ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1269/2015

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 06 noiembrie 2012 la Tribunalul București, reclamanta L.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.161.761 lei reprezentând prejudiciul cauzat din diferența dintre cotația maximă cu care s-ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București cantitatea de 3.314.583 acțiuni deținute la F.P.

(vândute pe piața nereglementată) și valoarea nominală la care au fost atribuite - 1 leu/acțiune, conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 3.314.583 lei conferită de Titlul de despăgubire nr. 1265 din 28 iunie 2007 - Titlul de Conversie nr. 60 din 17 ianuarie 2008 emise de Guvernul României, prin C.C.S.D.; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 3.314.583 lei, începând cu data de 28 iunie 2008 și până la momentul plății efective a sumei menționate și obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executării a hotărârii ce se va da în cauză.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2014, reclamanta și-a restrâns pretențiile deduse judecății la suma de 497.187 lei arătând că urmare a listării la bursă a SC R. SA și SC N. SA, cotația maximă a acțiunilor F.P. a atins valoare de 0,85 lei/acțiune. Prin sentința civilă nr. 641 din 05 mai 2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea restrânsă formulată de reclamanta L.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a obligat pârâtul la plata sumei de 497.187 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație și plata de daune moratorii în cuantum de 200 lei pe zi de întârziere și a respins ca neîntemeiate excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuală pasivă, invocate de pârât.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că Guvernul României - C.C.S.D. a emis Decizia nr. 1265/2007 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 3.814.583 lei care a fost valorificat în favoarea reclamantei prin Titlul de plată nr. 1901 din 05 noiembrie 2008 în cuantum de 500.000 lei și respectiv Titlul de conversie nr. 60 din 17 ianuarie 2008 prin acordarea unui număr de 3.314.583 de acțiuni la F.P., atribuite la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune. Tribunalul București a reținut că reclamanta a fost nevoită să înstrăineze prin intermediul pieței de capital nereglementate cele 3.314.583 de acțiuni ce i-au fost atribuite la F.P. prin emiterea Titlului de conversie nr. 60/2008, acțiunile fiind vândute la o valoare mai mică față de valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

Instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârât avându-se în vedere dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1 din O.G. nr. 81/2007. În cauza de față pârâtul Statul Româ, prin M.F.P. a fost chemat în judecată în mod nemijlocit și în nume propriu, așa încât nu s-ar putea susține că ar reveni calitatea procesuală pasivă A.N.R.P. ori C.C.S.D., ca emitente ale deciziei reprezentând titlul de despăgubire convertit în acțiuni la F.P., aceste instituții, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având ca atribuții legale doar efectuarea unor operațiuni administrative. Cea de a doua excepție invocată de pârât și anume de inadmisibilitate a acțiunii s-a apreciat, de asemenea a fi nefondată și a fost respinsă în raport de prevederile art. 6 din C.E.D.O.

care reglementează accesul liber la justiție al fiecărei persoane într-un stat de drept. Instanța a reținut faptul că, deși Legea nr. 10/2001 a prevăzut încă de la aplicare faptul că, în măsura în care restituirea în natură a imobilului obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, cu toate acestea reglementarea cadrului necesar pentru realizarea efectivă a despăgubirii notificatorilor imobilelor imposibil de restituit în natură a fost prevăzută abia prin Legea nr. 247/2005 prin înființarea unor instituții menite să transpună în practică măsurile reparatorii prin echivalent, una dintre acestea fiind și F.P.. Tribunalul a constatat că dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost modificate prin O.U.G.

nr. 81/2007 în vederea accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, însă procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacționare la Bursa de Valori București, a acțiunilor societăților ce făceau parte din portofoliul de acțiuni al F.P. nu au fost finalizate în termenul legal. Tribunalul a considerat că, deși crearea pe plan legislativ a F.P. s-a realizat încă din luna decembrie 2005, listarea la bursă a acestui fond s-a realizat de la data de 25 ianuarie 2011, fiind astfel evidentă culpa Statului Român pentru nefinalizarea în termenul stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca F.P.

să poată fi listat la bursă. Statul Român a stabilit în mod unilateral și artificial că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului F.P. va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului F.P.. Tribunalul a reținut, așa după cum se arată în raportul de expertiză contabilă depus la dosarul cauzei, în anii 2009 - 2010 Statul Român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu/acțiune. Răspunzând obiectivelor fixate, expertul desemnat concluzionează în sensul că neinițierea conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007 a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor. Tribunalul a constatat că, în cauza de față, reclamantul a invocat ca temei de drept răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ. și respectiv de art. 1357 din Noul C. civ. și care presupune îndeplinirea unor condiții și anume existența unei fapte ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăție, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre fapta respectivă și prejudiciul cauzat.

Tribunalul a considerat că sunt îndeplinite aceste elemente, fiind evidentă culpa pârâtului care nu a listat la bursă F.P. în cadrul termenelor imperative stabilite de lege, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării datorită culpei pârâtului care a ignorat principiile elementare ale funcționării pieței de capital acțiunile s-au tranzacționat cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul solicitând schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate. Prin Decizia civilă nr. 130/A din 09 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a A.N.A.F.

în declararea apelului și, a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva sentinței civile nr. 641 din 5 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 42670/3/2012, în contradictoriu cu intimata reclamantă L.M. A schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și a menținut dispozițiile privind soluționarea excepțiilor. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Excepțiile invocate de intimată, și anume, excepția lipsei calității de reprezentant a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului București, lipsa calității procesuale active a acestei instituții de a declara apel în cauză și lipsa calității procesuale pasive a A.N.A.F.

D.G.F.P. a Municipiului București, în sensul participației pasive în acest litigiu, au fost apreciate ca fiind neîntemeiate. Astfel, reclamantul a chemat în judecată Statul român, prin M.F.P., iar acest pârât a participat ca atare la judecata în primă instanță, astfel încât nu se poate invoca în cauză lipsa calității procesuale pasive a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului București, aceasta neavând calitatea de parte în prezentul proces, neputându-se discuta, în consecință, calitatea sa procesuală. Calea de atac a fost declarată în cauză de Statul român, prin M.F.P., parte chemată în judecată de către reclamant, astfel încât lipsa calității procesuale active a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului București de a declara apel în cauză nu poate fi reținută, calea de atac nefiind declarată de această persoană.

De asemenea, în cauză nu a fost reținută lipsa calității de reprezentant a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului București, mandatul de reprezentare decurgând din lege, A.N.A.F. D.G.F.P. având ca atribuție legală reprezentarea intereselor statului în fața instanțelor de judecată, astfel cum rezultă din art. 7 pct. 33 și art. 23 din H.G. nr. 520/2013. Excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii invocate ca motive de apel de către apelantul pârât au fost, de asemenea, apreciate a fi neîntemeiate, reclamantul chemând în judecată Statul român, prin M.F.P., considerând că acesta a săvârșit cu vinovăție, fapta ilicită, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, a cărei formulare nu este interzisă de lege.

În acest cadru procesual, astfel cum a fost fixat de reclamant, urmează a se stabili dacă sunt întrunite condițiile angajării răspunderii pârâtului chemat în judecată, problemă care ține de fondul raportului juridic dedus judecății. Prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul derogă de la general, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme în materie s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri și modalitatea de acordare a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun, respectiv a instituției răspunderii civile delictuale invocate în speță, ar echivala cu încălcarea principiului expus mai sus. O asemenea abordare nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției. În această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit alin. (6) și (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 , prin care prevederile legislației aplicabile în domeniul restituirii proprietăților au fost completate cu dispoziții care conduc la reguli de procedură clare și simplificate în ceea ce privește procedura administrativă de stabilire și acordare a acestora, pentru a se evita interpretările divergente ale autorităților implicate în procedura de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. În acest sens, prin art. 22 și următoarele din Legea nr. 165/2013 sunt stabilite regulile de urmat pentru stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii.

Dispozițiile legale, care stabilesc un mecanism unitar de despăgubire, aplicabil tuturor persoanelor aflate în situații similare, nu pot fi eludate, nefiind posibilă înlăturarea de la aplicare a prevederilor legii pentru unele persoane în defavoarea altora, prin stabilirea de instanță a unor alte despăgubiri în condițiile în care legea prevede mecanismul de urmat în acest sens. Astfel, legile menționate sunt destinate să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație, nefiind permisă eludarea sa în cauzele aflate pe rolul instanțelor. Procedura respectivă are scopul de a asigura, în mod nediscriminatoriu, accesul tuturor persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001, egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptățite putând fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege.

În acest sens, prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Instanțele de judecată nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți în punerea în executare a hotărârilor prin care Statul prin M.F.P.

este debitor, substituindu-se legiuitorului. În ceea ce privește mecanismul de acordare a despăgubirilor, opțiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acțiuni poate conduce atât la obținerea unui câștig, a unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acțiunilor, care nu ar fi fost supusă restituirii, cât și la suportarea unei pierderi iar Statul român nu are atribuția de a controla cotațiile la bursă, neputându-se reține o garanție din partea statului în obținerea unei anumite valori. În ceea ce privește dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în jurisprudența C.E.D.O.

a Drepturilor Omului s-a considerat că acesta instituie o cerință pentru modul de protejare și garantare a drepturilor recunoscute prin Convenție, în sensul posibilității analizei în fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat, înțeles ca un "recurs efectiv" în fața unei autorități naționale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.). Art. 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acțiuni în pretenții adresate direct instanței de judecată și nici măcar un temei al unui control de convenționalitate, în ceea ce privește eventuala neconformitate a unei norme naționale cu dispozițiile Convenției.

Din perspectiva exigențelor art. 13, este suficient că reglementarea actuală a legilor speciale de reparație a permis reclamantului recunoașterea unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., iar în ceea ce privește valorificarea titlului de despăgubire, nu este posibilă intervenția instanței de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv pe calea dreptului comun. Apelantul a invocat deficiențe ale sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sancționate în mod constant în jurisprudența C.E.D.O. a Drepturilor Omului, însă Curtea constată că judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate . Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot Maria Atanasiu, C.E.D.O.

a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne". Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O.

nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce Statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție, în acest sens fiind adoptată Legea nr. 165/2013.

Reținând că motivele de apel sunt întemeiate, relativ la aplicarea greșită a legii de către prima instanță, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta L.M., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică, arătând că, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea dată este insuficient motivată și lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 potrivit cărora creanțele asupra statului sunt garantate, dispoziții în considerarea cărora apreciază că titlul de despăgubire în cuantum de 3.314.583 lei lei emis de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea sa „incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate". Sunt invocate argumente, în considerarea cărora, recurenta apreciază că instanța de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obținut care are regim de creanța garantată asupra statului a fost obținut în baza legislației speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie, reglementat de C. civ.

Recurenta consideră greșită opinia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită. Susține atitudinea culpabila a pârâtului care a ignorant factorii de risc și termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca prețul acțiunilor F.P. să fie sub valoarea nominala de 1 leu/acțiune.

Susținând ideea potrivit căreia judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și are obligația de a : "asigură efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminență față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor", recurenta invocă faptul că, prin demersul său judiciar a vizat ca legislația speciala de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului, opinând că, instanța de apel ar fi trebuit să aplice în speță cu preeminență dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanța garantată, să fie înlăturată.

Se argumentează că solicitarea adresată instanței nu a vizat acordarea de despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susține faptul că nu poate fi acceptat faptul ca aplicarea legilor speciale de reparație, care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa F.P. în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acționar majoritar, ignorând astfel principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale.

Arată că legiuitorul nu a înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze despăgubirile întrucât procedeul ar fi contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziții privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eșalonarea plății acestora. Printr-o altă critică, se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia tegiversarea listării fondului la bursă ce a condus ca acțiunile F.P. să fie listate la o valoare nominala inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune nu ar fi imputabile Statului roman, întrucât nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursă.

Susține faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate și că statul a cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului F.P. să fie una și aceeași cu valoarea nominala unitara a respectivelor acțiuni. S-a arătat că de la momentul listării F.P. la bursă și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 lei/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire. Considera că Statul român, s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile și a stabilit în mod unilateral și eminamente artificial cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului F.P.

va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului. Apreciază că, în raport de demersul judiciar promovat, decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă speței întrucât se refera la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situația în care se încercă eludarea aplicabilității Legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, considerând, totodată, că instanța de apel a făcut referire greșită la cauza Atanasiu vs. România în raport de data emiterii titlului său de despăgubire nr. 1265 din 28 iunie 2007, moment la care hotărârea C.E.D.O. nu era pronunțată.

Arată că prin cererea adresată instanței a urmărit să-și valorifice integral creanța garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței, apreciind că debitorul obligației garantate nu poate pretinde inexistenta prejudiciului motivat de fluctuația pieței în domeniu și caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația că piața aferenta bunului respectiv este oscilantă. Nu înțelege să critice ori să combată legislația specială de reparație și nici nu solicită să se realizeze de către instanță o cenzură a acesteia, ci doar critică doar modul defectuos în care legislația specială a fost pusă în aplicare de către pârât, atât temporal cât și funcțional, motiv pentru care a fost silită să-și înstrăineze acțiunile pe piața gri, sens în care face trimitere la jurisprudența C.E.D.O.

Invocă nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva faptului că instanța de apel s-a limitat în soluționarea cauzei doar la anumite constatări, încălcând dispozițiile art. 425 din Noul C. proc. civ. care consacră imperativ obligația instanțelor de judecată de a motiva hotărârea și de a răspunde tuturor argumentelor părților, prin referiri la împrejurările de fapt și de drept invocate, la probatoriile ori rapoartele de expertiză extrajudiciare pe care părțile și-au fundamentat concluziile. Apreciază că hotărârea recurată nu este motivată în sensul de a reflecta preocuparea reală a instanței de apel de a înfăptui o analiză în concret a actelor și lucrărilor dosarului, procedeu contrar art. 6 din Convenția europeană.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului, ca nefondat și totodată menținerea hotărârii instanței de fond, ca temeinică și legală, făcând trimitere la normele de drept substanțial C. civ. din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011, dar și la dispozițiile din Noul C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Intimatul pârât, deși legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constat că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele considerentele: Examinând criticile subsumate motivului de nelegalitate, care vizează aplicarea și interpretarea greșită a legii, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate. Cu titlu preliminar, se observă că recurenta a înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

stipulează că „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

Totodată, în ceea ce privește determinarea legii de procedură aplicabilă, trebuie subliniat faptul că prin dispozițiile art. 24 și 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 legiuitorul a stipulat că "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare" și, respectiv, că "procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", dispozițiile art. 24 fiind reiterate prin cele înscrise în art. 3 din Legea nr. 76/2012, context în care litigiul va fi supus normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civil, recurenta reclamantă L.M.

a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greșită opinia instanței potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a Statului român. Critica este neîntemeiată întrucât, instanța de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condițiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, și anume, existența prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă.

În speță, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a F.P., solicitând despăgubiri de la Statul român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat. Din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanta s-a aflat în posesia titlul de despăgubire din 28 iunie 2007 emis de C.C.S.D. și titlul de conversie din 17 ianuarie 2008 emis de A.N.R.P.

și a titlului de plată din 05 noiembrie 2008 emis de A.N.R.P. În justificarea acțiunii sale, reclamanta L.M. a susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 leu pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a F.P.; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la F.P.

În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „(…) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „.incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate". Se observă că toate dispozițiile legale invocate privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilul preluat abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul care a fost proprietatea autorilor recurentei a fost evaluat prin titlul de despăgubire din 28 iunie 2007 al C.C.S.D.

Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu după cum a și precizat - procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului său întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de F.P. și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.” Însă, raportat la pretențiile reclamantei L.M.

nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă. În acest context al analizei, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ.

Astfel, recurenta - reclamantă, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, aceasta nu a indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.

În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanților: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P.”, Înalta Curte apreciază că recurenta avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor F.P.. Reclamanta și-a valorificat, prin intermediul pieței de capital nereglementate cele 3.314.583 de acțiuni dobândite în temeiul titlului de conversie nr. 60/2008 emis de A.N.R.P., fiind esențial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute de reclamantă, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a pieței (bursei de valori) pe care acestea se tranzacționează.

Cum însă valoarea acțiunilor la F.P. este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei - recurente care, devenind acționară, suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului Statul român, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acțiunilor F.P., Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susține recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 leu/acțiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedurii instituită prin același act normativ și în baza căreia reclamanta a intrat în posesia titlului de despăgubire. De aceea, n u se poate concluziona că principiului reparației integrale reclamă, cum eronat susține recurenta, “o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și ceea ce i se oferă”.

Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

În acest context instanța de apel a evocat hotărârea instanței europene pronunțată în cauza Atanasiu contra României, subliniind astfel în marja de apreciere lăsată statelor de a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale. Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, s-a prevăzut prin art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. După cum s-a arătat, recurenta - reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate, astfel încât în prezentul demers judiciar aceasta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005. Referitor la trimiterea recurentei la jurisprudența C.E.D.O. (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că F.P.

nu ar fi funcțional într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării F.P. a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor. Curtea nu a impus însă plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Cu referire la dispozițiile din Legea nr. 24/2000 care vizează normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susținerea principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative, iar în privința susținerilor referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Trimiterea la dispozițiile Legii nr. 165/2013 s-a realizat de către instanța de apel tocmai pentru a sublinia preocuparea statului român de a perfecționa legislația în materia restituirii proprietăților și de a realiza un cadru legislativ eficient pentru realizarea mecanismului de restituire ce i-a fost impus prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea europeană în cauza Maria Atanasiu. Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 leu pe acțiune, prin raportare (astfel cum se argumentează în acțiunea inițială) la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor F.P.

Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare, întrucât verificarea unei atare situații nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului egalității în fața legii. Recurenta - reclamantă a susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susținerea nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, menționa în mod expres întreaga procedură de valorificare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă. Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsește și recurenta, să opteze pentru conversie, ulterior listării acțiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

Referitor la susținerea recurentei potrivit căreia discriminarea ar avea drept cauză împrejurarea că nu a obținut plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că aceasta în calitate de deținătoare a acțiunilor, a decis momentul vânzării acțiunilor, astfel încât din perspectiva verificării legalității deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanță juridică circumstanțele personale invocate de recurentă, care a determinat-o să înstrăineze acțiunile conferite, anterior listării la bursă a acestora. Nu va fi primită nici susținerea recurentei referitoare la reținerea greșită a incidenței deciziei în interesul Legii nr. 27/2011.

Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește incidență în procesul în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă a statuat că “acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.” În speță, nu pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație și a urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acțiunilor fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor.

Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susține, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea problemei de drept în discuție. Reclamanta a invocat printr-un alt motiv de recurs dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care se referă la ipoteza în care „ hotărîrea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Dezvoltarea și argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esență, pe împrejurarea că motivarea instanței de apel, care a fundamentat soluția de admitere a apelului, nu face referire la acele împrejurări de fapt și de drept invocate în acțiune ori la rapoartele de expertiză extrajudiciare evocate în cauză, încălcând exigențele motivării din perspectiva normelor înscrise în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanța de apel conform art. 295 C. proc. civ. a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Într-adevăr, obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în soluția pronunțată, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților apare ca esențială din perspectiva dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile din litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Or, în cauză, Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat criticile formulate de pârâtă, apărările și susținerile părților în litigiu și a expus pe larg argumentele care au justificat soluția privind respingerea acțiunii în pretenții formulată de reclamanta L.M.

în contradictoriu cu pârâtul Statul roman, prin M.F.P. Așa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, iar verificarea temeiniciei și legalității soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de apelanta - pârâtă s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate. În același timp, este util a sublinia că decizia supusă controlului judiciar respectă exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția europeană atât timp cât, astfel cum s-a reținut mai sus, instanța de apel a realizat un examen propriu al criticilor invocate prin cererea de apel, dar și a apărărilor formulate în cauză, analizând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia asupra respectării garanțiiilor conferite de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cum acest motiv de modificare se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, Înalta Curte constată că reclamanta nu a dezvoltat critici care să permită încadrarea acestora în motivul de nelegalitate evocat, textul fiind invocat doar formal