ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1830/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 21.01.2014, sub nr. de dosar x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, sa dispună: obligarea paratului la plata sumei de 1.684.917 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe piața nereglementata a unei părți de 11.232.786 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, respectiv diferența între cotatia maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București cantitatea de 11.232.786 de acțiuni deținute la FP (vândute pe piața nereglementată) și valoarea nominală la care i-au fost atribuite - 1 leu/actiune, conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 19.253.516 RON conferită de Titlurile de despăgubire nr. 890/2006, 2527/2008, 2526/2008, 2525/2008, 2524/2008, 3447/2008, 3450/2008, 4102/2008, 6524/2009, 6183/2009 emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea paratului sa-i remită o suma de bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursa a cantității de 8.020.730 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 19.253.516 RON conferita de Titlurile de despăgubire nr. 890/2006, 2527/2008, 2526/2008, 2525/2008, 2524/2008, 3447/2008, 3450/2008, 4102/2008, 6524/2009, 6183/2009 emise de către Guvernul României - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea paratului la plata sumei de 200 ron reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive si executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 794/27.06.2014 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel in termen legal reclamanta A..

Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, prin decizia nr. 151A din 17.03.2015 a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 794 din 27.06.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei civile nr. 151A din 17.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul transmis prin e/mail la data de 07.04.2015 și înregistrat la 28.02.2017 la Curtea de Apel București.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul acestor dispoziții legale, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată și pe fondul cauzei admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 3 lit. a) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum și prin nesocotirea cadrului legal invocat în cauză, respectiv dispozițiile art. 1073 C. civ., art. 1091 C. civ., art. 1075 C. civ., art. 1082 C. civ., art. 1101 C. civ., art. 1469 C. civ., art. 1480 C. civ., art. 1488 C. civ., art. 1490 C. civ., art. 1492 C. civ., art. 1516 C. civ., art. 1518 C. civ., art. 1530 C. civ., art. 1531 C. civ., art. 1535 C. civ., art. 1536 C. civ., dispoziții redate integral.

Recurenta-reclamantă citează și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 4 lit. a) și b) din Legea nr. 247/2005.

Se mai arată că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 14 din CEDO și art. 16 din Constituția României.

Recurenta-reclamantă apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtului, legătura de cauzalitate constând în faptul că prin omisiune au fost ignorați factorii de risc menționați în cererea introductivă și în nerespectarea termenelor imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.

Se mai reproșează instanței de apel că nu a făcut nicio referire asupra concluziilor rapoartelor de expertiză extrajudiciară.

Se mai arată că s-a încălcat legislația specială de reparație pentru valorificarea în mod integral și nu parțial a dreptului de creanță garantată asupra statului, respectiv a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În opinia recurentei, prin legile speciale de reparație nu s-a renunțat la principiul restituirii integrale prin echivalent. Chiar Legea nr. 165/2013 nu cuprinde dispoziții privind plafonarea despăgubirilor, ci eșalonarea plății acestora.

Susținerile instanței de apel, potrivit cărora statul nu este răspunzător pentru fluctuațiile pieței bursiere sunt greșite, fiind contrazise de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, care a stabilit că această situație putea fi cunoscută.

Culpa statului este reprezentată de tergiversarea listării la bursă a fondului timp de 5 ani de zile și de stabilirea în mod unilateral a valorii de tranzacționare la bursă.

Creanța garantată asupra statului este în cuantumul nominal stabilit în titlul de despăgubire, interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 20 alin. (2), art. 4 lit. a) și b) și art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, precum și a art. 18

7

din Legea nr. 247/2005 neputând conduce la concluzia contrară.

O altă critică a recurentei a vizat încălcarea principiului tempus regit actum, prin referirea la cauza Atanasiu vs. România, aceasta nefiind soluționată la data emiterii Titlurilor de despăgubire.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a ignorat un principiu de drept elementar și anume faptul că dispozițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 247/2005 se interpretează sistematic și în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 4 lit. a) și b) din Legea nr. 247/2005, care prevăd acordarea unor despăgubiri juste și echitabile și neplafonarea prin lege a despăgubirilor.

Recurenta-reclamantă face trimitere la jurispudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Kopecky contra Slovaciei, prin care s-a reținut, în esență, că dreptul la despăgubire se naște numai din lege și poate fi exercitat exclusiv în condițiile stabilite de aceasta.

În consecință, apreciază că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român, care a întârziat listarea la bursă a Fondului Proprietatea, nu a respectat termenele legale de listare la bursă și a ignorat principiile elementare ale funcționării pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea acțiunii.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 15.06.2017 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Prin încheierea din data de 26.10.2017 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 151A din 17 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte va reține că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Mai întâi Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare reprezentat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocând încălcarea sau aplicarea greșită a cadrului intern referitor la stingerea creanțelor precum și nesocotirea jurisprudenței CEDO în această materie.

Întrucât recurenta-reclamantă a făcut ample considerații teoretice despre motivarea hotărârii, exemplificând sancțiuni aplicate Statului Român prin hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte urmează să răspundă criticilor formulate prin sistematizarea acestora.

În ceea ce privește lipsa de motivare, Înalta Curte constată că recurenta a invocat insuficienta motivare a hotărârii instanței de apel, întrucât a fost nesocotit cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor. Este de menționat că această critică nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6, urmând a fi analizat prin prisma motivului reprezentat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta a deținut calitatea de beneficiar al unor titluri de despăgubire, emise în aplicarea legilor speciale de reparație, ce au fost convertite, potrivit propriei opțiuni, în acțiuni în valoare nominală de 1 leu/acțiune prin deciziile nr. 890/2006, 2527/2008, 2526/2008, 2525/2008, 2524/2008, 3447/2008, 3450/2008, 4102/2008, 6524/2009 și 6183/2009 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În cauză, instanțele de fond au reținut că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, pentru fapta proprie, în principal pentru că obligația statului a fost executată prin eliberarea numărului de acțiuni, corespunzător creanței constatată și garantată prin titlul de despăgubire, iar în subsidiar, extinzând analiza asupra încălcării dreptului garantat de CEDO, reținând că validarea mecanismului creat prin Legea 10/2001 și Legea nr. 247/2005 a fost făcută de instanța europeană.

Aceste argumente sunt în conformitate cu decizia nr. 27/2011 a instanței supreme, în sensul în care s-a reținut că modalitățile adoptate de Statul Român pentru finalizarea procedurilor de despăgubire, inclusiv procedura prevăzută în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se încadrează în marja largă de apreciere recunoscută acestuia de jurispudența CEDO și nu constituie încălcări ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Prejudiciul solicitat de către recurentă a constat în diferența dintre valoarea nominală a acțiunilor și prețul cu care au fost vândute aceste acțiuni - 0,85% RON/acțiune - cu titlu de despăgubiri de la Statul Român, considerând că i-a fost cauzat un prejudiciu prin faptul că a încasat un procent sub 50% din valoarea reală de despăgubire.

Recurenta a solicitat ca instanța să constate că este titulara unui drept de creanță împotriva Statului Român invocând dispozițiile art. 3 lit. a), art. 18 și art. 18 indice 2 din Legea nr. 247/2005, precum și dispozițiile de drept comun respectiv art. 998, 999, 1073, 1082 C. civ.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte constată că este nefondată, instanța de apel a reținut corect că reclamanta a ales conversia titlului său prin conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, iar prin urmarea procedurii menționată de legea specială, potrivit principiului electa una via demersul judiciar nu mai poate fi cenzurat prin prisma dispozițiilor C. civ. care constitue dreptul comun în materie și nici prin prisma garanțiilor oferite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu încalcă dreptul de proprietate al reclamantei.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a analizat prin prisma dispozițiilor art. 480 C. proc. civ., încălcarea dreptului de proprietate prin fapta ilicită imputată Statului Român, care a constat, în opinia recurentei, în întârzierea funcționării mecanismului prevăzut de lege.

Întâzierea aplicării unor norme legale și crearea unor mecanisme prevăzute de actele normative respective, necesare listării la bursă a Fondului Proprietatea, în mod corect a statuat instanța de apel că reprezintă o etapă ulterioară stingerii creanței, în cadrul căreia nu mai există raport juridic între reclamantă și Statul Român.

Întârzierea funcționării mecanismului prevăzut de lege reprezintă doar a prezumție a recurentei, în sensul că aceasta reprezintă o faptă ilicită, deoarece statul nu și-a asmumat vreo obligație de garantare a acțiunilor pe piață.

Prin mecanismele reglementate de Legea 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost stabilite aceste modalități de despăgubire care reprezintă modalitatea de stingere a creanțelor constatate prin titlurile de despăgubiri/conversie, care nu mai pot fi supuse controlului de legalitate al instanței de judecată.

Deși recurenta susține că a solicitat prin acțiune aplicarea cadrului legal în materie la speța de față, în realitate se invocă corectitudinea acestui mecanism care a generat un risc și anume acela de a încasa un preț mai mic la vânzare decât cel care rezultă din valoarea reală de despăgubire.

Indiferent de data la care ar fi intervenit listarea la bursă a Fondului Proprietatea, valoarea acțiunilor deținute la acest organism de plasament colcetiv se determină pe baza mecanismului specific bursei, care este unul speculativ, neputând fi garantată de către legiuitor la nivelul de 1 leu/acțiune, valoarea de conversie a titlului de despăgubire.

Statul nu poate garanta menținerea valorii acțiunilor, după cotația la bursă, la valoarea de 1 leu, momentul trazacționării find opțiunea reclamantei, mecanismul legal fiind pe deplin respectat.

În ceea ce privește încălcarea dreptului garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care să atragă obligarea Statului Român la despăgubiri, întrucât alegerea mecanismului de acordare a despăgubirilor este lăsată la latitudinea statului, nu poate fi angajată răspunderea acestuia pentru legislația adoptată în această materie.

Se mai susține conduita ilicită a Statului Român care a atras încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional raportat la art. 14 din Convenție, însă această critică este nefondată, întrucât validarea modalității de despăgubire convențional și constituițional, nu mai permite instanței decât să verifice modalitatea de aplicare a legii la speță.

Prin opțiunea conversiei despăgubirilor în acțiuni, recurenta și-a asumat riscul de pierdere sau câștig specific tranzacțiilor bursiere, inclusiv riscul tranzacționării acțiunilor la un preț inferior valorii nominale a acestora.

Corect a reținut instanța de apel faptul că nu există o încălcare a unui drept garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care să atragă obligarea statului român la despăgubiri întrucât, după transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor, reclamanta și-a asumat riscul de pierdere sau câștig specific tranzacțiilor bursiere astfel încât, de la acel moment, nu își invocă decât propria culpă. Ca urmare, nu se poate vorbi de încălcarea convenției printr-un act de discriminare asupra sa față de alte persoane îndreptățite la despăgubiri, întrucât, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei, i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege. În consecință nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 16 din Constituție, și nici cele ale art. 14 din Convenție.

Referitor la invocarea de către recurentă a jurisprudenței CEDO (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar funcționa într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietatea a fost realizată de Curtea europeană din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Urmare a emiterii titlului de conversie din despăgubiri în acțiuni la Fondul proprietatea "bunul" recurentei sub forma creanței s-a convertit, cu respectarea legii, în acțiuni, de la acel moment valoarea lor fiind supusă regulilor referitoare la piața bursieră.

Aceste argumente nu subzistă, câtă vreme, așa cum s-a arătat, pretențiile reclamantei au fost apreciate drept neîntemeiate tocmai pentru motivul că nu s-a putut stabili un prejudiciu, care să îndeplinească cerințele legale, produs de către stat, și nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, în condițiile art. 998 C. civ.. Prin urmare, nu se poate reține că recurentul-reclamant a suferit o încălcare a dreptului protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat, constatând că instanța a făcut o corectă aplicare și interpretare a legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă A. în contradictoriu cu intimatul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 151A din 17 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 decembrie 2017.