ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 715/2015

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 01 noiembrie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 42203/3/2012, precizată sub aspectul câtimii pretențiilor la data de 17 decembrie 2013, reclamanții Ț.E.M. și Ț.L. au chemat în judecată Statul Roman prin M.F.P., solicitând: 1. Obligarea pârâtului la plata sumei de 2.539.082 lei, reprezentând prejudiciul cauzat de diferența între cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe B.V. București cantitatea de 16.927.217 acțiuni deținute la F.P.

(vândute pe piața nereglementată) și valoarea nominală la care le-au fost atribuite, de 1 leu/acțiune, conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 16.927.217 lei, creanță conferită de Titlul de despăgubire din 18 mai 2010 - Titlu de conversie din 23 iulie 2010 și respectiv din 23 iulie 2010 emise de Guvernul României prin C.C.S.D.; 2. Obligarea pârâtului statul roman la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 16.927.217 lei, începând cu data de 18 mai 2010 și până la momentul plății efective; 3. Obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând din a 30-a zi de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 2120 din 17 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 42203/3/2012, s-a respins cererea formulată de reclamanții Ț.E.M. și T.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca fiind neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 904 din data de 23 iulie 2010, în temeiul dispozițiilor Titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, din Legea nr. 247/2005, A.N.R.P. a emis, în favoarea reclamantului Ț.L., Titlu de Conversie în cuantum de 8.463.608,50 lei reprezentând un număr total de 8.463.609 acțiuni la o valoare nominala de I leu pentru fiecare acțiune.

În data de 28 iulie 2010, reclamantul Ț.L. cesionează un număr de 3.064.395 acțiuni, la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, către numitul M.B. Prețul cesiunii nu este precizat, fiind bifată rubrica „am cesionat la valoarea nominală, respectiv valoarea de achiziție, după caz, și nu am obținut profit, conform prevederilor codului fiscal.", mențiune pe care ambele părți ale actului de cesiune și-o asumă prin semnătură. În data de 30 iulie 2010, în aceleași condiții, reclamantul Ț.L. cesionează un număr de 1.399.214 acțiuni către numitul N.V.N. Din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că ar fi fost înstrăinate și restul de 4.000.000 de acțiuni. Prin Decizia nr. 905 din aceeași dată, A.N.R.P.

a emis în favoarea reclamantului Ț.E.M., Titlu de Conversie în cuantum de 8.463.608,50 lei reprezentând un număr total de 8.463.609 acțiuni la o valoare nominala de I leu pentru fiecare acțiune. În data de 28 iulie 2010 și reclamantul Ț.E.M. cesionează către M.B. un număr de 3.064.395 acțiuni, la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, restul de 5.399.214 acțiuni făcând obiectul unei alte cesiuni, către același M.B., în data de 17 august 2010. Nici în cazul acestor transferuri nu este precizat prețul cesiunii, fiind bifată aceeași rubrică „am cesionat la valoarea nominală, respectiv valoarea de achiziție, după caz, și nu am obținut profit, conform prevederilor codului fiscal.", mențiune pe care ambele părți ale actului de cesiune și-o asumă prin semnătură.

Invocând atât răspunderea contractuală cât și răspunderea delictuală a Statului Român, ambele forme ale răspunderii având drept cauză nerespectarea termenelor prevăzute de Titlul VII al Legea nr. 247/2005 pentru listarea la bursa a F.P. și ignorarea de către pârât, cu rea-credință, a unor principii elementare ale funcționării pieței de capital, cu consecința influențării negative a prețului de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului F.P., reclamanții pretind că sunt îndreptățiți la acoperirea prejudiciului reprezentat de diferența dintre cuantumul creanței garantate asupra statului, de 16.927.217 lei și prețul potențial obtenabil prin valorificarea pe bursă, la cotația maximă, indicată în cererea precizatoare din data de 17 decembrie 2013 ca fiind de 0,85 lei/acțiune, a celor 16.927.217 de acțiuni la F.P., ce au făcut obiectul celor două titluri de conversie.

În susținerea temeiniciei pretențiilor, reclamanții invocă, față de art. 16 alin. (1) din Constituție și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, discriminarea produsă între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în raport de momentul conversiei titlului de despăgubire, înainte de prima ședință de tranzacționare la Bursa a F.P., ori ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de ședințe de tranzacționare a acțiunilor F.P., precum și încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional, considerând că sunt îndreptățiți la obținerea unui remediu adecvat, conform art. 13 din Convenția E.D.O., față de încălcarea invocată. Situația de fapt impune ca, în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile, indiferent că este vorba despre răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998 -999 din Vechiul C. civ.

ori pe cele ale art. 1357 alin. (1) din N.C.C., sau de răspundere civilă contractuală, să se pornească de la verificarea existenței prejudiciului și, sub acest aspect se constată că, în privința acțiunilor deținute reclamantului Ț.E.M. și pentru un număr de 4.463.609 acțiuni aparținând reclamantului Ț.L., s-a probat înstrăinarea lor la un preț de 1 leu/acțiune, atâta vreme cât fiecare dintre reclamanți a confirmat, semnând alături de cesionar, faptul că nici cedentul și nici cesionarul nu au obținut vreun profit din transfer. Dacă, în privința cedentului, această mențiune poate semnifica și o vânzare în pierdere, nu lasă loc de interpretări în privința condițiilor de cumpărare deoarece prin plata unui preț inferior valorii nominale, de 1 leu/acțiune, cesionarul ar fi obținut profit, profit pe care chiar reclamanții cedenți, prin declarațiile date pe proprie răspundere și cunoscând prevederile legii cu privire la falsul în declarații, îl contestă.

Cu privire la celelalte 4.000.000 de acțiuni deținute de reclamantul Ț.L., Tribunalul constată că nu s-a făcut dovada că ar fi fost vândute, nefiind depuse documente care să ateste tranzacționarea lor la bursă și suma astfel obținută, astfel că în legătură cu creanța pe care o încorporează poate fi pus în discuție un eventual prejudiciu pe care, astfel cum s-a arătat deja, reclamantul îl indică drept diferența dintre între suma de 0,85 lei/ acțiune pe care ar putea-o obține prin valorificarea lor la B.V. București. Or, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesar ca prejudiciul să fie efectiv, cert și actual. Pe de altă parte, autorul faptei ilicite va răspunde și pentru un prejudiciu viitor, dacă acesta este cert ca îndeplinire.

Tribunalul a apreciat că în cauză această condiție nu este îndeplinită, întrucât, deși s-a dovedit că la momentul formulării cererii valoarea acțiunilor F.P. era sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune, totuși, nu s-a dovedit că reclamantul a suferit un prejudiciu efectiv și actual, câtă vreme acesta nu a înstrăinat acțiunile, deține în continuare calitatea de acționar la F.P. și nu se poate previziona care va fi prețul de tranzacționare la momentul viitor, nedeterminat, în care acesta se va decide să înstrăineze acțiunile, cu atât mai mult cu cât în intervalul de 1 an de zile, cuprins între momentul introducerii acțiunii - 1 noiembrie 2012 și data formulării celei de a doua cereri precizatoare - 17 decembrie 2013, cotația a crescut de la 0,65 lei/acțiune la 0,85 lei/acțiune.

Totodată, Tribunalul a reținut că, față de caracterul speculativ al mecanismul bursei, în care evoluțiile titlurilor de conversie se pot modifica fie în sensul creșterii, fie în cel al reducerii acestora, statul nu poate garanta că în concret, valorificarea acțiunilor la un anumit moment, ales de titularul acțiunilor, se va face la valoarea lor nominală. Cât privește prejudiciul constând în scăderea valorii acțiunilor la momentul listării F.P.B.V. București, de vreme ce reclamantul nu a dovedit că a vândut la bursă acțiunile deținute la F.P., la un preț sub valoarea nominală, nu prezintă relevanță dacă statul a cunoscut sau putea cunoaște că în cadrul Bursei de Valori a existat un discount aplicabil activului net unitar al acțiunilor S.I.F.-urilor, denumit V. În plus, referitor la fapta ilicită constând în aceea că statul nu a inițiat procedurile legale conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legea nr. 247/2005 modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007, necesare pentru derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din Titlul VII al Legea nr. 247/2005 Tribunalul va înlătura concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, ca neconcludent, întrucât nu se coroborează cu nicio altă probă - analiză financiară, bursieră etc. care să conducă la concluzia că nerespectarea acestor termene ar fi fost factorul determinant al scăderii prețului de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului F.P. În fine, referitor la discriminarea creată de legiuitor și încălcarea art. 1 Protocolul 1, față de care reclamantul consideră că este îndreptățit la un remediu adecvat, conf.

art. 13 C.E.D.O., Tribunalul reține că în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că F.P., instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional, statului român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenție.

Totodată, s-a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). În jurisprudența referitoare la art. 13 C.E.D.O., Curtea a considerat că „remediul intern" trebuie să fie „recursul efectiv", dar „care nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale" (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc). Prin urmare, reclamantul nu are în temeiul acestui articol, un recurs „național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale" fiind garantată numai „o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

(...)". Drept consecință, Tribunalul apreciază că admiterea cererii de chemare în judecată, chiar și în parte, pentru cele 4.000.000 de acțiuni aparținând reclamantului Ț.L., ar însemna recunoașterea în favoarea acestuia, pe cale jurisprudentială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute de legea specială, ceea ce nu este permis judecătorului național. De asemenea, cât privește pretinsa discriminare invocată de reclamanți, întrucât se susține că aceasta s-a produs printr-un act normativ - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007 și Legea nr. 142/2010, trebuie observat, în primul rând că prevederile art. 187 din Legea nr. 247/2005 se referă la momentul până la care conversia în acțiuni la F.P.

a titlurilor de despăgubire se realiza la valoarea lor nominală, după limita temporală arătată la alineatul al doilea, conversia realizându-se conform algoritmului descris de art. 187 alin. (3). Conform dispozițiilor legale amintite, procedura de emitere a titlurilor de conversie a fost suspendată cu 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare, respectiv începând cu data de 11 ianuarie 2011, fiind reluată la data de 2 mai 2011. Or, în condițiile în care conversia titlului lor de despăgubire s-a realizat prin Decizii emise de A.N.R.P. la data de 23 iulie 2010, iar procedura în care se realiza conversia, în cele două modalități în raport de momentul acesteia, era publică încă din 2007, fiind stabilită prin O.U.G.

nr. 81/2007, reclamanții nu pot invoca în anul 2012 o discriminare de natura celei la care fac referire, având posibilitatea să opteze pentru una dintre cele două modalități, mai exact să solicite conversia titlurilor de despăgubiri după listarea la bursă a F.P., în cazul în care considerau că această modalitate este mai avantajoasă. Aceasta, întrucât potrivit art. 181 alin. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de F.P. Dincolo de acest fapt, în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 818 din 03 iulie 2008 publicată în M. Of.

nr. 537 din 16 iulie 2008, tribunalul apreciază că, nefiind admisă o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor apreciate ca fiind discriminatorii, o cerere astfel întemeiată nu poate fi primită. Aceasta întrucât Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Nici dispozițiile art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, invocate, de asemenea, de către reclamanți, nu pot fundamenta susținerile acestora. Astfel, în cauza Beian contra României, s-a reținut că potrivit jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, articolul 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor sale. Nu are o existență independentă din moment ce contează numai pentru «beneficierea de drepturi și libertăți» pe care le garantează. Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a cerințelor lor și, în această măsură, deține o însemnătate autonomă, dar nu și-ar găsi aplicarea dacă faptele litigiului ar cădea sub imperiul cel puțin uneia din clauzele menționate.

Or, reclamanții pretind că prin modul în care statul a reglementat posibilitatea de a-și valorifica creanța rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, câtă vreme o despăgubire integrală nu mai este posibilă. Tribunalul, reținând că, într-adevăr, reclamanții dispuneau cel puțin de o speranță legitimă de a obține o reparație integrală pentru pierderea proprietății lor, pe baza titlului de despăgubire emis de stat, astfel că pretențiile lor se înscriu în sfera protejată art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, constată că, potrivit celor de mai sus, art. 14 din Convenție nu ar putea fi invocat în mod autonom, ci doar combinat cu art. 1 din Protocol.

Or, câtă vreme, pentru motivele arătate, pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate, neputându-se stabili un prejudiciu care să îndeplinească cerințele legale, produs de către stat și nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, nu se poate reține că reclamanții au suferit o încălcare a dreptului protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, iar o încălcare art. 14 nu mai poate fi analizată". Împotriva sentinței au formulat apel reclamanții Ț.E.M. și Ț.L., criticând-o pentru' nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 257/A din 16 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantii-reclamanti Ț.E.M.

și Ț.L., împotriva sentinței civile nr. 2120 din 17 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. În motivare, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Curtea de apel a constatat că A.N.R.P. a emis în favoarea apelanților-reclamanți prin Deciziile nr. 904 și 905 din 23 iulie 2010, Titlurile de conversie, pentru fiecare, în cuantum de câte 8.463.608,50 lei - în total 16.927.217 lei, având încorporate valoarea garantată - potrivit legislației în materie - de 1 leu/acțiune. S-a arătat că dacă inițial prin art. 5 din O.U.G. nr. 81/2007 se prevedea interdicția de înstrăinare, sub sancțiunea nulității absolute a titlurilor de despăgubire - în anul 2008 (martie) s-a permis vânzarea acțiunilor fondului, prin tranzacții directe - dar sub controlul autorității de reglementare bursieră.

Or, din probele administrate și susținerile reclamanților, toate acțiunile deținute conform celor două titluri de conversie susmenționate, au fost vândute de cei doi apelanți-reclamanți - dar nu sub controlul autorității de reglementare bursieră, astfel cum impunea legea, ci pe piața gri, necontrolată de nicio astfel de autoritate, ignorându-se cerințele legii. S-a reținut că din probele dosarului a rezultat că apelantul Ț.L. - după emiterea titlului de conversie de A.N.R.P. nr. 904 din 23 iulie 2010 - a vândut doar la câteva zile, o parte din acțiuni - la 28 iulie 2010 (așadar la 5 zile) 3.064.395 acțiuni către M.B., iar la 30 iulie 2010 (la 10 zile) 1.399.214 acțiuni către N.V.N. - rezultând din operațiunile respective că s-a cesionat "la valoarea nominală", astfel că nu a rezultat nici un profit pentru vreuna dintre părțile contractante, raportat la prevederile incidente ale C. fisc.

Nu a rezultat într-adevăr, că apelantul ar fi înstrăinat și cele 4.000.000 acțiuni, iar precizarea în apel a faptului că toate acțiunile au fost vândute pe "piața gri" nu a fost dovedită cu înscrisurile administrate în cauză, conform art. 1169 C. civ. potrivit cărora cel ce face o susținere în instanță este obligat să o dovedească. Astfel, nu a fost primită cererea finală din apel, în sensul că dacă instanța de apel nu e clarificată cu privire la situația acestor acțiuni - în număr de 4.000.000 -, să facă ea însăși o adresă către Depozitarul Central. De altfel, s-a constatat că la termenul de judecată fixat pentru soluționarea apelului, apelanții-reclamanți, deși legal citați nu s-au prezentat în instanță, solicitând judecarea cauzei în lipsă.

Instanța de fond a constatat, de asemenea, că și reclamantul (apelant) Ț.E.M. a înstrăinat un număr de 3.064.395 acțiuni la data de 28 iulie 2010 (la 5 zile de la emiterea titlului din 23 iulie 2010 de către A.N.R.P.) către M.B., și restul de 5.399.214 acțiuni la data de 17 august 2010 (la circa 25 de zile) către același M.B., la valoarea nominală, respectiv valoarea de achiziție -fiind bifată în acest sens rubrica având acest conținut din actul de cesiune, ca și rubrica vizând "nu am obținut profit, conform C. fisc." - actul purtând semnăturile cedentului și cesionarului.

Invocarea în apel a faptului că simpla bifare a unor rubrici a unor formulare de cesiune de acțiuni emise în materie, nu corespunde realității, în sensul că s-ar fi obținut de către apelanți sub 1 leu/acțiune, în contra înscrisurilor invocate - neanulate - și invocarea propriei culpe, nu poate atrage răspunderea statului-pârât, care să plătească o diferență pretinsă de preț neobținut pe "piața gri", până la 0,85 lei/acțiune, cât ar fi fost cotația în decembrie 2013 (la peste 2 ani de la cesionările susmenționate la B.V. Instanța de apel a apreciat că, în lipsa unui prejudiciu cert și actual, dovedit cu probe concludente, nu se poate reține pentru creanța garantată de stat în temeiul legislației invocate, - culpa statului, de neprevizionare a scăderii acțiunilor fondurilor pe piața bursieră ori dimpotrivă, o supraevaluare a acțiunilor încă de la data emiterii titlurilor de conversie de către A.N.R.P., mai mult, nelistarea la bursă a F.P.

ori tergiversarea acestei listări circa 5 ani, astfel cum se pretinde, în interesul unor grupuri de "samsari imobiliari" etc, câtă vreme înșiși apelanții și-au cesionat extrem de repede acțiunile, formulând apoi o acțiune în prejudicii pretinse de la stat, la circa 2 ani de la cesionarea acțiunilor de către ei, pe piața nereglementată, necontrolată, așadar cu nerespectarea legii. Problemele familiale cu care se confruntau apelanții, invocate (și neprobate) nu constituie elemente care să conducă la admiterea acțiunii, respectiv admiterea apelului și reformarea sentinței atacate. Numai o cesionare pe o piață reglementată și controlată, potrivit legii, la un preț/acțiune obținut în acest fel, în caz de prejudiciu dovedit, efectiv, pentru creanța garantată de stat, ar fi deschis eventual, dreptul la o acțiune în dezdăunare în contra statului, în condiții de pretenții clar definite și dovedite pe bază de probatoriu adecvat.

Jurisprudența C.E.D.O. invocată, legislația edictată în materie de acordare măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, emiterea titlurilor de despăgubire, optarea pentru titluri de conversie, valorificarea pe piața de capital, etc. - rămân inaplicabile, în speță, unde s-a constatat nedovedirea, în primul rând, a existenței prejudiciului pretins (inclusiv în cererea precizatoare, în urma constatărilor raportului de expertiză de la fond) și care să justifice analizarea celorlalte elemente ale răspunderii: culpă, raport de cauzalitate, etc, ca și aspectul discriminării între categorii de deținători de titluri de despăgubire - chestiunea nefiind clar conturată de altfel în cauză, apelul rămânând în linia unei prezentări teoretice și nu concrete, specifice speței.

Notorietatea invocată a vânzărilor pe piața nereglementată a titlurilor de despăgubiri înainte de listarea Fondului la bursă, de un procent de 38% dintre deținătorii titlurilor - determinând o dezbatere parlamentară asupra fenomenului și cu privire la măsurile legale ce se impun a fi adoptate, s-a apreciat că nu prezintă relevanță în speță de față, în raport de datele ei concrete, reținute mai sus. Nici critica apelanților, în sensul nemotivării hotărârii nu a fost primită, dimpotrivă, prima instanță analizând cu respectarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., grupând argumentele esențiale raportat la pretențiile deduse judecății și probatoriul administrat - care au determinat pronunțarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, nefiind necesar ca instanța în considerente să analizeze fiecare argument pe care reclamanții l-au susținut în acțiune, într-o prezentare amplă.

Având în vedere considerentele reținute, potrivit art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții T.E.M. și Ț.L., întemeiat pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și deființării sentinței tribunalului, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. Recurenții - reclamanți arată că la pronunțarea deciziei recurate instanța de apel a avut în vedere faptul că reclamantul Ț.L. nu a făcut dovada că a înstrăinat o cantitate de 4.000.000 de acțiuni F.P. înainte ori după listarea fondului la bursă, ceea ce face inutilă cercetarea pricinii pe fond.

Cât privește susținerile Curții de Apel București, care și-a însușit concluziile eronate, în opinia recurenților, ale instanței de fond, cum că în speță nu exista niciun prejudiciu întrucât ar fi înstrăinat acțiunile pe piața gri însă la valoarea nominală de 1 leu/actiune, dând în acest sens și o declarație supusă legii cu privire la falsul in declarații, nu constituie decât o veche tactică comunistă de negare a realității, fiind de notorietate publică faptul că acțiunile F.P. se tranzacționau pe piața gri, înainte de listarea F.P. la bursă, la cotații modice cuprinse între 0,7 -0,25 % din valoarea nominală de un leu/actiune. Rubrica cu declarația pe propria răspundere fiind una standard, de adeziune, concepută în opinia recurenților de către autoritățile statului pentru a-i scuti samsarii de dosare și de drepturi litigioase de la plata impozitului pe profit.

Recurenții reiterează faptul că s-au confruntat cu probleme familiale și nemaiavând încredere în promisiunile repetate și neonorate ale statului cum că F.P. va fi într-un final listat la bursă, până în data de 25 ianuarie 2011, momentul listării la B.V. București a F.P., au înstrăinat prin intermediul pieței de capital nereglementate toate cele 16.927.217 de acțiuni deținute la F.P., conform confirmării transferurilor directe de acțiuni aflate la dosar. În absența listării de către pârât a fondului la bursă, arată că se aflau efectiv în posesia unor hârtii ce nu puteau fi valorificate în mod concret decât pe piața, gri, la mica publicitate, la preturi derizorii (cuprinse între 07 - 25% din valoarea nominală de 1 leu/acțiune).

Având în vedere diferența dintre cotația maxima (- 0,85 lei /acțiune) cu care ar fi putut vinde pe B.V. București cantitatea de 16.927.217 acțiuni deținute la F.P. și valoarea nominală la care le-au fost atribuite - 1 leu/actiune, conform creanței garantate asupra statului conferită de Titlurile de despăgubire emise de Guvernul României prin C.C.S.D., recurenții reclamanți se consideră îndreptățiți la această diferență de valoare în ceea ce privește creanța garantată asupra statului menționată. Consideră că nu au avut nicio culpă personală, întrucât la momentul intrării în posesia acțiunilor, listarea FP la bursă fiind deja tergiversata de pârât la acel moment de 4 ani de zile, neexistând perspective realiste de listare la acel moment, nemaiavând încredere în promisiunile statului de a lista fondul și constrânși fiind de probleme și necesitați familiale, au fost nevoiți să vândă pe piața gri, nereglemantată, cantitatea de acțiuni mai sus arătată.

Arată că s-au găsit în această situație deoarece Statul Român prin instituțiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul inițial de 4 luni prevăzut de dispozițiile art. 12 pct. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfășoare listarea la bursă a F.P., aceasta fiind tergiversată în mod abuziv timp de 5 ani, foștii proprietari naționalizați și despăgubiți prin intermediul acțiunilor la F.P., exasperați de refuzul acționarului majoritar la F.P. - Statul Român, de a efectua demersurile necesare listării la bursă a F.P., fiind nevoiți astfel a-și vinde participația deținută la acest organism financiar, însă la prețuri infime. De altfel, arată că, Curtea de la Strasbourg, în vasta sa jurisprudenta, a constatat tergiversarea listării F.P.

la bursă (Decizia din 20 ianuarie 2009 - pct. 24 din cauza Katz vs. România, Decizia din 25 ianuarie 2007 - pct. 41 din cauza Negoita vs. România, Decizia din 05 octombrie 2006 - pct. 30 din cauza Penescu vs. România, Decizia din 08 februarie 2007 - pct. 36,41,42 din cauza Stroia vs. România, Decizia din 12 februarie 2006 - pct. 34 din cauza Porteanu vs. România, pct. 38 din Cauza Faimblat vs. România - Strasbourg - Hotărârea din 13 ianuarie 2009). Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, dar în cauză, se constată că prin argumentele aduse, recurenții solicită instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu să verifice decizia din apel în ceea ce privește modul de aplicare a legii, recurenții neindicând normele de drept material aplicate sau intepretate greșit.

Totuși, din expunerea motivelor se poate reține o singură critică de nelegalitate referitoare la greșita reținere de către instanța de apel a inexistenței prejudiciului de natură a atrage culpa statului pentru creanța garantată de stat în termenii și condițiile legislației în materie. Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de F.P.

și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. Rezultă așadar că, în condițiile legii speciale, recurenții se prevalează de o creanță asupra statului care putea fi valorificată fie prin conversia în acțiuni, fie prin conversia în acțiuni și preschimbare contra titluri de plată, în limitele și condițiile defipte de lege. Recurenții au optat pentru conversia în acțiuni, pe care le-au și valorificat. Din perspectiva legalității deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanță circumstanțele personale invocate de recurenți (și neprobate), care i-au determinat pe aceștia să înstrăineze 16.927.217 acțiuni anterior listării la bursă a acestora.

Contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel a constatat, pe baza probatoriului administrat, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, că toate acțiunile deținute de reclamanți, conform titlurilor de conversie, au fost vândute de aceștia, dar nu sub controlul autorității de reglementare bursieră, astfel cum impunea legea, ci pe piața gri, necontrolată de nicio astfel de autoritate, ignorându-se cerințele legii.

Prin urmare, se constată că recurenții au vândut acțiunile cu încălcarea legii, pe o adevărată piață neagră, iar acum, prin promovarea acestei acțiunii solicită protecție din partea legii, în condițiile în care numai o cesionare pe o piață reglementată și controlată, potrivit legii, la un preț/acțiune obținut în acest fel, în caz de prejudiciu dovedit, efectiv, pentru creanța garantată de stat, ar fi deschis eventual, dreptul la o acțiune în dezdăunare în contra statului, în condiții de pretenții clar definite și dovedite pe bază de probatoriu adecvat.

Instanța de apel a apreciat cu justețe că nu poate fi imputată statului pierderea suferită de către reclamanți cu ocazia tranzacționării acțiunilor pe piața nereglematată, necontrolată, în lipsa unui prejudiciu cert, efectiv și actual, dovedit cu probe concludente, cu atât mai mult cu cât reclamanții și-au cesionat extrem de repede acțiunile, formulând apoi o acțiune în prejudicii pretinse de la stat, la circa 2 ani de la cesionarea acestor acțiuni. În acest context, s-a apreciat în mod corect că susținerile reclamanților cu privire la nelistarea la bursă a F.P. ori tergiversarea acestei listări circa 5 ani, în interesul unor grupuri de "samsari imobiliari", notorietatea invocată a vânzărilor pe piața nereglementată a titlurilor de despăgubiri înainte de listarea Fondului la bursă, de un procent de 38% dintre deținătorii titlurilor, precum și jurispudenta C.E.D.O.

invocată, nu prezintă relevanță în speță, în condițiile în care se pretinde repararea unui prejudiciu presupus și nedovedit, constând în scăderea valorii acțiunilor la momentul listării F.P.B.V. București, pe care l-ar fi suferit reclamanții din culpa Statului Român. Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurenții-reclamanți, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ț.E.M. și Ț.L. împotriva Deciziei civile nr. 257/A din 16 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2015.