ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 629/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06 martie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă sub nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 23.518 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursă a unei părți de 50.000 de acțiuni deținute la emitentul Fondul Proprietatea, din creanța garantată asupra statului în cuantum de 2.806.000 RON conferită de Titlul de despăgubire nr. x - Titlu de conversie nr. x/25.08.2010 și nr. x/12.04.2010 emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; la plata sumei de 2.756.000 RON, reprezentând restul echivalentului creanței garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire nr. x - Titlul de conversie nr. x/25.08.2010 și nr. x/12/04.2010 emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub condiția suspensivă de a restitui pârâtului 2.756.000 de acțiuni detinute la Fondul Proprietatea; în subsidiar, obligarea pârâtului sa-i remită un număr de acțiuni la emitentul Fondul Proprietatea, reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a 2.756.000 de acțiuni detinute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 2.756.000 RON, conferită de Titlul de despăgubire nr. x - Titlul de conversie nr. x/25.08.2010 și nr. x/12/04.2010, emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 2.806.000 RON, începând cu data de 18.11.2009 și până la momentul plății efective a sumei; la plata sumei de 200 RON, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză.

Prin hotărârea din 03 decembrie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, prin decizia civilă nr. 136A din 08 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatul - pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 476 - art. 478 din noul C. proc. civ., Curtea a constatat că, în esență, apelantul a invocat aceleași chestiuni de fapt și de drept ca în cererea de chemare în judecată.

Prin intermediul primului motiv de apel, apelantul-reclamant a criticat sentința atacată din perspectiva lipsei de temei legal a soluției pronunțate.

Curtea a analizat această critică pornind de la dispozițiile art. 12 alin. (3) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la data sesizării instanței, prin care legiuitorul a stabilit că, referindu-se la Fondul Proprietatea, capitalul social inițial al acestuia este împărțit în acțiuni deținute de Ministerul Finanțelor Publice, o parte dintre acestea putând fi vândute de către acest minister prin operațiuni bursiere autorizate de reglementările operatorului de piață sau legislația aplicabilă, iar cealaltă parte urmând a fi distribuită titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie, după caz, în condițiile legii. S-a mai arătat că acțiunile vor fi distribuite persoanelor menționate în acest articol prin transformarea titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de conversie, după caz, în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, conform mecanismului prevăzut la cap V indice 1, cu precizarea că realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietate determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri.

Curtea a constatat că faptul imputat statului pârât constă în opțiunea acestuia ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, combinată cu listarea Fondului Proprietatea la bursă cu o întârziere de 5 ani, ceea ce este de natură să contureze aspecte critice care se subsumează ideei privind nefuncționarea mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005.

A observat instanța de apel că valoarea nominală a acțiunilor a fost stabilită prin actul constitutiv (art. 3 alin. (3) al Fondului Proprietatea, care constituie anexa la H.G. nr. 1481/2005, deci printr-un act normativ. Înregistrarea la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a avut loc în august 2010, în baza Regulamentului nr. 4/2010 privind înregistrarea la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și funcționarea Societății Comerciale Fondul Proprietatea S.A., Regulament ce constituie un act normativ. În ianuarie 2011, Fondul a fost listat la Bursa de Valori București. Curtea a arătat că, referitor la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, toate cauzele la care a făcut referire apelantul reclamant sunt anterioare acestui moment.

În opinia apelatului, dreptul subiectiv civil ce trebuia respectat este chiar dreptul de proprietate imobiliară, de care au fost lipsiți foștii proprietari, a cărui consacrare s-a realizat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 44 din legea fundamentală și art. 480 vechiul C. civ., ca temei juridic al acțiunii în revendicare, căruia îi corespunde în prezent art. 563 noul C. civ.

În ceea ce privește dispozițiile legale care ar consacra răspunderea statului prin acordarea de despăgubiri bănești, Curtea a reținut că acestea nu sunt precis specificate, reclamantul făcând trimitere, de asemenea, la dispoziții convenționale, constituționale și la prevederi legale cu forță juridică inferioară, la care instanța de control judiciar urmează să raporteze în analiza sa.

Cu titlu preliminar, Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de orice altă prevedere contrară din legislația națională (cauza Dumitru Popescu împotriva României,). Așa cum au decis adeseori organele Convenției (de exemplu, în cauzele Murray împotriva Regatului Unit, Willis împotriva Marii Britanii), art. 13 nu are o sferă de aplicabilitate atât de extinsă încât să impună statelor contractante obligația să prevadă în legislația lor internă căi de atac prin care să poată fi denunțate, în fața unei autorități naționale, înseși legile (normele legale ca fiind contrare, prin ele însele, dispozițiilor Convenției).

Pe cale de consecință, Curtea a subliniat că instanțele naționale nu pot (nu au jurisdicție) pe temeiul prevederilor Convenției să procedeze în aceeași manieră în care ar face-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă (adică să rețină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziția din norma juridică) și, subsecvent, în temeiul art. 41, să impună statului pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înaintea încălcării (adică să aplice sancțiunea din norma juridică).

Este de observat că, spre deosebire de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pe de o parte, a decis că regulile de drept național, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute în Constituție, care intră în conflict cu normele de drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul național inaplicabile, iar pe de altă parte, a instituit principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se pot adresa instanțelor naționale pentru repararea prejudiciului suferit.

Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, care prevăd că în ipoteza în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Sprijinindu-se pe acest temei, instanțele naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă națională și una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancțiune a normei juridice) și chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plății nedatorate.

În schimb, nu pot pronunța hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislația adoptată cu încălcarea Convenției (altă sancțiune a aceleiași norme juridice), prin acordarea de despăgubiri bănești. Acest principiu constituie fundamentului raționamentului și, implicit, a soluției promovate de instanța supremă prin decizia civilă nr. 27/2011, pronunțată în recurs în interesul legii.

Cât privește raportul dintre o dispoziție legală națională și Constituție, se constată că art. 146 din legea fundamentală reglementează competența exclusivă a Curții Constituționale în analizarea constituționalității legilor și ordonanțelor, existând astfel și de această dată un impediment de ordin legal lato sensu în examinarea pretențiilor reclamantului.

În acest sens, Curtea a mai constatat că instanța de contencios constituțional s-a și pronunțat, prin decizia nr. 212 din 29.04.2013, în subsidiar, asupra constituționalității dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, referindu-se la modul în care aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, reținând că au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la prevederile cuprinse în art. 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și că prin deciziile nr. 5 din 8.01.2009 sau nr. 1241 din 6.10.2009 a statuat că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (2) teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

În ceea ce privește remediile legale pentru o situație de discriminare, instanța de apel a avut în vedere decizia Curții Constituționale nr. 818 din 03.07.2008, prin care s-a statuat în sensul că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În egală măsură, se pune problema competențelor conferite instanțelor interne, din perspectiva arătată anterior, de un text de lege național, pe temeiul căruia ar putea verifica concordanța unor dispoziții legale, cum sunt cele criticate prin cererea de chemare în judecată ca fapt generator de prejudiciu, cu dispozițiile care consacră respectarea dreptului de proprietate și, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs prin legislația adoptată, să oblige statul pârât să răspundă prin repararea acelui prejudiciu (textele invocate de reclamant fiind: art. 998-999 și art. 1073, 1091, 1075, 1082 și 1101 din vechiul C. civ., respectiv art. 1357, 1349, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din noul C. civ.).

Asupra admisibilității unei asemenea acțiuni s-a pronunțat în sens negativ Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial din 17.02.2012), obligatorie pentru instanța de apel conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În aceste condiții, Curtea a reținut că, prin prisma legislației naționale, dreptul reclamantului de a obține despăgubirile bănești pretinse nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor.

În privința celui de-a doilea motiv de apel, relativ al caracterul necorespunzător al motivării, Curtea l-a apreciază ca nefondat, instanța expunându-și argumentat raționamentul juridic și răspunzând aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare. Curtea a reținut, examinând considerentele sentinței atacate, că instanța a tranșat asupra fiecărei pretenții formulate, evidențiind motivele care au condus la soluția pronunțată. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea a reținut că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Făcând aplicarea în cauză a acestor dispoziții procedurale și raportându-se la considerentele sentinței apelate, Curtea a reținut că motivarea hotărârii apelate corespunde exigențelor impuse de normele de procedură.

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 136 A din 8 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurentut a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic depus judecății, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal.

Invocă, în acest sens recurentul că instanța a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție.

Instanța de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, respectiv dispozițiile art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082, art. 1101 din vechiul C. civ.. Recurentul invocă, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art. 2, art. 5, art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011pentru punerea în aplicarea a noului C. civ., art. 1469, art. 1480, 1488, 1490, 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535, art. 1536 din noul C. civ.

Raportat la Legea nr. 10/2001 republicată, recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din acest act normativ, precum și a art. 4 lit. a) și b), art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2007, modificat prin Titlul I din O.G. nr. 81/2007.

Recurentul arată că a obținut titlul de despăgubire în baza legislației speciale în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii dreptului de creanță neputând fi decât dreptul comun, mai sus menționat.

Recurentul susține, de asemenea, că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 14 din C.E.D.O. și art. 16 din Constituție.

Cât privește aprecierile instanței de apel, cum că în speță nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale, în sensul că statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită, a fost ignorată de către instanță realitatea obiectivă, fiind evident că în speță există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care prin omisiune intenționată a ignorant factorii de risc menționați în cererea introductivă și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de disp. art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum și art. 12 alin. (2) din același Titlu, inacțiuni și omisiuni care au condus la un preț al acțiunilor Fondului Proprietatea sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

Inițierea conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale S.C. B. S.A. si S.C. C. S.A. și listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influențat, în opinia recurentului, prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 RON/acțiune (anterior listării celor două companii mai sus arătate), până la 0,85 RON/acțiune (ulterior listării celor două companii energetice naționale).

Recurentul susține că instanța de apel nu a făcut nicio referire la concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciare depuse la dosar în ceea ce privește culpa statului, cu excepția faptului că a conchis că sunt irelevante, deși concluziile primelor două obiective ar fi fost de natură a dezlega la modul cel mai elocvent problema culpei statului.

Deși instanța de apel a conchis că, în temeiul dispozițiilor art. 13 din C.E.D.O. partea nu are un recurs în convenționalitate, cu toate acestea, judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în Moniorul Oficial nr. 830/5.12.2007). Ca atare, instanța de fond ar fi trebuit să aplice în speță, cu preeminență, dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul de creanță garantată, să fie înlăturată.

Recurentul arată că nu a solicitat ca instanța de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege, ci a cerut ca însuși cadrul legal, prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicată în litera și spiritul său, pentru a putea să valorifice în mod integral și nu parțial dreptul de creanță garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței.

Interpretarea sistematică și teleologică, precum și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la acest moment care statuează că:

" . . . . . . . . . .persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", dispozițiile art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea în vigoare prevăd:

"acordarea unor despăgubiri juste și echitabile și neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007, neabrogate, stabilesc că titlul de despăgubire "... încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".

Recurentul susține că, în cazul în care legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate și să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în această situație și-ar fi găsit incidența dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, pe larg enumerate în cererea introductivă.

Chiar noua Lege nr. 165/2013 - art. 24, privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plății acestora.

Pe cale de consecință, recurentul consideră că este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație în vigoare, guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă F.P. în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul său, la care statul este acționar majoritar, ignorând totodată cu rea-credință principii elementare ale funcționării pieței de capital, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, în vigoare și elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.

Lipsirea abuzivă de proprietate cu aproximativ 40% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, care în conformitate cu legislația mai sus arătată trebuiesc acordate integral, reprezintă antiteza dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, a art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007, precum și a Notei de fundamentare la O.U.G. nr. 4/2012 - Secțiunea a Il-a pct. 1.3 alin. penultim.

În cadrul legislației speciale de reparație, guvernată de principiul restituirii integrale, nu este prevăzut niciun factor aleatoriu, riscuri bursiere (așa cum a reținut instanța de apel), șanse de câștig, riscuri de pierdere, specifice contractelor de prinsoare ori de asigurări, ci doar garanția cĂ bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului și imposibil de restituit în natura, se vor restitui prin echivalent, la valoarea lor de circulație și neplafonat, conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013, totul raportat la disp. art. 44 alin. (1) din Constituție.

Recurentul consideră că susținerile instanței de apel în sensul că, deși listarea fondului la bursă a fost tergiversată timp de 5 ani, iar acțiunile Fondului Proprietatea au fost listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 leu/actiune, ceea ce în opinia instanței de apel s-ar încadra în marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, nefiind imputabile Statului Român, care nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursă, contravin realității.

Fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, iar statul a cunoscut ori putea cunoaște această împrejurare (astfel cum arată și concluziile rapoartelor de expertiză contabilă extrajudiciare), acesta având posibilitatea să se informeze timp de 5 ani de zile (cât a durat listarea F.P. la bursă), cu privire la o regulă elementară a pieței de capital și anume că, în cazul oricărei companii listate la bursă este foarte probabil să existe un discount semnificativ (între 30 - 60%) din valoarea nominală (activ net unitar/acțiune), în deosebi în cazul piețelor emergente. Cu toate acestea, pârâtul a decis, în cunoștință de cauză ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze totuși la valoarea nominală de 1 leu/acțiune. Ca atare, statul a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere să revină în sarcina foștilor proprietari.

Statul Român s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursa timp de 5 ani de zile și a stabilit în mod unilateral și artificial că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului F.P. va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului.

Activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiții (inclusiv S.I.F. și F.P.) și reprezintă suma valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond (acțiuni, obligațiuni, etc), din care se scad cheltuielile (obligațiile) curente ale fondului. Activul net unitar (sau Valoarea Unitară a Activului Net - V.U.A.N.) se calculează împărțind activul net la numărul de unități de fond în circulație sau la numărul de acțiuni emise în cazul fondurilor închise. În cazul fondurilor deschise, valoarea unei unități de fond este chiar V.U.A.N.; însă în cazul fondurilor tranzacționate (ca de exemplu F.P. și S.I.F.), prețul la bursă (valoarea de capitalizare) diferă cu mult față de V.U.A.N., caz în care se calculează indicatorul preț/V.U.A.N. și se folosește pentru comparații între diverse fonduri, piețe, perioade, etc.

Creanța garantată asupra statului este în cuantumul nominal stabilit în titlul de despăgubire, de 2.806.000 RON, așa cum reiese din interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, a art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 3 lit. a) din Titlul VII al aceleiași legi.

Recurentul opinează că legiuitorul a înțeles să îi despăgubească pe foștii proprietari naționalizați în mod corect, conform principiului restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, așa cum reiese și din Secțiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007, însă, în mod regretabil, din cauza aplicării defectuoase de către Ministerul Finanțelor Publice - acționarul majoritar inițial al F.P., a legislației în materie - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acest deziderat nu s-a mai putut concretiza.

Recurentul arată că, de la momentul listării F.P. la bursă - 25.01.2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, instanța de apel, în raționamentul privind funcționarea bursei, neluând în calcul o altă împrejurare de notorietate, și anume că oriunde cotațiile burselor cresc și scad, în funcție de anumiți factori.

Instanța de apel, prin referirile sale la cauza Atanasiu vs. România a ignorant principiul elementar de drept tempus regit actum, întrucât la momentul emiterii Titlulului de despăgubire nr. 7207/18.11.2009 cauza Atanasiu vs. România din data de 12.10.2010, încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strassbourg, deci recomandările C.E.D.O. din data de 12.10.2010 nu puteau fi aplicate anacronic în luna august 2009, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire mai sus arătat, cu precizarea că și noua Lege nr. 165/2013 este guvernată tot de principiul restituirii integrale.

Creanțele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii și anume, în cadrul aplicării legilor speciale de reparație putând fi creanțe garantate asupra statului în mod integral și respectiv creanțe garantate asupra statului doar parțial (în speță 50%), în funcție de anumiți factori aleatorii, cum ar fi momentul temporal al atribuirii acțiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării F.P. la bursă, împrejurare față de care creanța garantată asupra statului poate fi valorificată efectiv în mod integral, ori parțial.

Recurentul arată că, de bună-credință fiind, nu și-a putut imagina în anul 2009 când i s-au emis titlurile de despăgubire, F.P. nefiind încă listat la bursă în acea perioadă, că acțiunile emitentului F.P. se vor tranzacționa pe bursă la prețuri cuprinse între 39 - 60 % din valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Recurentul susține că a fost in imposibilitate de a constata prejudiciul efectiv ocazionat de modalitatea de plată aleasă de pârât, reprezentată de atribuirea acțiunilor FP la cotația de 1 leu/acțiune, această constatare neputând fi efectuată decât ulterior listării fondului la bursă, când aceste acțiuni au început să fie tranzacționate pe piața nereglementată, cu mult sub cotația la care au fost atribuite, de 1 leu/acțiune.

Recurentul arată că înțelege să critice numai modul defectuos în care legislația a fost pusă în aplicare de către pârât, jurisprudența C.E.D.O. în acest sens fiind relevantă: decizia din 20.01.2009 - pct. 24 din cauza Katz vs. România, decizia din 25.01.2007 - pct. 41 din cauza Negoiță vs. România, decizia din 05.10.2006 - pct. 30 din cauza Penescu vs. România, decizia din 08.02.2007 - pct. 41 din cauza Stroia vs. România, decizia din 12.02.2006 - pct. 34 din cauza Porteanu vs. România, cauza Faimblat vs. România.

Concluziile instanței de apel, în sensul că, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, creanța garantata asupra statului aparținând recurentului s-ar fi stins odată cu realizarea conversiei în acțiuni a titlurilor de despăgubire, contravind dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care se interpretează sistematic și în raport de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și de art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește invocarea de către instanța de apel a dispozitivului deciziei nr. 27 pronunțate de către I.C.C.J. la 14 noiembrie 2011 în recursul în interesul legii, recurentul consideră că cele două ipoteze juridice aplicabile acestei decizii se referă strict la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, ori situației în care se încearcă eludarea legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, aspecte care nu se regăsesc în speța dedusă judecății.

Cadrul legal în baza căruia recurentul a obținut titlul de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului este reprezentat de legile speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, executarea integrală a acestei creanțe garantate realizându-se potrivit legii comune în materie.

Recurentul arată că situația nefuncționării Fondului Proprietatea este de notorietate, a generat mai multe condamnări ale Statului Român la C.E.D.O., iar instanțele judecătorești naționale învestite cu acțiuni similare au constatat deja că listarea fondului la bursă, prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere și cu încălcarea termenelor legale imperative.

În aceste condiții, recurentul apreciază că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român, care a întârziat listarea la bursă a Fondului Proprietatea, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul său, la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcționării pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă și astfel conversia s-ar fi realizat în funcție de prețul mediul ponderat de tranzacționare, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare (art. 18 indice 7 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007), or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opțiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acțiune.

Recurentul precizează că ceea ce pretinde este prejudiciul ce i-a fost cauzat, întrucât nu a beneficiat de o garantare reală a creanței sale, intrând vădit dezavantajat în jocul bursier.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 6, art. 13 și art. 14 din C.E.D.O., art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O., art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 și art. 44 din Constituție, art. 998, art. 999, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1091 și art. 1101 din vechiul C. civ., art. 2, art. 5 și art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011, art. 1357, art. 1349, art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 și art. 1536 din noul C. civ., art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 498 C. proc. civ., precum și pe textele Consiliului Europei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 05 octombrie 2016, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 15 februarie 2017, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 05 aprilie 2017.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Recurentul a invocat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic depus judecății, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal, cererea de recurs circumscriindu-se dispozițiilor art. 488 pct. 6 și pct. 8 din noul C. proc. civ.

Recurentul nu aduce critici concrete cu privire la insuficienta motivare a hotărârii recurate, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 din noul C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, sub un prim aspect, că în speță au fost încălcate dispozițiile art. 3 lit. a) - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificate prin art. 3 - Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituție.

Recurentul a arătat, în esență, că nu a fost despăgubit integral, întrucât nu a obținut în urma valorificării acțiunilor deținute la Fondul Proprietatea, suma care reprezenta valoarea nominală la care acestea i-au fost atribuite.

Conform dispozițiilor art. 3 lit. a) - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007- forma în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv 06 martie 2013:

"titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul 'Proprietatea' și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (AOPC) și nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, și a reglementărilor emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia."

Principiile de acordare a titlurilor de participare la fond sunt reglementate de dispozițiile art. 4 lit. a) și b) din același act normativ, respectiv: "a) acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor prezentei legi."

Conform dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituția României:

"Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege."

Jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României) a reținut deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, însă odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Statul a decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii să se realizeze în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, aceasta din urmă aducând modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Alegația recurentului, privitoare la existența unei creanțe garantate asupra statului, până la concurența valorii nominale a acțiunilor atribuite nu poate fi reținută, motivat de faptul că art. 44 alin. (1) din Constituție consacră cu caracter general garantarea acestui tip de creanțe, în condițiile legii, iar în condițiile legilor speciale speciale de reparație, care exclud de la aplicare dispozițiile de drept comun cuprinse în C. civ., recurentului i s-au atribuit 2.806.000 de acțiuni la Fondul Proprietatea.

Înalta Curte reține că acțiunile emise au avut o valoare nominală de 1 RON la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii, neexistând, însă, vreo dispoziție legală care să intituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.

Aspectele de nelegalitate invocate de recurent, ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082, art. 1101 din vechiul C. civ. vor fi înlăturate, întrucât acestea sunt reglementări de drept comun, care sunt înlăturate de normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator.

Dispozițiile din noul C. civ. nu sunt aplicabile, raportat la dispozițiile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu constituie temeiuri de admitere a recursului, ele fiind aplicabile în procedurile de determinare a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care au fost finalizate.

Argumentele recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 14 C.E.D.O. și art. 16 din Constituția României nu pot fi reținute.

În ceea ce privește pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalității în față legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare. Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și încălcarea principiului egalității în fața legii.

În forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, respectiv 18 noiembrie 2009, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă.

Conform dispozițiilor capitolului V indice 1 - Secțiunea 1, art. 18 indice 1 alin. (4) din Legea nr. 247/2005: "Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul 'Proprietatea", dându-se posibilitate posesorilor de asemenea titluri să opteze pentru conversie ulterior listării acțiunilor la bursă.

Argumentele recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, coroborat cu art. 12 alin. (2) din același Titlu, potrivit cărora inacțiunile și omisiunile pârâtului au condus la un preț al acțiunilor Fondului Proprietatea sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune, nu pot fi reținute, având în vedere specificul domeniului bursier.

Aspectele privitoare la concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciare depuse la dosar în ceea ce privește culpa statului nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, fapt ce excede căii de atac a recursului, motiv pentru care nu vor fi analizate.

În ceea ce privește dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că acestea instituie o cerință pentru modul de protejare și garantare a drepturilor recunoscute prin Convenție, în sensul posibilității analizei în fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat, înțeles ca un "recurs efectiv" în fața unei autorități naționale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Art. 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acțiuni în pretenții adresate direct instanței de judecată și nici măcar un temei al unui control de convenționalitate, în ceea ce privește eventuala neconformitate a unei norme naționale cu dispozițiile Convenției.

Din perspectiva exigențelor art. 13, este suficient că reglementarea actuală a legilor speciale de reparație a permis reclamantului recunoașterea unui "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., iar în ceea ce privește valorificarea titlului de despăgubire nu este posibilă intervenția instanței de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv, pe calea dreptului comun.

Înalta Curte constată că, așa cum a reținut și instanța de apel, prin prezentul demers judiciar, recurentul urmărește să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele cuprinse în legea specială.

Cu referire la dispozițiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurent în susținerea principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt nerelevante, aceste norme generale vizând calitatea actelor normative.

Dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 nu vor fi analizate, nefiind aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Dispozițiile cuprinse în nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012, invocate de recurent, nu pot fi reținute, întrucât, așa cum Înalta Curte a arătat anterior, creanțele asupra statului sunt garantate, dar în condițiile prevăzute de lege.

Argumentele recurentului privind despăgubirile obținute de acesta, principiul restituirii integrale, culpa statului vor fi analizate împreună, întrucât se circumscriu condițiilor impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Valoarea nominală a unei acțiuni, de 1 RON, a fost stabilită prin titlurile de conversie nr. 1185 din 25 august 2010 și respectiv nr. 366 din 12 aprilie 2010, iar prin vânzările de acțiuni realizate ulterior lisării Fondului Proprietatea la Bursa de Valori București reclamantul susține că nu i s-a asigurat posibilitatea realizări integrale a creanței sale, deoarece acestea s-au făcut în funcție de evoluția pieței bursiere la o valoare mai mică față de valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Titlurile de conversie mai sus arătate, prin care s-a stabilit că fiecare acțiune are o valoare nominală de 1 RON, nu a fost atacat de reclamant în condițiile Legii nr. 554/2004, în urma emiterii acestor titluri, "bunul" reclamantului sub forma creanței s-a convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acțiuni, iar din acest moment valoarea bunului fiind supusă regulilor ce guvernează evoluția pieței bursiere.

Valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea, ulterior listării la Bursa de Valori, este fluctuantă, valorificarea acestora fiind lăsată la aprecierea exclusivă a reclamantului, care alege momentul pentru valorificarea acțiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru el, reclamantul, de altfel, tranzacționând numai 50.000 de acțiuni din totalul de 2.806.000, motiv pentru care, în mod corect instanța de apel de apel a apreciat că nu este îndeplinită condiția prejudiciului efectiv.

În atare situație, vânzare acțiunilor la un preț mai mic sau mai mare decât cel stabilit în Titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acționar la Fondul Proprietatea, suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră și nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condițiile art. 998-999 din vechiul C. civ.

Critica recurentului ce vizează referirile pe care le-a făcut instanța de apel la cauza Atanasiu vs. România din data de 12.10.2010, cu ignorarea principiului "tempus regit actum", motivat de faptul că la momentul emiterii Titlulului de despăgubire nr. 7207/18.11.2009 această cauză încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strassbourg nu pot fi reținute, în condițiile în care raționamentul curții de apel este amplu și legal argumentat.

Argumentele aduse de recurent cu privire la inaplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 27 pronunțate de către I.C.C.J. la 14 noiembrie 2011 în recursul în interesul legii vor fi înlăturate, întrucât problema de drept ce a generat practica neunitară și a făcut obiectul analizei de către Înalta Curte de Casație și Justiție a vizat cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Raportat la acest considerent, argumentele curții de apel în sensul că prin prisma legislației naționale dreptul reclamantului de a obține despăgubirile bănești nu există, întrucât nu există temei legal pentru acordarea lor, sunt legale.

Un ultim argument al recursului vizează nerespectarea de către pârât a termenelor legale imperative prevăzute de dispozițiile art. 18 indice 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007.

Listarea cu întârziere la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea nu poate fi reținută, în condițiile în care statul nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat tranzacționarea acțiunilor la valoarea de 1 leu/acțiune.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 136 A din 8 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 136 A din 8 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astă