplimentar că este

nefondată și pentru faptul că suma datorata cu titlu de despăgubiri a fost

plătită de stat prin eliberarea către reclamant a acțiunilor la Fondul

Proprietatea. Nu se justifică, așadar, vreo despăgubire pentru o devalorizare

datorată inflației. Actualizarea cu rata inflației poate fi solicitată în

măsura în care creanța avea ca obiect o sumă de bani, însă mecanismul

reglementat de legile în discuție nu a implicat o asemenea creanță.

Daunele moratorii

solicitate în capătul 3 de cerere au fost apreciate ca neîntemeiate față de

respingerea capetelor 1 și 2 de cerere. În plus, curtea de apel a constatat că

nu pot fi acordate daune în suma fixă, predeterminată, pentru obligațiile având

ca obiect sume de bani - cum a solicitat reclamantul în capetele 1 și 2 de

cerere -, daunele pentru plata cu întârziere a unor astfel de creanțe fiind

reprezentate de dobândă, care se calculează raportat la suma creanței.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul I.I.

Prin motivele de

recurs, reclamantul formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care le

întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

Recurentul afirmă că

instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007,

raportat la art. 44 alin. (1) din Constituție și că a ignorant cadrul legal

intern referitor la stingerea creanțelor, indicând în acest sens o serie de articole

din vechiul și din noul C. civ. și redând conținutul acestora. Susține în

continuare că toate textele de lege pe care le-a menționat trebuie raportate la

o serie de dispoziții legale din Legea nr. 10/2001 și din Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, texte al căror conținut, de asemenea, îl reproduce în cuprinsul

cererii de recurs.

Recurentul afirmă,

totodată, că instanța de apel a încălcat art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 16 din Constituție, reproduce conținutul acestora și

paragrafe din hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul arată că

nu solicită despăgubiri suplimentare în afara celor ce i-au fost acordate în

baza legilor speciale de reparație, ci doar încasarea integrală a sumei de

4.078.640 RON conferită de titlul de despăgubire nr. a/2010, și care nu a putut

fi încasată integral din cauza aplicării defectuoase a legilor speciale de

reparație, din motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă, totul

raportat la concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară de

specialitate.

Statul, în marja sa

de apreciere de care se bucură, a hotărât ca la momentul emiterii titlului de

despăgubire, restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în

posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de

restituit în natură, să fie guvernată de principiul restituirii integrale. Iar

art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 la care instanța de apel

a făcut referire, nu poate fi interpretat în mod independent și izolat, rupt de

contextul juridic generic în materie, ci logico-sistematic.

În cazul în care

legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin

echivalent și să plafoneze despăgubirile acordate, și-ar fi găsit incidența

prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative.

Nu reclamantul este

vinovat pentru obținerea unei sume de bani cu mult mai mică decât cea

menționată în titlul de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra

statului, ci Statul Român care a stabilit în mod unilateral, artificial și

supraevaluat cotația de 1 RON/acțiunea Fondului Proprietatea, cu încălcarea

unor principii elementare de care este guvernată piața de capital. Tot Statul

Român este acela care a tergiversat timp de 5 ani de zile în mod nejustificat

listarea la bursă a Fondului Proprietatea și tot statul se face responsabil de

încălcarea termenelor imperative prevăzute de art. 11 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, ceea ce a făcut ca acțiunile emitentului Fondului Proprietatea să

se tranzacționeze pe bursă cu mult sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Recurentul, de

bună-credință fiind, nu și-a putut imagina în anul 2010 când i s-a emis titlul

de despăgubire, Fondul Proprietatea nefiind încă listat la bursă în acea

perioadă, că ulterior listării la bursă (25 ianuarie 2011), acțiunile se vor

tranzacționa pe bursă la prețuri cuprinse între 39% - 60% din valoarea nominală

de 1 RON/acțiune.

În situația în care

ar fi ales să aștepte listarea fondului la bursă, recurentul și-ar fi asumat

riscul ca cererea de opțiune depusă la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților să rămână nesoluționată.

Este de notorietate

că de la momentul reluării convertirilor titlurilor de despăgubire - mai 2011 -

cele 38% din acțiunile Fondului Proprietatea, rămase în portofoliul statului,

și care au fost atribuite, conform legii, după reluarea efectuării

conversiilor, la valoarea medie de tranzacționare aferentă ultimelor 60 de

ședințe de tranzacționare, au fost epuizate până la sfârșitul lunii noiembrie

2011.

Or, era foarte

probabil ca recurentul să fi rămas în acest interval de timp de 6 luni de zile

cu cererea de opțiune nesoluționată, răstimp în care statul și-ar fi epuizat

participația la Fondul Proprietatea. Având în vedere ca în acest timp, mai -

noiembrie 2011, conversiile se făceau conform legii la valoarea medie de

tranzacționare aferentă ultimelor 60 de ședințe de tranzacționare, tentația ca

acțiunile rămase să fie atribuite în mod netransparent anumitor persoane, cu

nerespectarea numerelor de ordine, era foarte mare.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

O parte din

susținerile formulate de recurent nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304

C. proc. civ. și, din acest motiv, nu învestesc în mod legal instanța de recurs

cu analizarea lor.

Astfel, simpla

enumerare a unor texte de lege, reproducerea conținutului acestora și afirmația

că ele ar trebui interpretate prin raportare la anumite texte legale,

reproduse, de asemenea, în cuprinsul cererii de recurs, nu pot constitui

critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ.

Cerințele art. 302

1

C. proc. civ. impun formularea, prin motivele de recurs, a unei argumentări

juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins

încălcate ori greșit aplicate, și prin precizarea eventualelor greșeli

săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

Simpla indicare a

unor texte de lege, chiar dacă se afirmă că încalcă alte dispoziții legale și

se indică care ar fi acestea, nu satisface exigențele art. 302

1

C.

proc. civ. prin raportare la art. 304 C. proc. civ. Cât timp recurentul nu

arată în ce a constat greșeala instanței de apel în interpretarea sau aplicarea

textelor reproduse, care ar fi interpretarea corectă a dispozițiilor legale

incidente în cauză și care sunt argumentele care susțin o astfel de interpretare,

Înalta Curte nu este legal sesizată cu exercitarea controlului judiciar pe

calea recursului.

Tot astfel,

trimiterea la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la art.

16 din Constituția României și reproducerea unor paragrafe din hotărâri

pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu echivalează cu

formularea unor critici de nelegalitate în temeiul art. 304 C. proc. civ.

Recurentul ar fi trebui să arate prin cererea de recurs care sunt argumentele

juridice pentru care consideră că o normă internă a fost greșit aplicată sau

interpretată de instanța de apel, astfel încât a determinat un conflict cu

norma europeană ori cu jurisprudența instanței europene dezvoltată în aplicarea

respectivei norme.

De asemenea,

prevederile art. 302

1

alin. (1) pct. c C. proc. civ. și ale art. 304

C. proc. civ., nu sunt respectate prin trimiterea făcută la cuprinsul cererii

de judecată și la conținutul unei probe administrate în cauză. Motivele de

recurs trebuie raportate la hotărârea atacată, la raționamentele dezvoltate de

instanță prin considerentele acesteia, iar nu la un act de procedură al

recurentului săvârșit înaintea pronunțării deciziei contestate.

Recurentul susține că

prejudiciul solicitat este rezultatul faptei culpabile a Statului Român constând

listarea întârziată la bursă a Fondului Proprietatea și în nerespectarea

termenelor prevăzute de Legea nr. 247/2005 pentru derularea ofertelor publice

de vânzare de pachete de acțiuni, ceea ce a făcut ca acțiunile emitentului

Fondului Proprietatea să se tranzacționeze pe bursă cu mult sub valoarea

nominală de 1 RON/acțiune.

În considerentele

hotărârii recurate, curtea de apel a arătat că reclamantul nu a dovedit

legătura de cauzalitate dintre aceste două pretinse fapte ilicite și

prejudiciul încercat de reclamant și că, în plus, fiind vorba de vânzarea unor

acțiuni pe piața bursieră, guvernată de un mecanism speculativ, reclamantul nu

poate dovedi că ar fi obținut un preț superior dacă listarea la bursă a

Fondului Proprietatea sau ofertele publice de vânzare de pachete de acțiuni

s-ar fi făcut înăuntrul termenelor legale.

În plus, a reținut

curtea de apel, statul nu și-a asumat vreo obligație de garantare a valorii

acțiunilor pe piață, creșterea sau scăderea valorii lor fiind rezultatul

mecanismelor bursiere.

Or, prin cererea de

recurs, reclamantul nu arată de ce sunt greșite argumentele instanței de apel,

dezvoltate în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale pe temeiul

căreia a fost fundamentată cererea de chemare în judecată, mulțumindu-se numai

să afirme în ce constă fapta ilicită a pârâtului și prejudiciul pretins produs.

Mai arată recurentul

că, art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost interpretat

de instanța de apel "în mod independent și izolat, rupt de contextul juridic

generic în materie".

Sub acest aspect,

curtea de apel a reținut că titlul de despăgubire inițial emis încorpora

dreptul de creanță al apelantului asupra Statului Român, corespunzător

despăgubirilor acordate, cu respectarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr.

247/2005, la valoarea de piață a imobilului stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare. Aceasta creanță a fost acoperită de către Statul

Român prin emiterea unui număr de acțiuni egal la Fondul Proprietatea, cu o

valoare nominală de 1 leu/acțiune, aspect confirmat și de art. 12 alin. (3) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea de apel a

arătat că, la momentul emiterii acțiunilor în favoarea apelantului, creanța

deținută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată

integral, și că mecanismul ulterior reprezintă o cu totul altă etapă, în cadrul

căruia nu mai există un raport juridic între reclamant și Statul Român.

Reclamantul și-a realizat drepturile care decurgeau din calitatea de acționar

după regulile specifice acestei calități, vânzarea pe bursă făcându-se după

regulile pieței de investiții.

Recurentul nu arată

în ce constă greșeala instanței de apel în interpretarea acestui text de lege,

care ar fi interpretarea corectă a normei menționate și argumentele pe care se

bazează, astfel încât susținerile formulate în acest sens nu pot fi primite.

Tot astfel, exced

unei legale sesizări a instanței de recurs, afirmațiile legate de buna-credință

a recurentului și de riscurile pe care acesta și le-ar fi asumat așteptând

listarea la bursă a Fondului Proprietatea.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul I.I. împotriva Deciziei civile nr.

12A din 14 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2014.

Procesat de GGC - AS