ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2933/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 3 decembrie 2012, astfel cum a fost precizată la 02 decembrie 2013, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 46322/3/2012, reclamanta C.I.A.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 144.010 RON, reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 786.945 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, respectiv diferența dintre cotația maximă (0,8170 RON/acțiune) cu care ar fi putut vinde la Bursa de Valori București cantitatea de 786.945 acțiuni și valoarea nominală la care acestea i-au fost atribuite (de 1 RON/acțiune), conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 7.869.445 RON conferită de titlul de despăgubiri din 17 noiembrie 2008 și titlul de conversie din 22 decembrie 2008 emise de Guvernul României - C.C.S.D., precum și obligarea pârâtului la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 7.082.500 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 7.082.500 conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008 emis de Guvernul României - C.C.S.D.

A mai solicitat obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 8.068.895 RON, începând cu data de 17 noiembrie 2008 și până la momentul plății efective, precum și obligarea la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va pronunța în cauză. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, împreună cu alți moștenitori, a formulat notificare spre a obține despăgubiri pentru acțiunile deținute de autorii lor la fosta societate „Întreprinderile G.A.” trecută în proprietatea statului abuziv în baza Legii nr. 119/1948. După o întârziere de 6 ani de zile, A.V.A.S.

a emis dispoziția din 27 aprilie 2007 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru respectivele acțiuni, reclamantei revenindu-i suma de 8.068.895 RON. S-a arătat că, după o altă întârziere de aproximativ 3 ani a fost emisă de către C.C.S.D. - decizia nr. 3556 din 17 noiembrie 2008 reprezentând titlul de despăgubire. A mai arătat reclamanta că împreună cu ceilalți moștenitori nefiind la curent cu modalitatea concretă de obținere a titlurilor de plată, a înțeles să opteze pentru despăgubiri în numerar pentru suma de 500.000 RON dintre care 199.450 RON pentru reclamantă, titlul de plată ce nu a fost vărsat de către stat nici până în prezent conform dispozițiilor O.U.G.

nr. 62/2010. Titlul de despăgubiri a fost convertit în titlul de conversie din 22 decembrie 2008 emis de C.C.S.D.

într-un număr de 7.869.445 acțiuni la Fondul Proprietatea având o valoare nominală de 1 RON/acțiune și, datorită unor probleme familiale, a înstrăinat prin intermediul pieței de capital nereglementate un număr de 786.945 acțiuni din titlul de conversie din 22 decembrie 2008. În aceste condiții a arătat reclamanta că solicită diferența dintre cotația maximă atinsă la 25 ianuarie 2010 de 0,6495/acțiune, data listării la Bursă a Fondului Proprietatea și valoarea nominală la care i-au fost atribuite (de 1 RON/acțiune) conform creanței garantate asupra statului conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând totodată și excepția netimbrării cererii, excepție respinsă de instanță la termenul din 5 septembrie 2013, precum și excepția lipsei calității sale procesual pasive, excepție pe care instanța a unit-o cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2124 din 05 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul la plata sumei de 144.010 RON reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 786.945 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, respectiv diferența între cotația maximă (0,8170 RON/acțiune) și valoarea nominală la care acestea au fost atribuite conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 7.869.445 RON conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008, titlul de conversie din 12 decembrie 2008 emise de Guvernul României - C.C.S.D., a obligat pârâtul să remită reclamantei suma de bani reprezentând diferența dintre cotația la bursă a cantității de 7.082.500 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 7.082.500 RON conferită de titlul de despăgubire din 17 noiembrie 2008, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 8.068.895 RON și cel referitor la plata daunelor moratorii și a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În pronunțarea acestei soluții, tribunalul a reținut că, în raport de modalitatea și termenul în care Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori București, deși Legea nr. 10/2001 a prevăzut încă de la aplicare faptul că, în măsura în care restituirea în natură a imobilului - obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, cu toate acestea reglementarea cadrului necesar pentru realizarea efectivă a despăgubirii notificatorilor a fost prevăzută abia prin Legea nr. 247/2005 prin înființarea unor instituții menite să transpună în practică măsurile reparatorii prin echivalent, una dintre acestea fiind și Fondul Proprietatea. Ulterior, dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost modificate prin O.G.

nr. 81/2007 în vederea accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, însă procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacționare la Bursa de Valori București a acțiunilor societăților ce făceau parte din portofoliul de acțiuni al Fondului Proprietatea nu au fost finalizate în termenul legal. Totodată, s-a avut în vedere și faptul că deși crearea pe plan legislativ a Fondului Proprietatea s-a realizat încă din luna decembrie 2005, listarea la bursă a acestui fond s-a realizat abia la 25 ianuarie 2011 fiind astfel evidentă culpa Statului Român pentru nefinalizarea în termenul stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca Fondul Proprietatea să poate fi listat la Bursă.

Statul Român a stabilit în mod unilateral și artificial cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea. În aceste condiții, așa cum rezultă și din raportul de expertiză depus la dosar, Statul Român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 RON/acțiune această valoare fiind influențată de mai mulți factori astfel cum s-a arătat și în raportul de expertiză. Expertul desemnat a concluzionat în sensul că neinițierea conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007 a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5% emise de societățile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor. În raport de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză au fost probate elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., respectiv art. 1357 Noul C. civ., motiv pentru care reținând culpa pârâtului a fost admisă acțiunea reclamantei. În ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului invocată prin întâmpinare, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată și a respins-o având în vedere dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin Titlul I din O.G.

nr. 81/2007, sens în care titlurile de despăgubire cum este și cel deținut de reclamantă sunt definitive ca fiind „Certificate emise de Cancelaria Primului Ministru prin C.C.S.D. în numele și pe seama Statului Român care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului corespunzător despăgubirilor acordate.” În raport de soluția dată primelor capete de cerere ale acțiuni, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 8.068.895 RON, precum și cea de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs, calificat apel la termenul de judecată de la 04 iunie 2014, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 243A din 4 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2124 din 05 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. În pronunțarea acestei soluții, Curtea de apel a avut în vedere faptul că apelantul critică, pe de o parte, hotărârea pronunțată de prima instanță pentru lipsa unei motivări corespunzătoare exigențelor legale, iar pe de altă parte, pentru aplicarea greșită a legii sub aspectul soluției date fondului, dar și excepției lipsei calității procesuale pasive.

În ce privește critica vizând motivarea deficitară a hotărârii pronunțate în primă instanță, C urtea de apel a constatat caracterul nefondat al acesteia, în condițiile în care hotărârea atacată cuprinde motivele pentru care tribunalul a considerat că sunt fondate pretențiile formulate reclamantei, aceste motive nu sunt contradictorii și sunt rezultate din raportarea criteriilor prevăzute de lege la situația de fapt rezultată în cauză pe baza probelor administrate. Câtă vreme tribunalul a analizat susținerile din cererea de chemare în judecată, iar motivarea conduce în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, s-a considerat că modalitatea în care instanța de apel a motivat această soluție corespunde pe deplin și exigențelor ce rezultă din jurisprudența C.E.D.O.

în materie de redactare a hotărârilor instanțelor, ca și componentă a dreptului de acces la un tribunal. În ce privește critica vizând soluția pronunțată de tribunal asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a constat că susținerile apelantului sunt nefondate. S-a avut în vedere că pretențiile reclamantei au vizat repararea prejudiciului produs de stat prin nerespectarea obligației rezultate din lege de a o despăgubi integral pentru valoarea imobilului pierdut (prin asigurarea plății integrale a sumei stabilite drept despăgubire), iar aceste pretenții au fost întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Ca atare, câtă vreme reclamanta consideră că prejudiciul solicitat a fi reparat a fost produs prin omisiunea Statului Român de a lua toate măsurile necesare, inclusiv listarea la bursă a Fondului Proprietatea și ulterior, a anumitor societăți, în vederea acordării de reparații integrale pentru imobilul preluat abuziv, verificarea temeiniciei pretențiilor reclamantei nu se poate face decât în contradictoriu cu acesta, sub acest aspect, soluția instanței fiind legală. Cât privește fondul cauzei, Curtea de apel a constatat, însă, că susținerile apelantului vizând neîndeplinirea condițiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, anume prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă, sunt întemeiate.

Curtea reține că analiza pe care tribunalul a realizat-o cât privește îndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale nu este corectă, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit producerea unui prejudiciu efectiv și cert, ca existență, dar și ca întindere. Astfel, cât privește prejudiciul, pe de o parte s-a subliniat că reclamanta nu și-a valorificat încă toate acțiunile dobândite în temeiul titlului de conversie emis de A.N.R.P., iar pe de altă parte, este esențial faptul că valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute de intimată, variază continuu (atât în sensul diminuării, dar și al creșterii), dată fiind natura speculativă a pieței (bursa de valori) pe care acestea se tranzacționează.

Ca atare, s-a concluzionat că, stabilirea cu certitudine, la acest moment, a prejudiciului astfel cum aceasta a fost circumstanțiat de reclamantă nu este posibilă. Mai mult, fapta statului, constând în amânarea procedurilor prevăzute de art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi considerată ca având o natură ilicită, nefiind dovedită nici legătura de cauzalitate între aceasta și valoarea cu care acțiunile de felul celor deținute de reclamantă s-au tranzacționat pe piața bursieră, fiind insuficient ca valoare probatorie raportul de expertiză realizat în cauză în lipsa altor probe cu care să se coroboreze (analize bursiere, studii ale pieței etc.).

Cât privește susținerea din cererea de chemare în judecată vizând existența unei discriminări între cele două categorii de persoane la care reclamanta face referire (cele care și-au convertit titlurile de despăgubire până la zece zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare a Fondului Proprietatea, la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, respectiv cele în cazul cărora conversia s-a realizat după momentul prevăzut de art. 18 7 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 introdus prin O.U.G. nr. 81/2007), Curtea de apel a constatat, de asemenea, că nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea arătată mai sus.

Astfel, s-a subliniat, în primul rând, că prevederile art. 18 7 din Legea nr. 247/2005 se referă la momentul până la care conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea a titlurilor de despăgubire se realiza la valoarea lor nominală, după limita temporală arătată la alineatul al doilea, conversia realizându-se conform algoritmului descris de art. 18 7 alin. (3). Potrivit art. 187 alin. (1) din Legea nr. 142/2010 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 81/2007, procedura de emitere a titlurilor de conversie a fost suspendată cu 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare, respectiv începând cu data de 11 ianuarie 2011, fiind reluată la data de 02 mai 2011. Or, în care în ceea ce o privește pe reclamantă, conversia titlului său de proprietate s-a realizat prin decizia nr. 2444 din 22 decembrie 2008 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, iar procedura în care se realiza conversia, în cele două modalități în raport de momentul acesteia, era publică încă din 2007, fiind stabilită prin O.U.G. nr. 81/2007, nu se poate invoca la acest moment de către reclamantă o discriminare de natura celei la care face referire, aceasta având posibilitatea să opteze pentru una dintre cele două modalități, mai precis să solicite conversia titlului său de despăgubiri după listarea la bursă a Fondului Proprietatea, în cazul în care considera că această modalitatea este mai avantajoasă.

Aceasta, întrucât potrivit art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul „Proprietatea“.

Referitor la aceeași pretinsă discriminare creată de legiuitor și încălcarea art. 1 Protocolul 1, față de care reclamanta consideră că este îndreptățită la un remediu adecvat, conform art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a reținut că în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea de la Strasbourg nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional, Statului Român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenție. Totodată, s-a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). În jurisprudența referitoare la art. 13 din Convenție, Curtea a considerat că „remediul intern” trebuie să fie un "recurs efectiv", dar „care nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale” (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, instanța de apel a concluzionat că, reclamanta nu are în temeiul acestui articol, un recurs „național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale” fiind garantată numai „o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

(…)’’ Curtea a constat că nici dispozițiile art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, invocate, de asemenea, de către reclamantă nu pot fundamenta pretențiile acesteia. Astfel, în cauza Beian contra României, s-a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, art. 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor sale. Nu are o existență independentă din moment ce contează numai pentru «beneficierea de drepturi și libertăți» pe care le garantează. Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a cerințelor lor și, în această măsură, deține o însemnătate autonomă, dar nu și-ar găsi aplicarea dacă faptele litigiului ar cădea sub imperiul cel puțin uneia din clauzele menționate.

Or, intimata reclamantă pretinde că prin modul în care statul a reglementat posibilitatea ca acesta să-și valorifice creanța rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, câtă vreme o despăgubire integrală nu mai este posibilă. Curtea a reținut că, într-adevăr, reclamanta dispune cel puțin de o speranță legitimă de a obține o reparație integrală pentru pierderea proprietății sale, pe baza titlului de despăgubire emis de stat, astfel că pretențiile sale se înscriu în sfera protejată art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și a constat că, art. 14 din Convenție nu ar putea fi invocat în mod autonom, ci doar combinat cu art. 1 din Protocol.

Or, câtă vreme, pretențiile reclamantei au fost apreciate drept neîntemeiate tocmai pentru motivul că nu s-a putut stabili un prejudiciu care să îndeplinească cerințele legale, produs de către stat și nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, nu se poate reține că reclamanta a suferit o încălcare a dreptului protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, iar o încălcare art. 14 nu mai poate fi analizată. În consecință, Curtea de apel a constatat că apelul este fondat, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. a admis apelul și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.I.A., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru incidența motivelor de recurs înscrise în art. 304 alin. (8) și (9) C. proc.

civ., întrucât instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea dată este insuficient motivată și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta solicită a se constata că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 potrivit căruia „(...) creanțele asupra statului sunt garantate", în conformitate cu care titlurile de despăgubire în cuantum de 7.869.445 RON emise de către Guvernul României, prin A.N.R.P. în favoarea sa „încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate". Hotărârea este criticată și sub aspectul că, instanța de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel.

Precizează că titlul de despăgubire obținut care are regim de creanța garantată asupra statului a fost obținut în baza legislației speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ. Recurenta a arătat că prin demersul său judiciar nu a solicitat ca instanța de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege, ci solicitarea a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului.

Opinează recurenta ca fiind greșită concluzia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită. Apreciază că este dovedită legătura de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorant factorii de risc menționați în cererea introductivă și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca prețul acțiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominala de 1 RON/acțiune. În argumentarea punctului de vedere, arată că nu a solicitat despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire.

Susține faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparație care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, ignorând astfel principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate. Precizează că legiuitorul nu a înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze despăgubirile, întrucât procedeul ar fi contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziții privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eșalonarea plății acestora.

Printr-o altă critică, se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia tegiversarea listării fondului la bursă ce a condus ca acțiunile Fondului Proprietatea să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi imputabile Statului Român, întrucât nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursă. Susține faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate și că statul a cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea să fie una și aceeași cu valoarea nominală unitară a respectivelor acțiuni.

S-a arătat că de la de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire. În raport de demersul judiciar promovat, apreciază recurenta că decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă speței întrucât se referă la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situația în care se încercă eludarea aplicabilității legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Arată că nu dorește decât să-și valorifice integral creanța garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței, apreciind că debitorul obligației garantate nu poate pretinde inexistența prejudiciului motivat de volatilitatea pieței în domeniu și caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația că piața aferentă bunului respectiv este oscilantă.

În opinia recurentei este greșită reținerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008 întrucât raționamentul instanței se dovedește a fi eronat, deoarece decizia a fost pronunțată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraților, ceea ce în speță nu este cazul.

Susține că, în speță, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire parțială, patrimoniul lor fiind diminuat, sens în care au făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009. Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerii sentinței civile nr. 2124 din 5 decembrie 2013 a Tribunalului București, secția a III a civilă, sens în care a făcut trimitere la normele de drept substanțial C. civ.

din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurenta-reclamantă C.I.A. împotriva deciziei civile nr. 243/A din 04 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele considerentele: Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că deși reclamanta a arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la interpretarea greșită a unei cereri, cum, în mod eronat, susține reclamanta. Or, recurenta nu a precizat care este actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea, astfel încât o simplă afirmație făcută în acest sens nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs. De asemenea, afirmația recurentei, în sensul că hotărârea instanței de apel ar fi insuficient motivată, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, după cum s-a arătat, nu este suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza și dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmație că hotărârea este insuficient motivată, cum invocă recurenta, neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei critici de nelegalitate. Relativ la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că toate criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu sunt fondate.

Este necesar a se observa, cu titlu preliminar, că recurenta a invocat atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ.

sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.” Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ., situație guvernată, astfel, de dispozițiile C. civ. de la 1864. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greșită opinia instanței potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a statului.

Critica este neîntemeiată întrucât, instanța de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condițiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, și anume, existența prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă. În speță, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.

Din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanta C.I.A. s-a aflat în posesia titlului de despăgubire din 17 noiembrie 2008 convertit prin titlul de conversie din 22 decembrie 2008 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În justificarea acțiunii sale, reclamanta a susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 RON pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea.

În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenta C.I.A. a invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „(...) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.U.G.

nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „(...) încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate". Se observă că toate dispozițiile legale invocate de reclamantă privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul preluat abuziv a fost evaluat prin respectivul titlu de despăgubire. Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu - după cum a și precizat - procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului lor întrucât măsurile acordate nu ar fi fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.” Însă, raportat la pretențiile recurentei C.I.A.

nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă. În acest context al analizei, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, recurenta, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială.

În concret, recurenta nu a indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON. În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanților: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta C.I.A. avea obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul, ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Reclamanta nu și-a valorificat toate acțiunile dobândite în temeiul titlurilor de conversie emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind esențial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute de reclamantă, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a pieței (bursei de valori) pe care acestea se tranzacționează. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei C.I.A. care devenind acționară suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susțin recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 RON/acțiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza căruia reclamanta a intrat în posesia titlurilor de despăgubire. De aceea, n u se poate concluziona că principiului reparației integrale reclamă, cum eronat susține recurenta, “o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și ceea ce i se oferă”.

Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie Statul Român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

După cum s-a arătat, recurenta - reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate, astfel încât în prezentul său demers judiciar aceasta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005. Referitor la trimiterea recurentei C.I.A. la jurisprudența Curții europene (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar fi funcționat într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor.

Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor. Cu referire la dispozițiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susținerea principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative, iar în privința susținerilor referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea. Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare, întrucât verificarea unei atare situații nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului egalității în fața legii.

Recurenta - reclamantă a susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu au avut un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susținerea nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres întreaga procedură de valorificare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă. Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsește și recurenta C.I.A., să opteze pentru conversie, ulterior listării acțiunilor la bursă.

Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări. Referitor la discriminarea la care ar fi fost supusă recurenta ca urmare a împrejurării că nu a obținut plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că aceasta este deținătorea acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile. Recurenta a optat pentru conversia în acțiuni, pe care, parte din acestea, le-a și valorificat. Din perspectiva legalității deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanță circumstanțele personale invocate de recurentă, care a determinat-o să înstrăineze parte din totalul acțiunilor conferite, anterior listării la bursă a acestora.

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale care, în opinia recurentei, nu ar avea legătură cu litigiul de față pentru a înlătura argumentele privind existența discriminării, Înalta Curte reține nefondată critica având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la problema de drept, de principiu, dezlegată în această decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă ”instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, concluzia negativă fiind general valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu.

Nu va fi primită nici susținerea recurentei referitoare la reținerea greșită a incidenței a deciziei în interesul legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește incidență în procesul în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă a statuat că “acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.” În speță, nu pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație și a urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acțiunilor fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor.

Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susține, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea problemei de drept în discuție. În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., drept pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.I.A. împotriva deciziei nr. 243A din 4 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.I.A. împotriva deciziei nr. 243A din 4 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.