ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1522/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 30 octombrie 2012, reclamanții M.M.M.

și C.P.A., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.252.827 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din diferența între cotația maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București 3.574.400 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea (vândute pe piața nereglementată) și valoarea nominală la care le-au fost atribuite, 1 RON/acțiune, conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 4.074.400 RON conferită de titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009 și de titlul de conversie din 11 martie 2010, emise de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului la plata sumei de 196.483 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu prilejul valorificării unei părți de 500.000 de acțiuni la emitentul Fondul Proprietatea; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 4.074.400 RON, începând cu data de 23 aprilie 2009, până la momentul plății efective a sumei menționate și obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat, în esență, că până în data de 25 ianuarie 2011, momentul listării la Bursa de Valori București a Fondului Proprietatea, au înstrăinat prin intermediul pieței de capital nereglementate 3.574.400 de acțiuni deținute conform titlului de conversie din 11 martie 2010 . Având în vedere diferența dintre cotația maximă (atinsă în data de 25 ianuarie 2010, 0,6495/acțiune) cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București cantitatea de 3.574.400 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și valoarea nominală la care le-au fost atribuite, 1 RON/acțiune, conform creanței garantate asupra statului conferită de titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009 emis de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanții au susținut că sunt îndreptățiți la diferența de valoare.

În opinia reclamanților, această situație a fost generată de pârâtul Statul Român, care prin instituțiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul inițial de 4 luni prevăzut de dispozițiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfășoare listarea la bursă a Fondului Proprietatea. În consecință, reclamanții au susținut că sunt incidente dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ. de la 1864, respectiv dispozițiile art. 1357 alin. (1) noul C. civ., conform cărora: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”. Cu referire la stingerea creanței garantate pe care reclamanții au susținut că o au asupra statului, în cuantum de 4.074.400 RON, s-a arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1073, art. 1091, art. 1075 și art. 1101 C. civ.

de la 1864. Având în vedere dispozițiile art. 2, art. 5 și art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., reclamanții au apreciat că în cauză sunt incidente și prevederile art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 și art. 1536 noul C. civ. De asemenea, reclamanții au susținut că dețin o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocând în acest sens, hotărârile pronunțate de curtea europeană în cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis împotriva Greciei, Jasiuniene împotriva Lituaniei și Șandor și Virgil Ionescu împotriva României.

La data de 5 aprilie 2013, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 1302 din 20 iunie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins atât excepția lipsei calității procesuale pasive cât și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, că prin raportare la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală atât în vechiul cât și în noul C. civ., pârâtul are, în speță, calitate procesuală pasivă.

Nu au fost primite apărările pârâtului referitoare la procedura de stabilire și plată a despăgubirilor reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, constatându-se, pe de o parte că procedura administrativă a fost deja urmată de reclamanți, iar pe de altă parte, că aceștia nu și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 247/2005. Pe fondul cauzei, s-a reținut, în esență, că nu poate fi calificată drept faptă ilicită stabilirea de către stat a modului de stingere a creanței reclamanților, instrumentul de plată reprezentat de acțiunile la Fondul Proprietatea la o valoare nominală de 1 RON/acțiune, fiind permis de lege. În ceea ce privește compatibilitatea acestor dispoziții din dreptul intern cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului tribunalul a constatat că, în ceea ce privește problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, C.E.D.O.

a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din Cauza Kopecky c. Slovaciei, Hotărârea din Cauza Jantner c. Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din Cauza Bergauer și alții c. Cehiei). Cu aplicare la litigiul de față, în materia restituirii proprietăților s-a reținut că statul a decis ca acordarea măsurilor reparatorii să aibă loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, iar reclamanții, după parcurgerea procedurii administrative au obținut acțiuni la Fondul Proprietatea pe care le-au valorificat.

Este adevărat că respectivele acțiuni au fost valorificate la o valoare mai mică de 1 RON/acțiune, însă chiar mecanismul bursier implică un element aleatoriu, existând posibilitatea pentru reclamanți, de a-și fi valorificat respectivele acțiuni și la un preț mai mare de 1 RON/acțiune.

A mai reținut tribunalul că dispozițiile Capitolului V 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 stabilesc o procedură specială de valorificare a titlului de despăgubire lăsând la alegerea deținătorului titlului emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, două posibilități de valorificare, și anume: să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14 1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul Proprietatea, însă Statul, prin legea specială nu și-a asumat obligația de a lista la bursă Fondul Proprietatea într-un anumit termen care să permită vânzarea acțiunilor la o valoare cel puțin egal sau mai mare decât aceea la care au fost emise.

În atare condiții odată, ce au optat pentru primirea de acțiuni la Fondul Proprietatea, reclamanții și-au asumat riscul ca prețul de tranzacționare al acțiunilor să fie mai mic de 1 RON/acțiune. Pe cale de consecință, prin raportare la prevederile art. 998-art. 999 C. civ. nu se poate reține existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtului. În ceea ce privește suma de 1.252.827 RON, solicitată de reclamanți cu titlu de prejudiciu rezultat din diferența dintre cotația maximă (atinsă la data de 25 ianuarie 2010, 0,6495/acțiune) la care ar fi putut vine pe Bursa de Valori București cantitatea de 3.574.400 acțiuni și valoarea nominală la care au fost atribuite acțiunile, tribunalul a constatat că suma solicitată reprezintă un prejudiciu eventual.

Astfel, la data de 25 ianuarie 2010, dată la care s-a atins cotația maximă, nu era încă emis titlul de conversie din 11 martie 2010 și nu se poate ști, dacă acțiunile ar fi fost vândute de reclamanți în situația în care respectivul titlu ar fi fost emis. De asemenea, nu au fost reținute nici susținerile referitoare la discriminare, deoarece reclamanții invocă existența unei discriminări ce decurge din aplicarea unei dispoziții legale, iar potrivit Deciziei Curți Constituționale nr. 818/2008 „ art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

În ceea ce privește referirile la jurisprudența unitară, văzută ca un element al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că în afară de sentința civilă nr. 1341 din 13 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 39395/3/2011, reclamanții nu au mai prezentat ale sentințe civile favorabile, din verificarea în sistemul ECRIS a dosarelor în care s-au întocmit expertizele contabile depuse la prezentul dosar (Dosarele nr. 12822/302/2011 și nr. 12168/302/2011) rezultând că respectivele acțiuni au fost respinse, ca nefondate.

Asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 4.074.400 RON, tribunalul a reținut că prin emiterea titlurilor de conversie din 11 martie 2010 și din 8 octombrie 2010, procedura de obținere a despăgubirilor pentru imobilul din Pitești str. V. s-a încheiat, reclamanții neavând posibilitatea de a obține o actualizare a sumei de 4.074.400 RON, după finalizarea procedurii administrative. Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat apel, în termen legal, reclamanta M.M.M. În dezvoltarea motivelor de apel, aceasta a susținut că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 cu referire la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, care prevăd că sunt garantate creanțele asupra statului. Printr-o altă critică s-a arătat că tribunalul a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, întrucât atât dispozițiile art. 1042, art. 1075, art. 1082, art. 1091 și art. 1101 vechiul C. civ., cât și dispozițiile art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, cât și art. 1530 și urm. noul C. civ. prevăd dreptul la daune interese în caz de întârziere culpabilă a debitorului; aceste dispoziții legale se completează cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează că persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri corespunzător valorii de piață a imobilului de restituit, întrucât legiuitorul și-a asumat obligația restituirii integrale în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cea de-a treia critică a vizat modul de apreciere de către prima instanță a discriminării invocate de reclamantă cu privire la două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului, Statul Român, apelanta susținând că au fost nesocotite dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană și cele ale art. 16 din Constituția României. Cu referire la opțiunea legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor regimului comunist, apelanta-reclamantă a susținut că nu solicită despăgubiri suplimentare celor ce au fost deja acordate în baza legilor speciale de reparație, ci încasarea integrală a sumei de bani conferită de titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009, care are regim de creanță garantată asupra statului.

Apelanta-reclamantă a criticat sentința prin cel de-al patrulea motiv de apel, arătând că în mod greșit instanța de fond a statuat că nu se poate invoca existența unui bun în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în acest mod încălcându-se dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007. O altă critică a vizat inexistența unui prejudiciu cert, întrucât mecanismul bursei implică un mecanism aleatoriu, apelanta susținând că nu s-a avut în vedere că suma de bani obținută în mod efectiv prin modalitatea de plată aleasă în mod unilateral de către stat, este mult mai mică decât suma de bani consemnată în titlul de despăgubire.

Ultima critică formulată de apelanta-reclamantă a privit dreptul cetățenilor la o jurisprudență unitară, cu referire la sentințele civile depuse la dosarul cauzei cu titlu de practică juridică favorabilă, arătându-se că jurisprudența recentă a C.E.D.O. statuează cu valoare de normă supraconstituțională, imposibilitatea pronunțării din cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse, utilizând noțiuni foarte apropiate de precedentul judiciar. Prin decizia civilă nr. 289 A din 14 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă M.M.M.

împotriva sentinței civile nr. 1302 din 20 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, reținând următoarele: Reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în echivalent sau în natură a imobilului, teren în suprafață de 1500 mp și construcție demolată în suprafață de 710 mp imobil care a aparținut autorilor lor și care a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului. La data de 24 decembrie 2006, Primăria Municipiului Pitești a emis dispoziția prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil. Ulterior, a fost emis de către Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, decizia din 23 aprilie 2009 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 4.074.400 RON.

Având în vedere capitolul VI, secțiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 precum și dispozițiile art. III din O.U.G. nr. 62/2010 s-a constatat că titlul de despăgubire aferent deciziei mai sus menționate a fost convertit în favoarea reclamanților prin titlurile de conversie din 11 martie 2010 și din 8 octombrie 2010 (emise de către Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor) într-un număr de 4.074.400 de acțiuni la Fondul Proprietatea, atribuite la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acțiune.

A arătat instanța de apel că nu se poate susține că respectiva creanță garantată asupra statului conferită de titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009, titlul de conversie din 11 martie 2010 și titlul de conversie din 8 octombrie 2010 emise de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este reprezentată de suma de 4.074.400 RON și nu de cele 4.074.400 acțiuni care au fost atribuite la valoarea de 1 RON pe acțiune întrucât, așa cum a reținut și prima instanță, dispozițiile art. 18 1 alin. (3) Capitolului V din Titlul VII al Legii nr. 247/2007 stabilesc o procedură specială de valorificare a titlului de despăgubire lăsând la alegerea deținătorului titlului emis pentru o sumă ce depășește 500.000 RON, două posibilități de valorificare, fără ca statul, prin această lege specială să-și fi asumat obligația de a lista la bursă Fondul Proprietatea într-un anumit termen care să permită vânzarea acțiunilor la o valoare cel puțin egală cu cea la care au fost emise.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut în mod corect că reclamanții nu pot invoca existența în patrimoniul lor a unui „bun”, în ceea ce privește suma de 4.074.400 RON, întrucât cu respectarea dispozițiilor art. 18 1 și art. 18 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 le-au fost atribuite acțiuni la Fondul Proprietatea, acțiuni care au fost valorificate ulterior conform opțiunii reclamanților pe piața de capital; prin urmare, răspunderea statului cu privire la creanța garantată este limitată până la momentul atribuirii de acțiuni la Fondul Proprietatea, în prezent fiind finalizată procedura administrativă. Ca urmare, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 conform cărora creanțele asupra statului sunt garantate nu au fost încălcate de către prima instanță.

Sub un alt aspect, instanța de apel a reținut că tribunalul nu a nesocotit cadrul legal intern privitor la stingerea creanțelor, aceasta raportându-se la dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., respectiv la condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, cât și la dispozițiile art. 1073 și urm. C. civ., arătându-se în mod explicit că, în ceea ce privește suma de 1.252.827 RON, invocată cu titlu de prejudiciu rezultat din diferența dintre cotația maximă la care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori București un număr de 3.574.400 acțiuni și valoarea nominală la care au fost atribuite acțiunile, suma solicitată reprezintă un prejudiciu eventual în raport de împrejurarea că la data de 25 ianuarie 2010, data la care s-a atins cotația maximă, nu era încă emis titlul de conversie din 2010, dar și pentru că mecanismul de tranzacționare a unor acțiuni pe bursă are un caracter speculativ și nu poate fi garantat de către Statul Român în sensul asigurării valorii inițiale.

Cu referire la dispozițiile noului C. civ., invocate de apelanta-reclamantă, curtea de apel a apreciat că acestea nu sunt aplicabile litigiului față de dispozițiile art. 5 din legea de punere în aplicare a noului C. civ. S-a reținut, de asemenea, că apelanta-reclamantă nu a formulat critici cu privire la incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 71/2011 de aplicare a noului C. civ. A fost găsită nefondată și critica privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, a arătat instanța de apel că în considerarea art. 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile (Willis contra Marii Britanii nr. 36042/97, C.E.D.O.

2002) . Pe de altă parte, invocarea dispozițiilor art. 14 din Convenție este în strânsă legătură cu pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la aceasta. Or, așa cum s-a precizat, după momentul finalizării procedurii administrative, dată fiind valorificarea pe piața de capital a acțiunilor de către reclamanți, aceștia nu mai pot invoca existența unui bun în patrimoniul lor cu privire la suma de 4.074.400 RON. Ca urmare, dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportate la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu subzistă în cauză. În ceea ce privește invocarea de către apelanta-reclamantă a unei jurisprudențe anterioare prin care în spețe similare s-au obținut hotărâri favorabile, curtea de apel a arătat că sentințele civile depuse la dosarul cauzei nu sunt irevocabile iar în jurisprudența C.E.D.O.

invocată au fost avute în vedere hotărâri judecătorești irevocabile contradictorii, pronunțate în cauze identice. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.M.M. și C.P.A., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, respectiv că hotărârea dată în speță este greșit motivată iar, în subsidiar, este lipsită de temei legal ori dată cu aplicarea greșită a legii.

Sub un prim aspect, recurenții au arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M.Of, Partea I Nr. 446/29.06.2007, prin raportare la dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție, conform cărora „(...) creanțele asupra statului sunt garantate”. Au susținut recurenții că potrivit dispozițiilor legale menționate, titlul lor de despăgubire în cuantum de 4.074,400 RON, „încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate” și că nicăieri în cuprinsul legii speciale nu se face vorbire de vreo încetare a răspunderii statului la momentul epuizării procedurii administrative, atâta timp cât dreptul de creanță supus legislației comune în materie, nu a fost încasat în mod integral.

Mai mult, în titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009 emis de Guvernul României prin A.N.R.P.S suma de bani mai sus arătata este clar consemnată, creanța garantată asupra statului purtând deci asupra sumei de 4.074.400 RON, iar nu asupra cantității de 4.074.400 de acțiuni la Fondul Proprietatea. În opinia recurenților, instanța de apel nu a interpretat sistematic și teleologic dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează că: „(...) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare”; pe de altă parte, nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 4 lit. a) și lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, coroborate cu dispozițiile art. 44 alin (1) din Constituție.

Au susținut recurenții-reclamanți că prin încălcarea dispozițiilor menționate au fost lipsiți de aproximativ 50% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, iar faptul ca titlurile de despăgubire emise de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă creanțe garantate asupra statului, a fost recunoscut, asumat și însușit chiar de către parat, care, prin nota de fundamentare la O.U.G. nr. 4/2012 statuează în secțiunea a 2-a, pct. 1.3 alin. penultim, că: „(...) titlurile de despăgubire emise peste limita participației statului la Fondul Proprietatea nu vor avea o acoperire reală în posibilitatea de a fi valorificate de către persoanele îndreptățite și vor constitui o creanță asupra statului român”, în condițiile în care, la acel moment, acțiunile la Fondul Proprietatea se atribuiau la valoarea medie de tranzacționare pe bursă a acestor acțiuni, iar nu la cotația de 1 RON/acțiune.

S-a arătat că din dispozițiile legale sus-menționate rezultă că, prin promulgarea legilor speciale de reparație, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 Titlul VII, Statul Român și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; acest principiu se regăsește și în dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Printr-o altă critică s-a arătat că instanța de apel a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082 și art. 1101 C. civ. de la 1865. Recurenții-reclamanți au invocat, față de prevederile art. 2, art. 5 și art. 9 pct. (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., dispozițiile art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531 și art. 1535 noul C. civ.

Cu referire la considerentele instanței de apel, care a apreciat că Statul Român nu și-a asumat listarea la bursa a Fondului Proprietatea într-un anumit termen și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, recurenții-reclamanți au arătat că față de dispozițiile art. 12 pct. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind termenul legal înlăuntrul căruia urma să se desfășoare listarea la bursa a Fondului Proprietatea, acest termen a fost depășit cu 2 ani și 7 luni. Ulterior și termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 7 alin. (l) din O.G. nr. 81/2007 a fost încălcat cu 11 luni, întrucât caietul de sarcini și regulamentul de organizare a licitației internaționale pentru desemnarea societății de administrare a Fondului Proprietatea a fost aprobat prin hotărâre de Guvern de abia la data de 19 noiembrie 2008, odată cu aprobarea H.G.

nr. 1514/2008, publicată în M.O. nr. 806/3.12.2008, motiv pentru care listarea la bursa a Fondului Proprietatea a fost tergiversată timp de 5 ani. În consecință, sunt incidente dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ. de la 1864 și respectiv dispozițiile art. 1357 alin. (1) noul C. civ. Au mai arătat recurenții că deși Statul Român nu a garantat în mod explicit că acțiunile la Fondul Proprietatea se vor tranzacționa la o anumită valoare, acesta a garantat expressis verbis prin dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că suma de bani, 4.074.400 RON, atestată în titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009, are regim de creanță garantată asupra statului, conform dispozițiilor art. 44 din Constituție, aceeași garanție fiind asumată și prin nota de fundamentare a O.U.G.

nr. 4/2012, secțiunea a 2-a pct. 1.3 alin. penultim. În ceea ce privește considerentele instanței de apel prin care s-a reținut inexistența prejudiciului, având în vedere caracterul speculativ al bursei, recurenții au arătat că este de notorietate că acțiunile la Fondul Proprietatea se tranzacționau, înainte de listarea fondului la bursă, la cotații cuprinse între 0,7 și 0.25% din valoarea lor nominală, iar după listarea fondului la bursă aceste acțiuni s-au tranzacționat în cadrul Bursei de Valori București începând cu momentul listării (25 ianuarie 2011), până în prezent, la cotații cuprinse între 0,75 RON/acțiune și 0,37 RON/acțiune. Pe de altă parte, instanța de apel, în raționamentul privitor la funcționarea bursei, nu a luat în calcul o altă împrejurare de notorietate, respectiv că există o fluctuație a cotațiilor, determinată de factori multipli.

Astfel, în speță există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, care prin omisiune intenționată a ignorant factorii de risc menționați în anexă și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, prejudiciul constând în scăderea prețului acțiunilor Fondului Proprietatea sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune. Cu referire la posibilitatea de a obține despăgubiri în numerar până la concurența sumei de 500.000 RON, recurenții au arătat că aceasta era pur teoretică, față de dispozițiile art. 18.2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, (modificat prin O.U.G.

nr. 81/2007) care prevedeau un termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare; au mai arătat că pe fondul unor probleme familiale au înstrăinat prin intermediul pieței de capital nereglementate un număr de 3.574.400 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea din titlul de despăgubire mai sus arătat.

Au menționat recurenții-reclamanți că în mod greșit instanța de apel a reținut că, la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă (25 ianuarie 2011), titlul de conversie din 2010 nu ar fi fost încă emis, în realitate acesta fiind emis la data de 11 martie 2010. Printr-o altă critică, recurenții au arătat că sub aspectul văditei discriminări între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor, Statul Român, invocată cu lux de amănunte în atât în cererea introductiva cat și în apel, instanța a refuzat să facă aplicabilitatea dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dispozițiilor art. 16 din Constituție.

Aceștia au făcut ample referiri la jurisprudența C.E.D.O., arâtând, în esență, că: „O diferență de tratament constituie discriminare atunci când criteriul de distincție între două categorii nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă”, respectiv că: „stabilirea unui alt regim juridic pentru persoane aflate în aceeași situație, dar ale căror proceduri administrative sunt întârziate contravine principiului interdicției discriminării, stabilit în art. 1 din Protocolul 12 la Convenție”. (Cauza Buchen împotriva Cehiei, secția II, hotărârea din 26 noiembrie 2002, cauza nr. 36541/97). Recurenții au invocat principiul preeminenței dreptului comunitar și au solicitat instanței de recurs ca în temeiul acestuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca privarea abuzivă de proprietate în limita diferenței dintre creanța garantată asupra statului și prețul efectiv obținut, să fie înlăturată.

În ceea ce privește opțiunea legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din regimul politic anterior, recurenții au menționat că nu solicită despăgubiri suplimentare celor ce le-au fost acordate în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, ci încasarea integrală a sumei de bani conferită de titlul de despăgubire din 2009 emis de către Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Aceștia au susținut că, în cazul în care legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, devin incidente dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 21, art. 29, art. 59 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative.

Recurenții au combătut susținerile instanței de apel, privitoare la jurisprudența din spețe similare, arătând că deși nu erau irevocabile, potrivit dispozițiilor art. 376 alin. (1) raportat la 269 alin. (1) și 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile judecătorești pe care le-au invocat sunt definitive și executorii. Printr-o altă critică s-a arătat că instanța de apel s-a limitat în soluționarea apelului la constatări sumare și lipsite de substanță, încălcând dispozițiile art. 261 (coroborate cu cele ale art. 298) C. proc. civ., care consacră obligația instanțelor de judecată de a motiva hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor părților, prin raționamente logice și făcând referire la împrejurările de fapt și de drept, respectiv la probatoriile (inclusiv expertizele bursiere de specialitate extrajudiciare aflate la dosar) care au fundamentat concluziile expuse în considerente.

Pe de altă parte, și în jurisprudența C.E.D.O., s-a statuat că este obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor, și al elementelor de probă ale părților, noțiunea de proces echitabil presupunând ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. Au mai arătat recurenții că lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de dispozițiile legale evocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, situație care impune casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiași instanțe. În temeiul dispozițiilor art. 261 alin. (1) și art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturile Omului recurenții au solicitat desființarea sentinței, pentru respectarea dublului grad de jurisdicție. Au mai arătat recurenții că în hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina împotriva României, C.E.D.O. a arătat că: „dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (hotărârea Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980); acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate” adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”; de asemenea, recurenții-reclamanți au invocat hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în cauza Dima împotriva României (cererea nr. 584/2000, hotărârea din 16 noiembrie 2006). Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare în conformitate cu dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed. Deși recurenții au arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., aceștia nu au dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, sub un prim aspect, că în speță au fost încălcate dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G.

nr. 81/2007, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituție, respectiv cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, și ale art. 4 lit. a) și lit. b) din Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituție. Aceștia au arătat, în esență, că nu au fost despăgubiți integral, întrucât nu au obținut în urma valorificării acțiunilor deținute la Fondul Proprietatea, suma care reprezenta valoarea nominală la care acestea le-au fost atribuite. Conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G.

nr. 81/2007: „titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al succesiunii.

Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută.

Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (A.O.P.C.) și nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, și a reglementărilor emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia.” Art. 4 lit. a) și lit. b) din același act normativ, prevede că: „Principiile de acordare a titlurilor de participare la fond sunt următoarele: a) acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor prezentei legi.” Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, are următorul conținut: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului.” Art. 44 alin. (1) din Constituție, privitor la dreptul de proprietate privată stipulează că: „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.” Înalta Curte reține că deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 [referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Susținerile recurenților privitoare la existența unei creanțe garantate asupra statului, până la concurența valorii nominale a acțiunilor atribuite ignoră faptul că art. 44 alin. (1) din Constituție consacră cu caracter general garantarea acestui tip de creanțe, în condițiile legii.

Or, în condițiile legilor speciale speciale de reparație, care exclud de la aplicare, conform principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile de drept comun cuprinse în C. civ., recurenților li s-au atribuit 4.074.400 acțiuni la Fondul Proprietatea. Ele au avut o valoare nominală de 1 RON la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii, fără a exista vreo dispoziție legală care să intituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON. Recurenții nu au contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate; în prezentul demers judiciar aceștia nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON.

Dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu constituie temeiuri de admitere a recursului, ele fiind aplicabile în procedurile de determinare a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care au fost finalizate. Or, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.

Rezultă așadar că, în condițiile legii speciale, recurenții se prevalează de o creanță asupra statului care putea fi valorificată fie prin conversia în acțiuni, fie prin conversia în acțiuni și preschimbare contra titluri de plată, în limitele și condițiile defipte de lege. Recurenții au optat pentru conversia în acțiuni, pe care le-au și valorificat. Din perspectiva legalității deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanță circumstanțele personale invocate de recurenți, care i-au determinat pe aceștia să înstrăineze 3.574.400 acțiuni anterior listării la bursă a acestora.

Instanța reține că, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, aceștia solicită, în fapt, să li se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele cuprinse în legea specială. Nici dispozițiile cuprinse în nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012, nu sunt de natură să conducă la admiterea recursului, având în vedere că, așa cum s-a arătat deja, creanțele asupra statului sunt garantate, dar în condițiile prevăzute de lege, condiții despre care s-a făcut vorbire anterior.

Principiul restituirii integrale invocat de recurenți este consacrat atât în Legea nr. 10/2001, cât și în Legea nr. 247/2005, dar aplicabilitatea lui poate fi pusă în discuție în procedurile de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii, moment care în speță a fost depășit. Dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile. Înalta Curte reține, de asemenea, că nu este fondată critica prin care s-a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile C. civ. de la 1865, privitoare la stingerea creanțelor, întrucât acestea sunt dispoziții de drept comun, care sunt înlăturate de normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator.

De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile corespunzătoare din noul C. civ., care pe lângă faptul că sunt norme cu caracter general, au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii și chiar a înstrăinării acțiunilor. În ceea ce privește solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru listarea cu întârziere la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, Înalta Curte menționează că ceea ce susțin recurenții (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni) este real însă, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, statul nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 RON/acțiune.

Așadar nu sunt incidente dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ. de la 1865. Cu referire la reținerea în mod greșit de către instanța de apel a împrejurării că la momentul listării la bursă a Fondului Proprietatea, nu ar fi fost emis titlul de conversie din 2010, Înalta Curte arată că această inexactitate cuprinsă în decizia supusă controlului judiciar nu este de natură să conducă la casarea ori modificarea acesteia. Astfel, curtea de apel a arătat că prejudiciul solicitat de reclamanți este unul eventual atât pentru că la data la care s-a atins cotația maximă (dată reținută în mod greșit ca fiind 25 ianuarie 2010, în loc de 25 ianuarie 2011), titlul de conversie din 2010 nu ar fi fost încă emis, cât și pentru că mecanismul de tranzacționare are caracter speculativ și nu poate fi garantat de către stat, în sensul asigurării valorii inițiale.

Or, cel de-al doilea argument este corect și suficient pentru a susține caracterul eventual al prejudiciului. În ceea ce privește pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalității în față legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare. Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și încălcarea principiului egalității în fața legii. Recurenții au susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii.

Această susținere nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă. Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri să opteze pentru conversie ulterior listării acțiunilor la bursă. În consecință nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 16 din Constituție, și nici cele ale art. 14 din Convenție.

Cu referire la dispozițiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurenți în susținerea principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt nerelevante, aceste norme generale vizând calitatea actelor normative. În ceea ce privește practica judiciară în materie, Înalta Curte reține, pe de o parte, că deciziile de speță nu reprezintă izvor de drept, iar pe de altă parte că nu s-a făcut dovada unei jurisprudențe consolidate în sensul admiterii unor asemenea cereri de chemare în judecată. Sub aspectul îndeplinirii de către instanța de apel a dispozițiilor art. 261, coroborate cu dispozițiile art. 298 C. proc.

civ., instanța reține că decizia recurată cuprinde elementele pe baza cărora se poate concluziona că au fost în mod efectiv examinate cererile formulate în apel și au fost expuse considerentele care justifică soluția adoptată, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.; nu se poate aprecia că reclamanților le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți M.M.M. și C.P.A., împotriva deciziei nr. 289 A din 14 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2014.