ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1855/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc.

civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 16 noiembrie 2011, reclamanta H.M.P., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 391.212 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 743.200 RON din creanța garantata asupra statului în cuantum de 1.243.200 RON, conferită de titlul de despăgubiri din 18 august 2009 emis de Guvernul României, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea paratului la plata sumei de 500.000 RON reprezentând restul echivalentului creanței garantate asupra statului conferita de titlul de despăgubire din 18 august 2009 emis de Guvernul României, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub condiția suspensivă ca reclamanta să restituie pârâtului cantitatea de 500.000 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 1.243.200 RON, începând cu data de 18 august 2009 și până la momentul plații efective și obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere după expirarea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 2303 din 17 decembrie 2012 a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității acțiunii; a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta H.M.P., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta H.M.P. Prin decizia nr. 298A din 25 noiembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că acțiunea dedusă judecății este întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe răspunderea pentru faptă proprie a pârâtului, art. 1357 alin. (1), art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492 și art. 1516 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că despăgubirile solicitate reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat cu ocazia valorificării unui număr total de 743.200 acțiuni la Fondul Proprietatea din creanța garantată asupra statului de 1.243.200 RON, conferită de titlul de despăgubire din 18 august 2009, precum și din suma de 500.000 RON reprezentând restul echivalentului creanței garantate asupra statului conferită de același titlu de despăgubire, sub condiția restituirii de către reclamantă a celor 500.000 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, actualizarea sumelor solicitate și obligarea pârâtului la daune moratorii pe fiecare zi de întârziere și că fapta culpabilă a pârâtului ar consta în aceea că procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007 nu asigură o despăgubire efectivă a persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001, precum și în culpa Statului Român de a lista la bursă Fondul Proprietatea cu întârziere, împrejurare ce a atras scăderea valorii acțiunilor deținute de apelantă, determinând vânzarea acestora la o cotație inferioară celei de 1 RON/acțiune, obținându-se o sumă de bani inferioară valorii garantate asupra statului . Curtea a reținut că din actele și lucrările dosarului rezultă că pentru suma de 743.200 RON a fost emis de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților titlul de conversie, respectiv decizia din 10 decembrie 2009, reprezentând un număr total de 743.200 acțiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acțiune.

Inițial reclamanta a optat ca pentru diferența de 500.000 RON să fie despăgubită în numerar, avand însă în vedere dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010 (privind suspendarea emiterii titlurilor de plată pentru 2 ani), s-a emis decizia din 8 octombrie 2010, reprezentând un număr total de 500.000 acțiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acțiune. Astfel cum rezultă din adresa din 21 octombrie 2011 emisa de SC P.T. SA, la data de 1 august 2011, reclamanta a vândut un număr de 67.100 acțiuni la Fondul Proprietatea la cotația de 0,5190 RON/acțiune, la data de 5 august 2011 a vândut un număr de 300.000 acțiuni la Fondul Proprietatea la cotația de 0,4750 RON/acțiune, iar la data de 8 august 2011, un număr de 376.100 de acțiuni la Fondul Proprietatea la cotația de 0,4700 RON/acțiune.

Așadar, prin cele 3 vânzări succesive de acțiuni în cadrul Bursei de Valori București, reclamanta a vândut un număr total de 743.200 acțiuni aferente titlului de conversie din 10 decembrie 2009, rămânându-i în portofoliu la data de 21 octombrie 2011 un număr de 500.000 acțiuni cu o valoare nominală de 1 RON/acțiune, ce i-au fost atribuite prin titlul de conversie din 8 octombrie 2010. Potrivit informațiilor ce au fost făcute publice la 25 ianuarie 2011, la momentul listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea București, prețul mediu al acțiunilor a fost de 0,641 RON/acțiune.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reclamanta avea posibilitatea, după emiterea titlurilor de conversie să își exprime opțiunea, în sensul prevăzut de aceasta, ulterior momentului tranzacționării la bursa de valori a acțiunilor Fondului Proprietatea, când conversia se realiza în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare a acțiunilor, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare, astfel cum se menționează în art. 18 7 alin. (3) din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007. Reclamanta nu a tranzacționat acțiunile la bursă în ianuarie 2011 (când valoarea era de 0,641 RON/acțiune), ci în august, când valoarea acestora era mai mică, însă o asemenea împrejurare nu poate constitui culpa Statului Român, fiind specifică mecanismului bursei care se întemeiază pe cerere și oferta.

În această situație, modalitatea de valorificare a titlurilor de conversie este strict reglementată de legea specială, iar decizia de tranzacționare a fost a reclamantei, aceasta fiind cea care a ales momentul, pârâtul neimpunând acesteia tranzacționarea în august 2011, astfel încât prin fapta sa proprie să atragă răspunderea. Din această perspectivă, nu poate fi angajată răspunderea civilă pe faptă proprie, nici în temeiul dispozițiilor vechiului C. civ. și nici a noilor dispoziții C. civ., evoluția pieței de valori mobiliare neputând fi influențată de pârât. Pentru același raționament nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care pârâtul nu i-a impus reclamantei un termen limită de tranzacționare, dovadă fiind faptul că aceasta se află și în prezent în posesia unui număr de 500.000 de acțiuni, care pot fi valorificate în condițiile specifice pieței de capital.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. A solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii, iar în subsidiar casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. În motivarea recursului a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, că hotărârea dată este insuficient motivată și lipsită de temei legal, dar și pronunțată cu aplicarea greșită a legii. A arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia creanțele asupra statului sunt garantate.

De asemenea, a nesocotit cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, respectiv dispozițiile art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082 și art. 1101 vechiul C. civ., dar și ale art. 2, art. 5, art. 9 pct. 4, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535, art. 1536 noul C. civ. Cât privește vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor, Statul Român, instanța de apel a făcut doar vagi referiri la această vădită discriminare, nesocotind dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 16 din Constituție, raportat la jurisprudența C.E.D.O.

A arătat că nu a solicitat despăgubiri suplimentare în afara celor ce i-au fost acordate în baza legilor speciale de reparație, respectiv încasarea integrală a sumei de 1.243.200 RON conferită de titlul de despăgubire din 2009 emis de Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și care nu a putut fi încasată integral din cauza aplicării defectuoase a prevederilor legilor speciale, care prevăd principiul restituirii integrale. De altfel, legiuitorul nu a înțeles să renunțe la acest principiu și să plafoneze despăgubirile acordate, ci doar să eșaloneze plata, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013.

Susține că este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație, guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în termenul legal, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese. Instanța de apel a ignorat modul real și concret în care s-a desfășurat procesul de despăgubire, deși creanța sa asupra statului era garantată ope legis. De asemenea, a susținut lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise dispozițiilor art. 261 raportat la art. 298 C. proc. civ., echivalentă necercetării fondului cauzei, situație ce atrage casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural, înlăturarea consecințelor acestei încălcări nu se poate face decât prin desființarea hotărârii recurate. Soluția casării cu trimitere se impune și ca o garanție a dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivarea hotărârii fiind o garanție a dreptului de acces la un tribunal. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 5 și pct. 8 ale art. 304 C. proc.

civ., invocate de recurenta-reclamantă. Astfel, art. 304 pct. 5 C. proc civ. reglementează posibilitatea de a solicita casarea hotărârii prin care instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Aceste dispoziții legale se referă la toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, precum și la nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, cum ar fi încălcarea dreptului la apărare, a principiului disponibilității, ori a principiului contradictorialității. Critica subsumată de recurentă acestui motiv de recurs, respectiv lipsa motivării hotărârii atacate, s-au putea încadra, din punct de vedere teoretic, mai degrabă, în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., ce reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. O asemenea situație, însă, nu se regăsește în cauza pendinte, în care instanța de apel a analizat punctual criticile formulate de reclamantă, arătând de ce nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului și de ce nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului. De altfel, prin motivele de recurs reclamanta nu critică în concret hotărârea atacată, ci face ample considerații teoretice despre motivarea hotărârii, exemplifică sancțiuni aplicate Statului Român prin hotărâri pronunțate de C.E.D.O., dar nu explică în niciun mod în ce constă lipsa de motivare.

Nici dispozițiile pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ. nu se regăsesc în cauză, acest motiv de recurs vizând încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile civile au putere de lege între părțile contractante. Or, în speță, nu poate fi identificat un act juridic în sensul prevăzut de lege, a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic să fi fost încălcat. Prin cererea dedusă judecății se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie. Mai trebuie spus că reclamanta a înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1865, precum și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., susținând că ar fi aplicabile și unele, și altele.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. „( 1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.”.

Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la nașterea sa, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp. Nici critica privind greșita aplicare a legii nu poate fi primită. Conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, invocate de recurentă: „Titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.”.

Aceste dispoziții trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ și nu pot fi interpretate în sensul arătat de recurentă. Astfel, recurenta-reclamantă, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială.

În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire (18 august 2009): „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea. Cum, însă, valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei, care, devenind acționar, suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră.

Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie. În ceea ce privește pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării, ca formă de manifestare a principiului egalității în față legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare. Recurenta-reclamantă pretinde că este discriminată atât în raport cu cei care au primit măsuri reparatorii în natură, cât și în raport cu cei care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și încălcarea principiului egalității în fața legii. Recurenta-reclamantă a susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut în realitate un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Această susținere nu este fondată, având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, între care se regăsește și recurenta, să opteze pentru conversie ulterior listării acțiunilor la bursă. Cu referire la discriminarea la care a fost supusă ca urmare a împrejurării că nu a obținut plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă este deținătoarea acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile, iar pe de altă parte, aceasta ignoră dispozițiile legii speciale existente în materia restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Or, recurenta-reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.M.P. împotriva deciziei civile nr. 298 A din 25 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014.