ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3022/2014

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 02 noiembrie 2011, reclamanta C.R.T., a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 981.458 lei reprezentând prejudiciul rezultat cu ocazia valorificării creanței garantate asupra Statului în cuantum de 2.543.978 lei conform Titlului de despăgubire nr. 8997 din 28 octombrie 2010 emis de către Guvernul României prin C.C.S.D.; obligarea pârâtului la emiterea unui număr de acțiuni la F.P. reprezentând echivalentul sumei de 981.458 lei și la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esență, că a înstrăinat către F.P. prin intermediul Bursei de Valori un număr de 1.562.520 acțiuni deținute conform Titlului de conversie nr. 28 din 04 ianuarie 2011. Astfel, prin aceste vânzări a încasat din creanța garantată pe care o are în cuantum de 2.543.978 lei, doar 1.562.520 lei, rezultând o diferență de 981.458 lei. În opinia reclamantei, această situație a fost generată de pârâtul Statul Român, care prin instituțiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul inițial de 4 luni prevăzut de dispozițiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfășoare listarea la bursă a F.P.

În consecință, reclamanta a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ. Prin sentința civilă nr. 813 din 19 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta C.R.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că potrivit Deciziei civile nr. 8997 din 28 octombrie 2010, C.C.S.D. a emis titlu de despăgubire în cuantum de 253.978.24 lei, in favoarea reclamantei C.R.T. Ulterior, în baza acestuia, prin Decizia nr. 28 din 04 ianuarie 2011 a A.N.R.P., s-a emis titlu de conversie în cuantum de 2.543.978.24 lei, reprezentând un număr total de 2.543.97 acțiuni, la o valoare nominală de 1 lei pentru fiecare acțiune.

După cum a rezultat din înscrisul aflat la fila 34 din dosar, la data de 26 ianuarie 2011, reclamanta a vândut 1.453.978 de acțiuni, pentru suma de 926.358.48 lei, la data de 27 ianuarie 2011 a vândut 250.000 acțiuni, obținând suma de 156.666.81 lei, iar la data de 18 februarie 2011 a mai vândut 840.000 acțiuni pentru suma de 472.464.30 lei. Tribunalul a reținut că Statul Român nu și-a asumat obligația de a achita persoanelor îndreptățite despăgubiri egale cu sumele menționate in titlu de despăgubire, ci măsurile reparatorii urmau a fi realizate in condițiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. In această situație, riscul privind diferența de valoare - dintre valoarea nominală si prețul de tranzacționare, în plus sau în minus, trebuia să fie suportat de persoana îndreptățită.

Constatând că nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu, instanța a apreciat că nu mai este necesară analiza distinctă a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, cererea de chemare in judecată impunându-se a fi respinsă, ca neîntemeiată. In raport de soluția dată capătului de cerere principal, conform principiului accesorium sequitur principale, a fost respinsă si cererea accesorie de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C.R.T., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv instanța de fond a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, făcând abstracție de împrejurarea că reclamanta a cerut ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicat în litera și spiritul său, astfel ca să se obțină valorificarea în mod integral, și nu parțial a dreptului său de creanță garantat asupra statului.

Instanța de fond s-a limitat la soluționarea cauzei, reținând anumite constatări, unele total eronate, cu încălcarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., care consacră imperativ obligația instanțelor de judecată de a motiva hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor părților prin raționamente logice. Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul este nefondat și în baza art. 296 C. proc. civ. l-a respins pentru următoarele considerente: Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 981.458 lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării creanței garantate asupra Statului Român în cuantum de 2.543.948 lei, obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere.

La fila 31 din dosarul de fond a fost depusă Decizia nr. 8997 din 28 octombrie 2010 emisă de C.C.S.D., prin care s-a emis titlul de despăgubire în baza Dispozițiilor nr. 2145/2005 și nr. 2550/2009 emise de Primăria Municipiului Slatina. Curtea a constatat că instanța fondului a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele naționale, a Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008, a prevederilor art. 18 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, reținând în mod corect că legiuitorul a pus la îndemână persoanelor interesate acțiuni în instanță, fie în contencios administrativ, fie comerciale, pentru remedierea deficiențelor legate de numărul acțiunilor primite de persoanele îndreptățite și de valoarea acțiunii.

Reclamanta nu a pretins nici prin cererea introductivă de instanță și nici prin motivele de apel, că a promovat astfel de acțiuni care să constituie temei pentru constatarea unei acțiuni ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală în condițiile art. 998 - 999 C. civ. (invocate ca temei juridic al cererii introductive de instanță), aplicabile în prezenta cauză în baza art. 3 din Legea nr. 71/2011, în raport de data săvârșirii pretinsei fapte ilicite. Cu privire la nemotivarea sentinței instanței fondului, Curtea a arătat că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Dispozițiile legale anterior citate reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și reprezentând o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate. Motivarea reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional, întrucât hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate în cauză, în scopul aflării adevărului - în condițiile art. 129 C. proc.

civ., consecință a unor raționamente logice făcute de instanță. În consecință, s-a reținut că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța fondului a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin intermediul cererii introductive de instanță formulată de reclamantă. Aceasta întrucât motivarea hotărârii judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul motivelor cererii, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective.

În cauză, problema de drept invocată de reclamantă prin cererea sa privește principiul acoperirii prejudiciului cauzat persoanelor îndreptățite prin valorificarea acțiunilor în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Or, din această perspectivă, considerentele hotărârii apelate se circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății, împrejurare față de care o asemenea critică nu poate fi primită.

Analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală - lege specială și a Deciziei nr. 27/2011 include, prin ea însăși, analiza principiului securității raporturilor juridice, a respectării sau nerespectării dispozițiilor legilor speciale de reparație la care această decizie se referă, precum și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie, în considerarea căreia a fost dată. Faptul că instanța, prin soluția pronunțată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, nefăcând referire expresă la jurisprudența anume indicată de aceasta, nu semnifică o nepronunțare asupra cererii și nici o deficiență de motivare, motiv pentru care această critică nu a fost reținută de Curte. Apelanta, prin motivele de apel, a solicitat aplicarea principiilor generale privitoare la stingerea creanțelor, ignorând că în cauză se aplică regulile de valorificare prevăzute în legile speciale.

Concursul de legi trebuie soluționat în favoarea legii speciale, în baza principiului de drept specialia generalibus derogant, potrivit cu care, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. Prin Decizia nr. 27/2011, instanța supremă a statuat cu caracter obligatoriu, în condițiile art. 329 C. proc. civ., că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Art. 20 alin. (2) invocat de apelantă prin motivele de apel stabilește că numai în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Această normă trebuie interpretată coroborat cu prevederile art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care statornicind principiile de acordare a titlurilor de participare la fond, arătă că ele sunt acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român și neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate.

Potrivit art. 3 coroborat cu art. 18 1 alin. (3) din Lege, reclamanta avea două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, respectiv să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de F.P. sau să solicite primirea de titluri de plată până la concurența despăgubirii totale acordate prin titluri sau titlurile de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că instanța supremă a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O.

ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. C.E.D.O. a reținut în cauza pilot că propunerea guvernului de stabilire a unor termene constrângătoare în toate etapele administrative ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire și a apreciat ca exemple de bune practici „plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității”.

Pe de altă parte, instanța supremă a arătat că motivul care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că F.P., instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Apelanta a invocat prin motivele de apel că creanțele garantate asupra Statului nu pot avea ranguri diferite și discriminatorii, în funcție de anumiți factori aleatorii.

Reclamanta nu a adus nicio probă în sensul că persoanele care au înstrăinat acțiunile lor anterior listării F.P. - 25 ianuarie 2011 au primit un procent mai mare din cuantumul despăgubirilor evidențiate în titlu comparativ cu apelanta, care, de altfel, nu a indicat prejudiciul ce i-a fost cauzat în această situație. În mod corect, instanța fondului a reținut că nu sunt întrunite condițiile imperative pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv: existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența culpei în comiterea faptei ilicite. Apelanta nu a pretins că realizarea conversiei în acțiuni a despăgubirilor stabilite prin Dispoziția nr. 8997/2010 a C.C.S.D.

s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 18 8 din cap. V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, conform acestui text „titlurile de despăgubire, respectiv titlurile de conversie depuse la A.N.R.P., începând cu ziua de luni a celei de-a treia săptămâni calendaristice ulterioare expirării termenului de 60 de ședințe de tranzacționare se vor converti în acțiuni emise de F.P. prin utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare aferent ultimelor 60 de ședințe de tranzacționare, anterioare depunerii titlurilor de despăgubire, respectiv titlurilor de conversie”, „depuse la A.N.R.P., în a doua săptămână calendaristică, ulterioară expirării termenului de 60 de ședințe de tranzacționare care se vor converti în acțiuni emise de F.P., prin utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare”.

În cauza pilot, C.E.D.O. a arătat că autoritățile naționale rămân suverane în a alege măsurile generale ce trebuie integrate în ordine juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor, fiind inadmisibil ca în prezenta cauză să se recunoască apelantei alte drepturi decât cele consfințite în legea specială și să se instituie un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudențială care i-ar conferi posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Constatând că apelanta prin criticile sale a ignorat scopul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost stabilit el prin art. 1, respectiv reglementarea surselor de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor ce nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 și constatând că au fost aplicate corect prevederile art. 998 - 999 C. civ., art. 18 8 cap. VII din Legea nr. 247/2005, Curtea, în condițiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.R.T., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și modificarea, în tot, a sentinței prin admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, respectiv că hotărârea dată în speță este greșit motivată iar, în subsidiar, este lipsită de temei legal ori dată cu aplicarea greșită a legii. Sub un prim aspect, recurenta a arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M. Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, prin raportare la dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție, conform cărora “ (...) creanțele asupra statului sunt garantate”.

În susținere a mai invocat dispozițiile art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082 și 1101 C. civ. precum și prevederile art. 2, art. 5, art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. A susținut recurenta că potrivit dispozițiilor legale menționate, titlul lor de despăgubire în cuantum de 2 543 978 lei, “încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate” și că nicăieri în cuprinsul legii speciale, nu se face vorbire de vreo încetare a răspunderii Statului la momentul epuizării procedurii administrative, atâta timp cât dreptul de creanță supus legislației comune în materie, nu a fost încasat în mod integral.

Mai mult, în titlul de despăgubire nr. 8997 din 28 octombrie 2010 emis de Guvernul României prin A.N.R.P., suma de bani mai sus arătata este clar consemnată, creanța garantată asupra Statului purtând deci asupra sumei de 2 543 978, 24 lei, iar nu asupra cantității de 2.543. 978 de acțiuni cu o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune la F.P.

Prin urmare, în opinia recurentei, instanța de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii de apel prin dispozițiile din dreptul comun în materie și pe care le apreciază aplicabile cauzei, respectiv art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082, art. 1101 din vechiul C. civ., art. 2, art. 5 și 9 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 și art. 1536 din noul C. civ., toate aceste dispoziții raportate la cele din normele speciale reglementate prin art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legea nr. 247/2005, cu cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează că: “.persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”; pe de altă parte, nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, coroborate cu dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție.

Prin urmare, recurenta apreciază că dacă temeiul legal prin care a obținut titlul de despăgubire este reprezentat de legislația specială în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanță nu poate fi altul decât legislația dreptului comun. A arătat în continuare că inițierea conform art. 11 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5 % emise de S.C. R. SA și SC N. SA și listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influențat prețul de tranzacționare pe bursa acțiunilor emitentului F.P.

care au urcat de la 0,50 lei /acțiune la 0,85 lei/acțiune. În mod greșit instanța de apel a apreciat că, în temeiul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului recurenta nu are posibilitatea exercitării “recursului în convenționalitate”, cu toate că, “judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europeană a Drepturilor Omului și are obligația de a asigura efectul deplin al nomelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor”. În acest sens, invocă cauza Dumitru contra României,criticând decizia recurată și din perspectiva în care curtea de apel nu a făcut, prioritar, aplicare dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

A susținut recurenta că prin încălcarea dispozițiilor menționate a fost lipsită de aproximativ 20% din cuantumul despăgubirilor cuvenite care, în conformitate cu legislația menționată, trebuie acordată integral. De asemenea, susține că potrivit actelor normative speciale incidente cauzei, nu este prevăzut niciun factor aleatoriu, cum ar fi riscurile bursiere, așa cum a reținut instanța de fond, șanse de câștig sau de pierderi, specifice contractelor de asigurare sau de prinsoare, ci doar garanția că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului și imposibil de restituit în natură, să fie restituite prin echivalent, la valoarea de circulație și neplafonat. Prin urmare, sunt nefondate susținerile instanței de apel că listarea acțiunilor la F.P.

la o valoarea inferioară valorii preconizate de 1 leu/acțiune, se încadrează în marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, neputând a fi imputabile Statului Român, întrucât fluctuațiile bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, Statul Român deși cunoștea sau trebuia să cunoască această împrejurare, a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere să revină în sarcina foștilor proprietari. Reiese deci, că Statul Român s-a aflat într-o vădită culpă prin tergiversarea listării F.P. la bursă timp de 5 ani, stabilind în mod unilateral și artificial că valoarea de tranzacționare la bursă a acțiunilor F.P. va fi egală cu valoarea nominală de 1 lei a acestora, or activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiții și reprezintă suma valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond din care se scad cheltuielile curente ale fondului.

S-a arătat că din dispozițiile legale sus-menționate rezultă că, prin promulgarea legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, Statul Român și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; acest principiu se regăsește și în dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Cu referire la considerentele instanței de apel, recurenta apreciază că a fost ignorat principiul de drept tempus regit actum întrucât la momentul emiterii Titlului de despăgubire nr. 322/2007, cauza Atanasiu contra României din 12 octombrie 2010 încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, și pe cale de consecință, recomandările C.E.D.O. nu puteau fi aplicate în luna mai 2010, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire. În situația în care legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele speciale arătate și să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în acest caz ar fi fost incidente dispozițiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

A mai arătat recurenta că, deși Statul Român nu a garantat în mod explicit că acțiunile la F.P. se vor tranzacționa la o anumită valoare, acesta a garantat expressis verbis prin dispozițiile art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că suma de bani atestată în Titlul de despăgubire, are regim de creanță garantată asupra Statului, conform dispozițiilor art. 44 din Constituție, aceeași garanție fiind asumată și prin Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012 - Secțiunea a II-a - pct. 1.3 alin. penultim. În ceea ce privește considerentele instanței de apel prin care s-a reținut inexistența prejudiciului, având în vedere caracterul speculativ al bursei, recurenta a arătat că este de notorietate că de la momentul listării F.P.

la bursă 25 ianuarie 2011 și până în prezent cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost doar de 0,75 lei/acțiune. Printr-o altă critică, recurenta a arătat că în ceea ce privește creanțele garantate asupra Statului, acestea nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii și anume în cadrul aplicării legilor speciale de reparație putând fi creanțe garantate asupra Statului în mod integral și creanțe garantate asupra Statului doar parțial, în funcție de anumiți factori aleatorii, respectiv momentul temporal al atribuirii acțiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării la F.P. la bursă.

În continuare a făcut ample referiri la jurisprudența Curții Europene, arâtând, în esență, că :“Fondul Proprietetea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații” (cauza Katz împotriva României din 20 ianuarie 2009), că “Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri ”. (Cauza Negoiță împotriva României Hotărârea din 25 ianuarie 2007). În cauza Penescu contra României din 05 octombrie 2006, C.E.D.O. a constatat că Legea nr. 247/2005 nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.

Recurenta a invocat principiul preeminenței dreptului comunitar și a solicitat instanței de recurs ca în temeiul acestuia, să facă aplicarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca privarea abuzivă de proprietate în limita diferenței dintre creanța garantată asupra Statului și prețul efectiv obținut, să fie înlăturată. În ceea ce privește aplicabilitatea Deciziei nr. 27/2011 invocată de curtea de apel, apreciază că în mod greșit a fost reținută incidența acesteia. Prin cererea dedusă judecății reclamanta nu a contestat vreo decizie emisă în baza acestei legi de către entitatea deținătoare pentru a fi incidente dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Privitor la opțiunea legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din regimul politic anterior, recurenta a menționat că nu contestă aplicabilitatea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Aceasta a susținut că, în cazul în care legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, ar fi devenit incidente dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 21, art. 29, art. 59, și art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative. Recurenta a combătut susținerile instanței de apel, privitoare la jurisprudența din spețe similare, arătând că deși nu erau irevocabile, potrivit dispozițiilor art. 376 alin. (1) rap.

la 269 alin. (1) și 377 alin. (1) pct. (1) C. proc. civ., hotărârile judecătorești pe care le-au invocat sunt definitive și executorii. Intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele care succed: Deși recurenta a arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poată fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susținut, sub un prim aspect, că în speță au fost încălcate dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituție, respectiv cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, și ale art. 4 lit. a) și b) din Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituție. Aceasta a arătat, în esență, că nu a fost despăgubită integral, întrucât nu a obținut în urma valorificării acțiunilor deținute la F.P., suma care reprezenta valoarea nominală la care acestea le-au fost atribuite. Conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G.

nr. 81/2007: „titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de F.P. și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al succesiunii.

Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (A.O.P.C.) și nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, și a reglementărilor emise de C.N.V.M.

în aplicarea acesteia.” Art. 4 lit. a) și b) din același act normativ, prevede că: „Principiile de acordare a titlurilor de participare la fond sunt următoarele: a) acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor prezentei legi.” Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, are următorul conținut: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului.” Art. 44 alin. (1) din Constituție, privitor la dreptul de proprietate privată stipulează că: „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.” Înalta Curte reține că deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. În situația în care Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, în această materie, Statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 (referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D. Susținerile recurentei privitoare la existența unei creanțe garantate asupra Statului, până la concurența valorii nominale a acțiunilor atribuite ignoră faptul că art. 44 alin. (1) din Constituție consacră cu caracter general garantarea acestui tip de creanțe, în condițiile legii.

Or, în condițiile legilor speciale de reparație, care exclud de la aplicare, conform principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile de drept comun cuprinse în C. civ., recurentei i s-a atribuit 2.543.978 acțiuni la F.P. Ele au avut o valoare nominală de 1 leu la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii, fără a exista vreo dispoziție legală care să instituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acțiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu. Recurenta nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate; în prezentul demers judiciar aceasta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu.

Dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu constituie temeiuri de admitere a recursului, ele fiind aplicabile în procedurile de determinare a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care au fost finalizate. Or, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de F.P.

și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. Rezultă așadar că, în condițiile legii speciale, recurenta se prevalează de o creanță asupra Statului care putea fi valorificată fie prin conversia în acțiuni, fie prin conversia în acțiuni și preschimbare contra titluri de plată, în limitele și condițiile defipte de lege. Recurenta a optat pentru conversia în acțiuni, pe care le-a și valorificat prin cele trei contracte de vânzare cumpărare de acțiuni, respectiv vânzarea a 1.453.978 de acțiuni pentru suma de 926.358.48 lei, la data de 27 ianuarie 2011 a vândut 250.000 acțiuni, obținând suma de 156.666.81 lei, iar la data de 18 februarie 2011 a mai vândut 840.000 acțiuni pentru suma de 472.464.30 lei.

Instanța mai reține că, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, respectiv dispozițiile art. 998-999 C. civ., aceasta solicită, în fapt, recunoașterea drepturilor de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele cuprinse în legea specială. Nici dispozițiile cuprinse în Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012, nu sunt de natură să conducă la admiterea recursului, având în vedere că, așa cum s-a arătat deja, creanțele asupra Statului sunt garantate, dar în condițiile prevăzute de lege, condiții despre care s-a făcut referire anterior.

Principiul restituirii integrale invocat de recurentă este consacrat atât în Legea nr. 10/2001, cât și în Legea nr. 247/2005, dar aplicabilitatea lui poate fi pusă în discuție în procedurile de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii, moment care în speță a fost depășit. Dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile. Înalta Curte reține, de asemenea, că nu este fondată critica prin care s-a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile C. civ. de la 1865, privitoare la stingerea creanțelor, întrucât acestea sunt dispoziții de drept comun, care sunt înlăturate de normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator.

De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile corespunzătoare din noul C. civ., care pe lângă faptul că sunt norme cu caracter general, au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii și chiar a înstrăinării acțiunilor. În ceea ce privește solicitarea de antrenare a răspunderii Statului pentru listarea cu întârziere la bursă a acțiunilor F.P., Înalta Curte reține că ceea ce susține recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni) este real însă, Statul nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 leu/acțiune. Așadar nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ.

de la 1865. În ceea ce privește pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalității în față legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare. Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și încălcarea principiului egalității în fața legii. Recurenta a susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii. Această susținere nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă. Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri să opteze pentru conversie ulterior listării acțiunilor la bursă. În consecință nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 16 din Constituție, și nici cele ale art. 14 din Convenție. Cu referire la dispozițiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susținerea principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt nerelevante, acestea norme generale vizând calitatea actelor normative.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.R.T. împotriva Deciziei civile nr. 290/A din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2014.