ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 272/2016

Decizia nr. 272/2016

Asupra recursului civil de față, în condițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 06 august 2013, sub nr. xxx/3/2013, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 963.007 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 2.913.790 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, respectiv diferența între cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București cantitatea de 2.913.790 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea-vândute pe piața nereglementată și valoarea nominală la care i-au fost atribuite (de 1 leu/acțiune), conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 5.668.977 conferită de Titlurile de despăgubire emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului să îi remită o cantitate de acțiuni Fondul Proprietatea ori o sumă de bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 2.775.187 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 2.775.187 lei conferită de Titlurile de despăgubire anterior amintite; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 5.668,977 lei, începând cu data de 23 aprilie 2009 și până la momentul plății efective a sumei arătate; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei/ zi daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 126 din 7 februarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel reclamanta A., invocând motive de netemeinicie și nelegalitate.

Prin Decizia nr.

81/A din 20 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 126 din 07 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta A.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că instanța de apel a reluat argumentele instanței de fond cu privire la incidența deciziei în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 27/2011, raportat la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, conform cărora acțiunea ar fi inadmisibilă.

Recurenta susține că, hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, arătând că, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M. Of. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la disp. art. 44 alin (1) din Constituție, „(...) creanțele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlul de despăgubire în cuantum de 5.668.977 lei în favoarea recurentei:„încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Invocă împrejurarea că, instanța de apel, ca și instanța de fond a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în apel.

Precizează că titlul de despăgubire obținut care are regim de creanța garantată asupra statului a fost obținut în baza legislației speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ.

Susținând ideea potrivit căreia judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și are obligația de a asigura "efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminență față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor", recurenta invocă faptul că, prin demersul său judiciar, nu a solicitat ca instanța de judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația speciala de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului, opinând că, instanța de apel ar fi trebuit să aplice în speță cu preeminență dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate în limita diferenței între creanța garantată asupra statului pe de o parte și prețul efectiv obținut respectiv obtenabil pe bursă a cantității de 5.994.430 de acțiuni la emitentul Fondul Proprietatea, de cealaltă parte, să fie înlăturată.

Relativ la excepția inadmisibilității reținută de către instanțele de fond, recurena apreciază că o asemenea excepție este incompatibilă cu dispoițiile art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. potrivit cărora „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.''

Instanța de apel nu a reținut imprejurarea că sesizarea instanței de judecată s-a realizat față de încălcarea Convenției europene în conformitate cu dispozițiile art. 13 din C.E.D.O. raportat la Recomandarea Comitetului de Miniștrii adoptată la data de 12 mai 2004. Totodată, arătă că dispozițiile Convenției C.E.D.O. și Protocoalele Adiționale, în conformitate cu dispozițiile art. 11, 20 și 21 din Constituție sunt parte integrală a dreptului intern și se aplică cu prioritate în caz de neconcordanță între normele de drept interne stricto sensu și tratatele internaționale la care România este parte semnatară.

Apreciază că, în raport de demersul judiciar promovat, decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă speței întrucât se refera la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situația în care se încercă eludarea aplicabilității Legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, arătând că, în speță, fundamentul juridic al acțiunii și care se materializează practic în situația de fapt calificată juridic este cu totul alta decât cele două premisele circumscrise sferei de aplicare ale acestui recurs în interesul legii la care pârâta a făcut referire printr-o interpretare extensivă prin analogie.

Invocă faptul că, prin demersul judiciar, nu a solicitat ca instanța de judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată recurenta că solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația speciala de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului.

În continuare, sunt aduse argumente potrivit cărora solicitarea sa adresată instanței nu a vizat acordarea de despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susține faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparative care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondul Proprietatea la care statul este acționar majoritar, ignorând astfel principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate.

Susține că, în speță, există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului care, prin omisiune intenționată, a ignorant factorii de risc menționați în cerea introductivă și nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007 ceea ce a condus ca prețul acțiunilor Fondul Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 leu-acțiune.

Se critică decizia instanței de apel întrucât s-a limitat în soluționarea cauzei doar la anumite constatări, unele total eronate, fiind încălcată obligația instanței de a motiva hotărârea și de a răspunde tuturor argumentelor părților pe baza unor raționamente logice.

Solicită în conformitate cu dispozițiile art. 498 C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, în sensul admiterii apelului, iar pe cale de consecința, admiterea acțiunii.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte a procedat, la data de 26 noiembrie 2015, la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin care s-a stabilit că recursul este admisibil în principiu și s-a dispus comunicarea acestuia pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Părțile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din data de 20 ianuarie 2016 recursul formulat în prezenta cauză a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată în ședința publică din 4 februarie, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constat că recursul nu este fondat, urmând ca acesta să fie respins pentru următoarele considerentele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă împrejurarea că recurenta a înțeles să invoce, în dezvoltarea motivelor de recurs, atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că„(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. 2 al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

Relativ la criticile care se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din noul Cod de procedură civilă, Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 06 august 2013 reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 963.007 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 2.913.790 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, respectiv diferența între cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București cantitatea de 2.913.790 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea-vândute pe piața nereglementată și valoarea nominală la care i-au fost atribuite (de 1 leu/acțiune), conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 5.668.977 conferită de Titlurile de despăgubire emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului să îi remită o cantitate de acțiuni Fondul Proprietatea ori o sumă de bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 2.775.187 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 2.775.187 lei conferită de Titlurile de despăgubire anterior amintite; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 5.668,977 Iei, începând cu data de 23 aprilie 2009 și până la momentul plății efective a sumei solicitate; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei/zi daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză.

Reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe temeiul răspunderii civile delictuale a Statului român prevăzut de art. 998-999 C. civ. în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 solicitând a fi întreprinse verificări relativ la respectarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanțiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană.

Din

situația de fapt reținută de instanțele de fond, rezultă că reclamanta A. s-a aflat în posesia titlului de despăgubire emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, convertite prin titlurile de conversie emise de A.N.R.P.

Recurenta-reclamantă a invocat aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea, ceea ce ar fi atras încălcarea principiului restituirii integrale reglementat de Legea nr. 10/2001. Totodată, recurenta a invocat și greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora

„(…) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „.incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".

Înalta Curte remarcă că toate dispozițiile legale invocate de recurentă privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor recurentei a fost evaluat prin titlurile de despăgubire. Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care ar fi condus la diminuarea patrimoniului său întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Contrar susținerilor formulate prin motivele de recurs, raportat la pretențiile recurentei nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea reclamantei nu privește

titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă. În acest context al analizei, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, recurenta solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, reclamanta A. nu a indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondul Proprietatea să aibă valoarea de 1 leu, valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea putând fi fluctuantă, valorificarea acestora fiind rezultatul propriei alegeri a reclamantei și nu pot constitui vreo încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii reclamantei privind antrenarea răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acțiunilor Fondul Proprietatea, Înalta Curte reține că, deși într-adevăr

scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), trebuie însă remarcat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Or, recurenta nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate, astfel încât în prezentul său demers judiciar aceasta nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.

În acest context, susținerea referitoare la reținerea greșită de către instanța de fond și, implicit, de apel a incidenței deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 nu poate fi primită. Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește incidență în procesul în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă a statuat că “acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Or, trimiterea instanței de fond la hotărârea instanței de contencios european Maria Atanasiu ș.a. contra României s-a realizat în contextul reținerii efectelor deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, în cuprinsul căreia instanța supremă a făcut referire la decizia pilot în conformitate cu care Curtea europeană a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță (parag. 115) și că, instanța europeană și în hotărârea-pilot reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag. 233). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În speță, nu pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație și au urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acțiunilor fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susține, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea problemei de drept în discuție.

Relativ la motivul de recurs, înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care reclamanta formulează critici privind încălcarea obligației de motivare a hotărârii atacate ca element esențial de validitate a hotărârilor judecătoreși, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care se referă la necesitatea examinării cererii pe cale judiciară critica se vădește a fi nefondată.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, că într-adevăr, obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în soluția pronunțată, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților apare ca esențială din perspectiva dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile din litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Or, în cauză, Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă în contextul soluției legale prin care cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea Statului român la despăgubiri în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost respinsă, ca inadmisibilă. Așa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este corect și temeinic motivată și cuprinde argumentele privind verificarea legalității soluției primei instanțe, fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate, care respectă exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate articolului 488 pct. 6 și 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 81/A din 20 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 81/A din 20 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2016.