ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3082/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 22 iunie 2011, reclamantul G.T.O.

a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să dispună: - obligarea pârâtului la plata sumei de 49.070 RON, reprezentând diferența dintre cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București cantitatea de 140.000 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea (tranzacționate pe piața nereglementată) și valoarea nominală la care acestea i-au fost atribuite - 1 RON/acțiune, conform creanței garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire din 13 martie 2008 emis de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; - obligarea în subsidiar a pârâtului să-i remită un număr de acțiuni la Fondul Proprietatea, reprezentând echivalentul sumei de 49.070 RON; - obligarea pârâtului la plata sumei de 268.549 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia încasării creanței garantate asupra statului, în cuantum de 430.500 RON, prin tranzacționarea în cadrul Bursei de Valori București a cantității de 430.500 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea; - obligarea în subsidiar a pârâtului să-i remită un număr de acțiuni la Fondul Proprietatea reprezentând echivalentul sumei 268.549 RON; - obligarea pârâtului la plata sumei de 520.082 RON,

reprezentând echivalentul creanței garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire din 13 martie 2008 emis de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub condiția suspensivă ca reclamantul să restituie pârâtului cantitatea de 520.082 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea; - în subsidiar, obligarea pârâtului să-i remită un număr de acțiuni la Fondul Proprietatea, reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 520.082 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 520.082 RON; - obligarea pârâtului Statul Român la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 837.671 RON (49.070 + 268.549 + 520.082), începând cu data de 13 martie 2008 și până la momentul plății efective a sumelor mai sus arătate; - obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii date asupra fondului.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că autorul său, defunctul N.C., a notificat în baza Legii nr. 10/2001, la 31 ianuarie 2002, Primăria Municipiului Buzău pentru restituirea în natură sau în echivalent a imobilului - teren în suprafață totală de 414,92 + 1109 mp, precum și construcție, situat în Municipiul Buzău, str. A., imobil intrat în posesia statului în mod abuziv, fără titlu, în baza Decretului nr. 92/1950.

În data de 4 noiembrie 2004, după o întârziere culpabilă din partea autorităților statului de aproximativ 3 ani de zile, a fost emisă de către Primăria Municipiului Buzău, Dispoziția din 4 noiembrie 2004 modificată prin Dispoziția din 7 iulie 2006 (având în vedere Sentința civilă nr. 699 din 29 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul Buzău și Decizia civilă nr. 1070 din 13 decembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești), prin care s-a dispus restituirea în natură, în parte, a unei părți din imobilul construcție notificat (trei suprafețe locative cu destinația de locuință, precum și teren aferent în suprafață de 730,00 mp). Totodată, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul-teren în suprafață de 414,92 mp, din care se vor scădea prin compensare despăgubirile acordate în baza Legii nr. 112/1995 pentru imobilul notificat mai sus arătat.

Ulterior, după încă o întârziere culpabilă de aproximativ 4 ani de zile a autorității de resort, având în vedere termenul administrativ rezonabil de 6 luni de zile consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia din 13 martie 2008 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 1.090.582 RON, "care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate" (art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007 publicată în M.O. Nr. 446/29.06.2007), raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, "(...) creanțele asupra statului sunt garantate". Reclamantul a menționat că, având în vedere Secțiunea I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G.

nr. 81/2007, a ales să opteze în vederea realizării conversiei, pentru despăgubirile în numerar în cuantumul maxim de 250.000 RON, despăgubiri neîncasate în mod efectiv. Având în vedere și dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010 prin care plata despăgubirilor în numerar a fost sistată pe o perioadă de 2 ani, titlul de despăgubire aferent Deciziei din 13 martie 2008 a fost convertit în mod unilateral de către pârât, prin Decizia nr. 370 din 10 iunie 2008 - Titlu de Conversie și Decizia nr. 1690 din 20 septembrie 2010 - Titlu de Conversie a A.N.R.P. în favoarea reclamantului, în sumă de 1.090.582 RON, reprezentând un număr total de 1.090.582 acțiuni la Fondul Proprietatea, la o valoare nominală de 1 RON/acțiune.

Întrucât, mai arată reclamantul, s-a confruntat cu grave probleme familiale, până în data de 25 ianuarie 2011, momentul listării la Bursa de Valori București a Fondului Proprietatea, reclamantul a înstrăinat în data de 26 august 2008 prin intermediul pieței de capital nereglementate, o cantitate de 140.000 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea. Cu toate că aceste acțiuni au fost valorificate pe "piața gri", anterior listării la Bursa de Valori București a Fondului Proprietatea, reclamantul arată că nu ridică pretenții în justiție în ceea ce privește recuperarea diferenței de valoare reprezentată de diferența dintre prețul vânzării pe piața nereglementată a acestor acțiuni și valoarea lor nominală, în acest sens cadrul legal fiind deficitar.

Totuși, având în vedere diferența dintre, pe de o parte cotația maximă (atinsă în data de 25 ianuarie 2010 - 0,6495/acțiune) cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București cantitatea de 140.000 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, iar de cealaltă parte valoarea nominală la care i-au fost atribuite - 1 RON/acțiune, conform creanței garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire din 13 martie 2008 emis de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul s-a considerat îndreptățit la această diferență de valoare în ceea ce privește creanța garantată asupra statului, mai sus menționată. A mai precizat reclamantul că a vândut pe "piața gri" nereglementată, doar un număr de 140.000 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, obiectul acestei tranzacții nefiind nicidecum o anumită câtime din creanța garantată asupra statului, asupra căreia și-a păstrat toate drepturile aferente.

Ca atare, creanța garantată asupra statului este reprezentată de suma de 140.000 RON, și nicidecum de cele 140.000 de acțiuni aferente acestei sume de bani, ce i-au fost atribuite "în mod silit" de organismul de investiții - Fondul Proprietatea, ca și înscrisuri cu caracter literal, întinderea și natura dreptului ca și obligația corelativă dreptului fiind determinate exclusiv de mențiunile cuprinse în înscris (în cuprinsul acțiunilor). Mai susține reclamantul că nu a avut nicio culpă personală, întrucât de la momentul intrării în posesia acțiunilor mai sus arătate - 10 iunie 2008 - constrâns fiind de probleme și necesități familiale, s-a văzut nevoit să vândă pe piața nereglementată, în data de 26 august 2008, cantitatea de acțiuni mai sus arătată.

Or, reclamantul s-a aflat în aceasta situație deoarece statul român prin instituțiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul inițial de 4 luni prevăzut de dispozițiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfășoare listarea la bursă a Fondului Proprietatea, acesta din urmă fiind depășit cu 2 ani și 7 luni. Ulterior și termenul de 6 luni prevăzut prin dispozițiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 81/2007 a fost încălcat cu 11 luni, întrucât caietul de sarcini și regulamentul de organizare a licitației internaționale pentru desemnarea societății de administrare a Fondului Proprietatea a fost aprobat prin Hotărâre de Guvern abia la data de 19 noiembrie 2008, odată cu aprobarea H.G.

nr. 1514 din 19 noiembrie 2008 publicată în M.O. nr. 806/3.12.2008, motiv pentru care listarea la bursă a Fondului Proprietatea a fost tergiversată în mod abuziv de către pârât timp de 5 ani de zile. Având în vedere cele mai sus arătate, reclamantul a solicitat să se constate că în conformitate cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., acțiunea este întemeiată în drept și pe răspunderea pentru fapta proprie. În susținerea cererilor sale, reclamantul face trimitere la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, citând între altele și cauza Almeida Garret, Mascarenhas Falcao și alții împotriva Portugaliei, în care instanța europeană a stabilit că dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 protejează și drepturile de creanță, nu doar bunurile corporale.

Or, se conchide, reclamantul are asupra statului o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 1.090.582 RON, fiind așadar titularul "unui bun" în accepțiunea dispozițiilor Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 52 din 16 ianuarie 2013, a respins ca neîntemeiată cererea, reținând în esență că, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală este necesar ca prejudiciul să fie efectiv, cert și actual. Pe de altă parte, autorul faptei ilicite este ținut să răspundă și pentru un prejudiciu viitor, dacă acesta este cert ca îndeplinire.

Tribunalul a apreciat că în cauză această condiție nu este îndeplinită, întrucât, deși la momentul formulării cererii, valoarea acțiunilor Fondului Proprietatea era sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune, totuși, nu s-a dovedit că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu efectiv și actual, câtă vreme acesta nu a înstrăinat cele 950.582 acțiuni, iar pentru cele 140.000 înstrăinate nu rezultă că suma obținută este inferioară valorii de 140.000 RON. Ca atare, reclamantul deține în continuare calitatea de acționar la Fondul Proprietatea și nu se poate previziona care va fi prețul de tranzacționare la momentul viitor, nedeterminat, în care acesta se va decide să înstrăineze restul de acțiuni.

Totodată, se mai arată, față de caracterul speculativ al mecanismului bursei, în care evoluțiile titlurilor de conversie se pot modifica fie în sensul creșterii, fie în cel al reducerii acestora, statul nu poate garanta că în concret valorificarea acțiunilor la un anumit moment, ales de titularul acțiunilor, se va face la valoarea lor nominală. Mai mult, în cauză, tribunalul a reținut că vânzarea celor 140.000 acțiuni de către reclamant anterior listării Fondului Proprietatea la Bursă, a fost o opțiune personală, iar prețul la care acestea au fost vândute a fost rezultatul negocierii dintre vânzător și cumpărător, statul neavând vreun rol în determinarea acestui element.

Cât privește prejudiciul constând în scăderea valorii acțiunilor la momentul listării Fondului Proprietatea la Bursa de Valori București, de vreme ce reclamantul nu a dovedit că a vândut la bursă acțiunile deținute la Fondul Proprietatea la un preț sub valoarea nominală, nu prezintă relevanță dacă statul a cunoscut sau putea cunoaște că în cadrul Bursei de Valori a existat un discount aplicabil activului net unitar al acțiunilor SIF-urilor, denumit vuan. În plus, referitor la pretinsa faptă ilicită constând în aceea că statul nu a inițiat procedurile legale conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007, necesare pentru derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, tribunalul a înlăturat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză ca fiind neconcludente, întrucât acestea nu se coroborează cu nicio altă probă - analiză financiară, bursieră etc. - care să conducă la concluzia că nerespectarea acestor termene ar fi fost factorul determinant al scăderii prețului de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea.

Cât privește "discriminarea" creată de legiuitor și încălcarea art. 1 din Protocolul 1, față de care reclamantul consideră că este îndreptățit la un remediu adecvat, conform art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional, statului român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, pentru a lua măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenție.

Totodată, s-a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). În jurisprudența referitoare la art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că "remediul intern" trebuie să fie un "recurs efectiv", dar "care nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale" (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, reclamantul nu are, în temeiul acestui articol, un recurs "național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale" fiind garantată numai "o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

(...)". În consecință, tribunalul a apreciat că admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna recunoașterea în favoarea reclamantului, pe cale jurisprudențială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute de legea specială, ceea ce nu este permis judecătorului național. De asemenea, cât privește pretinsa discriminare invocată de reclamant, întrucât se susține că aceasta s-a produs printr-un act normativ - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/200, tribunalul a apreciat, față de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537/16.07.2008, că în lipsa admiterii unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor apreciate ca fiind discriminatorii, cererea reclamantului apare ca vădit neîntemeiată.

În acest sens, se arată, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În consecință, conchide tribunalul, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât reclamantul nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtului și nici a unui prejudiciu cert și actual, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, care, prin Decizia nr. 244/A din 18 decembrie 2013, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul reclamantului. S-a reținut că statul și-a îndeplinit obligația de conversie a despăgubirilor în acțiuni, neputându-se imputa acestuia că nu garantează valorificarea acțiunilor la un anumit preț și la un moment anume ales de titular. Astfel, se arată, vânzarea acțiunilor la un preț mai mic sau mai mare decât cel stabilit în titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acționar la Fondul Proprietatea, a suportat consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră, și nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului, care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condițiile art. 998 - 999 C. civ.

Aceasta înseamnă că obținerea unui preț mai mic de 1 RON pe acțiune, prin vânzarea înainte de listarea la bursă a Fondului Proprietatea, a fost asumată de către reclamant, fiind lipsite de relevanță, în contextul caracterului speculativ al mecanismului bursei, cotațiile acțiunilor și prețul efectiv obținut, a cărui notorietate se invocă în cauză. Nefondată a fost privită și critica vizând nemotivarea hotărârii de către tribunal, instanța de control judiciar reținând că au fost expuse motivele de fapt și de drept care au condus la reținerea caracterului neîntemeiat al acțiunii, și în consecință la respingerea acesteia. Judecătorul, se arată, nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor părților, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.

Nu se poate cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părții pentru a considera motivată hotărârea, din ansamblul considerentelor rezultând cu claritate care au fost motivele ce au condus la soluția dată în cauză. Înlăturarea concluziilor expertizei bursiere de specialitate efectuată în cauză a fost justificată de prima instanță prin aceea că nu se coroborează cu nicio altă probă din dosar, astfel că nu se poate reține nemotivarea sentinței pe acest aspect. În cauză, împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamantul G.T.O. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - a fost "în mod voit" greșit interpretat actul juridic dedus judecății, fiind nesocotite dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție.

Ca atare, se arată, instanța de apel a respins practic cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg atât în cererea introductivă, cât și în cererea de apel. Se face trimitere, în acest sens la prevederile art. 1073, 1075, 1091, 1102 și 101 C. civ. de la 1864, precum și la dispozițiile art. 2, 5, 9 alin. (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ. Se invocă de asemenea, în sprijinul criticilor formulate, prevederile art. 1480, 1488, 1490, 1492 și 1516 - 1536 din Noul C. civ. Toate, raportate la prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, și ale art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Aceste prevederi, susține recurentul, sunt guvernate de principiul restituirii integrale, conform dispozițiilor art. 1 al Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

- instanțele au reținut greșit că nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale, ignorând astfel "evidența" realității obiective. Astfel, se arată, este evident că în speță există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care prin omisiune intenționată a ignorat factorii de risc menționați în cererea introductivă și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum și dispozițiile art. 12 alin. (2) din același Titlu, inacțiuni și omisiuni care au condus ca prețul acțiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune pentru motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă.

Inițierea conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale SC R. SA și SC N. SA și listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influențat prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 RON/acțiune (anterior listării celor două companii mai sus arătate), până la 0,85 RON/acțiune (ulterior listării celor două companii energetice naționale).

Se susține că instanța de apel nu a făcut nicio referire la concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciare din speță, în ceea ce privește culpa statului, deși în opinia recurentului concluziile primelor două obiective ar fi de natură să dezlege la modul "cel mai elocvent" dilema culpei statului în ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie. - deși s-a conchis că recurentul nu are, în temeiul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vreun recurs în convenționalitate, cu toate acestea judecătorul național este un prim judecător al Convenției și are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără a fi nevoie de a se aștepta abrogarea acesteia, de către legiuitor.

Se face trimitere la cauza Dumitru Popescu împotriva României, susținându-se că instanța de apel ar fi trebuit să aplice în speță, cu preeminență prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. - în mod greșit s-a interpretat că statul român nu s-a aflat în culpă, fără a se avea în vedere că a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile și a stabilit în mod unilateral și "eminamente artificial" cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea. Ori activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiții (inclusiv SIF și FP) și reprezintă suma valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond (acțiuni, obligațiuni, etc.), din care se scad cheltuielile (obligațiile) curente ale fondului.

Activul net unitar (sau Valoarea Unitară a Activului Net - VUAN) se calculează împărțind activul net la numărul de unități de fond în circulație sau la numărul de acțiuni emise în cazul fondurilor închise. În cazul fondurilor deschise, valoarea unei unități de fond este chiar VUAN; însă în cazul fondurilor tranzacționate (ca de exemplu FP și SIF), prețul la bursă (valoarea de capitalizare) diferă cu mult față de VUAN, caz în care se calculează indicatorul preț/VUAN și se folosește pentru comparații între diverse fonduri, piețe, perioade, etc. Or, creanța reclamantului garantată asupra statului este ope legis în cuantumul nominal stabilit în titlul de despăgubire, de 837.671 RON.

Interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dispozițiilor art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și a dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 neputând conduce la o concluzie contrară.

- prin referirile sale la cauza Atanasiu vs. România, instanța de apel a ignorat principiul elementar de drept tempus regit actum, întrucât la momentul emiterii Titlului de despăgubire din 13 martie 2008 cauza Atanasiu vs. România din data de 12 octombrie 2010 încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, deci recomandările Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 12 octombrie 2010 nu puteau fi aplicate anacronic în luna mai 2010, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire mai sus arătat, cu precizarea că și noua Lege nr. 165/2013, care a avut în vedere recomandările Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza mai sus arătată, este guvernată conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) din lege, tot de principiul restituirii integrale, în cazul foștilor proprietari deposedați sau moștenitorii acestora: (1) "Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare.", statul român însușindu-și doar recomandările Curții de la Strasbourg în ceea ce privește eșalonarea plății despăgubirilor, și nicidecum plafonarea acestora.

Cu alte cuvinte, faptul că, în conformitate cu legea specială, persoana îndreptățită nu beneficiază de restituirea în natură a bunului, ci de măsuri reparatorii prin echivalent, nu înseamnă că repararea prejudiciului cauzat prin naționalizare ori confiscare nu trebuie să fie efectivă și completă. În consecință, conchide recurentul, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, în condițiile în care statul român nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcționarii pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50 - 60% din valoarea nominală.

Or, dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă și astfel conversia s-ar fi realizat în funcție de prețul mediul ponderat de tranzacționare, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare (art. 18 7 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007). Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opțiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 RON/acțiune. În măsura în care conversia ar fi operat în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare, reclamantul nu ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuația bursieră este una normală, în funcție de cerere și ofertă.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Se constată că o parte din susținerile recurentului-reclamant nu pot fi încadrate în vreunul din temeiurile prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, și în consecință nu învestesc în mod legal, instanța de recurs. Enumerarea unor texte de lege, reproducerea conținutului acestora și susținerea că ele ar fi trebuit interpretate, prin raportare la alte acte normative, parțial reproduse în cuprinsul cererii de recurs, nu pot constitui critici de nelegalitate în înțelesul art. 304 alin. (1) C. proc. civ. Tot astfel, dispozițiile art. 302 1 din același cod impun - în susținerea criticilor de nelegalitate formulate - dezvoltarea unei argumentări juridice, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate, și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

Simpla indicare a unor texte de lege, chiar dacă se afirmă că încalcă alte dispoziții legale și se indică care ar fi acestea, nu satisface exigențele art. 302 1 C. proc. civ. prin raportare la art. 304 C. proc. civ. Cât timp recurentul nu arată în ce a constat greșeala instanței de apel în interpretarea sau aplicarea textelor reproduse, care ar fi interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză și care sunt argumentele care susțin o astfel de interpretare, Înalta Curte nu este legal sesizată cu exercitarea controlului judiciar pe calea recursului. Tot astfel, trimiterea la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la art. 16 din Constituția României și reproducerea unor paragrafe din hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate în temeiul art. 304 C. proc.

civ. Recurentul ar fi trebuit să arate prin cererea de recurs care sunt argumentele juridice pentru care consideră că o normă internă a fost greșit aplicată sau interpretată de instanța de apel, astfel încât a determinat un conflict cu norma europeană ori cu jurisprudența instanței europene dezvoltată în aplicarea respectivei norme. Recurentul susține că prejudiciul solicitat este rezultatul faptei culpabile a statului român constând în listarea întârziată la bursă a Fondului Proprietatea și în nerespectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 247/2005 pentru derularea ofertelor publice de vânzare de pachete de acțiuni, ceea ce a făcut ca acțiunile emitentului Fondului Proprietatea să se tranzacționeze pe bursă cu mult sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

În considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a arătat că reclamantul nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre aceste două pretinse fapte ilicite și prejudiciul încercat de reclamant și că, în plus, fiind vorba de vânzarea unor acțiuni pe piața bursieră, guvernată de un mecanism speculativ, reclamantul nu poate dovedi că ar fi obținut un preț superior dacă listarea la bursă a Fondului Proprietatea sau ofertele publice de vânzare de pachete de acțiuni s-ar fi făcut înlăuntrul termenelor legale. În plus, a reținut curtea de apel, statul nu și-a asumat vreo obligație de garantare a valorii acțiunilor pe piață, creșterea sau scăderea valorii lor fiind rezultatul mecanismelor bursiere.

Or, prin cererea de recurs, reclamantul nu arată de ce sunt greșite argumentele instanței de apel, dezvoltate în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale pe temeiul căreia a fost fundamentată cererea de chemare în judecată, mulțumindu-se numai să afirme în ce constă fapta ilicită a pârâtului și prejudiciul pretins produs. Cât privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3), modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut. Or, recurentul nu a formulat în cadrul motivării în fapt critici care să se circumscrie pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., așa cum a fost prezentat anterior, ci doar critici privind modul de interpretare a unor dispoziții legale menționate în cadrul recursului, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a mai sugerat și faptul că decizia atacată ar fi insuficient motivată, afirmație care ar putea fi coroborată cu susținerea din recurs că instanța de apel ar fi "ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor" invocat în cererea de chemare în judecată, susțineri care vor fi analizate, prin aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., și prin raportare la prevederile art. 304 partea introductivă pct. 7 coroborate cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Susținerea este nefondată întrucât instanța de apel a analizat fiecare motiv de apel formulat, cu menționarea argumentelor pentru care l-a considerat nefondat. Instanța de apel este ținută potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în reanalizarea fondului cauzei, de limitele cererii de apel.

Or, în apel, nu s-au formulat critici în sensul că prima instanță nu ar fi analizat corect "cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor", ci doar argumente legate de dreptul de creanță pe care reclamantul îl are împotriva statului, creanță care trebuie satisfăcută integral prin achitarea diferenței dintre cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București, "cantitatea" de 140.000 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea (tranzacționate pe piața nereglementată) și valoarea nominală la care acestea i-au fost atribuite, de 1 RON/acțiune. Instanța de apel a răspuns, prin raportare atât la legislația în materie cât și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de ce a considerat ca nefiind fondate motivele de apel.

Așa cum s-a statuat în practica instanțelor și cum s-a reținut și în doctrină, instanța nu este obligată să răspundă fiecăruia dintre argumentele formulate de părțile atrase în litigiu, acestea putând fi grupate în înțelesul în care se constituie într-o critică comună, astfel încât nu poate fi privită ca fondată critica vizând nemotivarea judicioasă a hotărârii. Mai arată recurentul că art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost interpretat de instanța de apel "în mod independent și izolat, rupt de contextul juridic generic în materie". Sub acest aspect, curtea de apel a reținut că titlul de despăgubire inițial emis încorpora dreptul de creanță al apelantului asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate, cu respectarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piață a imobilului stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Această creanță a fost acoperită de către Statul Român prin emiterea unui număr de acțiuni egal la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 RON/acțiune, aspect confirmat și de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Instanța de control judiciar a arătat în mod corect că, la momentul emiterii acțiunilor în favoarea reclamantului, creanța deținută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată integral, și că mecanismul ulterior reprezintă o cu totul altă etapă, în cadrul căreia nu mai există un raport juridic între reclamant și statul român. Reclamantul și-a realizat drepturile care decurgeau din calitatea de acționar după regulile specifice acestei calități, vânzarea pe bursă făcându-se după regulile pieței de investiții.

Se reține că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Astfel, dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, o dată ce au fost adoptate o serie de măsuri de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă aceste măsuri. Or, așa cum s-a arătat, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Susținerile recurentului privitoare la existența unei creanțe garantate asupra statului, până la concurența valorii nominale a acțiunilor atribuite, ignoră faptul că art. 44 alin. (1) din Constituție consacră cu caracter general garantarea acestui tip de creanțe, în condițiile legii. Or, în condițiile legilor speciale de reparație, care exclud de la aplicare, conform principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile de drept comun cuprinse în C. civ., recurentului i s-au atribuit un număr de 1.090.582 acțiuni la Fondul Proprietatea. Ele au avut o valoare nominală de 1 RON, la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii, fără a exista vreo dispoziție legală care să instituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă aceeași valoare.

Or, recurentul nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate; în prezentul demers judiciar acesta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON. Dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu constituie temeiuri de admitere a recursului, ele fiind aplicabile în procedurile de determinare a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care, așa cum s-a arătat, au fost finalizate. În condițiile în care recurentul a optat pentru conversia despăgubirilor în acțiuni, pe care le-a și valorificat, din perspectiva legalității deciziei atacate, nu prezintă relevanță circumstanțele personale invocate, care l-au determinat să înstrăineze 140.000 de acțiuni, anterior listării la bursă a acestora.

Înalta Curte reține că, invocând dispoziții cu caracter general din materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de statul român, recurentul-reclamant solicită de fapt să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele cuprinse în legea specială. În adevăr, principiul restituirii integrale invocat de recurent este consacrat atât în Legea nr. 10/2001, cât și în Legea nr. 247/2005, dar aplicabilitatea lui poate fi pusă în discuție doar în procedurile de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii, moment care în speță a fost depășit.

Dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză, din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile. Înalta Curte reține, de asemenea, că nu este fondată critica prin care s-a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile C. civ. de la 1864 privitoare la stingerea creanțelor, întrucât acestea sunt dispoziții de drept comun, care sunt înlăturate de normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator. De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile corespunzătoare din noul C. civ., care pe lângă faptul că sunt norme cu caracter general, au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii și chiar a înstrăinării acțiunilor.

Cât privește solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru listarea cu întârziere la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, se reține că statul nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 RON/acțiune. Ca atare, în mod corect s-a reținut că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864. Cu referire la pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, se reține că principiul nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalității în fața legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare.

Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și încălcarea principiului egalității în fața legii. Recurentul a susținut că însăși dispozițiile legale sunt discriminatorii. Această susținere nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă. Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri să opteze pentru conversie, ulterior listării acțiunilor la bursă.

În consecință nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 16 din Constituție, și nici cele ale art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.T.O. împotriva Deciziei nr. 244/A din 18 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2014. Procesat de GGC - AZ