ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2323/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2323/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 12 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, sub nr. 12687/3/2012, reclamanta P.T.O. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a

solicitat obligarea pârâtului să îi remită o suma de bani reprezentând echivalentul

diferenței dintre cotația la bursa a cantității de 635823 acțiuni deținute la

SC F.P. și creanța garantată asupra statului în cuantum de 635823 lei conferita

de Titlul de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2008, convertit prin Titlul

de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emise de Guvernul României -

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar, în subsidiar, să se

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 635823 lei reprezentând

echivalentul creanței garantate asupra statului conferita de Titlul de

despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2008, sub condiția suspensivă ca

reclamanta să restituie pârâtului cantitatea de 635823 acțiuni deținute la SC

F.P.; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 635823

lei începând cu data de 25 septembrie 2008 și până la momentul plății efective

a sumei; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei cu titlu de daune

moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data

rămânerii definitive și executorii a hotărârii.

În

motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că împreună cu

alți moștenitori au urmat procedura prevăzută de Legea 10/2001, iar după o

întârziere culpabilă a autorităților a fost emisă dispoziția în baza Legii nr.

10/2001 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII al

Legii nr. 247/2005. Ulterior, Guvernul României - Comisia Centrală pentru

Stabilirea despăgubirilor a emis Decizia nr. 2932 din 25 septembrie 2008

reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 1907469 lei din care 635823

lei în favoarea reclamantei. Acest titlu de despăgubire a fost convertit în

favoarea reclamantei prin Titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008

emis de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor

într-un nr. de 635823 de acțiuni la F.P. la o valoare nominală de 1 leu pentru

fiecare acțiune.

S-a

mai arătat că, după listarea SC F.P. SA la Bursa de Valori, procedura de

conversie a titlurilor în acțiuni a fost suspendată timp de 5 ani, iar statul a

ales unilateral modul de plată, prejudiciind reclamanta prin obligarea de

valorificare a acțiunilor atribuite la valoarea de 1 leu/acțiune cu discount

semnificativ, fapt ce a condus la încasarea de către reclamantă doar la o parte

din creanță, respectiv 60% din cuantumul acesteia. Astfel, Statul Român, prin

instituțiile sale, nu a respectat termenul de 4 luni prevăzut de dispozițiile

art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia trebuia

să se desfășoare listarea la bursă a F.P., acesta din urmă fiind depășit cu 2

ani și 7 luni, iar ulterior, termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 7

alin. (1) din O.G. nr. 81/2007 a fost încălcat cu 11 luni, motiv pentru care

listarea la bursa a fost tergiversată aproape 5 ani de zile, ceea ce a făcut ca

unii dintre proprietari să-și vândă acțiunile pe piața gri la prețuri derizorii

cuprinse între 7 - 25%.

Prin

urmare, reclamanta a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale a pârâtului, care se face vinovat de tergiversarea listării la bursa

a F.P..

Acțiunile

emitentului F.P. s-au tranzacționat în cadrul bursei începând cu momentul

listării din 25 ianuarie 2011 și până în prezent la cotații cuprinse între

0,8170 lei/acțiune și 0,37 lei/acțiune, astfel că reclamanta nu a putut obține

suma de bani consemnată cu titlu de despăgubire, iar Statul Român a stabilit

unilateral și artificial cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a

acțiunilor F.P. va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor

emise de acesta în condițiile în care este de notorietate că investitorii de

anvergură în cadrul oricărei burse sunt reprezentați de fondurile

instituționale internaționale de investiții, iar acestea au în vedere gradul de

risc autohton. Există astfel o legătură de cauzalitate între atitudinea

culpabilă a pârâtului, care prin omisiune a ignorat factorii de risc și nu a

respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, omisiuni care s-au concretizat printr-un prejudiciu

întrucât prețul acțiunilor F.P. a fost și este sub valoarea nominală de 1

leu/acțiune.

Nu

în ultimul rând, s-a arătat ca există o discriminare între creditorii care

și-au convertit titlurile de despăgubire până la 10 zile lucrătoare înainte de

prima ședință de tranzacționare a F.P., la valoarea nominală de 1 leu/acțiune

și ceilalți creditori care și-au valorificat titlul de conversie raportat la

prețul mediu ponderat de tranzacționare a acțiunilor, care au fost lipsiți

abuziv de proprietate.

În

drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe disp. art. 11, 20,

21 și 44 Constituție, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum și disp. art. 1

din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 6, 13 și 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, disp. art. 998, 999,

1073, 1075, 1082, 1091 și 1101 din vechiul C. civ., art. 2, 5 și 9 pct. 4 din

Legea nr. 71/2011, disp. art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516,

1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din Noul C. civ.

Pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a

invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității.

Prin

Sentința civilă nr. 1436 din 07 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a

III-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin

Sentința civilă nr. 7063 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a

constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Prin

Decizia nr. 5913 din 21 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Prin

Sentința civilă nr. 1409 din 24 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca

neîntemeiată și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta

P.T.O.

Pentru

a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive, că, potrivit disp. art. 3 lit. a) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificata prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr.

81/2007, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Cancelaria Primului

Ministru, prin Comisia Centrala pentru Stabilirea despăgubirilor, în numele și

pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate.

Pe

de altă parte, dispozițiile art. 3 pct. 81 din Hotărârea nr. 34/2009 privind

organizarea și funcționarea Ministerului de Finanțe stabilesc ca Ministerul

Finanțelor Publice reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații, în

fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă

nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în

acest scop un alt organ. Or, în cauza de față pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost chemat în judecată în mod nemijlocit și

în nume propriu pentru tergiversarea listării la bursă a F.P. și discriminarea

între creditorii care și-au convertit titlurile de despăgubire până la 10 zile

lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare a F.P., la valoarea

nominală de 1 leu/acțiune și ceilalți creditori care și-au valorificat titlul

de conversie raportat la prețul mediu ponderat de tranzacționare a acțiunilor,

astfel că nu se poate susține că răspunderea ar reveni Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților care are atribuții în emiterea titlului de

plata și de conversie, conform dispozițiilor Titlului VII din Legea nr.

247/2005, mai ales că nu se pune problema atacării actelor administrative emise

de aceste autorități în procedură administrativă.

Pe

fondul cauzei, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 2932 din 25 septembrie

2008 reprezentând titlul de despăgubire s-a propus acordarea de despăgubiri

totale în cuantum de 1907469 lei din care 635823 lei în favoarea reclamantei.

Acest titlu de despăgubire a fost convertit în favoarea reclamantei prin Titlul

de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emis de Guvernul României - Comisia

Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor într-un nr. de 635823 de acțiune la

F.P. la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune.

Prin

prezenta acțiune reclamanta solicită obligarea pârâtului să îi remită o suma de

bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității

de 635823 acțiuni deținute la S.C. F.P. și creanța garantată asupra statului în

cuantum de 635823 lei conferita de Titlul de despăgubire nr. 2932 din 25

septembrie 2008 convertit prin Titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie

2008 emise de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea

despăgubirilor.

Tribunalul

a reținut că răspunderea statului pentru prejudiciul provocat are ca temei

răspunderea delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.,

instanța având obligația să verifice dacă în cauză sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a unui

prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu,

precum și a vinovăției pârâtului.

Instanța

de fond a reținut că legiuitorul a instituit o procedură specială privind

regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, aceasta fiind Titlul VII din Legea nr. 247/2005, titlu ce reglementează

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv și prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia propunerea de

acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată. Astfel, în

cuprinsul Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura

administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi

restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001. În baza

deciziilor conținând titlul de despăgubire emise de către Comisia Centrală și a

opțiunilor persoanelor îndreptățite, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților va emite un titlu de conversie și/sau un titlu de plată,

potrivit dispozițiilor prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007.

Potrivit

art. 3 lit. h) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr.

81/2007, "titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama statului

român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra

statului român, de a primi în numerar o sumă maximă de 500.000 lei", iar

"titlurile de conversie sunt certificate emise de Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama Statului Român, care

încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român și

care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de F.P.

Titlurile de conversie nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau

transferate în orice alt mod cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția

dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor

de conversie cu excepția transmiterii ca urmare a succesiunii sunt lovite de

nulitate absolută. Titlurile de conversie nu sunt titluri de participare ale

AOPC și nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004, cu modificările și

completările ulterioare, și a reglementărilor emise de Comisia Națională a

Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia". Totodată sumele aferente

despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranșe, pe parcursul a doi ani,

calculați cu începere de la data emiterii titlului de plată, până la concurența

sumei de 500.000 lei, chiar dacă valoarea titlurilor de despăgubire depășește

această sumă. Sumele aferente despăgubirilor în numerar în cuantum de maxim

250.000 lei se vor plăti într-o singură tranșă.

Cu

privire, însă, la fapta ilicită a pârâtului, cauzatoare de prejudiciu în

accepțiunea reclamantei, tribunalul a constatat sub un prim aspect, că în

situația în care reclamanta aprecia prejudiciabilă Decizia nr. 1967 din 12

noiembrie 2008, avea posibilitatea contestării acesteia în condițiile Legii nr.

554/2004, mai ales că în conținutul deciziei se specifică expres că poate fi

atacata în contencios, însă reclamanta nu numai că nu a contestat această

decizie, dar a înțeles să-și însușească dispozițiile sale prin valorificarea

titlului de despăgubire, în acord cu dispozițiile art. 18

1

alin.

(2), capitolul VII din Legea nr. 245/2005, potrivit cu care titlurile de

despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din

modalitățile prevăzute în prezenta secțiune, respectiv să solicite acțiune la

F.P. sau să solicite primirea de titluri de plată, formulând chiar cerere de

opțiune.

Tribunalul

a apreciat că nu poate fi reținută o faptă culpabilă a pârâtului generatoare de

prejudicii reclamantei, câtă vreme Decizia de conversie a fost emisă în acord

cu dispozițiile legale, iar reclamanta nu a contestat-o. Se arată că situația

ivită după emiterea acestei decizii, în sensul listării la bursă a F.P., ar

putea reprezenta cel mult un prejudiciu eventual și nu unul cert, opțiunea

reclamantei în emiterea titlului de conversie fiind liberă, nefiind dovedită o

împrejurare prin care reclamanta a fost obligată a opta pentru despăgubiri în

acțiuni. Valoarea nominală a unei acțiuni, de 1 RON pe acțiune, a fost

stabilită prin Titlul de Conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008, iar

tribunalul a constatat că, în urma emiterii titlului de conversie a

despăgubirii în acțiuni la F.P., bunul reclamantei sub forma creanței s-a

convertit, cu respectarea legii din despăgubiri în acțiuni, iar din acest

moment valoarea bunului este supusa regulilor care guvernează evoluția pieței

bursiere.

Cum

valoarea acțiunilor la F.P., atât anterior, cât și ulterior listării acestuia

la Bursa de Valori este fluctuantă, valorificarea acestora este la aprecierea

exclusivă a reclamantei, care alege momentul pentru valorificarea acțiunilor

într-un mod cât mai profitabil pentru ea, astfel că lista cu evoluția prețului

pe acțiune nu poate reprezenta o dovadă efectivă a prejudiciului, după cum nici

valoarea la care a tranzacționat reclamanta, deoarece prețul acțiunilor putând

crește ulterior în timp chiar peste valoarea de 1 leu/acțiune. Mai mult,

reclamanta avea posibilitatea de a-și exprima opțiunea, chiar ulterior

tranzacționării la bursa de valori a acțiunilor F.P., când, potrivit

dispozițiilor art. 187 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel

cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, conversia se realiza în funcție

de prețul mediu ponderat de tranzacționare a acțiunilor, aferent primelor 60

ședințe de tranzacționare.

Astfel,

nu se poate susține că în acest caz, s-a creat o discriminare între diferitele

categorii de creditori, întrucât modalitatea de conversie este prevăzută de

lege, iar o dispoziție legală nu poate fi considerată discriminatorie.

Totodată, reclamanta nu-și poate invoca propria turpitudine, de a opta pentru

titlul de conversie și a alege să tranzacționeze la cotația acțiunilor

existenta pe piața bursei de valori la un moment dat pentru a solicita

diferența de preț sau, în subsidiar, acordarea de acțiune pentru aceasta

valoare.

Prin

urmare, nu se poate retine nici faptul că între pretinsa faptă ilicită privind

tergiversarea de către parat a listării acțiunilor la bursă și prejudiciul

suferit de reclamanți ca urmare a scăderii valorii de tranzacționare a unei

acțiune pe Bursa de Valori București, exista o legătură de cauzalitate,

deoarece reclamanții pot aștepta valorificarea acestor acțiuni la o cotație mai

ridicată, aceasta fiind fluctuantă. Faptul ca unii dintre proprietari au vândut

la prețuri derizorii pe o piață gri, așa cum o intitulează reclamanții, nu este

imputabil pârâtului, deoarece vânzarea la un preț mai mic sau mai mare decât

cel prevăzut în titlul de conversie, este alegerea exclusivă a reclamanților,

care, devenind acționari la F.P., suportă consecințele fluctuațiilor valorii

acțiunilor pe piața bursieră. Aceasta deoarece, potrivit jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, statului pârât trebuie să i se lase o marjă

largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale, urmare a aplicării legilor speciale de reparație.

În

situația existenței unei decizii administrative prin care s-a stabilit dreptul

de despăgubire, când părțile se pot prevala de existența unui "bun"

în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de

executare a valorii patrimoniale stabilite prin deciziei administrativă. Or,

mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție s-a realizat de statul pârât în condițiile

impuse de Legea nr. 247/2005, de dispozițiile căreia reclamantul a beneficiat.

Susținerile

reclamantei potrivit cărora stabilirea valorii unei acțiuni ulterior listării

la bursa de valori a F.P. sub valoarea nominală reprezintă o încălcare a art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

raportat la art. 14 din Convenție, determinată de fapta culpabilă a pârâtului

care nu a creat un sistem de despăgubire funcțional, au fost apreciate a fi

nefondate, deoarece, ulterior convertirii dreptului de creanță în despăgubiri

în acțiuni, reclamanta deține un bun cu privire la acestea în sensul normei

convenționale, a căror valorificare este supusă normelor specifice ce

reglementează piața bursieră, iar prin listarea F.P. pe bursă nu s-a creat un

regim diferențiat pentru persoane aflate în situații similare.

Constatând

că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și

că nu se poate reține în sarcina pârâtului o faptă ilicită cauzatoare de

prejudiciu, astfel cum este aceasta reglementată prin dispozițiile art. 998 -

999 C. civ., potrivit cu care cel ce cauzează altuia un prejudiciu prin fapta

sau greșeala sa este obligat a-l repara, tribunalul a respins capătul principal

și cel subsidiar, ca neîntemeiate.

Având

în vedere soluția dată cu privire la aceste capete ce cerere, tribunalul a

apreciat că și actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 635823 lei,

începând cu data de 26 septembrie 2008 și până la momentul plății efective a

sumei respective, nu este întemeiat, mai ales ca prin opțiunea exercitată de

reclamanta aceasta a ales să convertească titlul de despăgubiri în titlu de

conversie, devenind proprietara asupra acțiunilor deținute la F.P., motiv

pentru care nici cererea subsidiara nu este întemeiată. Cât privește capătul de

cerere privind acordarea sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii pentru

fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive

și executorii a hotărârii ce se va soluționa, este evident că soluția cu

privire la acest capăt de cerere este una care depinde de modul de soluționare

a capătului principal și cum acesta a fost respins, ca neîntemeiat, tribunalul

a reținut, pe cale de consecință, ca și acesta este neîntemeiat.

Împotriva

Sentinței civile nr. 1409/2014 a declarat apel reclamanta P.T.O., formulând

critici de nelegalitate și de netemeinicie.

Prin

Decizia nr. 211A din 15 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă a fost respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de

reclamanta P.T.O. împotriva Sentinței civile nr. 1409 din 24 octombrie 2014 a

Tribunalul București, secția a III-a civilă.

În

pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

Prin

acțiunea de față, reclamanta solicită angajarea răspunderii civile delictuale a

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pretinzând faptul

că prin fapta ilicită a acestuia, constând în tergiversarea listării la bursă a

F.P., pârâtul i-a creat un prejudiciu, costând în diferența dintre cotația la

bursă a cantității de 635.823 de acțiuni pe care le deținea la F.P. și creanța

garantată asupra statului în sumă de 635.823 lei, ce i-a fost conferită prin

emiterea Titlului de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2009 convertit în

Titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emis de C.C.S.D.

În

subsidiar, reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat să-i plătească

valoarea nominală a creanței, de 635.823 lei, sub condiția ca reclamanta să-i

restituie cele 635.823 de acțiuni, iar cu privire la suma de 635.823 lei

solicită să fie reactualizată cu indicele de inflație începând cu data de 25

septembrie 2008 până la momentul plății efective.

S-a

avut în vedere, în conformitate cu dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a Noului C. civ., că răspunderea civilă delictuală

este guvernată de legea în vigoare la data săvârșirii faptului pretins

prejudiciabil, motiv pentru care instanța de apel a constat că instanța de fond

s-a raportat corect, în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile

delictuale, la dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 în redactarea în

vigoare la momentul conversiei conform Titlului de conversie nr. 1967 din 12

noiembrie 2008.

Analizând

caracterul licit sau ilicit al faptei pretins a fi săvârșită de către pârât,

prin raportare la procedura specială privind regimul de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum a fost

reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul a ajuns la

concluzia că, în speță, nu se poate reține o faptă ilicită a pârâtului.

Prin

apelul promovat, apelanta-reclamantă reiterează susținerile formulate în fața

primei instanței, cu privire la întrunirea condițiilor răspunderii civile

delictuale, formulând atât critici cu privire la existența faptei ilicite, a

prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu,

cât și critici referitoare la vinovăția pârâtului.

Instanța

de apel a subliniat faptul că, în situația de menținere a soluției pronunțată

de tribunal ca urmare a constatării reținerii corecte a inexistenței faptei

ilicite a pârâtului, ținând cont de faptul că pentru angajarea răspunderii

civile delictuale este necesar a fi întrunite, în mod cumulativ, toate

condițiile enunțate, rezultă că analiza celorlalte critici, referitoare la

celelalte condiții pe lângă existența unei fapte ilicite, nu mai este necesară.

S-a

apreciat că tribunalul a reținut corect că, Statul Român, prin instituțiile

sale, a respectat prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar

împrejurarea că acțiunile F.P. au fost listate la bursă la o valoare nominală

inferioară celei preconizate la momentul emiterii titlului de conversie (1

leu/acțiune) nu poate fi imputată acestuia.

În

speță, pentru suma de 1.907.469 lei, ca urmare a opțiunii tuturor

moștenitorilor, înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților sub nr. 07703 din 10 noiembrie 2008 a fost eliberat titlul de

conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008, prin emiterea unui număr de

1.907.4689 de acțiuni, din care reclamanta a arătat în cuprinsul acțiunii

635.823 erau în favoarea sa.

Curtea

de Apel a reținut că valoarea nominală de 1 leu/acțiune a fost stabilită în

conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din Actul Constitutiv al F.P. și

potrivit art. 187 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin art. 26

din O.U.G. nr. 81/2007, potrivit căruia "procedura de conversie a

titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acțiuni emise

de F.P. va fi suspendată de la data înregistrării la C.N.V.M. a F.P. ca

societate de investiții de tip închis și până la data stabilită conform

prevederilor alin. (2) al prezentului articol; până la data suspendării,

conversia titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în

acțiuni emise de F.P. se va realiza la valoarea nominală", în coroborare

cu dispozițiile art. 3 lit. a) și art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Nu

au fost primite criticile apelantei potrivit cărora i s-ar fi încălcat dreptul

de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece creanța recunoscută împotriva

statului a fost realizată integral la data eliberării în favoarea reclamantei a

acțiunilor la F.P.. Într-adevăr, Titlul de despăgubire inițial emis (respectiv

Decizia nr. 2932 din 25 septembrie 2008 a C.C.S.D.) încorpora un drept de

creanță împotriva Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate la suma

de 2.407.469 lei. Însă, în cadrul procedurii de față, nu pot fi analizate acele

critici prin care apelanta supune atenției instanței de apel aplicabilitatea

unor dispoziții cuprinse în Legea nr. 10/2001 sau a unor principii reglementate

prin acest act normativ cu caracter special, deoarece au fost depășite fazele

administrativă, respectiv judiciară, reglementate de actul normativ.

În

consecință, Curtea de Apel a constat că, prin procedura conversiei reglementată

prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, reclamanta și-a realizat

creanța pe care o avea asupra debitorului Statul Român, care i-a emis un număr

egal de acțiuni la F.P., cu o valoare nominală de 1 leu/acțiune, condiția

legală stipulată de dispozițiile legale incidente fiind aceea ca reclamantei

să-i fie emise un număr de acțiuni de o valoare ce totalizează creanța

garantată prin Titlul de despăgubire. În acest sens, Curtea reține aplicarea

dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit

cărora "realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de F.P.

determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri."

Prin

urmare, dispozițiile legale invocate de către reclamantă în cuprinsul acțiunii

prevăd în mod expres că eliberarea acțiunilor reprezintă modalitatea de

stingere a creanțelor constatate prin titlurile de despăgubiri/de conversie. De

aceea, corect a reținut și tribunalul faptul că, prin eliberarea către

reclamantă a unui număr de acțiuni având o valoare ce totalizează creanța

constatată și garantată prin titlul de despăgubire, obligația statului a fost executată,

stinsă integral, fără să fie încălcat dreptul de proprietate al acesteia sau

dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007 sau alte

dispoziții legale.

În

ceea ce privește etapa ulterioară emiterii titlului de conversie, Curtea de

Apel a constat că tribunalul a apreciat corect că nu poate fi reținută o faptă

culpabilă a pârâtului Statul Român, deoarece de la acest moment intervin

regulile de tranzacționare la bursă. Creșterea sau scăderea valorii acțiunilor

ține de raportul dintre cerere și ofertă pe piața de capital, care, implicit

comportă șanse de câștig, dar și riscuri de pierdere.

Apelanta-reclamanta

a susținut că, din această perspectivă, prejudiciul său derivă din

nerespectarea termenelor imperative de către instituțiile statului și din

ignorarea factorilor de risc, ceea ce au condus la nefuncționalitatea F.P. și

la întârzierea listării la Bursa de Valori Mobiliare a acestuia.

Instanța

de apel a reținut că nefuncționalitatea F.P. și întârzierea listării acestuia

la bursă a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

Hotărârea-pilot Atanasiu, Poenaru și Solon din 12 octombrie 2010, în care, la

parag. 189, Curtea a statuat că: "Este în primul rând obligația

autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și

dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege",

iar la paragrafele 235 și 236, Curtea a arătat că "Refundamentarea totală

a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar

face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de

sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi,

ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o

perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să

păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul

general al colectivității.

Ținând

cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui

astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil,

autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului

Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă

pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte."

Prin

urmare, s-a reținut că, prin această hotărâre, Curtea Europeană a stabilit în

sarcina Statului român crearea unui mecanism adecvat pentru plata

despăgubirilor, prin instituirea de proceduri simplificate și eficiente, ceea

ce a echivalat cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, inclusiv cu "plata" despăgubirilor sub forma acțiunilor.

În

ceea ce privește solicitarea reclamantei ca instanța de apel să facă aplicarea

prioritară a dispozițiilor Convenției europene a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, Curtea de Apel a subliniat faptul că se impune a se

face o diferențiere între cauzele pe care reclamanții le consideră vătămătoare

pentru existența sau întinderea dreptului lor de proprietate, deoarece o pretinsă

vătămare ce ar reieși din modul de edictare a legii naționale nu poate fi

remediată de judecător, ci doar de legislativ (puterea legiuitoare),

judecătorului național revenindu-i sarcina doar de a aplica și de a interpreta

legea, iar nu a o modifica.

În

consecință, reținând că situația de fapt din speță respectă dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor) dar

și faptul că valorificarea acțiunilor obținute prin titlul de conversie,

întocmai la valoarea nominală, este supusă regulii cererii și ofertei ce

guvernează piața bursieră, Curtea de Apel a constat că instanța de fond corect

a reținut inexistența unei fapte ilicite în sarcina intimatului-pârât.

Instanța

de apel a înlăturat, ca nefondată, critica referitoare la insuficienta motivare

a hotărârii atacate. S-a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauza Albina c. României, hotărârea din 28 aprilie 2005,

cauza Vlasia Grigore Vasilescu c. României, hotărârea din 08 iunie 2006), potrivit

căreia noțiunea de proces echitabil presupune că o instanță internă, care nu a

motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși, în mod real problemele

esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui

argument al reclamantului. Această obligație presupune totuși ca partea

interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele

decisive pentru soluționarea procedurii în cauză. În consecință, motivarea

hotărârii judecătorești este un element al dreptului la un proces echitabil,

conform art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În

cauza Dekany c. României (cererea nr. 22011/03, hotărârea din 11 martie 2008)

Curtea Europeană a arătat că art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze

hotărârile, însă nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat la

fiecare argument. Întinderea obligației de a motiva variază în funcție de

natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei (cauza

Ruiz Torija c. Spaniei, hotărârea din 09 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A,

par. 29). De asemenea, în cauza Luka c. României (cererea nr. 34197/02,

hotărârea din 21 iulie 2009) Curtea Europeană a evidențiat că art. 6 parag. 1

din Convenție implică faptul că deciziile instanțelor trebuie să precizeze în

mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile

au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al

administrării justiției (Hirvisaari împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30,

27 septembrie 2001). Altfel spus, art. 6 îi atribuie instanței obligația de a

efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, cu

excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora și fără a fi înțeleasă

ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument.

Aplicând

jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului în prezenta cauză,

Curtea de Apel a constat că instanța de fond, prin sentința apelată, a apreciat

asupra relevanței argumentelor susținute de către reclamantă în susținerea

cererii de chemare în judecată și a dat un răspuns explicit acestora, în sensul

că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile necesare pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită condiția existenței unei

fapte ilicite în sarcina pârâtului.

Apreciind

apelul ca nefondat, Curtea de Apel a dispus respingerea acestuia în temeiul

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.,

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamanta P.T.O., în baza dispozițiilor art.

483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea dată este

insuficient motivată și lipsită de temei legal.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta P.T.O. a susținut că instanța de

apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la

dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora creanțele

asupra statului sunt garantate, dispoziții în considerarea cărora apreciază că

titlul de despăgubire în cuantum de 635.823 lei emise de către Guvernul

României prin A.N.R.P. în favoarea sa "incorporează drepturile de creanța

ale deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor

acordate", apreciind că legea specială de reparație garantează întocmai

obținerea despăgubirii nominale consemnată în titlul de despăgubire.

Sunt

invocate argumente, în considerarea cărora, recurenta apreciază că instanța de

apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat

atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel. Precizează

că titlul de despăgubire obținut care are regim de creanța garantată asupra

statului a fost obținut în baza legislației speciale, respectiv Legea nr.

10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent

stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în

materie reglementat de Codul civil.

Consideră

recurenta greșită opinia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi

întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul

că statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită. Susține că există o legătură de

cauzalitate între atitudinea culpabila a pârâtului pe de o parte, care a

ignorant factorii de risc menționați în cererea introductiva și totodată nu a

respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/20079 care au condus

ca prețul acțiunilor F.P. să fie sub valoarea nominala de 1 leu/acțiune.

Plecând

de la conținutul dispozițiilor înscrise în art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, recurenta P.T.O. a susținut ideea potrivit căreia

judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a

Drepturilor Omului și are obligația de a: "asigură efectul deplin al

normelor acesteia, asigurându-i preeminență față de orice altă prevedere

contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea

acesteia de către legiuitor" (hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului, pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României), recurenta

invocă faptul că, prin demersul său judiciar, nu a solicitat ca instanța de

judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze

aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea sa a

vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația speciala de reparație să

fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța

garantată asupra statului, opinând că, instanța de apel ar fi trebuit să

aplice, în speță, cu preeminență dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca astfel

privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanța garantată, să fie

înlăturată. Invocă faptul că, prin demersul judiciar, nu a solicitat ca

instanța de judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori

să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată recurenta că

solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația speciala

de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu

parțial, creanța garantată asupra statului.

În

continuare, sunt aduse argumente potrivit cărora solicitarea sa adresată

instanței nu a vizat acordarea de despăgubiri suplimentare, ci acordarea

valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire

primit în baza legilor de restituire. Susține faptul că este de neacceptat ca

aplicarea legilor speciale de reparative care consacră principiul restituirii

integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa F.P.

în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a

minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul F.P. la

care statul este acționar majoritar, ignorând astfel principiile funcționării

pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale și

plafonate. Arată că legiuitorul nu a înțeles să renunțe la principiul

restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze despăgubirile întrucât

procedeul ar fi contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de

tehnică legislativă, dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde

dispoziții privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eșalonarea

plății acestora. Arată că legislația specială de reparație, guvernată de

principiul restituirii integrale (chiar și în cazul Legi nr. 165/2013) nu se prevede

niciun factor aleatoriu, riscuri bursiere, șanse de câștig, riscuri de pierdere

specifice contractelor de prinsoare ori de asigurări, ci doar garanția că

bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului și imposibil de restituit în

natură, se vor restitui prin echivalent, la valoarea lor de circulație și

neplafonat, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4 lit. a) și

b din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul VII al

Legea nr. 247/2005 și art. 24 din Legea nr. 165/2013, totul raportat la

dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție.

Printr-o

altă critică, se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia

tergiversarea listării fondului la bursă timp de 5 ani ce a condus ca acțiunile

F.P. să fie listate la o valoare nominala inferioară celei preconizate de 1

leu/acțiune nu ar fi imputabile Statului român, întrucât nu putea anticipa

evoluția valorii acțiunilor la bursă. Susține faptul că fluctuațiile pieței

bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate și că statul a

cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod

unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului

F.P. să fie una și aceeași cu valoarea nominala unitara a respectivelor acțiuni.

S-a arătat că de la de la momentul listării F.P. la bursă, respectiv 25

ianuarie 2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a

fost de doar 0,75 lei/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de

despăgubire. Consideră că Statul Român, s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât

a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile și a stabilit în

mod unilateral și eminamente artificial cum că valoarea de tranzacționare pe

bursă a acțiunilor emitentului F.P. va fi una și aceeași cu valoarea nominală

unitară a acțiunilor emitentului.

Apreciază

că prin neonorarea integrală a titlului de despăgubire cu regim de creanță

garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natura

temporală, momentul emiterii acțiunilor FP - înainte ori după listarea F.P. la

bursa, s-ar vătăma la modul cel mai grav și securitatea raporturilor juridice,

așa precum se arată și în cauza Ștefănică și alții împotriva României.

Într-adevăr, ipoteza obținerii unui preț de 1 leu/acțiune ar fi putut fi reală

doar în cazul în care cotația acțiunilor emitentului FP s-ar fi apropiat măcar

într-o singură ședința de tranzacționare de cotația de 1 leu/acțiune. Însă, de

la momentul listării F.P. la bursa - 25 ianuarie 2011 și până în prezent,

cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 lei/acțiune (în

prezent 0,75 lei/acțiune), apreciind că faptele notorii nu trebuiesc

demonstrate.

Recurenta

P.T.O. invocă și o greșită interpretare a dispozițiilor art. 187 alin. (1) din

Legea nr. 247/2005, pentru că instanța de apel nu a reținut că această normă

i-a îngrădit dreptul de valorificare a titlului de despăgubire, în condițiile

în care a fost obligat să accepte valorificarea lui prin conversie în acțiuni

la F.P., conversie ce urma a avea loc la valoarea nominala a acțiunilor.

În

ce privește jurisprudența europeană, recurenta-reclamantă invocă

hotărârea-pilot Atanasiu și alții contra României, care a fost interpretată în

mod greșit și trunchiat de instanța de apel. În cazul supus judecății, curtea

de apel a invocat dispozițiile acestei hotărâri reținând că, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, prin pronunțarea acestei hotărâri, ar fi validat

dispozițiile legale interne în materie (Legea nr. 10/2001 și Legea nr.

247/2005), inclusiv "plata" despăgubirilor sub forma acțiunilor. Ceea

ce omite însă instanța de apel este cel mai important aspect și anume că prin

această hotărâre, instanța europeană a constatat faptul că F.P. este

nefuncțional, motiv pentru care a dispus obligarea Statul Român să instituie un

mecanism eficient de acordare a despăgubirilor.

Se

critică decizia instanței de apel întrucât s-a limitat în soluționarea cauzei

doar la anumite constatări, unele total eronate, fiind încălcată obligația

instanței de a motiva hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor părților, prin

raționamente logice. În cauză motivarea sentinței apelate, deși consistentă ca

volum, este lapidară în conținut, nefiind arătate într-o manieră completă și

lămuritoare considerentele pentru care cererea ar fi neîntemeiată, în raport de

toate argumentele de fapt și de drept invocate pe larg și care ar fi condus la

netemeinicia cererii.

Solicită

admiterea recursului, modificarea în tot a Deciziei civile nr. 289A din 30

iunie 2014 și admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, în

sensul admiterii acțiunii, făcând trimitere la normele de drept substanțial C.

civ. din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prin raportare

la Legea nr. 71/2011.

Intimatul

pârât, deși legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.

În

faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul

dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Analizând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale

incidente în cauză, Înalta Curte va constat că recursul nu este fondat, urmând

ca acesta să fie respins pentru următoarele considerentele:

Cu

titlu prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit normelor tranzitorii cuprinse

în art. 24 din noul C. proc. civ. (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind noul C. proc. civ.),

dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor

silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Prin urmare, având în vedere

data formulării cererii de chemare în judecată, 12 aprilie 2012, rezultă că

sunt aplicabile cererii pendinte dispozițiile vechiului C. proc. civ., urmând

ca încadrarea în drept și analiza motivelor de recurs să se realizeze din

perspectiva C. proc. civ. de la 1865.

Tot

cu caracter preliminar, Înalta Curte observă și împrejurarea că recurenta a

înțeles să invoce, în dezvoltarea motivelor de recurs, atât prevederi ale

Codului civil de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil stipulează că "(1) Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor

actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după

intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa

în vigoare. (2) Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor

viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a

acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie,

filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de

proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de

vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a

Codului civil." Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile

legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută

la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a

unor texte de lege ce se succed în timp.

În

ceea ce privește criticile care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de dispozițiile art. 306 alin.

(3) din același cod, Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate.

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul instanței de fond, reclamanta a solicitat

angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, pretinzând faptul că prin fapta ilicită a

acestuia, constând în tergiversarea listării la bursă a F.P., pârâtul i-a creat

un prejudiciu, costând în diferența dintre cotația la bursă a cantității de

635.823 de acțiuni pe care le deținea la F.P. și creanța garantată asupra

statului în sumă de 635.823 lei, ce i-a fost conferită prin emiterea Titlului

de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie 2009 convertit în Titlul de conversie

nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emis de C.C.S.D. În subsidiar, reclamanta a

solicitat ca pârâtul să fie obligat să-i plătească valoarea nominală a creanței,

de 635.823 lei, sub condiția ca reclamanta să-i restituie cele 635.823 de

acțiuni, iar cu privire la suma de 635.823 lei solicită să fie reactualizată cu

indicele de inflație începând cu data de 25 septembrie 2008 până la momentul

plății efective.

Din

ansamblul considerentelor hotărârilor pronunțate în cauză, rezultă că cererea a

fost evaluată pe temeiul solicitării de angajare a răspunderii civile

delictuale a Statului român în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor

stabilite prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

verificându-se, la situația de fapt dedusă judecății, respectarea dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanțiilor art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană, astfel cum reclamantul a

solicitat și în acord cu finalitate urmărită de acesta.

Reclamanta

P.T.O., în dezvoltarea criticilor de recurs, a susținut că instanța de apel a

nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum au fost modificate, apreciind greșită opinia instanței potrivit

căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii

delictuale a statului.

Astfel

cum rezultă din situația de fapt reținută de instanțele de fond, reclamanta

P.T.O. s-a aflat în posesia titlului de despăgubire nr. 2932 din 25 septembrie

2009 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, convertit prin

titlul de conversie nr. 1967 din 12 noiembrie 2008 emis de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recurenta

a susținut că în mod greșit s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru

a antrena răspunderea civile delictuale a pârâtului Statul Român, susținând că

fapta ilicită a pârâtului constă în tergiversarea listării la bursă a F.P.. S-a

argumentat că prejudiciul creat costă în diferența dintre cotația la bursă a

cantității de 635.823 de acțiuni pe care le deținea la F.P. și creanța

garantată asupra statului în sumă de 635.823 lei, ce i-a fost conferită prin

emiterea titlului de despăgubire, convertit în titlul de conversie nr. 1967 din

12 noiembrie 2008. S-a arătat, în esență, că instanța de apel, în mod nelegal,

nu a reținut că pârâtul a încălcat principiul restituirii integrale, raportat

la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a

despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul

nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să

le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a F.P.;

aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea

valorii acțiunilor la F.P.

În

ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenta a

invocat greșita aplicare a prevederilor Codului civil referitoare la stingerea

creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora

"(...) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren

și construcții, stabilită