ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1855/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1855/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 16 noiembrie 2011,

reclamanta H.M.P., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 391.212 RON, reprezentând

prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 743.200 RON din

creanța garantata asupra statului în cuantum de 1.243.200 RON, conferită de titlul

de despăgubiri din 18 august 2009 emis de Guvernul României, Comisia Centrala

pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea paratului la plata sumei de 500.000

RON reprezentând restul echivalentului creanței garantate asupra statului

conferita de titlul de despăgubire din 18 august 2009 emis de Guvernul

României, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub condiția

suspensivă ca reclamanta să restituie pârâtului cantitatea de 500.000 de

acțiuni deținute la Fondul Proprietatea; obligarea pârâtului la actualizarea cu

indicele de inflație a sumei de 1.243.200 RON, începând cu data de 18 august 2009

și până la momentul plații efective și obligarea pârâtului la plata sumei de

200 RON, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere după

expirarea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și

executorii a hotărârii.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 2303 din 17 decembrie 2012

a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității acțiunii;

a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta

H.M.P., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta H.M.P.

Prin decizia nr. 298A

din 25 noiembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că acțiunea dedusă judecății este întemeiată pe dreptul

comun, respectiv pe răspunderea pentru faptă proprie a pârâtului, art. 1357

alin. (1), art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492 și art. 1516

C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional și art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, că despăgubirile solicitate reprezintă contravaloarea

prejudiciului cauzat cu ocazia valorificării unui număr total de 743.200 acțiuni

la Fondul Proprietatea din creanța garantată asupra statului de 1.243.200 RON,

conferită de titlul de despăgubire din 18 august 2009, precum și din suma de

500.000 RON reprezentând restul echivalentului creanței garantate asupra statului

conferită de același titlu de despăgubire, sub condiția restituirii de

către reclamantă a celor 500.000 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea,

actualizarea sumelor solicitate și obligarea pârâtului la daune moratorii pe

fiecare zi de întârziere și că fapta culpabilă a pârâtului ar consta în aceea că

procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007 nu asigură o despăgubire efectivă a persoanelor îndreptățite potrivit

Legii nr. 10/2001, precum și în culpa Statului Român de a lista la bursă Fondul

Proprietatea cu întârziere, împrejurare ce a atras scăderea valorii acțiunilor

deținute de apelantă, determinând vânzarea acestora la o cotație inferioară

celei de 1 RON/acțiune, obținându-se o sumă de bani inferioară valorii

garantate asupra statului .

Curtea a reținut că din

actele și lucrările dosarului rezultă că pentru suma de 743.200 RON a fost

emis de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților titlul de

conversie, respectiv decizia din 10 decembrie 2009, reprezentând un număr total

de 743.200 acțiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acțiune.

Inițial reclamanta a optat

ca pentru diferența de 500.000 RON să fie despăgubită în numerar, avand însă în

vedere dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010 (privind suspendarea emiterii

titlurilor de plată pentru 2 ani), s-a emis decizia din 8 octombrie 2010, reprezentând

un număr total de 500.000 acțiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare

acțiune.

Astfel cum rezultă din

adresa din 21 octombrie 2011 emisa de SC P.T. SA, la data de 1 august 2011, reclamanta

a vândut un număr de 67.100 acțiuni la Fondul Proprietatea la cotația de 0,5190

RON/acțiune, la data de 5 august 2011 a vândut un număr de 300.000 acțiuni la Fondul

Proprietatea la cotația de 0,4750 RON/acțiune, iar la data de 8 august 2011, un

număr de 376.100 de acțiuni la Fondul Proprietatea la cotația de 0,4700 RON/acțiune.

Așadar, prin cele

3 vânzări succesive de acțiuni în cadrul Bursei de Valori București, reclamanta

a vândut un număr total de 743.200 acțiuni aferente titlului de conversie din

10 decembrie 2009, rămânându-i în portofoliu la data de 21 octombrie 2011 un număr

de 500.000 acțiuni cu o valoare nominală de 1 RON/acțiune, ce i-au fost atribuite

prin titlul de conversie din 8 octombrie 2010.

Potrivit informațiilor

ce au fost făcute publice la 25 ianuarie 2011, la momentul listării la bursă a acțiunilor

Fondului Proprietatea București, prețul mediu al acțiunilor a fost de 0,641 RON/acțiune.

Potrivit dispozițiilor

art. 18 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reclamanta avea posibilitatea, după

emiterea titlurilor de conversie să își exprime opțiunea, în sensul prevăzut

de aceasta, ulterior momentului tranzacționării la bursa de valori a acțiunilor

Fondului Proprietatea, când conversia se realiza în funcție de prețul

mediu ponderat de tranzacționare a acțiunilor, aferent primelor 60 de

ședințe de tranzacționare, astfel cum se menționează în

art. 18

7

alin. (3) din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr.

81/2007.

Reclamanta nu a tranzacționat

acțiunile la bursă în ianuarie 2011 (când valoarea era de 0,641 RON/acțiune),

ci în august, când valoarea acestora era mai mică, însă o asemenea împrejurare nu

poate constitui culpa Statului Român, fiind specifică mecanismului bursei care se

întemeiază pe cerere și oferta.

În această situație,

modalitatea de valorificare a titlurilor de conversie este strict reglementată de

legea specială, iar decizia de tranzacționare a fost a reclamantei, aceasta

fiind cea care a ales momentul, pârâtul neimpunând acesteia tranzacționarea

în august 2011, astfel încât prin fapta sa proprie să atragă răspunderea.

Din această perspectivă,

nu poate fi angajată răspunderea civilă pe faptă proprie, nici în temeiul dispozițiilor

vechiului C. civ. și nici a noilor dispoziții C. civ., evoluția pieței

de valori mobiliare neputând fi influențată de pârât.

Pentru același raționament

nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în condițiile în care pârâtul nu i-a impus reclamantei un termen limită

de tranzacționare, dovadă fiind faptul că aceasta se află și în prezent

în posesia unui număr de 500.000 de acțiuni, care pot fi valorificate în condițiile

specifice pieței de capital.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. A solicitat modificarea

în tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii, iar în subsidiar casarea deciziei

și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În motivarea recursului

a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății,

că hotărârea dată este insuficient motivată și lipsită de temei legal, dar și pronunțată

cu aplicarea greșită a legii.

A arătat că instanța de

apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005

raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia creanțele

asupra statului sunt garantate. De asemenea, a nesocotit cadrul legal intern referitor

la stingerea creanțelor, respectiv dispozițiile art. 1073, art. 1091, art. 1075,

art. 1082 și art. 1101 vechiul C. civ., dar și ale art. 2, art. 5, art. 9 pct. 4,

art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art.

1531, art. 1535, art. 1536 noul C. civ.

Cât privește vădita discriminare

între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului

lor, Statul Român, instanța de apel a făcut doar vagi referiri la această vădită

discriminare, nesocotind dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și art. 16 din Constituție, raportat la jurisprudența C.E.D.O.

A arătat că nu a solicitat

despăgubiri suplimentare în afara celor ce i-au fost acordate în baza legilor speciale

de reparație, respectiv încasarea integrală a sumei de 1.243.200 RON conferită de

titlul de despăgubire din 2009 emis de Guvernul României, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și care nu a putut fi încasată integral din cauza aplicării

defectuoase a prevederilor legilor speciale, care prevăd principiul restituirii

integrale. De altfel, legiuitorul nu a înțeles să renunțe la acest principiu și

să plafoneze despăgubirile acordate, ci doar să eșaloneze plata, potrivit dispozițiilor

art. 24 din Legea nr. 165/2013.

Susține că este inadmisibil

ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație, guvernate de principiul

restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă

Fondul Proprietatea în termenul legal, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri

parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor prevederi

legale exprese.

Instanța de apel a ignorat

modul real și concret în care s-a desfășurat procesul de despăgubire, deși creanța

sa asupra statului era garantată ope legis.

De asemenea, a susținut

lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise dispozițiilor art. 261 raportat

la art. 298 C. proc. civ., echivalentă necercetării fondului cauzei, situație ce

atrage casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Cum dispozițiile

art. 261 alin. (1) C. proc. civ au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată

cu nulitatea actului procedural, înlăturarea consecințelor acestei încălcări nu

se poate face decât prin desființarea hotărârii recurate. Soluția casării cu trimitere

se impune și ca o garanție a dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, motivarea hotărârii fiind o garanție a dreptului de acces

la un tribunal.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat,

urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Mai întâi, Înalta Curte

observă că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de

pct. 5 și pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă.

Astfel, art. 304 pct.

5 C. proc civ. reglementează posibilitatea de a solicita casarea hotărârii prin

care instanța a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. Aceste dispoziții legale se referă la toate neregularitățile procedurale

care atrag sancțiunea nulității, precum și la nesocotirea unor principii fundamentale

a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, cum ar fi încălcarea

dreptului la apărare, a principiului disponibilității, ori a principiului contradictorialității.

Critica subsumată de recurentă

acestui motiv de recurs, respectiv lipsa motivării hotărârii atacate, s-au putea

încadra, din punct de vedere teoretic, mai degrabă, în cazul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce reglementează situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină.

O asemenea situație, însă,

nu se regăsește în cauza pendinte, în care instanța de apel a analizat punctual

criticile formulate de reclamantă, arătând de ce nu poate fi angajată răspunderea

civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului și de ce nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 14 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului.

De altfel, prin motivele

de recurs reclamanta nu critică în concret hotărârea atacată, ci face ample considerații

teoretice despre motivarea hotărârii, exemplifică sancțiuni aplicate Statului Român

prin hotărâri pronunțate de C.E.D.O., dar nu explică în niciun mod în ce constă

lipsa de motivare.

Nici dispozițiile

pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ. nu se regăsesc în cauză, acest motiv de recurs

vizând încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia

convențiile civile au putere de lege între părțile contractante. Or, în speță, nu

poate fi identificat un act juridic în sensul prevăzut de lege, a cărui natură ori

înțeles lămurit și vădit neîndoielnic să fi fost încălcat. Prin cererea dedusă judecății

se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie.

Mai trebuie spus că reclamanta

a înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1865, precum și prevederi ale

Legii nr. 287/2009 privind C. civ., susținând că ar fi aplicabile și unele, și altele.

Potrivit art. 5 din Legea

nr.

71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind C. civ.

„(

1)

Dispozițiile

C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori

săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după

intrarea sa în vigoare.

(2)

Dispozițiile

C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior

intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor,

din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile

de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate,

dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.”.

Așadar, unei

situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la nașterea sa, cu

particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita

aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

Nici critica

privind greșita aplicare a legii nu poate fi primită.

Conform dispozițiilor

art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, invocate de recurentă: „Titlurile de despăgubire

sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei

legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul

Proprietatea și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor

înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele

și condițiile prevăzute în prezenta lege.”.

Aceste dispoziții trebuie

coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ și nu pot fi interpretate

în sensul arătat de recurentă.

Astfel, recurenta-reclamantă,

invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii

pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită,

în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale

și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte

condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială.

În condițiile în care

potrivit dispozițiilor art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire (18 august 2009):

„Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii,

care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare

a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă

avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la

bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Cum, însă, valoarea acțiunilor

la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei

alegeri a reclamantei, care, devenind acționar, suportă consecințele fluctuațiilor

valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt

culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală,

după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale, care

guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește pretinsa

discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de

măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării, ca formă

de manifestare a principiului egalității în față legii, presupune egalitatea de

tratament a persoanelor aflate în situații similare.

Recurenta-reclamantă pretinde

că este discriminată atât în raport cu cei care au primit măsuri reparatorii în

natură, cât și în raport cu cei care au optat pentru conversie ulterior listării

la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Examinarea în concret

a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente

care să permită identificarea situațiilor similare și încălcarea principiului egalității

în fața legii.

Recurenta-reclamantă a

susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut

în realitate un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei.

Această susținere nu este

fondată, având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire,

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007,

menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni,

ulterior listării la bursă.

Prin instituirea dispoziției

conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data

emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare

a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea

titluri, între care se regăsește și recurenta, să opteze pentru conversie ulterior

listării acțiunilor la bursă.

Cu referire la discriminarea

la care a fost supusă ca urmare a împrejurării că nu a obținut plata integrală a

creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă

este deținătoarea acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul

sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile,

iar pe de altă parte, aceasta ignoră dispozițiile legii speciale existente în materia

restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Deși nu se poate contesta

că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite

posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea

Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate,

odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate

și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Or, în această materie

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea

nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001,

în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit

art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării,

cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16

alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul

sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta

poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, după ce

despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor.

Or, recurenta-reclamantă

nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta H.M.P. împotriva deciziei civile nr. 298 A din 25 noiembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 iunie 2014.