ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2145/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2145/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin Cererea înregistrată la data de 28

noiembrie 2013 la Tribunalul București, reclamantul Z.D. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și a solicitat să fie obligat la plata

sumei de 1.788.636 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării

pe bursă a unui număr de 14.393.285 de acțiuni Fondul Proprietatea din creanța

garantată asupra statului în cuantum de 7.575.186 RON conferită de Titlul de

despăgubiri din 26 mai 2011- Titlu de conversie din 25 iulie 2011 emise de

Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar în

subsidiar pârâtul să fie obligat să remită reclamantului un număr de acțiuni

Fondul Proprietatea, reprezentând echivalentul sumei de 1.788.636 RON.

S-a mai solicitat de

către reclamant obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a

sumei de 7.575,186 RON, începând cu data de 26 mai 2011 și până la momentul

plății efective a sumei arătate, totodată să fie obligat pârâtul la plata sumei

de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere

începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executării hotărârii

ce va fi pronunțată.

Prin Sentința civilă

nr. 401 din 24 martie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive și

inadmisibilității acțiunii introduse de reclamant, ca neîntemeiate, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantul Z.D., a obligat pârâtul la plata sumei

de 1.788,636 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe

bursă a cantității de 14.393.285 acțiuni Fondul Proprietatea din creanța

garantată asupra statului în cuantum de 7.575.186 RON conferită de Titlul de

despăgubiri din 26 mai 2011 - Titlul de Conversie din 25 iunie 2011 emise de

Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a

respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind actualizarea cu indicele

de inflație a sumei de 7.575.186 RON și de acordare de 200 RON reprezentând

daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere.

Pe fondul cauzei,

instanța a apreciat că acțiunea introdusă de reclamant este în parte

întemeiată, reținând, în esență, culpa pârâtului care nu a listat la bursă

Fondul Proprietatea în cadrul termenelor imperative stabilite de lege, nu a

respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile

companiilor naționale aflate în portofoliul. Fondului Proprietatea la care

statul este acționar majoritar, iar ulterior listării, datorită culpei

pârâtului care a ignorat principiile elementare ale funcționării pieței de

capătul 1, acțiunile s-au tranzacționat cu un discount semnificativ de 50 - 60%

din valoarea nominală.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 4 iunie 2014, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin

M.F.P.

Prin Decizia civilă

nr. 463A din 30 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român prin M.F.P. și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a

respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiata. Au fost menținute dispozițiile

sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor procesuale.

Instanța de apel, în

esență, a reținut că, invocând dispoziții cu caracter general în materia

acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român

în regimul politic anterior, reclamantul solicită, în fapt, să i se recunoască

drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe

cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă

procedură decât cele prevăzute de legea specială. Modul în care legiuitorul a

stabilit că trebuie realizată conversia în acțiuni este un aspect care intră în

atribuția exclusivă a puterii legiuitoare, neputând fi cenzurat de o instanță

judecătorească, care are obligația de aplica legea.

Împotriva acestei

decizii reclamantul Z.D. a declarat recurs.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel a interpretat

greșit, în mod voit, actul juridic dedus judecății, hotărârea dată în speță

fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal.

Consideră că instanța

de apel a nesocotit dispozițiile art 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la

dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora creanțele

asupra statului sunt garantate, dispoziții în considerarea cărora apreciază că

titlurile de despăgubire în cuantum de 7.575.186 RON emise de către Guvernul

României prin A.N.R.P. în favoarea sa "încorporează drepturile de creanță

ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor

acordate".

Se susține de către

recurent că instanța de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la

stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în

cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obținut, care are regim de

creanță garantată asupra statului, a fost obținut în baza legislației speciale,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul

legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie

dreptul comun în materie, reglementat de C. civ.

Recurentul consideră

greșită opinia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite

condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale raportat la reținerea

faptului că statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită. Susține că există o

legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte,

care a ignorat factorii de risc menționați în cererea introductivă și,

totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr.

81/2007 care au făcut posibil faptul prețul acțiunilor Fondului Proprietatea să

fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Totodată, recurentul

a arătat că prin demersul său nu a solicitat ca instanța de judecată să

înlocuiască anumite acte normative, să le combată ori să refuze aplicarea altor

acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea sa a vizat ca însuși

cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicat pentru

a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra

statului.

În continuare, se mai

arată că nu a solicitat despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii

integrale a despăgubirilor acordate prin titlul lui de despăgubire primit în

baza legilor de restituire. Susține că este de neacceptat ca aplicarea legilor

speciale de reparație care consacră principiul restituirii integrale, să se

raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă Fondul Proprietatea

în termenul legal (minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în

portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar),

ignorând astfel principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la

obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate. Arată că legiuitorul nu a

înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale în cazul măsurilor prin

echivalent și să plafoneze despăgubirile, întrucât procedeul ar fi contrar

dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă,

dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziții privind

plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eșalonarea plății acestora.

Printr-o altă

critică, se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia

tergiversarea listării Fondului la bursă ce a determinat ca acțiunile să fie

listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu

ar fi imputabile statului român, întrucât nu putea anticipa evoluția valorii

acțiunilor la bursă. Susține faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi

preconizate prin analize de specialitate și că statul a cunoscut ori putea

cunoaște această împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea

de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea să

fie una și aceeași cu valoarea nominală unitară a respectivelor acțiuni. S-a

arătat că, de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă, respectiv 25

ianuarie 2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a

fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire

(1 RON/acțiune).

Apreciază că, în

raport de obiectul cererii sale, Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este

aplicabilă în speță, întrucât se referă la situația cererilor în justiție

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ori la

situația în care se încercă eludarea aplicabilității legilor speciale de

reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Arată că nu dorește decât să-și

valorifice integral creanța garantată asupra statului, în cuantumul nominal al

creanței, apreciind că debitorul obligației garantate nu poate pretinde

inexistența prejudiciului motivat de volatilitatea pieței în domeniu și

caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația că piața aferentă

bunului respectiv este oscilantă.

În opinia

recurentului este greșită invocarea, în cauză, a considerentelor Curții

Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, întrucât

raționamentul instanței se dovedește a fi eronat, deoarece decizia a fost

pronunțată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării

rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraților, ceea ce nu

este cazul în speță. Or, în cauza de față, discriminarea se manifestă între

două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, arătând că nu

contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul că

despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată doar o despăgubire parțială,

având în vedere că patrimoniul său a fost diminuat cu diferența dintre valoarea

de 1 RON/acțiune și valoarea de cotație a unei acțiuni, sens în care a făcut

trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din perioada

2006 - 2009.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a Deciziei civile nr. 463A din 30 octombrie 2014

în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerea sentinței dată de

prima instanță ca temeinică și legală, făcând trimitere la normele de drept

substanțial C. civ. din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind C. civ.,

prin raportare la Legea nr. 71/2011.

Învestită cu

soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs către intimatul-pârât Statul

Român prin M.F.P.

Intimatul-pârât nu a

formulat întâmpinare.

La data de 20 aprilie

2015, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a

recursului, prin care s-a constatat că recursul îndeplinește condițiile de

formă și este admisibil în principiu, însă, pe fond, apare ca vădit nefondat,

dată fiind jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, în cauze similare.

Completul de filtru

C7, la data de 20 aprilie 2015, constatând că raportul întrunește condițiile

art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părților

cauzei, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; dovezile de comunicare a

raportului asupra admisibilității în principiu se regăsesc la dosar, părțile

însă nu au depus la dosar puncte de vedere asupra raportului.

Constatându-se

încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 9 octombrie 2015,

în procedura filtrului, fără citarea părților.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma criticilor recurentului-reclamant, având în vedere

raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul

este vădit nefondat, pentru considerentele următoare:

Prin memoriul de

recurs, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Însă, în susținerea

primului motiv de recurs, s-a apreciat că instanța de apel a schimbat obiectul

cererii deduse judecății, îndepărtându-se de la înțelesul vădit lămurit și

neîndoielnic al acestuia (critică prin care se tinde a se invoca motivul

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte apreciază că

acest motiv de recurs nu poate fi reținut.

Astfel, în ceea

privește critica referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, Înalta Curte constată că recurentul se raportează la interpretarea

obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune operațiunea de

calificare juridică a pretenției deduse judecății, iar, în cazul în care atare

calificare ar fi eronată, ar fi susceptibilă a antrena o vătămare procesuală a

titularului cererii, astfel încât aceasta nu poate fi evaluată decât din

perspectiva prevederilor art. 174 - 176 C. proc. civ.

Ca atare, având în

vedere dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. din care rezultă că

instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se

încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, și nu neapărat în acele

cazuri de casare, dintre cele prevăzute de art. 488, care au fost indicate în

cerere, Înalta Curte va analiza aceste susțineri ale recurentului pe temeiul

prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă

din expozeul prezentei decizii, prima instanță nu a calificat obiectul cererii

de chemare în judecată, reținând însă că reclamantul a invocat ca temei juridic

al cererii de chemare în judecată și prevederile art. 13 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care dă posibilitatea titularilor drepturilor și

libertăților pe care aceasta le garantează să ceară în primul rând

autorităților naționale să înlăture orice încălcare a acestora prin intermediul

unui recurs intern, înainte de a se recurge la protecția subsidiară instituită

prin mecanismul Convenției.

Referitor la același

aspect, instanța de apel a reținut că temeiul juridic al acțiunii îl constituie

pretinsa comitere a unui delict civil de către pârât, prejudiciul invocat de

reclamant constând în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de

7.575.186 RON, stabilite prin Titlul de despăgubire din 25 iunie 2011, întrucât

există o diferență între valoarea nominală a acțiunilor ce i-au fost eliberate

în baza acestui titlu de despăgubire și valoarea lor reală, de cotație la

bursă, după listarea Fondului Proprietatea.

Pentru această

diferență de valoare, reclamantul a considerat că este încă titularul unui

drept de creanță împotriva Statului Român, drept care solicită a fi constatat

de către instanță.

În sfârșit, prin

prezentele motive de recurs, din perspectiva dreptului material, recurentul

invocă Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție (recurs în interesul legii), dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului și Protocoalelor adiționale, Hotărârea-pilot în

Cauza Atanasiu și alții vs. România, Cauza Păduraru etc.

Calificarea cererii

de chemare în judecată este o operațiune logico-juridică prin care se determină

dispozițiile legale aplicabile situației de fapt deduse judecății.

Înalta Curte constată

că niciuna dintre instanțele de fond nu a determinat explicit temeiul juridic

de analiză a cererii de chemare în judecată, însă din ansamblul considerentelor

hotărârilor pronunțate în cauză, rezultă că cererea a fost evaluată pe temeiul

solicitării de angajare a răspunderii Statului Român în legătură cu mecanismul

de plată a despăgubirilor stabilite prin dispozițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, verificându-se, la situația de fapt dedusă judecății, respectarea

dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanțiilor

art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, astfel cum

reclamantul a solicitat și în acord cu finalitate urmărită de acesta.

Prin urmare, va fi

înlăturat ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct.

5 C. proc. civ. (potrivit recalificării realizate de instanța de recurs).

În ceea ce privește

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar,

se observă că recurentul a înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la

1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această

perspectivă, se impune a se sublinia făptui că, art. 5 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că

"(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate

sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și

situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C.

civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute

anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea

persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de

întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al

bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice

subzistă după intrarea în vigoare a C. civ."

Prin urmare, din

punct de vedere al dreptului substanțial, cauzei de față îi sunt aplicabile

dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii raportului juridic litigios,

cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului anterior citat,

neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed

în timp.

În pricina de față,

reclamantul Z.D. a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii

civile delictuale a statului român pentru modul cum a fost aplicat Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, cu referire la conversia despăgubirilor în acțiuni și

pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie

2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ.; ca atare, la

soluționarea cauzei urmează a fi avute în vedere dispozițiile C. civ. din 1864.

Având în vedere

situația de fapt reținută în cauză, Înalta Curte constată că în temeiul art. 13

alin. (1) și art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în

favoarea recurentului reclamant, în baza Deciziei nr. 9.789 din 26 mai 2011 emisă

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a emis de către

A.N.R.P. titlul de conversie - Decizia nr. 2.656 din 25 iulie 2011 - pentru un

număr de 14.393.285 acțiuni, la o valoare nominală de 0,5263 RON/acțiune.

În urma valorificării

numărului total de acțiuni pe Bursa de Valori București la data de 21 august

2011, recurentul-reclamant a obținut suma de 5.786.549 RON, prețul de cesionare

fiind de 0,40 RON/acțiune.

Prejudiciul pe care

recurentul-reclamant îl pretinde în cauza de față constă în diferența dintre

suma de 7.575.186 RON pentru care i s-a emis titlu de despăgubire și suma de

5.786.549 RON la care a fost posibilă valorificarea acțiunilor la data de 21

august 2011, întrucât, de la momentul emiterii titlului de conversie și până la

intrarea efectivă în posesia acțiunilor, au trecut aproximativ două luni de

zile, timp în care cotația pe bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea a scăzut

de la 0,5263 RON până la 0,40 RON (cotație la care a vândut acțiunile).

Prin urmare,

reclamantul a pretins că urmare a emiterii titlului de despăgubire pentru suma

de 7.575.186 RON conform Deciziei nr. 9.789 din 26 mai 2011 a Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmat de titlul de conversie - Decizia nr.

2.656 din 25 iulie 2011 emisă de A.N.R.P., în baza opțiunii sale, pentru un

număr de 14.393.285 acțiuni la valoarea nominală de 0,5263 RON/acțiune, este

titularul unei valori patrimoniale ce intră în domeniul de protecție al art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

În litigiul de față,

pretinde, în esență, astfel cum și instanțele de fond au reținut, că prin

măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, intimatul

Statul Român nu a asigurat funcționarea în timp util a Fondului Proprietatea și

valorificarea acțiunilor sale acordate prin titlul de conversie la valoarea

nominală de 0,5263 RON/acțiune, având în vedere că acțiunile la Fondul

Proprietatea au fost vândute sub această valoare.

Or, în condițiile în

care, în ceea ce-l privește pe recurent, procedura prevăzută de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 a fost integral parcursă, fiindu-i emis titlul de

despăgubire (ce încorpora creanța sa împotriva statului) și ulterior, titlul de

conversie prin care a primit acțiuni la Fondul Proprietatea, în mod legal

instanța de apel a constatat că recurentul și-a realizat integral dreptul de

creanță la momentul la care a intrat în posesia titlului de conversie, așadar,

a unui număr de 14.393,285 acțiuni la valoarea nominală de 0,5263 RON/acțiune,

corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire - 7.575.186 RON.

Ca atare, și

obligația corelativă a statului s-a stins conform celor expres prevăzute de

art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "Realizarea

conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietatea determină

stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri."

În consecință,

recurentul nu poate afirma o "ingerință" în respectarea dreptului său

de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană, în condițiile în care acesta nu mai este titularul unei

valori patrimoniale ce intră în domeniul de ocrotire al art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Ulterior dobândirii

acestor acțiuni de către cei îndreptățit, creșterea sau scăderea valorii

acțiunilor ține de raportul dintre cerere și ofertă pe piața de capital, care,

implicit comportă șanse de câștig, dar și riscuri de pierdere; în plus,

valorificarea acestora pe piața bursieră nu mai antrenează raporturi juridice

între recurent și Statul Român.

Mecanismul de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 a fost reglementat, în principal, prin Legea nr. 10/2001 și

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, regula fiind restituirea în natură, iar dacă

restituirea în natură nu era posibilă, măsurile reparatorii se stabileau în

echivalent; una dintre aceste măsuri de restituire în echivalent prevăzute de

Legea nr. 10/2001 era și cea a despăgubirilor acordate în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005; aceste despăgubiri puteau consta în despăgubiri în

numerar, în limita a 500.000 RON, conform O.U.G. nr. 81/2007 (dacă titularul

opta pentru aceasta) ori în acțiuni la Fondul Proprietatea (integral sau

diferența dintre valoarea despăgubirilor și plafonul valoric în limita sumei de

500.000 RON).

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea și întârzierea listării la Bursa de Valori Mobiliare a

acestuia au constituit cauzele a numeroase condamnări ale României de către

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât echivalau cu neîndeplinirea de

către autorități a obligației asumate de stat în sensul despăgubirii efective a

celor îndreptățiți potrivit mecanismului adoptat prin Titlul VII din Legea nr.

247/2005, acestea culminând cu pronunțarea Hotărârii-pilot Atanasiu, Poenaru și

Solon din 12 octombrie 2010.

Având în vedere că

recurentul invocă garanțiile art. 1 Protocolul nr. 1 și se prevalează inclusiv

de această cauză a Curții Europene, este util a se preciza că în parag. 180 -

183 din hotărâre, Curtea a concretizat posibile "ingerințe" în

dreptul la respectarea bunurilor, în contextul legislației din România privind

retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorității

locale competente prin care i se recunoaște părții interesate un drept la

reparație ("interes patrimonial" apărat de art. 1 din Protocolul nr.

1) constituie o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat al acestui

articol (a se vedea și Marin și Gheorghe Rădulescu împotriva României, nr.

15.851/06, §§ 20 - 22, 27 mai 2010) - parag. 180; (2) neexecutarea unei decizii

administrative care recunoaște dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care

aceasta îl stabilește reprezintă o ingerință, în sensul primei fraze din primul

alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12

mai 2009) - parag. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce

recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită,

constituie o ingerință în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din

primul alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneș și alții împotriva României,

nr. 25.862/03, parag. 46 - 47, 3 martie 2009).

Astfel cum se poate

constata, în oricare dintre aceste situații, "ingerința" este

generată de neexecutarea obligației asumate de Stat prin adoptarea legislației

în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de regimul anterior (în

cauză, măsura alternativă a despăgubirii în condițiile legii speciale - Titlul VII

din Legea nr. 247/2005), sens în care în parag. 189, Curtea statuează că:

"Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a

Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor

soluții dintre care să se poată alege", în timp ce în parag. 235 și 236,

Curtea apreciază:

"Refundamentarea

totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și

simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa,

spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai

multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor

pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să

păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul

general al colectivității.

Ținând cont de

numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel

de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil,

autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului

Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă

pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte."

Urmare a obligațiilor

stabilite în sarcina Statului Român prin procedura hotărârii-pilot, ulterior, a

fost adoptată Legea nr. 165/2013, act normativ care a făcut obiect de analiză a

Curții Europene în Cauza Preda c. României din 29 aprilie 2014, Curtea

conchizând în sensul caracterului eficient al acestui nou act normativ.

Privitor la noile mecanisme

de restituire, Curtea Europeană nu a criticat Legea nr. 165/2013, considerând

că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor se încadrează în marja de

apreciere a Statului, raportată și la contextul economic al acestuia. Nu au

fost aduse critici esențiale nici în privința modului de eșalonare instituit de

lege, care poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, cât

și de multitudinea de cereri.

Totodată, prin

Hotărârea din Cauza Preda c. României s-a arătat că, structural, noile

reglementari apărute după procedura - pilot au un caracter efectiv și

accesibil, și, în majoritatea cazurilor, nu sunt de natură să aducă încălcări

ale dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată

că, în antrenarea garanțiilor art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

recurentul susține ingerința ca fiind o inacțiune a autorităților în urgentarea

listării la bursă a acțiunilor la Fondul Proprietatea, măsura care, în opinia

sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acțiunilor la valoarea lor

nominală, anume, cea din titlul de conversie - 0,5263 RON/acțiune.

În mecanismul de

aplicare a Convenției europene, a Protocoalelor sale adiționale ca și a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătorului național nu

îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului

pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea

judecătorească are efecte doar între părțile litigante.

În plus, dacă un

reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de

Convenție, deci a unei "ingerințe" din partea autorităților statului,

în aplicarea Convenției, judecătorul național poate dispune doar înlăturarea de

la aplicare a normei naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea celorlalte

cerințe de evaluare ce decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului) și care nu a trecut testul de proporționalitate, în sensul că prin

aplicarea ei nu s-a păstrat, în privința acelei persoane, un just echilibru

între interesul general și cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea

directă a Convenției.

Cu referire la

dispozițiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurent în susținerea

principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării

despăgubirilor, Înalta Curte apreciază că sunt nerelevante, întrucât acestea

norme generale vizează calitatea actelor normative; în privința susținerilor

referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că

acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din

perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Nefondate sunt și

motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării

prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 0,5263 RON pe acțiune,

prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior

listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Astfel, în examinarea

în concret a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii

de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, principiul

nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în

situații identice sau similare.

Recurentul-reclamant

a susținut că dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu au avut

un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susținerea

este nefondată având în vedere că, în forma existentă la data obținerii

titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările

aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa, în mod expres, întreaga procedură de

valorificare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze

valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea

dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de

3 ani de la data emiterii lor, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la

prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a

dat posibilitatea posesorilor acestor titluri (între care și recurentul), să

opteze pentru conversia titlurilor de despăgubire ulterior listării acțiunilor

la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei,

posesorilor titlurilor de despăgubire, li s-a aplicat unul dintre modurile de

calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența

vreunei discriminări.

În ceea ce privește

susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de apel la

considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale care, în opinia

recurentului, nu ar avea legătură cu litigiul de față pentru a înlătura

argumentele privind existența discriminării, acestea apar ca fiind nefondate,

având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la problema de drept

dezlegată de principiu în această decizie de către Curtea Constituțională și

anume dacă "instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să

refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii,

și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi

cuprinse în alte acte normative", concluzia negativă fiind general

valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu în care

se solicită constatarea unei discriminări decurgând chiar din dispozițiile unei

legi.

Nu este fondată nici

susținerea recurentului referitoare la reținerea greșită a incidenței a

deciziei în interesul Legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în

speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri

bănești în justiție în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât

cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia în interesul Legii nr. 27/2011, decizie care,

sub aspect intertemporal, își găsește incidență în procesul în curs de

desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanța

supremă a statuat că "acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se

prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate

direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această

convenție, sunt inadmisibile."

În speță, nu pot fi

înlăturate dispozițiile legii speciale, întrucât reclamantul a beneficiat de

legile speciale de reparație și a urmat calea reglementată de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, iar atribuirea acțiunilor a fost realizată în condițiile

acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a

statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost

adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu

se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că

alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica

cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în

considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul

aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil

dată fiind similaritatea problemei de drept în discuție.

Nu în ultimul rând,

așa cum s-a reținut prin raportul asupra admisibilității recursului, se observă

că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost constantă în a

decide că "la momentul emiterii acțiunilor în favoarea reclamanților,

creanța deținută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost

realizată integral, și că mecanismul ulterior reprezintă o cu totul altă etapă,

în cadrul căreia nu mai există un raport juridic între reclamanți și Statul

Român; reclamanții și-au realizat drepturile care decurgeau din calitatea de

acționari după regulile specifice acestei calități, vânzarea la bursă

făcându-se după regulile pieței de investiții."

Drept urmare, odată

ce s-a constatat în mod legal de instanța de apel că în situația de fapt dedusă

judecății dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare

la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate (cu referire specială

la art. 18

7

din Titlul VII, normă în prezent abrogată - prin Legea

nr. 165/2013), recurentul-reclamant neindicând în concret vreun alt text din

conținutul acestui act normativ care sa garanteze destinatarilor legii,

printr-o prevedere expresă, însăși valorificarea acțiunilor obținute prin

titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula

cererii și ofertei ce guvernează piața bursieră), Înalta Curte va înlătura ca

nefondate și motivele de recurs dezvoltate pe temeiul art. 488 pct. 8 C. proc.

civ.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., dată

fiind și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, în cauze similare, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca vădit

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca vădit

nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.D., prin mandatar D.C., având

domiciliul procesual ales situat în București, în contradictoriu cu intimatul-pârât

Statul Român prin M.F.P., cu sediul procesual ales în sectorul 2, București

împotriva Deciziei nr. 463A din 30 octombrie 2014 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 9 octombrie 2015.

Procesat de GGC - N