ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2145/2015

Prin Cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2013 la Tribunalul București, reclamantul Z.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și a solicitat să fie obligat la plata sumei de 1.788.636 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursă a unui număr de 14.393.285 de acțiuni Fondul Proprietatea din creanța garantată asupra statului în cuantum de 7.575.186 RON conferită de Titlul de despăgubiri din 26 mai 2011- Titlu de conversie din 25 iulie 2011 emise de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar în subsidiar pârâtul să fie obligat să remită reclamantului un număr de acțiuni Fondul Proprietatea, reprezentând echivalentul sumei de 1.788.636 RON.

S-a mai solicitat de către reclamant obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 7.575,186 RON, începând cu data de 26 mai 2011 și până la momentul plății efective a sumei arătate, totodată să fie obligat pârâtul la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executării hotărârii ce va fi pronunțată.

Prin Sentința civilă nr. 401 din 24 martie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii introduse de reclamant, ca neîntemeiate, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Z.D., a obligat pârâtul la plata sumei de 1.788,636 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursă a cantității de 14.393.285 acțiuni Fondul Proprietatea din creanța garantată asupra statului în cuantum de 7.575.186 RON conferită de Titlul de despăgubiri din 26 mai 2011 - Titlul de Conversie din 25 iunie 2011 emise de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 7.575.186 RON și de acordare de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că acțiunea introdusă de reclamant este în parte întemeiată, reținând, în esență, culpa pârâtului care nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în cadrul termenelor imperative stabilite de lege, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul. Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării, datorită culpei pârâtului care a ignorat principiile elementare ale funcționării pieței de capătul 1, acțiunile s-au tranzacționat cu un discount semnificativ de 50 - 60% din valoarea nominală. Împotriva acestei sentințe, la data de 4 iunie 2014, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Prin Decizia civilă nr. 463A din 30 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiata. Au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor procesuale. Instanța de apel, în esență, a reținut că, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, reclamantul solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele prevăzute de legea specială.

Modul în care legiuitorul a stabilit că trebuie realizată conversia în acțiuni este un aspect care intră în atribuția exclusivă a puterii legiuitoare, neputând fi cenzurat de o instanță judecătorească, care are obligația de aplica legea. Împotriva acestei decizii reclamantul Z.D. a declarat recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit, în mod voit, actul juridic dedus judecății, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal. Consideră că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora creanțele asupra statului sunt garantate, dispoziții în considerarea cărora apreciază că titlurile de despăgubire în cuantum de 7.575.186 RON emise de către Guvernul României prin A.N.R.P.

în favoarea sa "încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate". Se susține de către recurent că instanța de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obținut, care are regim de creanță garantată asupra statului, a fost obținut în baza legislației speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie, reglementat de C. civ. Recurentul consideră greșită opinia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale raportat la reținerea faptului că statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită.

Susține că există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorat factorii de risc menționați în cererea introductivă și, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007 care au făcut posibil faptul prețul acțiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune. Totodată, recurentul a arătat că prin demersul său nu a solicitat ca instanța de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicat pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului.

În continuare, se mai arată că nu a solicitat despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul lui de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susține că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparație care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în termenul legal (minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar), ignorând astfel principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate.

Arată că legiuitorul nu a înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale în cazul măsurilor prin echivalent și să plafoneze despăgubirile, întrucât procedeul ar fi contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziții privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eșalonarea plății acestora. Printr-o altă critică, se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia tergiversarea listării Fondului la bursă ce a determinat ca acțiunile să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi imputabile statului român, întrucât nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursă.

Susține faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate și că statul a cunoscut ori putea cunoaște această împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea să fie una și aceeași cu valoarea nominală unitară a respectivelor acțiuni. S-a arătat că, de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire (1 RON/acțiune). Apreciază că, în raport de obiectul cererii sale, Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă în speță, întrucât se referă la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ori la situația în care se încercă eludarea aplicabilității legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005.

Arată că nu dorește decât să-și valorifice integral creanța garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței, apreciind că debitorul obligației garantate nu poate pretinde inexistența prejudiciului motivat de volatilitatea pieței în domeniu și caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația că piața aferentă bunului respectiv este oscilantă. În opinia recurentului este greșită invocarea, în cauză, a considerentelor Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, întrucât raționamentul instanței se dovedește a fi eronat, deoarece decizia a fost pronunțată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraților, ceea ce nu este cazul în speță.

Or, în cauza de față, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată doar o despăgubire parțială, având în vedere că patrimoniul său a fost diminuat cu diferența dintre valoarea de 1 RON/acțiune și valoarea de cotație a unei acțiuni, sens în care a făcut trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009. Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a Deciziei civile nr. 463A din 30 octombrie 2014 în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerea sentinței dată de prima instanță ca temeinică și legală, făcând trimitere la normele de drept substanțial C. civ.

din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011. Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs către intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P. Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare. La data de 20 aprilie 2015, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul îndeplinește condițiile de formă și este admisibil în principiu, însă, pe fond, apare ca vădit nefondat, dată fiind jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în cauze similare. Completul de filtru C7, la data de 20 aprilie 2015, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc.

civ., a dispus comunicarea acestuia părților cauzei, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; dovezile de comunicare a raportului asupra admisibilității în principiu se regăsesc la dosar, părțile însă nu au depus la dosar puncte de vedere asupra raportului. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 9 octombrie 2015, în procedura filtrului, fără citarea părților. Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor recurentului-reclamant, având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul este vădit nefondat, pentru considerentele următoare: Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Însă, în susținerea primului motiv de recurs, s-a apreciat că instanța de apel a schimbat obiectul cererii deduse judecății, îndepărtându-se de la înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al acestuia (critică prin care se tinde a se invoca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut. Astfel, în ceea privește critica referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că recurentul se raportează la interpretarea obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune operațiunea de calificare juridică a pretenției deduse judecății, iar, în cazul în care atare calificare ar fi eronată, ar fi susceptibilă a antrena o vătămare procesuală a titularului cererii, astfel încât aceasta nu poate fi evaluată decât din perspectiva prevederilor art. 174 - 176 C. proc.

civ. Ca atare, având în vedere dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. din care rezultă că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, și nu neapărat în acele cazuri de casare, dintre cele prevăzute de art. 488, care au fost indicate în cerere, Înalta Curte va analiza aceste susțineri ale recurentului pe temeiul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, prima instanță nu a calificat obiectul cererii de chemare în judecată, reținând însă că reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii de chemare în judecată și prevederile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care dă posibilitatea titularilor drepturilor și libertăților pe care aceasta le garantează să ceară în primul rând autorităților naționale să înlăture orice încălcare a acestora prin intermediul unui recurs intern, înainte de a se recurge la protecția subsidiară instituită prin mecanismul Convenției.

Referitor la același aspect, instanța de apel a reținut că temeiul juridic al acțiunii îl constituie pretinsa comitere a unui delict civil de către pârât, prejudiciul invocat de reclamant constând în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 7.575.186 RON, stabilite prin Titlul de despăgubire din 25 iunie 2011, întrucât există o diferență între valoarea nominală a acțiunilor ce i-au fost eliberate în baza acestui titlu de despăgubire și valoarea lor reală, de cotație la bursă, după listarea Fondului Proprietatea. Pentru această diferență de valoare, reclamantul a considerat că este încă titularul unui drept de creanță împotriva Statului Român, drept care solicită a fi constatat de către instanță.

În sfârșit, prin prezentele motive de recurs, din perspectiva dreptului material, recurentul invocă Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (recurs în interesul legii), dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocoalelor adiționale, Hotărârea-pilot în Cauza Atanasiu și alții vs. România, Cauza Păduraru etc. Calificarea cererii de chemare în judecată este o operațiune logico-juridică prin care se determină dispozițiile legale aplicabile situației de fapt deduse judecății.

Înalta Curte constată că niciuna dintre instanțele de fond nu a determinat explicit temeiul juridic de analiză a cererii de chemare în judecată, însă din ansamblul considerentelor hotărârilor pronunțate în cauză, rezultă că cererea a fost evaluată pe temeiul solicitării de angajare a răspunderii Statului Român în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, verificându-se, la situația de fapt dedusă judecății, respectarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanțiilor art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, astfel cum reclamantul a solicitat și în acord cu finalitate urmărită de acesta.

Prin urmare, va fi înlăturat ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (potrivit recalificării realizate de instanța de recurs). În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, se observă că recurentul a înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia făptui că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că "(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ." Prin urmare, din punct de vedere al dreptului substanțial, cauzei de față îi sunt aplicabile dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii raportului juridic litigios, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului anterior citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

În pricina de față, reclamantul Z.D. a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a statului român pentru modul cum a fost aplicat Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu referire la conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ.; ca atare, la soluționarea cauzei urmează a fi avute în vedere dispozițiile C. civ. din 1864. Având în vedere situația de fapt reținută în cauză, Înalta Curte constată că în temeiul art. 13 alin. (1) și art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea recurentului reclamant, în baza Deciziei nr. 9.789 din 26 mai 2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a emis de către A.N.R.P.

titlul de conversie - Decizia nr. 2.656 din 25 iulie 2011 - pentru un număr de 14.393.285 acțiuni, la o valoare nominală de 0,5263 RON/acțiune. În urma valorificării numărului total de acțiuni pe Bursa de Valori București la data de 21 august 2011, recurentul-reclamant a obținut suma de 5.786.549 RON, prețul de cesionare fiind de 0,40 RON/acțiune. Prejudiciul pe care recurentul-reclamant îl pretinde în cauza de față constă în diferența dintre suma de 7.575.186 RON pentru care i s-a emis titlu de despăgubire și suma de 5.786.549 RON la care a fost posibilă valorificarea acțiunilor la data de 21 august 2011, întrucât, de la momentul emiterii titlului de conversie și până la intrarea efectivă în posesia acțiunilor, au trecut aproximativ două luni de zile, timp în care cotația pe bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea a scăzut de la 0,5263 RON până la 0,40 RON (cotație la care a vândut acțiunile).

Prin urmare, reclamantul a pretins că urmare a emiterii titlului de despăgubire pentru suma de 7.575.186 RON conform Deciziei nr. 9.789 din 26 mai 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmat de titlul de conversie - Decizia nr. 2.656 din 25 iulie 2011 emisă de A.N.R.P., în baza opțiunii sale, pentru un număr de 14.393.285 acțiuni la valoarea nominală de 0,5263 RON/acțiune, este titularul unei valori patrimoniale ce intră în domeniul de protecție al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

În litigiul de față, pretinde, în esență, astfel cum și instanțele de fond au reținut, că prin măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, intimatul Statul Român nu a asigurat funcționarea în timp util a Fondului Proprietatea și valorificarea acțiunilor sale acordate prin titlul de conversie la valoarea nominală de 0,5263 RON/acțiune, având în vedere că acțiunile la Fondul Proprietatea au fost vândute sub această valoare.

Or, în condițiile în care, în ceea ce-l privește pe recurent, procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost integral parcursă, fiindu-i emis titlul de despăgubire (ce încorpora creanța sa împotriva statului) și ulterior, titlul de conversie prin care a primit acțiuni la Fondul Proprietatea, în mod legal instanța de apel a constatat că recurentul și-a realizat integral dreptul de creanță la momentul la care a intrat în posesia titlului de conversie, așadar, a unui număr de 14.393,285 acțiuni la valoarea nominală de 0,5263 RON/acțiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire - 7.575.186 RON.

Ca atare, și obligația corelativă a statului s-a stins conform celor expres prevăzute de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "Realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietatea determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri." În consecință, recurentul nu poate afirma o "ingerință" în respectarea dreptului său de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, în condițiile în care acesta nu mai este titularul unei valori patrimoniale ce intră în domeniul de ocrotire al art. 1 din Protocolul nr. 1. Ulterior dobândirii acestor acțiuni de către cei îndreptățit, creșterea sau scăderea valorii acțiunilor ține de raportul dintre cerere și ofertă pe piața de capital, care, implicit comportă șanse de câștig, dar și riscuri de pierdere; în plus, valorificarea acestora pe piața bursieră nu mai antrenează raporturi juridice între recurent și Statul Român.

Mecanismul de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementat, în principal, prin Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005, regula fiind restituirea în natură, iar dacă restituirea în natură nu era posibilă, măsurile reparatorii se stabileau în echivalent; una dintre aceste măsuri de restituire în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 era și cea a despăgubirilor acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; aceste despăgubiri puteau consta în despăgubiri în numerar, în limita a 500.000 RON, conform O.U.G. nr. 81/2007 (dacă titularul opta pentru aceasta) ori în acțiuni la Fondul Proprietatea (integral sau diferența dintre valoarea despăgubirilor și plafonul valoric în limita sumei de 500.000 RON).

Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea și întârzierea listării la Bursa de Valori Mobiliare a acestuia au constituit cauzele a numeroase condamnări ale României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât echivalau cu neîndeplinirea de către autorități a obligației asumate de stat în sensul despăgubirii efective a celor îndreptățiți potrivit mecanismului adoptat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, acestea culminând cu pronunțarea Hotărârii-pilot Atanasiu, Poenaru și Solon din 12 octombrie 2010. Având în vedere că recurentul invocă garanțiile art. 1 Protocolul nr. 1 și se prevalează inclusiv de această cauză a Curții Europene, este util a se preciza că în parag.

180 - 183 din hotărâre, Curtea a concretizat posibile "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor, în contextul legislației din România privind retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorității locale competente prin care i se recunoaște părții interesate un drept la reparație ("interes patrimonial" apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1) constituie o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea și Marin și Gheorghe Rădulescu împotriva României, nr. 15.851/06, §§ 20 - 22, 27 mai 2010) - parag. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaște dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabilește reprezintă o ingerință, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009) - parag.

181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneș și alții împotriva României, nr. 25.862/03, parag. 46 - 47, 3 martie 2009). Astfel cum se poate constata, în oricare dintre aceste situații, "ingerința" este generată de neexecutarea obligației asumate de Stat prin adoptarea legislației în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de regimul anterior (în cauză, măsura alternativă a despăgubirii în condițiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005), sens în care în parag. 189, Curtea statuează că: "Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege", în timp ce în parag.

235 și 236, Curtea apreciază: "Refundamentarea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.

Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte." Urmare a obligațiilor stabilite în sarcina Statului Român prin procedura hotărârii-pilot, ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, act normativ care a făcut obiect de analiză a Curții Europene în Cauza Preda c. României din 29 aprilie 2014, Curtea conchizând în sensul caracterului eficient al acestui nou act normativ.

Privitor la noile mecanisme de restituire, Curtea Europeană nu a criticat Legea nr. 165/2013, considerând că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor se încadrează în marja de apreciere a Statului, raportată și la contextul economic al acestuia. Nu au fost aduse critici esențiale nici în privința modului de eșalonare instituit de lege, care poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, cât și de multitudinea de cereri. Totodată, prin Hotărârea din Cauza Preda c. României s-a arătat că, structural, noile reglementari apărute după procedura - pilot au un caracter efectiv și accesibil, și, în majoritatea cazurilor, nu sunt de natură să aducă încălcări ale dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată că, în antrenarea garanțiilor art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, recurentul susține ingerința ca fiind o inacțiune a autorităților în urgentarea listării la bursă a acțiunilor la Fondul Proprietatea, măsura care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acțiunilor la valoarea lor nominală, anume, cea din titlul de conversie - 0,5263 RON/acțiune. În mecanismul de aplicare a Convenției europene, a Protocoalelor sale adiționale ca și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătorului național nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părțile litigante.

În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție, deci a unei "ingerințe" din partea autorităților statului, în aplicarea Convenției, judecătorul național poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea celorlalte cerințe de evaluare ce decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) și care nu a trecut testul de proporționalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privința acelei persoane, un just echilibru între interesul general și cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenției.

Cu referire la dispozițiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurent în susținerea principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, Înalta Curte apreciază că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative; în privința susținerilor referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile. Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 0,5263 RON pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Astfel, în examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații identice sau similare. Recurentul-reclamant a susținut că dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu au avut un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susținerea este nefondată având în vedere că, în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa, în mod expres, întreaga procedură de valorificare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii lor, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitatea posesorilor acestor titluri (între care și recurentul), să opteze pentru conversia titlurilor de despăgubire ulterior listării acțiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei, posesorilor titlurilor de despăgubire, li s-a aplicat unul dintre modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale care, în opinia recurentului, nu ar avea legătură cu litigiul de față pentru a înlătura argumentele privind existența discriminării, acestea apar ca fiind nefondate, având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la problema de drept dezlegată de principiu în această decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă "instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", concluzia negativă fiind general valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu în care se solicită constatarea unei discriminări decurgând chiar din dispozițiile unei legi.

Nu este fondată nici susținerea recurentului referitoare la reținerea greșită a incidenței a deciziei în interesul Legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul Legii nr. 27/2011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește incidență în procesul în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă a statuat că "acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile." În speță, nu pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale, întrucât reclamantul a beneficiat de legile speciale de reparație și a urmat calea reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar atribuirea acțiunilor a fost realizată în condițiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor.

Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dată fiind similaritatea problemei de drept în discuție.

Nu în ultimul rând, așa cum s-a reținut prin raportul asupra admisibilității recursului, se observă că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost constantă în a decide că "la momentul emiterii acțiunilor în favoarea reclamanților, creanța deținută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată integral, și că mecanismul ulterior reprezintă o cu totul altă etapă, în cadrul căreia nu mai există un raport juridic între reclamanți și Statul Român; reclamanții și-au realizat drepturile care decurgeau din calitatea de acționari după regulile specifice acestei calități, vânzarea la bursă făcându-se după regulile pieței de investiții." Drept urmare, odată ce s-a constatat în mod legal de instanța de apel că în situația de fapt dedusă judecății dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate (cu referire specială la art. 18 7 din Titlul VII, normă în prezent abrogată - prin Legea nr. 165/2013), recurentul-reclamant neindicând în concret vreun alt text din conținutul acestui act normativ care sa garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere expresă, însăși valorificarea acțiunilor obținute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii și ofertei ce guvernează piața bursieră),

Înalta Curte va înlătura ca nefondate și motivele de recurs dezvoltate pe temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., dată fiind și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în cauze similare, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca vădit nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca vădit nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.D., prin mandatar D.C., având domiciliul procesual ales situat în București, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P., cu sediul procesual ales în sectorul 2, București împotriva Deciziei nr. 463A din 30 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2015. Procesat de GGC - N