ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2933/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2933/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 3 decembrie 2012, astfel

cum a fost precizată la 02 decembrie 2013, înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a III a civilă, sub nr. 46322/3/2012, reclamanta C.I.A. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata

sumei de 144.010 RON, reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării unei

părți de 786.945 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, respectiv diferența

dintre cotația maximă (0,8170 RON/acțiune) cu care ar fi putut vinde la Bursa de

Valori București cantitatea de 786.945 acțiuni și valoarea nominală la care acestea

i-au fost atribuite (de 1 RON/acțiune), conform creanței garantate asupra statului

în cuantum de 7.869.445 RON conferită de titlul de despăgubiri din 17 noiembrie

2008 și titlul de conversie din 22 decembrie 2008 emise de Guvernul României - C.C.S.D.,

precum și obligarea pârâtului la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul

diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 7.082.500 acțiuni deținute la

Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 7.082.500

conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008 emis de Guvernul României

- C.C.S.D.

A mai solicitat obligarea

pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 8.068.895 RON, începând

cu data de 17 noiembrie 2008 și până la momentul plății efective, precum și obligarea

la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere

începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii

ce se va pronunța în cauză.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, împreună cu alți moștenitori, a formulat notificare spre

a obține despăgubiri pentru acțiunile deținute de autorii lor la fosta societate

„Întreprinderile G.A.” trecută în proprietatea statului abuziv în baza Legii

nr. 119/1948. După o întârziere de 6 ani de zile, A.V.A.S. a emis dispoziția din

27 aprilie 2007 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

pentru respectivele acțiuni, reclamantei revenindu-i suma de 8.068.895 RON. S-a

arătat că, după o altă întârziere de aproximativ 3 ani a fost emisă de către C.C.S.D.

- decizia nr. 3556 din 17 noiembrie 2008 reprezentând titlul de despăgubire. A mai

arătat reclamanta că împreună cu ceilalți moștenitori nefiind la curent cu modalitatea

concretă de obținere a titlurilor de plată, a înțeles să opteze pentru despăgubiri

în numerar pentru suma de 500.000 RON dintre care 199.450 RON pentru reclamantă,

titlul de plată ce nu a fost vărsat de către stat nici până în prezent conform dispozițiilor

O.U.G. nr. 62/2010.

Titlul de despăgubiri

a fost convertit în titlul de conversie din 22 decembrie 2008 emis de C.C.S.D. într-un

număr de 7.869.445 acțiuni la Fondul Proprietatea având o valoare nominală de 1

RON/acțiune și, datorită unor probleme familiale, a înstrăinat prin intermediul

pieței de capital nereglementate un număr de 786.945 acțiuni din titlul de conversie

din 22 decembrie 2008. În aceste condiții a arătat reclamanta că solicită diferența

dintre cotația maximă atinsă la 25 ianuarie 2010 de 0,6495/acțiune, data listării

la Bursă a Fondului Proprietatea și valoarea nominală la care i-au fost atribuite

(de 1 RON/acțiune) conform creanței garantate asupra statului conferită de titlul

de despăgubire din 17 noiembrie 2008.

Prin întâmpinare, pârâtul

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând totodată și excepția

netimbrării cererii, excepție respinsă de instanță la termenul din 5 septembrie

2013, precum și excepția lipsei calității sale procesual pasive, excepție pe care

instanța a unit-o cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă

nr. 2124 din 05 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul la plata sumei

de 144.010 RON reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării unei părți

de 786.945 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, respectiv diferența între cotația

maximă (0,8170 RON/acțiune) și valoarea nominală la care acestea au fost atribuite

conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 7.869.445 RON conferită

de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008, titlul de conversie din 12 decembrie

2008 emise de Guvernul României - C.C.S.D., a obligat pârâtul să remită reclamantei

suma de bani reprezentând diferența dintre cotația la bursă a cantității de 7.082.500

acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în

cuantum de 7.082.500 RON conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008,

a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de

inflație a sumei de 8.068.895 RON și cel referitor la plata daunelor moratorii și

a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În pronunțarea acestei

soluții, tribunalul a reținut că, în raport de modalitatea și termenul în care Fondul

Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori București, deși Legea nr. 10/2001

a prevăzut încă de la aplicare faptul că, în măsura în care restituirea în natură

a imobilului - obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii

prin echivalent, cu toate acestea reglementarea cadrului necesar pentru realizarea

efectivă a despăgubirii notificatorilor a fost prevăzută abia prin Legea nr. 247/2005

prin înființarea unor instituții menite să transpună în practică măsurile reparatorii

prin echivalent, una dintre acestea fiind și Fondul Proprietatea. Ulterior, dispozițiile

cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost modificate prin O.G. nr. 81/2007

în vederea accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, însă procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de

vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacționare

la Bursa de Valori București a acțiunilor societăților ce făceau parte din portofoliul

de acțiuni al Fondului Proprietatea nu au fost finalizate în termenul legal.

Totodată, s-a avut în

vedere și faptul că deși crearea pe plan legislativ a Fondului Proprietatea s-a

realizat încă din luna decembrie 2005, listarea la bursă a acestui fond s-a realizat

abia la 25 ianuarie 2011 fiind astfel evidentă culpa Statului Român pentru nefinalizarea

în termenul stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca Fondul Proprietatea

să poate fi listat la Bursă. Statul Român a stabilit în mod unilateral și artificial

cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului va fi una și

aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea.

În aceste condiții, așa cum rezultă și din raportul de expertiză depus la dosar,

Statul Român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor

fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 RON/acțiune această valoare

fiind influențată de mai mulți factori astfel cum s-a arătat și în raportul de expertiză.

Expertul desemnat a concluzionat în sensul că neinițierea conform dispozițiilor

art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007 a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea

de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5% emise

de societățile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursă

a acțiunilor.

În raport de toate aceste

considerente, tribunalul a apreciat că în cauză au fost probate elementele constitutive

ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., respectiv

art. 1357 Noul C. civ., motiv pentru care reținând culpa pârâtului a fost admisă

acțiunea reclamantei.

În ce privește excepția

lipsei calității procesual pasive a pârâtului invocată prin întâmpinare, tribunalul

a apreciat că aceasta este neîntemeiată și a respins-o având în vedere dispozițiile

art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat

prin Titlul I din O.G. nr. 81/2007, sens în care titlurile de despăgubire cum este

și cel deținut de reclamantă sunt definitive ca fiind „Certificate emise de Cancelaria

Primului Ministru prin C.C.S.D. în numele și pe seama Statului Român care încorporează

drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului corespunzător despăgubirilor

acordate.”

În raport de soluția dată

primelor capete de cerere ale acțiuni, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea

reclamantei privind actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 8.068.895 RON,

precum și cea de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii.

Împotriva sentinței primei

instanțe a declarat recurs, calificat apel la termenul de judecată de la 04

iunie 2014, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând

hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă

nr.

243A

din 4 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2124 din

05 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe

care a schimbat-o în tot, în sensul că, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

În pronunțarea acestei

soluții, Curtea de apel a avut în vedere faptul că apelantul critică, pe de o parte,

hotărârea pronunțată de prima instanță pentru lipsa unei motivări corespunzătoare

exigențelor legale, iar pe de altă parte, pentru aplicarea greșită a legii sub aspectul

soluției date fondului, dar și excepției lipsei calității procesuale pasive.

În ce privește critica

vizând motivarea deficitară a hotărârii pronunțate în primă instanță, C

urtea de apel a constatat

caracterul nefondat al acesteia, în condițiile în care hotărârea atacată cuprinde

motivele pentru care tribunalul a considerat că sunt fondate pretențiile formulate

reclamantei, aceste motive nu sunt contradictorii și sunt rezultate din raportarea

criteriilor prevăzute de lege la situația de fapt rezultată în cauză pe baza probelor

administrate. Câtă vreme tribunalul a analizat susținerile din cererea de chemare

în judecată, iar motivarea conduce în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv,

s-a considerat că modalitatea în care instanța de apel a motivat această soluție

corespunde pe deplin și exigențelor ce rezultă din jurisprudența C.E.D.O. în materie

de redactare a hotărârilor instanțelor, ca și componentă a dreptului de acces la

un tribunal.

În ce privește critica

vizând soluția pronunțată de tribunal asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive, instanța de apel a constat că susținerile apelantului sunt nefondate. S-a

avut în vedere că pretențiile reclamantei au vizat repararea prejudiciului produs

de stat prin nerespectarea obligației rezultate din lege de a o despăgubi integral

pentru valoarea imobilului pierdut (prin asigurarea plății integrale a sumei stabilite

drept despăgubire), iar aceste pretenții au fost întemeiate pe dispozițiile

art. 998-999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta

proprie. Ca atare, câtă vreme reclamanta consideră că prejudiciul solicitat a fi

reparat a fost produs prin omisiunea Statului Român de a lua toate măsurile necesare,

inclusiv listarea la bursă a Fondului Proprietatea și ulterior, a anumitor societăți,

în vederea acordării de reparații integrale pentru imobilul preluat abuziv, verificarea

temeiniciei pretențiilor reclamantei nu se poate face decât în contradictoriu cu

acesta, sub acest aspect, soluția instanței fiind legală.

Cât privește fondul cauzei,

Curtea de apel a constatat, însă, că susținerile apelantului vizând neîndeplinirea

condițiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale,

anume prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă, sunt întemeiate.

Curtea reține că analiza pe care tribunalul a realizat-o cât privește îndeplinirea

cerințelor răspunderii civile delictuale nu este corectă, în condițiile în care

reclamanta nu a dovedit producerea unui prejudiciu efectiv și cert, ca existență,

dar și ca întindere.

Astfel, cât privește prejudiciul,

pe de o parte s-a subliniat că reclamanta nu și-a valorificat încă toate acțiunile

dobândite în temeiul titlului de conversie emis de A.N.R.P., iar pe de altă parte,

este esențial faptul că valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute

de intimată, variază continuu (atât în sensul diminuării, dar și al creșterii),

dată fiind natura speculativă a pieței (bursa de valori) pe care acestea se tranzacționează.

Ca atare, s-a concluzionat că, stabilirea cu certitudine, la acest moment, a prejudiciului

astfel cum aceasta a fost circumstanțiat de reclamantă nu este posibilă. Mai mult,

fapta statului, constând în amânarea procedurilor prevăzute de art. 11 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi considerată ca având o natură ilicită, nefiind

dovedită nici legătura de cauzalitate între aceasta și valoarea cu care acțiunile

de felul celor deținute de reclamantă s-au tranzacționat pe piața bursieră, fiind

insuficient ca valoare probatorie raportul de expertiză realizat în cauză în lipsa

altor probe cu care să se coroboreze (analize bursiere, studii ale pieței etc.).

Cât privește susținerea

din cererea de chemare în judecată vizând existența unei discriminări între cele

două categorii de persoane la care reclamanta face referire (cele care și-au convertit

titlurile de despăgubire până la zece zile lucrătoare înainte de prima ședință de

tranzacționare a Fondului Proprietatea, la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, respectiv

cele în cazul cărora conversia s-a realizat după momentul prevăzut de art. 18

7

alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 introdus prin O.U.G. nr. 81/2007),

Curtea de apel a constatat, de asemenea, că nu este de natură a conduce la o altă

concluzie decât cea arătată mai sus.

Astfel, s-a subliniat,

în primul rând, că prevederile art. 18

7

din Legea nr. 247/2005 se referă

la momentul până la care conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea a titlurilor

de despăgubire se realiza la valoarea lor nominală, după limita temporală arătată

la alineatul al doilea, conversia realizându-se conform algoritmului descris de

art. 18

7

alin. (3). Potrivit art.

187 alin. (1) din Legea nr. 142/2010 pentru

aprobarea O.U.G. nr. 81/2007, procedura de emitere a titlurilor de conversie a fost

suspendată cu 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare, respectiv

începând cu data de 11 ianuarie 2011, fiind reluată la data de 02 mai 2011. Or,

în care în ceea ce o privește pe reclamantă, conversia titlului său de proprietate

s-a realizat prin decizia nr. 2444 din 22 decembrie 2008 a Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților, iar procedura în care se realiza conversia, în

cele două modalități în raport de momentul acesteia, era publică încă din 2007,

fiind stabilită prin O.U.G. nr. 81/2007, nu se poate invoca la acest moment de către

reclamantă o discriminare de natura celei la care face referire, aceasta având posibilitatea

să opteze pentru una dintre cele două modalități, mai precis să solicite conversia

titlului său de despăgubiri după listarea la bursă a Fondului Proprietatea, în cazul

în care considera că această modalitatea este mai avantajoasă. Aceasta, întrucât

potrivit art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile

de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu

expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor

emise de Fondul „Proprietatea“.

Referitor la aceeași pretinsă

discriminare creată de legiuitor și încălcarea art. 1 Protocolul 1, față de care

reclamanta consideră că este îndreptățită la un remediu adecvat, conform art. 13

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a reținut că în cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea de la Strasbourg nu a constatat

că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că Fondul "Proprietatea",

instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional, Statului Român fiindu-i acordat

un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene,

să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de

art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție,

în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenție.

Totodată, s-a reamintit

că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege

măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze

raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că

"punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor

diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului

juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând

intervenția diverselor autorități interne" (parag. 233).

În jurisprudența referitoare

la art. 13 din Convenție, Curtea a considerat că „remediul intern” trebuie să fie

un "recurs efectiv", dar „care nu poate merge atât de departe încât să

asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției,

sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale”

(cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit,

Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, instanța de apel a concluzionat

că, reclamanta nu are în temeiul acestui articol, un recurs „național în convenționalitate,

care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi

ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale” fiind

garantată numai „o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii

interne în conformitate cu exigențele Convenției. (…)’’

Curtea a constat că nici

dispozițiile art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului,

invocate, de asemenea, de către reclamantă nu pot fundamenta pretențiile acesteia.

Astfel, în

cauza Beian contra României, s-a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a

Curții de la Strasbourg, art. 14 din Convenție completează celelalte clauze normative

ale Convenției și Protocoalelor sale. Nu are o existență independentă din moment

ce contează numai pentru «beneficierea de drepturi și libertăți» pe care le garantează.

Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a cerințelor lor și, în această

măsură, deține o însemnătate autonomă, dar nu și-ar găsi aplicarea dacă faptele

litigiului ar cădea sub imperiul cel puțin uneia din clauzele menționate.

Or, intimata reclamantă

pretinde că prin modul în care statul a reglementat posibilitatea ca acesta să-și

valorifice creanța rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție, câtă vreme o despăgubire integrală nu mai este posibilă.

Curtea a reținut că, într-adevăr, reclamanta dispune cel puțin de o speranță legitimă

de a obține o reparație integrală pentru pierderea proprietății sale, pe baza titlului

de despăgubire emis de stat, astfel că pretențiile sale se înscriu în sfera protejată

art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și a constat că, art. 14 din Convenție nu ar

putea fi invocat în mod autonom, ci doar combinat cu art. 1 din Protocol. Or, câtă

vreme, pretențiile reclamantei au fost apreciate drept neîntemeiate tocmai pentru

motivul că nu s-a putut stabili un prejudiciu care să îndeplinească cerințele legale,

produs de către stat și nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului

pretins, nu se poate reține că reclamanta a suferit o încălcare a dreptului protejat

prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, iar o încălcare art. 14 nu mai poate

fi analizată.

În consecință, Curtea

de apel a constatat că apelul este fondat, astfel încât, în temeiul prevederilor

art. 296 C. proc. civ. a admis apelul și a schimbat în tot sentința civilă apelată,

în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

reclamanta C.I.A., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru incidența

motivelor de recurs înscrise în art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ., întrucât

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea

dată este insuficient motivată și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, reclamanta solicită a se constata că instanța de apel a nesocotit dispozițiile

art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I,

art. 3 din O.G. nr. 81/2007 potrivit căruia „(...) creanțele asupra statului sunt

garantate", în conformitate

cu care titlurile de despăgubire în cuantum de 7.869.445 RON emise de către Guvernul

României, prin A.N.R.P. în favoarea sa „încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Hotărârea este criticată

și sub aspectul că, instanța de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la

stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în

cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obținut care are regim de creanța

garantată asupra statului a fost obținut în baza legislației speciale, respectiv

Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent

stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie

reglementat de C. civ.

Recurenta a arătat că

prin demersul său judiciar nu a solicitat ca instanța de judecată să înlocuiască

anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative

cu putere de lege, ci solicitarea a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de

legislația specială de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice

integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului.

Opinează recurenta ca

fiind greșită concluzia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite

elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu

a săvârșit nicio faptă ilicită. Apreciază că este dovedită legătura de cauzalitate

între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorant factorii de

risc menționați în cererea introductivă și totodată nu a respectat termenele imperative

prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat

prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca prețul acțiunilor Fondului

Proprietatea să fie sub valoarea nominala de 1 RON/acțiune.

În argumentarea punctului

de vedere, arată că nu a solicitat despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii

integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza

legilor de restituire. Susține faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor

speciale de reparație care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze

la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în termenul

legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile

companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul

este acționar majoritar, ignorând astfel principiile funcționării pieței de capital,

ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate. Precizează

că legiuitorul nu a înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin

echivalent și să plafoneze despăgubirile, întrucât procedeul ar fi contrar dispozițiilor

din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar și art. 24 din

Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziții privind plafonarea prin lege a despăgubirilor,

ci doar eșalonarea plății acestora.

Printr-o altă critică,

se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia tegiversarea listării

fondului la bursă ce a condus ca acțiunile Fondului Proprietatea să fie listate

la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi

imputabile Statului Român, întrucât nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor

la bursă. Susține faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin

analize de specialitate și că statul a cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare,

însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor

emitentului Fondului Proprietatea să fie una și aceeași cu valoarea nominală

unitară a respectivelor acțiuni. S-a arătat că de la de la momentul listării Fondului

Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația

maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară

celor din titlul de despăgubire.

În raport de demersul

judiciar promovat, apreciază recurenta că decizia în interesul legii nr. 27/2011

nu este aplicabilă speței întrucât se referă la situația cererilor în justiție întemeiate

pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situația în care

se încercă eludarea aplicabilității legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și

nr. 247/2005. Arată că nu dorește decât să-și valorifice integral creanța garantată

asupra statului, în cuantumul nominal al creanței, apreciind că debitorul obligației

garantate nu poate pretinde inexistența prejudiciului motivat de volatilitatea pieței

în domeniu și caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația că piața

aferentă bunului respectiv este oscilantă.

În opinia recurentei este

greșită reținerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituțională

în cuprinsul deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008 întrucât raționamentul instanței

se dovedește a fi eronat, deoarece decizia a fost pronunțată în legătură cu un litigiu

privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale

ale magistraților, ceea ce în speță nu este cazul. Susține că, în speță, discriminarea

se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului,

arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul

că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire parțială, patrimoniul

lor fiind diminuat, sens în care au făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009.

Solicită admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtului și

menținerii sentinței civile nr. 2124 din 5 decembrie 2013 a Tribunalului București,

secția a III a civilă, sens în care a făcut trimitere la normele de drept substanțial

C. civ. din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la

Legea nr. 71/2011.

Potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare

de timbru.

Intimatul pârât a depus

la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului

declarat de recurenta-reclamantă C.I.A. împotriva deciziei civile nr. 243/A din

04 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

În faza procesuală a recursului

nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc.

civ.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta

Curte va constata că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele

considerentele:

Cu titlu preliminar, trebuie

obsevat că deși reclamanta a arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici

care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății,

a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin

urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul

dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii,

iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat

la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice

ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la interpretarea

greșită a unei cereri, cum, în mod eronat, susține reclamanta. Or, recurenta nu

a precizat care este actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea, astfel

încât o simplă afirmație făcută în acest sens nu poate constitui o motivare a respectivului

motiv de recurs.

De asemenea, afirmația

recurentei, în sensul că hotărârea instanței de apel ar fi insuficient motivată,

nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată.

Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, după cum s-a arătat, nu este

suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza și dezvoltarea

acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura

critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs

a controlului judiciar. Or, simpla afirmație că hotărârea este insuficient motivată,

cum invocă recurenta, neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele

unei critici de nelegalitate.

Relativ la motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că toate

criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu sunt fondate.

Este necesar a se observa,

cu titlu preliminar, că recurenta a invocat atât prevederi ale C. civ. de la 1864,

cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă,

se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate

sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor

juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile

C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior

intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor,

din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile

de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate,

dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.”

Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul

nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat,

neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în

timp.

În prezenta cauză, reclamanta

a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale

a Statului Român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia

despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a

Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare

a noului C. civ., situație guvernată, astfel, de dispozițiile C. civ.

de la 1864.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța

de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum au fost modificate, apreciind greșită opinia instanței potrivit căreia,

în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a

statului.

Critica este neîntemeiată

întrucât, instanța de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condițiilor

generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, și anume, existența

prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă.

În speță, reclamanta a

solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale

a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia

despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a

Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul

român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea

au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu

titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.

Din situația de fapt

reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanta C.I.A. s-a aflat în

posesia titlului de despăgubire din 17 noiembrie 2008 convertit prin titlul de conversie

din 22 decembrie 2008 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În justificarea acțiunii sale, reclamanta a susținut că statul a încălcat mai

multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a

titlului de despăgubire (1 RON pe acțiune), respectiv: principiul restituirii

integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și

modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate

abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri

care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la

bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie

care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea.

În ceea ce privește

încălcarea principiului restituirii integrale recurenta C.I.A. a invocat greșita

aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate

la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora

„(...) persoana îndreptățită are dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a

întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale

de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

modificat prin Titlul I, art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că

titlul de despăgubire „(...) încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Se observă că toate dispozițiile

legale invocate de reclamantă privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate

pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de

despăgubire, când imobilul preluat abuziv a fost evaluat prin respectivul titlu

de despăgubire. Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu - după cum

a și precizat - procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile

art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut

de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea

de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea

patrimoniului lor întrucât măsurile acordate nu ar fi fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit

art.

3

lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile

de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit

prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise

de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului

ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de

plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.”

Însă, raportat la pretențiile

recurentei C.I.A. nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea

creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește

titlul de despăgubire

care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român,

ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor

în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă. În

acest context al analizei, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale

acestui act normativ.

Astfel, recurenta, invocând

dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru

imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în

fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale

și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte

condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret,

recurenta nu a indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea

ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă

valoarea de 1 RON.

În condițiile în care

potrivit dispozițiilor art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanților:

„Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii,

care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare

a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta

C.I.A. avea obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul, ulterior listării

la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Reclamanta nu și-a valorificat

toate acțiunile dobândite în temeiul titlurilor de conversie emise de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind esențial a fi avut în vedere

că valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute de reclamantă,

variază continuu, atât în sensul diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura

speculativă a pieței (bursei de valori) pe care acestea se tranzacționează. Cum

însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea

acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei C.I.A. care devenind acționară

suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața

bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului,

care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare

a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește solicitarea

de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acțiunilor

Fondului Proprietatea, Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susțin recurenta

(respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă observat

că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu și-a

asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat

că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 RON/acțiune, ci măsurile reparatorii

care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza

căruia reclamanta a intrat în posesia titlurilor de despăgubire. De aceea, n

u se poate concluziona

că principiului reparației integrale reclamă, cum eronat susține recurenta, “o echivalență

valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și ceea

ce i se oferă”.

Deși nu se poate contesta

că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite

posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate

înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de

a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat,

ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita,

pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept

la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, în această materie

Statul Român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii

au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult,

prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii

nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se

cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel,

s-a prevăzut prin art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul

de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au

fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. După

cum s-a arătat, recurenta - reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în

condițiile sus-menționate, astfel încât în prezentul său demers judiciar aceasta

nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor

în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON, iar procedura

de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Referitor la trimiterea

recurentei C.I.A. la jurisprudența Curții europene (hotărâri din perioada 2006-2009)

în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar fi funcționat într-un mod

care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații,

este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietate a fost

realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor.

Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON,

ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Cu referire la dispozițiile

din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, invocate de recurentă în susținerea principiului restituirii

integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt

nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative,

iar în privința susținerilor referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea

nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt

aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Nefondate sunt și

motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării

prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune,

prin raportare la situația persoanelor

care au optat pentru conversie ulterior listării

la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Examinarea în concret

a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul

nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații

similare, întrucât verificarea unei atare situații nu se poate face în lipsa unor

elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului

egalității în fața legii.

Recurenta - reclamantă

a susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu au

avut un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susținerea

nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului

de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, menționa în mod expres întreaga procedură de valorificare a acțiunilor,

inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior

listării la bursă.

Prin instituirea dispoziției

conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data

emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare

a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor unor

atare titluri, între care se regăsește și recurenta C.I.A., să opteze pentru conversie,

ulterior listării acțiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra

momentului conversiei i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege,

neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

Referitor la discriminarea

la care ar fi fost supusă recurenta ca urmare a împrejurării că nu a obținut plata

integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că aceasta este

deținătorea acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei

de bani pe care o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile. Recurenta

a optat pentru conversia în acțiuni, pe care, parte din acestea, le-a și valorificat.

Din perspectiva legalității deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanță circumstanțele

personale invocate de recurentă, care a determinat-o să înstrăineze parte din totalul

acțiunilor conferite, anterior listării la bursă a acestora.

În ceea ce privește

susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de

apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale

care, în opinia recurentei, nu ar avea legătură cu litigiul de față pentru

a înlătura argumentele privind existența discriminării, Înalta Curte reține

nefondată critica având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la

problema de drept, de principiu, dezlegată în această decizie de către Curtea Constituțională

și anume dacă ”instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze

aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii,

și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în alte acte normative”, concluzia negativă fiind general valabilă, indiferent de

circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu.

Nu va fi primită nici

susținerea recurentei referitoare la reținerea greșită a incidenței a deciziei în

interesul legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv

cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în

alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială,

a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul

legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește incidență

în procesul în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată,

instanța supremă a statuat că “acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.”

În speță, nu pot fi înlăturate

dispozițiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație

și a urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acțiunilor

fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ

în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă

vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor,

nu se poate susține, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că

alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu

prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele

deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare

a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea

problemei de drept în discuție.

În consecință, constatându-se

că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor

legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de

recurs subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta C.I.A. împotriva deciziei nr. 243A din 4 iunie 2014 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta C.I.A. împotriva deciziei nr. 243A din 4 iunie 2014

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2014.