ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1269/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1269/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 06

noiembrie 2012 la Tribunalul București, reclamanta L.M. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și a solicitat obligarea acestuia la plata

sumei de 1.161.761 lei reprezentând prejudiciul cauzat din diferența dintre

cotația maximă cu care s-ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București

cantitatea de 3.314.583 acțiuni deținute la F.P. (vândute pe piața

nereglementată) și valoarea nominală la care au fost atribuite - 1 leu/acțiune,

conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 3.314.583 lei

conferită de Titlul de despăgubire nr. 1265 din 28 iunie 2007 - Titlul de

Conversie nr. 60 din 17 ianuarie 2008 emise de Guvernul României, prin C.C.S.D.;

obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de

3.314.583 lei, începând cu data de 28 iunie 2008 și până la momentul plății

efective a sumei menționate și obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei

reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de

zile de la data rămânerii definitive și executării a hotărârii ce se va da în

cauză.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată

din data de 13 ianuarie 2014, reclamanta și-a restrâns pretențiile deduse

judecății la suma de 497.187 lei arătând că urmare a listării la bursă a SC R.

SA și SC N. SA, cotația maximă a acțiunilor F.P. a atins valoare de 0,85

lei/acțiune.

Prin sentința civilă nr. 641 din 05 mai 2014 Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea restrânsă formulată

de reclamanta L.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a

obligat pârâtul la plata sumei de 497.187 lei cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind

actualizarea cu indicele de inflație și plata de daune moratorii în cuantum de

200 lei pe zi de întârziere și a respins ca neîntemeiate excepțiile privind

inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuală pasivă, invocate de

pârât.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că

Guvernul României - C.C.S.D. a emis Decizia nr. 1265/2007 reprezentând titlul

de despăgubire în cuantum de 3.814.583 lei care a fost valorificat în favoarea

reclamantei prin Titlul de plată nr. 1901 din 05 noiembrie 2008 în cuantum de

500.000 lei și respectiv Titlul de conversie nr. 60 din 17 ianuarie 2008 prin

acordarea unui număr de 3.314.583 de acțiuni la F.P., atribuite la o valoare

nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune.

Tribunalul București a reținut că reclamanta a fost

nevoită să înstrăineze prin intermediul pieței de capital nereglementate cele

3.314.583 de acțiuni ce i-au fost atribuite la F.P. prin emiterea Titlului de

conversie nr. 60/2008, acțiunile fiind vândute la o valoare mai mică față de

valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

Instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de

calitate procesuală pasivă invocată de pârât avându-se în vedere dispozițiile art.

3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1 din

O.G. nr. 81/2007. În cauza de față pârâtul Statul Româ, prin M.F.P. a fost

chemat în judecată în mod nemijlocit și în nume propriu, așa încât nu s-ar

putea susține că ar reveni calitatea procesuală pasivă A.N.R.P. ori C.C.S.D.,

ca emitente ale deciziei reprezentând titlul de despăgubire convertit în

acțiuni la F.P., aceste instituții, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

având ca atribuții legale doar efectuarea unor operațiuni administrative. Cea

de a doua excepție invocată de pârât și anume de inadmisibilitate a acțiunii

s-a apreciat, de asemenea a fi nefondată și a fost respinsă în raport de

prevederile art. 6 din C.E.D.O. care reglementează accesul liber la justiție al

fiecărei persoane într-un stat de drept.

Instanța a reținut faptul că, deși Legea nr. 10/2001 a

prevăzut încă de la aplicare faptul că, în măsura în care restituirea în natură

a imobilului obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri

reparatorii prin echivalent, cu toate acestea reglementarea cadrului necesar

pentru realizarea efectivă a despăgubirii notificatorilor imobilelor imposibil

de restituit în natură a fost prevăzută abia prin Legea nr. 247/2005 prin

înființarea unor instituții menite să transpună în practică măsurile

reparatorii prin echivalent, una dintre acestea fiind și F.P..

Tribunalul a constatat că dispozițiile cuprinse în Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007 în

vederea accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, însă procedurile necesare pentru derularea de oferte

publice de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5% în vederea admiterii

la tranzacționare la Bursa de Valori București, a acțiunilor societăților ce

făceau parte din portofoliul de acțiuni al F.P. nu au fost finalizate în

termenul legal.

Tribunalul a considerat că, deși crearea pe plan legislativ

a F.P. s-a realizat încă din luna decembrie 2005, listarea la bursă a acestui

fond s-a realizat de la data de 25 ianuarie 2011, fiind astfel evidentă culpa

Statului Român pentru nefinalizarea în termenul stabilit de lege a măsurilor

necesare pentru ca F.P. să poată fi listat la bursă. Statul Român a stabilit în

mod unilateral și artificial că valoarea de tranzacționare pe bursă a

acțiunilor emitentului F.P. va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a

acțiunilor emitentului F.P..

Tribunalul a reținut, așa după cum se arată în raportul

de expertiză contabilă depus la dosarul cauzei, în anii 2009 - 2010 Statul

Român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor

fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu/acțiune. Răspunzând

obiectivelor fixate, expertul desemnat concluzionează în sensul că neinițierea

conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat

prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007 a procedurilor legale necesare pentru

inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare

pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale

prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor.

Tribunalul a constatat că, în cauza de față, reclamantul

a invocat ca temei de drept răspunderea civilă delictuală reglementată de art.

998 - 999 C. civ. și respectiv de art. 1357 din Noul C. civ. și care presupune

îndeplinirea unor condiții și anume existența unei fapte ilicite, săvârșirea

acesteia cu vinovăție, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate

dintre fapta respectivă și prejudiciul cauzat. Tribunalul a considerat că sunt

îndeplinite aceste elemente, fiind evidentă culpa pârâtului care nu a listat la

bursă F.P. în cadrul termenelor imperative stabilite de lege, nu a respectat

termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor

naționale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acționar majoritar,

iar ulterior listării datorită culpei pârâtului care a ignorat principiile

elementare ale funcționării pieței de capital acțiunile s-au tranzacționat cu

un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul

solicitând schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca

neîntemeiate.

Prin Decizia civilă nr.

130/A din 09 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins excepția lipsei calității de reprezentant a A.N.A.F. în declararea

apelului și, a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva sentinței civile nr. 641 din 5

mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul

nr. 42670/3/2012, în contradictoriu cu intimata reclamantă L.M.

A schimbat sentința

în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și a menținut dispozițiile

privind soluționarea excepțiilor.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Excepțiile invocate

de intimată, și anume, excepția lipsei calității de

reprezentant a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului București, lipsa calității

procesuale active a acestei instituții de a declara apel în cauză și lipsa

calității procesuale pasive a A.N.A.F. D.G.F.P. a Municipiului București, în

sensul participației pasive în acest litigiu, au fost apreciate ca fiind neîntemeiate.

Astfel, reclamantul a chemat în judecată Statul român, prin M.F.P., iar acest

pârât a participat ca atare la judecata în primă instanță, astfel încât nu se

poate invoca în cauză lipsa calității procesuale pasive a A.N.A.F. D.G.F.P. a

Municipiului București, aceasta neavând calitatea de parte în prezentul proces,

neputându-se discuta, în consecință, calitatea sa procesuală.

Calea de atac a fost

declarată în cauză de Statul român, prin M.F.P., parte chemată în judecată de

către reclamant, astfel încât lipsa calității procesuale active a A.N.A.F. D.G.F.P.

a Municipiului București de a declara apel în cauză nu poate fi reținută, calea

de atac nefiind declarată de această persoană.

De asemenea, în cauză

nu a fost reținută lipsa calității de reprezentant a A.N.A.F. D.G.F.P. a

Municipiului București, mandatul de reprezentare decurgând din lege, A.N.A.F.

D.G.F.P. având ca atribuție legală reprezentarea intereselor statului în fața

instanțelor de judecată, astfel cum rezultă din art. 7 pct. 33 și art. 23 din

H.G. nr. 520/2013.

Excepțiile lipsei

calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii invocate ca motive de

apel de către apelantul pârât au fost, de asemenea, apreciate a fi neîntemeiate,

reclamantul chemând în judecată Statul român, prin M.F.P., considerând că

acesta a săvârșit cu vinovăție, fapta ilicită, în cadrul unei acțiuni

întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, a cărei formulare nu este

interzisă de lege. În acest cadru procesual, astfel cum a fost fixat de

reclamant, urmează a se stabili dacă sunt întrunite condițiile angajării

răspunderii pârâtului chemat în judecată, problemă care ține de fondul raportului

juridic dedus judecății.

Prin Decizia în

interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că, în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul derogă de

la general, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială și că, atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme în materie s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri și modalitatea de acordare a acestora, este evident că

aplicarea dreptului comun, respectiv a instituției răspunderii civile

delictuale invocate în speță, ar echivala cu încălcarea principiului expus mai

sus.

O asemenea abordare

nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu

generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât

jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale

Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. În

acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând

libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate anterior ratificării Convenției.

În această materie,

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au

loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr.

10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se

cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit alin. (6) și (7) al textului de

lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul

sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, decizie pe care, partea nemulțumită de cuantumul despăgubirilor

acordate, o poate ataca în contencios administrativ.

Ulterior,

a fost adoptată Legea nr. 165/2013

, prin care

prevederile legislației aplicabile în domeniul restituirii proprietăților au

fost completate cu dispoziții care conduc la reguli de procedură clare și

simplificate în ceea ce privește procedura administrativă de stabilire și

acordare a acestora, pentru a se evita interpretările divergente ale

autorităților implicate în procedura de soluționare a cererilor formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001. În acest sens, prin art. 22 și următoarele din Legea

nr. 165/2013 sunt stabilite regulile de urmat pentru stabilirea și acordarea

măsurilor reparatorii.

Dispozițiile

legale, care stabilesc un mecanism unitar de despăgubire, aplicabil tuturor

persoanelor aflate în situații similare, nu pot fi eludate, nefiind posibilă

înlăturarea de la aplicare a prevederilor legii pentru unele persoane în

defavoarea altora, prin stabilirea de instanță a unor alte despăgubiri în

condițiile în care legea prevede mecanismul de urmat în acest sens.

Astfel, legile menționate sunt destinate să ofere un remediu

adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație, nefiind permisă

eludarea sa în cauzele aflate pe rolul instanțelor.

Procedura respectivă

are scopul de a asigura, în mod nediscriminatoriu, accesul tuturor persoanelor

îndreptățite la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001,

egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptățite putând fi

asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege.

În acest sens, prin Decizia

nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în

interesul legii s-a stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate

de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale,

inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Obligarea directă a

Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului

obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a

despăgubirilor stabilite. Instanțele de judecată nu pot institui mecanisme de

eficientizare a acestor plăți în punerea în executare a hotărârilor prin care

Statul prin M.F.P. este debitor, substituindu-se legiuitorului.

În ceea ce privește

mecanismul de acordare a despăgubirilor, opțiunea de conversie a titlurilor de

despăgubire în acțiuni poate conduce atât la obținerea unui câștig, a unei sume

mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acțiunilor, care nu ar fi

fost supusă restituirii, cât și la suportarea unei pierderi iar Statul român nu

are atribuția de a controla cotațiile la bursă, neputându-se reține o garanție

din partea statului în obținerea unei anumite valori.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, în jurisprudența C.E.D.O. a Drepturilor Omului s-a

considerat că acesta instituie o cerință pentru modul de protejare și garantare

a drepturilor recunoscute prin Convenție, în sensul posibilității analizei în

fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat, înțeles ca un

"recurs efectiv" în fața unei autorități naționale (cauzele Kudla împotriva

Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Art. 13 nu poate

reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acțiuni în pretenții

adresate direct instanței de judecată și nici măcar un temei al unui control de

convenționalitate, în ceea ce privește eventuala neconformitate a unei norme

naționale cu dispozițiile Convenției. Din perspectiva exigențelor art. 13, este

suficient că reglementarea actuală a legilor speciale de reparație a permis

reclamantului recunoașterea unui "bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., iar în ceea ce privește valorificarea titlului de

despăgubire, nu este posibilă intervenția instanței de judecată într-un alt

cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv pe calea dreptului comun.

Apelantul a invocat

deficiențe ale sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr.

247/2005, sancționate în mod constant în jurisprudența C.E.D.O. a Drepturilor

Omului, însă Curtea constată că judecătorul național nu poate înlătura o lege

sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice

legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate

.

Este important de subliniat că și în

hotărârea-pilot Maria Atanasiu, C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât

trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile

destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze

raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și

că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și

pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a

economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o

dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități

interne". Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale

dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt

să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil,

deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt

inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin

Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o

încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce Statul român a fost

obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii

instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a

drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu

cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție, în acest sens

fiind adoptată Legea nr. 165/2013.

Reținând că motivele

de apel sunt întemeiate, relativ la aplicarea greșită a legii de către

prima instanță, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel a admis

apelul declarat de pârât și a schimbat sentința în sensul că a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta L.M., criticând hotărârea atacată ca fiind

nelegală și netemeinică, arătând că, instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, hotărârea dată este insuficient motivată și

lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a nesocotit

dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin

Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 potrivit cărora creanțele asupra statului

sunt garantate, dispoziții în considerarea cărora apreciază că titlul de

despăgubire în cuantum de 3.314.583 lei lei emis de către Guvernul României

prin A.N.R.P. în favoarea sa „incorporează drepturile de creanța ale

deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor

acordate".

Sunt invocate

argumente, în considerarea cărora, recurenta apreciază că instanța de apel a

ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat atât în

cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel. Precizează că titlul

de despăgubire obținut care are regim de creanța garantată asupra statului a

fost obținut în baza legislației speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii

integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie,

reglementat de C. civ.

Recurenta consideră greșită

opinia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite

elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul

nu a săvârșit nicio faptă ilicită. Susține atitudinea culpabila a pârâtului

care a ignorant factorii de risc și termenele imperative prevăzute de

dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin O.U.G.

nr. 81/20079 care au condus ca prețul acțiunilor F.P. să fie sub valoarea

nominala de 1 leu/acțiune.

Susținând ideea

potrivit căreia judecătorul național este un prim judecător al Convenției

Europene a Drepturilor Omului și are obligația de a : "asigură efectul

deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminență față de orice altă

prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte

abrogarea acesteia de către legiuitor", recurenta invocă faptul că, prin

demersul său judiciar a vizat ca legislația speciala de reparație să fie

aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța

garantată asupra statului, opinând că, instanța de apel ar fi trebuit să aplice

în speță cu preeminență dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional

la C.E.D.O., pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său

de creanța garantată, să fie înlăturată.

Se argumentează că

solicitarea adresată instanței nu a vizat acordarea de despăgubiri

suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin

titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susține faptul

că nu poate fi acceptat faptul ca aplicarea legilor speciale de reparație,

care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea

că pârâtul nu a listat la bursa F.P. în termenul legal, nu a respectat

termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor

naționale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acționar majoritar,

ignorând astfel principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la

obținerea unor despăgubiri parțiale. Arată că legiuitorul nu a înțeles să

renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze

despăgubirile întrucât procedeul ar fi contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000,

privind normele de tehnică legislativă, dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013

care nu cuprinde dispoziții privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci

doar eșalonarea plății acestora.

Printr-o altă

critică, se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia

tegiversarea listării fondului la bursă ce a condus ca acțiunile F.P. să fie

listate la o valoare nominala inferioară celei preconizate de 1

leu/acțiune nu ar fi imputabile Statului roman, întrucât nu putea anticipa

evoluția valorii acțiunilor la bursă. Susține faptul că fluctuațiile pieței

bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate și că statul a

cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod

unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului F.P.

să fie una și aceeași cu valoarea nominala unitara a respectivelor

acțiuni. S-a arătat că de la momentul listării F.P. la bursă și până în

prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75

lei/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire. Considera

că Statul român, s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea

fondului la bursă timp de 5 ani de zile și a stabilit în mod unilateral și

eminamente artificial cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor

emitentului F.P. va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a

acțiunilor emitentului.

Apreciază că, în

raport de demersul judiciar promovat, decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu

este aplicabilă speței întrucât se refera la situația cererilor în justiție

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la

situația în care se încercă eludarea aplicabilității Legilor speciale de

reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, considerând, totodată, că instanța de apel

a făcut referire greșită la cauza Atanasiu vs. România în raport de data

emiterii titlului său de despăgubire nr. 1265 din 28 iunie 2007, moment la care

hotărârea C.E.D.O. nu era pronunțată.

Arată că prin cererea

adresată instanței a urmărit să-și valorifice integral creanța garantată

asupra statului, în cuantumul nominal al creanței, apreciind că debitorul

obligației garantate nu poate pretinde inexistenta prejudiciului motivat de fluctuația

pieței în domeniu și caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația

că piața aferenta bunului respectiv este oscilantă. Nu înțelege să

critice ori să combată legislația specială de reparație și nici nu solicită să

se realizeze de către instanță o cenzură a acesteia, ci doar critică doar

modul defectuos în care legislația specială a fost pusă în aplicare de

către pârât, atât temporal cât și funcțional, motiv pentru care a fost silită

să-și înstrăineze acțiunile pe piața gri, sens în care face trimitere la

jurisprudența C.E.D.O.

Invocă nelegalitatea

deciziei atacate și din perspectiva faptului că instanța de apel s-a

limitat în soluționarea cauzei doar la anumite constatări, încălcând

dispozițiile art. 425 din Noul C. proc. civ. care consacră imperativ

obligația instanțelor de judecată de a motiva hotărârea și de a răspunde

tuturor argumentelor părților, prin referiri la împrejurările de fapt și

de drept invocate, la probatoriile ori rapoartele de expertiză extrajudiciare pe

care părțile și-au fundamentat concluziile. Apreciază că hotărârea

recurată nu este motivată în sensul de a reflecta preocuparea reală a instanței

de apel de a înfăptui o analiză în concret a actelor și lucrărilor dosarului,

procedeu contrar art. 6 din Convenția europeană.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii

apelului, ca nefondat și totodată menținerea hotărârii instanței de fond, ca

temeinică și legală, făcând trimitere la normele de drept substanțial C. civ.

din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea

nr. 71/2011, dar și la dispozițiile din Noul C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de

plata taxei judiciare de timbru.

Intimatul pârât, deși

legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.

În faza procesuală a

recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art.

305 C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente

în cauză, Înalta Curte va constat că recursul nu este fondat, astfel că va fi

respins pentru următoarele considerentele:

Examinând criticile

subsumate motivului de nelegalitate, care vizează aplicarea și

interpretarea greșită a legii, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va constata că acestea nu sunt fondate.

Cu titlu preliminar,

se observă că recurenta a înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la

1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această

perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C.

civ. stipulează că „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică

tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după

intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa

în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și

efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în

vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din

căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din

raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din

raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea

în vigoare a C. civ.” Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile

legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută

la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a

unor texte de lege ce se succed în timp. Totodată, în ceea ce privește

determinarea legii de procedură aplicabilă, trebuie subliniat faptul că prin

dispozițiile art. 24 și 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 legiuitorul a

stipulat că "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai

proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în

vigoare" și, respectiv, că "procesele în curs de judecată, precum și

executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi",

dispozițiile art. 24 fiind reiterate prin cele înscrise în art. 3 din Legea nr.

76/2012, context în care litigiul va fi supus normelor înscrise în C. proc.

civ. de la 1865.

Invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civil, recurenta

reclamantă L.M. a

susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greșită

opinia instanței potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele

cumulative ale răspunderii delictuale a Statului român.

Critica este

neîntemeiată întrucât, instanța de apel în mod judicios a constatat

neîndeplinirea condițiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii

civile delictuale, și anume, existența prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi

determinat paguba pretinsă.

În speță, reclamanta

a solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile

delictuale a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat

de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea

listării la bursă a F.P., solicitând despăgubiri de la Statul român întrucât la

data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea au avut o

valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de

despăgubiri pentru imobilul naționalizat.

Din situația de

fapt reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanta s-a aflat în

posesia titlul de despăgubire din 28 iunie 2007 emis de C.C.S.D. și titlul de

conversie din 17 ianuarie 2008 emis de A.N.R.P. și a titlului de plată din 05

noiembrie 2008 emis de A.N.R.P. În justificarea acțiunii sale, reclamanta L.M. a

susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul

convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1

leu pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la

dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de

evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv;

principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care

au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la

bursă a F.P.; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi

dus la scăderea valorii acțiunilor la F.P.

În ceea ce

privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenta a invocat

greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea

creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora

„(…) persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea

de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare", susținând și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b)

din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din

O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „.incorporează

drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător

despăgubirilor acordate".

Se observă că toate

dispozițiile legale invocate privesc momentul stabilirii despăgubirilor

datorate pentru imobilul preluat abuziv care coincide cu emiterea titlului de

despăgubire, când imobilul care a fost proprietatea autorilor recurentei a fost

evaluat prin titlul de despăgubire din 28 iunie 2007 al C.C.S.D. Reclamanta nu

a contestat în cadrul prezentului litigiu după cum a și precizat - procedura de

acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de

lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci a reclamat

modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus

la diminuarea patrimoniului său întrucât măsurile acordate nu au fost efective,

ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit

art.

3 lit.

a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui

titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele

și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate

potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în

acțiuni emise de F.P. și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori

a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de

plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.”

Însă, raportat la

pretențiile reclamantei L.M. nu se pune problema încălcării dispozițiilor

privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu

privește

titlul

de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra

Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia

despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a

fost stinsă.

În acest context al

analizei, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act

normativ.

Astfel, recurenta -

reclamantă, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de

măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul

politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu

beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale

jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă

procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, aceasta nu a

indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la

momentul primei listări la bursă, acțiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.

În condițiile în care

potrivit dispozițiilor art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite

reclamanților: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la

data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință

de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P.”, Înalta Curte apreciază că recurenta

avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării

la bursă a acțiunilor F.P..

Reclamanta și-a

valorificat, prin intermediul pieței de capital nereglementate cele 3.314.583

de acțiuni dobândite în temeiul titlului de conversie nr. 60/2008 emis de A.N.R.P.,

fiind esențial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de

natura acțiunilor deținute de reclamantă, variază continuu, atât în sensul

diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a pieței (bursei

de valori) pe care acestea se tranzacționează. Cum însă valoarea

acțiunilor la F.P. este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul

propriei alegeri a reclamantei - recurente care, devenind acționară, suportă

consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața

bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina

pârâtului Statul român, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după

cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale,

care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește

solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la

bursă a acțiunilor F.P., Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susține

recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni),

trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen

determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea

de 1 leu/acțiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedurii instituită

prin același act normativ și în baza căreia reclamanta a intrat în

posesia titlului de despăgubire. De aceea, n

u se poate concluziona că principiului

reparației integrale reclamă, cum eronat susține recurenta, “o echivalență

valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și

ceea ce i se oferă”.

Deși nu se poate

contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda

persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut

și în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând

libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să

restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția

nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții. În acest context instanța de apel a evocat

hotărârea instanței europene pronunțată în cauza Atanasiu contra

României, subliniind astfel în marja de apreciere lăsată statelor de a alege

măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale. Or, în

această materie Statul român a decis că restituirea în natură și acordarea

măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de

Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de

modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura

măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de

stabilire și acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. 1 pct. 1

referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii

prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca,

stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din

titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau

societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta

poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar

după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. După cum s-a

arătat, recurenta - reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în

condițiile sus-menționate, astfel încât în prezentul demers judiciar aceasta nu

poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei

despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1

leu, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr.

247/2005.

Referitor la

trimiterea recurentei la jurisprudența C.E.D.O. (hotărâri din perioada

2006-2009) în care se reține că F.P. nu ar fi funcțional într-un mod

care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei

compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării F.P. a

fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a

acțiunilor. Curtea nu a impus însă plata de către stat a acțiunilor la valoarea

nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Cu referire la

dispozițiile din Legea nr. 24/2000 care vizează normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susținerea

principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării

despăgubirilor, instanța reține că sunt nerelevante, întrucât acestea norme

generale vizează calitatea actelor normative, iar în privința susținerilor

referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că

acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din

perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile. Trimiterea la

dispozițiile Legii nr. 165/2013 s-a realizat de către instanța de

apel tocmai pentru a sublinia preocuparea statului român de a perfecționa

legislația în materia restituirii proprietăților și de a realiza

un cadru legislativ eficient pentru realizarea mecanismului de restituire ce

i-a fost impus prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea europeană în

cauza Maria Atanasiu.

Nefondate sunt

și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului

nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1

leu pe acțiune, prin raportare (astfel cum se argumentează în

acțiunea inițială) la situația persoanelor

care au optat pentru

conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor F.P.

Examinarea în concret

a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de

persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține

că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor

aflate în situații similare, întrucât verificarea unei atare situații nu se

poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor

similare și a încălcării principiului egalității în fața legii.

Recurenta -

reclamantă a susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de

vreme ce nu a avut un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării

conversiei. Susținerea nu este fondată având în vedere că în forma existentă la

data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu

modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres întreaga

procedură de valorificare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se

calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea

dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de

3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la

prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P., s-a dat

posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsește și

recurenta, să opteze pentru conversie, ulterior listării acțiunilor la bursă.

Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei i s-a

aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate

în aceste condiții existența vreunei discriminări.

Referitor la susținerea

recurentei potrivit căreia discriminarea ar avea drept cauză împrejurarea că nu

a obținut plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte

reține că aceasta în calitate de deținătoare a acțiunilor, a decis momentul

vânzării acțiunilor, astfel încât din perspectiva verificării legalității

deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanță juridică circumstanțele

personale invocate de recurentă, care a determinat-o să înstrăineze acțiunile

conferite, anterior listării la bursă a acestora.

Nu va fi primită nici

susținerea recurentei referitoare la reținerea greșită a incidenței deciziei în

interesul Legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv

cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în

alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea

specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia în interesul Legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect

intertemporal, își găsește incidență în procesul în curs de desfășurare, fiind

obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă a statuat

că “acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate

abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri

reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

statului roman, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile.”

În speță, nu pot fi

înlăturate dispozițiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile

speciale de reparație și a urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005,

atribuirea acțiunilor fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce

reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de

plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care

prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susține, fără a

încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept

decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în

concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele deciziei

în interesul Legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a

legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind

similitudinea problemei de drept în discuție.

Reclamanta a invocat

printr-un alt motiv de recurs dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. care se referă la ipoteza în care „ hotărîrea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii”.

Dezvoltarea și

argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esență, pe

împrejurarea că motivarea instanței de apel, care a fundamentat soluția de admitere

a apelului,

nu face referire la acele împrejurări de fapt și de drept invocate în

acțiune ori la rapoartele de expertiză extrajudiciare evocate în cauză,

încălcând exigențele motivării din perspectiva normelor înscrise în art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând acest motiv

de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că

instanța de apel conform art. 295 C. proc. civ. a verificat, în limitele

cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță.

Într-adevăr,

obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele

hotărârii date motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței în soluția pronunțată, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților apare ca esențială din perspectiva dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice

arbitrariu, să convingă părțile din litigiu de temeinicia și legalitatea unei

decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Or,

în cauză, Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat criticile formulate

de pârâtă, apărările și susținerile părților în litigiu și a expus pe larg

argumentele care au justificat soluția privind respingerea acțiunii în

pretenții formulată de reclamanta L.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul

roman, prin M.F.P. Așa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este

temeinic motivată, cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța

de apel la adoptarea soluției, iar verificarea temeiniciei și legalității

soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de apelanta - pârâtă

s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate. În

același timp, este util a sublinia că decizia supusă controlului judiciar

respectă exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția europeană atât timp cât, astfel

cum s-a reținut mai sus, instanța de apel a realizat un examen propriu al

criticilor invocate prin cererea de apel, dar și a apărărilor formulate în

cauză, analizând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse

verificării, modalitate în care se poate aprecia asupra respectării

garanțiiilor conferite de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Recurenta a mai

susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Cum

acest motiv de modificare se referă la greșita interpretare a naturii sau a

clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de

convenție sau act juridic material, Înalta Curte constată că reclamanta nu a

dezvoltat critici care să permită încadrarea acestora în motivul de

nelegalitate evocat, textul fiind invocat doar formal