ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3022/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3022/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

02 noiembrie 2011, reclamanta C.R.T., a chemat în judecată pârâtul Statul

Român, reprezentat prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 981.458 lei

reprezentând prejudiciul rezultat cu ocazia valorificării creanței garantate

asupra Statului în cuantum de 2.543.978 lei conform Titlului de despăgubire nr.

8997 din 28 octombrie 2010 emis de către Guvernul României prin C.C.S.D.; obligarea

pârâtului la emiterea unui număr de acțiuni la F.P. reprezentând echivalentul

sumei de 981.458 lei și la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esență, că a înstrăinat către F.P.

prin intermediul Bursei de Valori un număr de 1.562.520 acțiuni deținute

conform Titlului de conversie nr. 28 din 04 ianuarie 2011.

Astfel, prin aceste vânzări

a încasat din creanța garantată pe care o are în cuantum de 2.543.978 lei, doar

1.562.520 lei, rezultând o diferență de 981.458 lei.

În opinia

reclamantei, această situație a fost generată de pârâtul Statul Român, care

prin instituțiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul

inițial de 4 luni prevăzut de dispozițiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfășoare listarea la bursă a

F.P.

În consecință,

reclamanta a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Prin sentința civilă nr.

813 din 19 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

cererea formulată de reclamanta C.R.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român reprezentat prin M.F.P., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că potrivit Deciziei civile nr. 8997 din 28

octombrie 2010, C.C.S.D. a emis titlu de despăgubire în cuantum de 253.978.24

lei, in favoarea reclamantei C.R.T. Ulterior, în baza acestuia, prin Decizia nr.

28 din 04 ianuarie 2011 a A.N.R.P., s-a emis titlu de conversie în cuantum de

2.543.978.24 lei, reprezentând un număr total de 2.543.97 acțiuni, la o valoare

nominală de 1 lei pentru fiecare acțiune.

După cum a rezultat

din înscrisul aflat la fila 34 din dosar, la data de 26 ianuarie 2011,

reclamanta a vândut 1.453.978 de acțiuni, pentru suma de 926.358.48 lei, la

data de 27 ianuarie 2011 a vândut 250.000 acțiuni, obținând suma de 156.666.81

lei, iar la data de 18 februarie 2011 a mai vândut 840.000 acțiuni pentru suma

de 472.464.30 lei.

Tribunalul a reținut

că Statul Român nu și-a asumat obligația de a achita persoanelor îndreptățite

despăgubiri egale cu sumele menționate in titlu de despăgubire, ci măsurile

reparatorii urmau a fi realizate in condițiile prevăzute de Titlul VII al Legii

nr. 247/2005.

In această situație,

riscul privind diferența de valoare - dintre valoarea nominală si prețul de

tranzacționare, în plus sau în minus, trebuia să fie suportat de persoana

îndreptățită.

Constatând că nu este

îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu, instanța a apreciat că nu mai

este necesară analiza distinctă a celorlalte condiții ale răspunderii civile

delictuale, cererea de chemare in judecată impunându-se a fi respinsă, ca

neîntemeiată. In raport de soluția dată capătului de cerere principal, conform

principiului accesorium sequitur principale, a fost respinsă si cererea

accesorie de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta C.R.T., criticând-o pe motive de

nelegalitate și netemeinicie, respectiv instanța de fond a ignorat cadrul legal

intern referitor la stingerea creanțelor, făcând abstracție de împrejurarea că

reclamanta a cerut ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de

reparație să fie aplicat în litera și spiritul său, astfel ca să se obțină valorificarea

în mod integral, și nu parțial a dreptului său de creanță garantat asupra

statului. Instanța de fond s-a limitat la soluționarea cauzei, reținând anumite

constatări, unele total eronate, cu încălcarea dispozițiilor art. 261 C. proc.

civ., care consacră imperativ obligația instanțelor de judecată de a motiva

hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor părților prin raționamente logice.

Verificând

legalitatea și temeinicia sentinței apelate, în raport de criticile formulate

și de materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul

este nefondat și în baza art. 296 C. proc. civ. l-a respins pentru următoarele

considerente:

Prin cererea

introductivă de instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata

sumei de 981.458 lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării

creanței garantate asupra Statului Român în cuantum de 2.543.948 lei, obligarea

pârâtului la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii pentru fiecare

zi de întârziere.

La fila 31 din

dosarul de fond a fost depusă Decizia nr. 8997 din 28 octombrie 2010 emisă de C.C.S.D.,

prin care s-a emis titlul de despăgubire în baza Dispozițiilor nr. 2145/2005 și

nr. 2550/2009 emise de Primăria Municipiului Slatina.

Curtea a constatat că

instanța fondului a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 27/2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul

legii, obligatorie pentru instanțele naționale, a Deciziei Curții

Constituționale nr. 818/2008, a prevederilor art. 18

8

din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007,

reținând în mod corect că legiuitorul a pus la îndemână persoanelor interesate

acțiuni în instanță, fie în contencios administrativ, fie comerciale, pentru

remedierea deficiențelor legate de numărul acțiunilor primite de persoanele

îndreptățite și de valoarea acțiunii.

Reclamanta nu a

pretins nici prin cererea introductivă de instanță și nici prin motivele de

apel, că a promovat astfel de acțiuni care să constituie temei pentru

constatarea unei acțiuni ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală

în condițiile art. 998 - 999 C. civ. (invocate ca temei juridic al cererii

introductive de instanță), aplicabile în prezenta cauză în baza art. 3 din

Legea nr. 71/2011, în raport de data săvârșirii pretinsei fapte ilicite.

Cu privire la

nemotivarea sentinței instanței fondului, Curtea a arătat că potrivit art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă

„motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Dispozițiile legale

anterior citate reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării

hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și

coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția

ierarhic superioară și reprezentând o garanție împotriva arbitrariului pentru

părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor

de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea reprezintă

un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional,

întrucât hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză

a probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului - în condițiile art.

129 C. proc. civ., consecință a unor raționamente logice făcute de instanță.

În consecință, s-a

reținut că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art.

261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța fondului a expus în mod

corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a

răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin intermediul cererii

introductive de instanță formulată de reclamantă.

Aceasta întrucât

motivarea hotărârii judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat

la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul motivelor cererii, ci implică

examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare

și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea

soluției respective.

În cauză, problema de

drept invocată de reclamantă prin cererea sa privește principiul acoperirii

prejudiciului cauzat persoanelor îndreptățite prin valorificarea acțiunilor în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Or, din această

perspectivă, considerentele hotărârii apelate se circumscriu exigențelor legale

privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca

prin aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la

fiecare argument al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să

rezulte că a răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice, la toate

aspectele deduse judecății, împrejurare față de care o asemenea critică nu

poate fi primită.

Analiza cauzei din

perspectiva raportului lege generală - lege specială și a Deciziei nr. 27/2011

include, prin ea însăși, analiza principiului securității raporturilor

juridice, a respectării sau nerespectării dispozițiilor legilor speciale de

reparație la care această decizie se referă, precum și a jurisprudenței

C.E.D.O. în materie, în considerarea căreia a fost dată.

Faptul că instanța,

prin soluția pronunțată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei,

nefăcând referire expresă la jurisprudența anume indicată de aceasta, nu

semnifică o nepronunțare asupra cererii și nici o deficiență de motivare, motiv

pentru care această critică nu a fost reținută de Curte.

Apelanta, prin

motivele de apel, a solicitat aplicarea principiilor generale privitoare la stingerea

creanțelor, ignorând că în cauză se aplică regulile de valorificare prevăzute

în legile speciale.

Concursul de legi

trebuie soluționat în favoarea legii speciale, în baza principiului de drept

specialia generalibus derogant, potrivit cu care, în situația în care legea

generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea

unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de

la aplicare dreptul comun.

Prin Decizia nr. 27/2011,

instanța supremă a statuat cu caracter obligatoriu, în condițiile art. 329 C.

proc. civ., că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor

consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu

acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Art. 20 alin. (2)

invocat de apelantă prin motivele de apel stabilește că numai în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana

îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

valoarea de piață corespunzătoare întregului imobil, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare. Această normă trebuie interpretată

coroborat cu prevederile art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care

statornicind principiile de acordare a titlurilor de participare la fond, arătă

că ele sunt acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu

practica jurisdicțională internă și internațională având ca obiect cauze prin

care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de

Statul Român și neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate. Potrivit art.

3 coroborat cu art. 18

1

alin. (3) din Lege, reclamanta avea două

posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, respectiv să solicite

primirea exclusiv de acțiuni emise de F.P. sau să solicite primirea de titluri

de plată până la concurența despăgubirii totale acordate prin titluri sau

titlurile de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că instanța supremă a statuat că parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de

C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României

(parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa

în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în

mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea

de măsuri reparatorii. C.E.D.O. a reținut în cauza pilot că propunerea

guvernului de stabilire a unor termene constrângătoare în toate etapele

administrative ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului

de despăgubire și a apreciat ca exemple de bune practici „plafonarea

despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să

reprezinte, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele

foștilor proprietari și interesul general al colectivității”.

Pe de altă parte,

instanța supremă a arătat că motivul care a antrenat constatarea numeroaselor

violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român

nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor

îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că

soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că F.P.,

instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Apelanta a invocat

prin motivele de apel că creanțele garantate asupra Statului nu pot avea

ranguri diferite și discriminatorii, în funcție de anumiți factori aleatorii.

Reclamanta nu a adus nicio probă în sensul că persoanele care au înstrăinat

acțiunile lor anterior listării F.P. - 25 ianuarie 2011 au primit un procent

mai mare din cuantumul despăgubirilor evidențiate în titlu comparativ cu

apelanta, care, de altfel, nu a indicat prejudiciul ce i-a fost cauzat în

această situație.

În mod corect,

instanța fondului a reținut că nu sunt întrunite condițiile imperative pentru a

fi angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv: existența prejudiciului,

a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și

prejudiciu și existența culpei în comiterea faptei ilicite.

Apelanta nu a pretins

că realizarea conversiei în acțiuni a despăgubirilor stabilite prin Dispoziția nr.

8997/2010 a C.C.S.D. s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 18

8

din cap. V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, conform acestui text

„titlurile de despăgubire, respectiv titlurile de conversie depuse la A.N.R.P.,

începând cu ziua de luni a celei de-a treia săptămâni calendaristice ulterioare

expirării termenului de 60 de ședințe de tranzacționare se vor converti în

acțiuni emise de F.P. prin utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare

aferent ultimelor 60 de ședințe de tranzacționare, anterioare depunerii

titlurilor de despăgubire, respectiv titlurilor de conversie”, „depuse la A.N.R.P.,

în a doua săptămână calendaristică, ulterioară expirării termenului de 60 de

ședințe de tranzacționare care se vor converti în acțiuni emise de F.P., prin

utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare aferent primelor 60 de

ședințe de tranzacționare”.

În cauza pilot, C.E.D.O.

a arătat că autoritățile naționale rămân suverane în a alege măsurile generale

ce trebuie integrate în ordine juridică internă pentru a pune capăt

încălcărilor, fiind inadmisibil ca în prezenta cauză să se recunoască apelantei

alte drepturi decât cele consfințite în legea specială și să se instituie un

mecanism de despăgubire pe cale jurisprudențială care i-ar conferi

posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă

procedură decât cea instituită de legea specială.

Constatând că

apelanta prin criticile sale a ignorat scopul Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

așa cum a fost stabilit el prin art. 1, respectiv reglementarea surselor de

finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor ce nu pot fi

restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 și constatând că

au fost aplicate corect prevederile art. 998 - 999 C. civ., art. 18

8

cap. VII din Legea nr. 247/2005, Curtea, în condițiile art. 296 C. proc. civ.,

a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta C.R.T., solicitând admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și

modificarea, în tot, a sentinței prin admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecații, respectiv că hotărârea dată în speță este greșit

motivată iar, în subsidiar, este lipsită de temei legal ori dată cu aplicarea

greșită a legii.

Sub un prim aspect,

recurenta a arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. (a)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificat prin Titlul

I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M. Of., Partea I nr. 446 din 29

iunie 2007, prin raportare la dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție,

conform cărora “ (...) creanțele asupra statului sunt garantate”.

În susținere a mai

invocat dispozițiile art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082 și 1101 C. civ.

precum și prevederile art. 2, art. 5, art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a noului C. civ.

A susținut recurenta

că potrivit dispozițiilor legale menționate, titlul lor de despăgubire în

cuantum de 2 543 978 lei, “încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate” și că nicăieri în

cuprinsul legii speciale, nu se face vorbire de vreo încetare a răspunderii Statului

la momentul epuizării procedurii administrative, atâta timp cât dreptul de

creanță supus legislației comune în materie, nu a fost încasat în mod integral.

Mai mult, în titlul

de despăgubire nr. 8997 din 28 octombrie 2010 emis de Guvernul României prin A.N.R.P.,

suma de bani mai sus arătata este clar consemnată, creanța garantată asupra Statului

purtând deci asupra sumei de 2 543 978, 24 lei, iar nu asupra cantității de 2.543.

978 de acțiuni cu o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune la F.P.

Prin urmare, în

opinia recurentei, instanța de apel a respins cadrul legal intern referitor la

stingerea creanțelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii de apel prin

dispozițiile din dreptul comun în materie și pe care le apreciază aplicabile

cauzei, respectiv art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082, art. 1101 din

vechiul C. civ., art. 2, art. 5 și 9 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a noului C. civ., art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516,

art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 și art. 1536 din noul C. civ., toate

aceste dispoziții raportate la cele din normele speciale reglementate prin art.

3 lit. (a) din Titlul VII al Legea nr. 247/2005, cu cele ale art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează că: “.persoana îndreptățită

are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață

corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare”; pe de altă parte, nu au fost avute în

vedere dispozițiile art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

coroborate cu dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție.

Prin urmare,

recurenta apreciază că dacă temeiul legal prin care a obținut titlul de

despăgubire este reprezentat de legislația specială în domeniu, respectiv Legea

nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a

dreptului de creanță nu poate fi altul decât legislația dreptului comun.

A arătat în

continuare că inițierea conform art. 11 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale

necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare

de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5 % emise de S.C. R. SA și SC N.

SA și listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influențat

prețul de tranzacționare pe bursa acțiunilor emitentului F.P. care au urcat de

la 0,50 lei /acțiune la 0,85 lei/acțiune.

În mod greșit

instanța de apel a apreciat că, în temeiul art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului recurenta nu are posibilitatea exercitării “recursului în

convenționalitate”, cu toate că, “judecătorul național este un prim judecător

al Convenției Europeană a Drepturilor Omului și are obligația de a asigura

efectul deplin al nomelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă

prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte

abrogarea acesteia de către legiuitor”. În acest sens, invocă cauza Dumitru

contra României,criticând decizia recurată și din perspectiva în care curtea de

apel nu a făcut, prioritar, aplicare dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția europeană.

A susținut recurenta

că prin încălcarea dispozițiilor menționate a fost lipsită de aproximativ 20%

din cuantumul despăgubirilor cuvenite care, în conformitate cu legislația

menționată, trebuie acordată integral. De asemenea, susține că potrivit actelor

normative speciale incidente cauzei, nu este prevăzut niciun factor aleatoriu,

cum ar fi riscurile bursiere, așa cum a reținut instanța de fond, șanse de

câștig sau de pierderi, specifice contractelor de asigurare sau de prinsoare,

ci doar garanția că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului și

imposibil de restituit în natură, să fie restituite prin echivalent, la

valoarea de circulație și neplafonat.

Prin urmare, sunt

nefondate susținerile instanței de apel că listarea acțiunilor la F.P. la o

valoarea inferioară valorii preconizate de 1 leu/acțiune, se încadrează în

marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, neputând a fi imputabile

Statului Român, întrucât fluctuațiile bursiere pot fi preconizate prin analize

de specialitate, Statul Român deși cunoștea sau trebuia să cunoască această

împrejurare, a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere să revină în

sarcina foștilor proprietari. Reiese deci, că Statul Român s-a aflat într-o

vădită culpă prin tergiversarea listării F.P. la bursă timp de 5 ani, stabilind

în mod unilateral și artificial că valoarea de tranzacționare la bursă a acțiunilor

F.P. va fi egală cu valoarea nominală de 1 lei a acestora, or activul net este

un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiții și reprezintă suma

valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond din care se scad cheltuielile

curente ale fondului.

S-a arătat că din

dispozițiile legale sus-menționate rezultă că, prin promulgarea legilor

speciale de reparație - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 - Titlul VII,

Statul Român și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate

în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii

integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; acest principiu se regăsește și în

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea

procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Cu referire la

considerentele instanței de apel, recurenta apreciază că a fost ignorat

principiul de drept tempus regit actum întrucât la momentul emiterii Titlului

de despăgubire nr. 322/2007, cauza Atanasiu contra României din 12 octombrie 2010

încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, și pe cale de

consecință, recomandările C.E.D.O. nu puteau fi aplicate în luna mai 2010, când

a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire.

În situația în care

legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin

echivalent prevăzut de normele speciale arătate și să plafoneze în acest sens

despăgubirile acordate, în acest caz ar fi fost incidente dispozițiile art. 6

din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative.

A mai arătat

recurenta că, deși Statul Român nu a garantat în mod explicit că acțiunile la F.P.

se vor tranzacționa la o anumită valoare, acesta a garantat expressis verbis

prin dispozițiile art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că suma

de bani atestată în Titlul de despăgubire, are regim de creanță garantată

asupra Statului, conform dispozițiilor art. 44 din Constituție, aceeași

garanție fiind asumată și prin Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012 -

Secțiunea a II-a - pct. 1.3 alin. penultim.

În ceea ce privește

considerentele instanței de apel prin care s-a reținut inexistența

prejudiciului, având în vedere caracterul speculativ al bursei, recurenta a

arătat că este de notorietate că de la momentul listării F.P. la bursă 25

ianuarie 2011 și până în prezent cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost

doar de 0,75 lei/acțiune.

Printr-o altă

critică, recurenta a arătat că în ceea ce privește creanțele garantate asupra Statului,

acestea nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii și anume în cadrul

aplicării legilor speciale de reparație putând fi creanțe garantate asupra Statului

în mod integral și creanțe garantate asupra Statului doar parțial, în funcție

de anumiți factori aleatorii, respectiv momentul temporal al atribuirii

acțiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării la F.P. la bursă.

În continuare a făcut

ample referiri la jurisprudența Curții Europene, arâtând, în esență, că :“Fondul

Proprietetea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat

ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații” (cauza Katz împotriva

României din 20 ianuarie 2009), că “Proprietatea nu funcționează în prezent

într-un mod care să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri ”. (Cauza

Negoiță împotriva României Hotărârea din 25 ianuarie 2007). În cauza Penescu

contra României din 05 octombrie 2006, C.E.D.O. a constatat că Legea nr. 247/2005

nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea

efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele

naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de

persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare,

datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.

Recurenta a invocat

principiul preeminenței dreptului comunitar și a solicitat instanței de recurs

ca în temeiul acestuia, să facă aplicarea dispozițiilor art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca

privarea abuzivă de proprietate în limita diferenței dintre creanța garantată

asupra Statului și prețul efectiv obținut, să fie înlăturată.

În ceea ce privește aplicabilitatea

Deciziei nr. 27/2011 invocată de curtea de apel, apreciază că în mod greșit a

fost reținută incidența acesteia. Prin cererea dedusă judecății reclamanta nu a

contestat vreo decizie emisă în baza acestei legi de către entitatea

deținătoare pentru a fi incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Privitor la opțiunea

legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și

abuzurilor din regimul politic anterior, recurenta a menționat că nu contestă

aplicabilitatea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta a susținut

că, în cazul în care legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul

restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze în acest sens

despăgubirile acordate, ar fi devenit incidente dispozițiile art. 6 alin. (1), art.

21, art. 29, art. 59, și art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative.

Recurenta a combătut

susținerile instanței de apel, privitoare la jurisprudența din spețe similare,

arătând că deși nu erau irevocabile, potrivit dispozițiilor art. 376 alin. (1)

rap. la 269 alin. (1) și 377 alin. (1) pct. (1) C. proc. civ., hotărârile

judecătorești pe care le-au invocat sunt definitive și executorii.

Intimatul, legal

citat, nu a depus întâmpinare în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin.

(2) C. proc. civ., la cererea de recurs.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și

dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele care succed:

Deși recurenta a

arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poată fi

circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a

susținut, sub un prim aspect, că în speță au fost încălcate dispozițiile art. 3

lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, coroborate

cu art. 44 alin. (1) din Constituție, respectiv cu art. 20 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, republicată, și ale art. 4 lit. a) și b) din Titlul nr. VII al Legii nr.

247/2005, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituție.

Aceasta a arătat, în

esență, că nu a fost despăgubită integral, întrucât nu a obținut în urma

valorificării acțiunilor deținute la F.P., suma care reprezenta valoarea

nominală la care acestea le-au fost atribuite.

Conform

dispozițiilor art. 3 lit. a)

din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007:

„titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe

seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei

legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de

F.P. și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor

înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele

și condițiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi

vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod, cu titlu

oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al

succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția

transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută.

Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de

plasament colectiv (A.O.P.C.) și nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004

privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, și a reglementărilor

emise de C.N.V.M. în aplicarea acesteia.”

Art.

4 lit. a) și b) din

același act normativ, prevede că: „Principiile de acordare a titlurilor de participare

la fond sunt următoarele: a) acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în

raport cu practica jurisdicțională internă și internațională având ca obiect

cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv

de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform

prevederilor prezentei legi.”

Art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001,

republicată, are următorul conținut: „În cazul în care imobilul a fost vândut

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și

construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Dacă

persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea

încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de

piață a imobilului.”

Art. 44 alin. (1) din

Constituție, privitor la dreptul de proprietate privată stipulează că: „Dreptul

de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul

și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

Înalta Curte reține

că deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela

de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum

s-a reținut și în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. În

situația în care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile

confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie

implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât

posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la

care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această

materie, Statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special

în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit

art. 1 pct. 1 (referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de

evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va

proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de

analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au

fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Susținerile

recurentei privitoare la existența unei creanțe garantate asupra Statului, până

la concurența valorii nominale a acțiunilor atribuite ignoră faptul că art. 44 alin.

(1) din Constituție consacră cu caracter general garantarea acestui tip de

creanțe, în condițiile legii.

Or, în condițiile

legilor speciale de reparație, care exclud de la aplicare, conform principiului

specialia generalibus derogant, dispozițiile de drept comun cuprinse în C. civ.,

recurentei i s-a atribuit 2.543.978 acțiuni la F.P.

Ele au avut o valoare

nominală de 1 leu la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii,

fără a exista vreo dispoziție legală care să instituie obligativitatea ca la

momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acțiunile F.P.

să aibă valoarea de 1 leu.

Recurenta nu a

contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate; în prezentul

demers judiciar aceasta nu poate critica modalitatea în care la momentul

efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la

valoarea nominală de 1 leu.

Dispozițiile art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

nu constituie temeiuri de admitere a recursului, ele fiind aplicabile în

procedurile de determinare a întinderii dreptului la măsuri reparatorii,

proceduri care au fost finalizate.

Or, potrivit dispozițiilor

art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G.

nr. 81/2007, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în

numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate

potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în

acțiuni emise de F.P. și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori

a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de

plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.

Rezultă așadar că, în

condițiile legii speciale, recurenta se prevalează de o creanță asupra Statului

care putea fi valorificată fie prin conversia în acțiuni, fie prin conversia în

acțiuni și preschimbare contra titluri de plată, în limitele și condițiile

defipte de lege.

Recurenta a optat

pentru conversia în acțiuni, pe care le-a și valorificat prin cele trei

contracte de vânzare cumpărare de acțiuni, respectiv vânzarea a

1.453.978 de acțiuni

pentru suma de 926.358.48 lei, la data de 27 ianuarie 2011 a vândut 250.000

acțiuni, obținând suma de 156.666.81 lei, iar la data de 18 februarie 2011 a

mai vândut 840.000 acțiuni pentru suma de 472.464.30 lei.

Instanța mai reține

că, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri

reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic

anterior, respectiv dispozițiile art. 998-999 C. civ., aceasta solicită, în

fapt, recunoașterea drepturilor de care nu beneficiază conform legii speciale

și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în

alte condiții și în altă procedură decât cele cuprinse în legea specială.

Nici dispozițiile cuprinse

în Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012, nu sunt de natură să conducă la

admiterea recursului, având în vedere că, așa cum s-a arătat deja, creanțele

asupra Statului sunt garantate, dar în condițiile prevăzute de lege, condiții

despre care s-a făcut referire anterior.

Principiul restituirii

integrale invocat de recurentă este consacrat atât în Legea nr. 10/2001, cât și

în Legea nr. 247/2005, dar aplicabilitatea lui poate fi pusă în discuție în

procedurile de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii, moment care în

speță a fost depășit.

Dispozițiile art. 24

din Legea nr. 165/2013 nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile

în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Înalta Curte reține,

de asemenea, că nu este fondată critica prin care s-a susținut că instanța de

apel a ignorat dispozițiile C. civ. de la 1865, privitoare la stingerea

creanțelor, întrucât acestea sunt dispoziții de drept comun, care sunt

înlăturate de normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator.

De asemenea, nu sunt

aplicabile nici dispozițiile corespunzătoare din noul C. civ., care pe lângă

faptul că sunt norme cu caracter general, au intrat în vigoare ulterior

finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii și chiar a înstrăinării

acțiunilor.

În ceea ce privește

solicitarea de antrenare a răspunderii Statului pentru listarea cu întârziere

la bursă a acțiunilor F.P., Înalta Curte reține că ceea ce susține recurenta

(respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni) este real însă, Statul

nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici

nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 leu/acțiune.

Așadar nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1865.

În ceea ce privește

pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la

acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul

nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalității în față legii,

presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare.

Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate

face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare

și încălcarea principiului egalității în fața legii.

Recurenta a susținut

că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii.

Această susținere nu

este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului

de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze

valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea

dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de

3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la

prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P., s-a dat

posibilitate posesorilor de asemenea titluri să opteze pentru conversie

ulterior listării acțiunilor la bursă.

În consecință nu se

poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 16 din Constituție, și nici

cele ale art. 14 din Convenție.

Cu referire la

dispozițiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susținerea

principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării

despăgubirilor, instanța reține că sunt nerelevante, acestea norme generale

vizând calitatea actelor normative.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.R.T. împotriva Deciziei civile nr. 290/A

din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2014.