ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1407/2016
Deliberând
asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 13
noiembrie 2012, sub nr. x/3/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu
cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,
obligarea acestuia la plata sumei de 525.000 RON, reprezentând diferența
dintre valoarea creanței garantate asupra statului în valoare de 1.500.000
RON, stabilită de titlul de despăgubire emis în baza Deciziei din 23
aprilie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, și
valoarea maximă de tranzacționare a unui număr de 1.500.000 de
acțiuni la Fondul Proprietatea, conferite prin Titlul de conversie din 14
iulie 2009, eliberat de Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților.
În motivare,
reclamantul a arătat că, în temeiul dispozițiilor Legii nr.
10/2001, a formulat notificare cu privire la imobilul care a aparținut
autorilor săi, preluat abuziv de Statul Român în anul 1950.
În anul 2002,
Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 a propus acordarea măsurilor
reparatorii sub formă de despăgubiri bănești. După intrarea
în vigoare a Legii nr. 247/2005, dosarul a fost reanalizat, iar, la data de 23
aprilie 2009, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a
emis decizia prin care s-a constituit titlul de despăgubire în favoarea
reclamantului pentru suma 2.501.800 RON. Prin Decizia din 14 ianuarie 2009 a
fost emis titlul de plată în valoare 500.000 RON, iar, prin Decizia din 14
iulie 2009, a fost eliberat titlul de conversie în cuantum de 2.001.800 RON,
reprezentând un număr total de 2.001.800 acțiuni, cu o valoare
nominală de 1 leu/acțiune.
Reclamantul a
susținut că, la 13 august 2010, a vândut un număr de 1.000.000
acțiuni la Fondul Proprietatea, pentru care a primit 105.000 euro,
respectiv 444.643,5 RON, valoarea de vânzare a unei acțiuni fiind de 0,44
RON. De asemenea, a menționat că, la data de 6 iunie 2012, a
înstrăinat 500.000 de acțiuni la Fondul Proprietatea, pentru care a
primit 223.552,08 RON, fiecare acțiune fiind cotată la o valoare de
0,47 RON.
Titlul de
conversie s-a realizat la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, iar,
conform art. 187 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura de conversie
a titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în
acțiuni la Fondul Proprietatea, urma a fi suspendată de la data înregistrării
la CNVM a Fondului, până la data suspendării conversia realizându-se
la valoarea nominală. După înregistrare, procedura de conversie a
titlurilor a reînceput în ziua de luni a celei de-a doua săptămâni
calendaristice, ulterioare primelor 60 de ședințe de
tranzacționare a acțiunilor fondului, iar, după reluarea
procesului de conversie, aceasta s-a realizat prin împărțirea valorii
despăgubirii menționate în titlul de despăgubire, respectiv în
titlul de conversie, la prețul mediu ponderat de tranzacționare a
acțiunilor, astfel: titlurile de despăgubire, respectiv titlurile de
conversie, depuse la ANRP începând cu ziua de luni a celei de-a treia
săptămâni calendaristice, ulterioare expirării termenului de 60
de ședințe de tranzacționare s-au convertit în acțiuni
emise de Fondul Proprietatea prin utilizarea prețului mediu ponderat de
tranzacționare aferent ultimelor 60 de ședințe de
tranzacționare anterioare depunerii titlurilor de despăgubire,
respectiv a titlurilor de conversie; titlurile de despăgubire, respectiv
titlurile de conversie depuse la ANRP începând cu a doua
săptămână calendaristică ulterioară expirării
termenului de 60 de ședințe de tranzacționare s-au convertit în
acțiuni emise de Fondul Proprietatea prin utilizarea prețului mediu
ponderat de tranzacționare aferent primelor 60 de ședințe de
tranzacționare.
Din momentul
tranzacționării la BVB a acțiunilor la Fondul Proprietatea,
prețul de tranzacționare al acestora a atins valoarea maximă de
1,65 RON/acțiune, la data de 25 ianuarie 2012, iar prețul mediu
ponderat aferent ultimelor 60 de ședințe de tranzacționare a
fost de 0,5290 RON/acțiune.
Reclamantul a
arătat că prin această dispoziție legală s-a realizat
o vădită discriminare între persoanele care fac parte din
aceeași categorie, respectiv persoanele îndreptățite la
măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de Statul Român,
generată de faptul că, pentru cei cărora li s-au emis titluri de
despăgubiri anterioare listării la bursă a Fondului, pentru
conversie s-a utilizat valoarea nominală de 1 leu/acțiune, în vreme
ce pentru cei cărora li s-au emis titlurile de despăgubire după
listarea Fondului, pentru conversie s-a utilizat prețul mediu de
tranzacționare, inferior valorii nominale, aceste din urmă persoane
beneficiind de un număr mai mare de acțiuni și de o
despăgubire efectivă.
A mai
arătat că, prin utilizarea ca valoare de conversie a valorii nominale
de 1 leu/acțiune, nu a beneficiat de despăgubirile efective la care
era îndreptățit, în condițiile în care valoarea maximă de
tranzacționare a fost de doar 0,65 RON/acțiune. În opinia sa, în
acest mod s-au încălcat principiul justei despăgubiri și
principiul acordării de despăgubiri efective, prevăzute de art.
1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și de Legea
nr. 247/2005.
Invocând
dispozițiile art. 3 lit. a) și i) din Titlul VII al Legii nr.
247/2005, reclamantul a susținut că atât titlurile de
despăgubire, cât și cele de conversie sunt certificate emise în
numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de
creanță ale deținătorilor asupra acestuia,
corespunzător despăgubirilor acordate. Ca atare, acțiunile emise
pe numele reclamantului reprezintă o plată efectuată de Statul
Român, în vederea stingerii obligației sale, însă pentru ca o
obligație să fie stinsă este necesar ca aceasta să fie
executată integral. Potrivit principiului indivizibilității
plății, cel care face plata trebuie să plătească în
întregime, ceea ce înseamnă că un debitor nu se poate libera decât
plătind tot ceea ce datorează. Câtă vreme valoarea de
tranzacționare a acțiunilor acordate nu a atins niciodată
valoarea nominală de 1 leu, nu se poate afirma că s-a stins în
integralitate obligația statului.
În opinia
reclamantului, pentru stingerea integrală a creanței împotriva
statului se impune obligarea acestuia la plata diferenței dintre valoarea
creanței sale și valoarea maximă de tranzacționare a
acțiunilor, respectiv suma de 525.000 RON, reprezentând despăgubiri
de care reclamantul nu a beneficiat efectiv.
În drept,
cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile
art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ale art. 481
C. civ., ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Prin
Sentința nr. 398 din 26 februarie 2013, Tribunalul București,
secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei
calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român,
reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și, admițând
excepția inadmisibilității acțiunii ridicată de
aceeași parte în temeiul prevederilor Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie
2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, a respins, ca
inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.
Prin Decizia
nr. 261A din 4 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis
apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței nr. 398 din
26 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,
pe care a anulat-o, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare,
aceleiași instanțe de fond.
Pentru a
dispune astfel, Curtea a apreciat că dispozițiile deciZiei nr. 27 din
14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, nu sunt
incidente în cauză, deoarece, prin cererea de chemare în judecată,
reclamantul nu a invocat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.
10/2001, republicată, și, implicit, refuzul entității
învestite cu soluționarea notificării de a emite
decizia/dispoziția prevăzută de legea specială, și
nici nu a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat
abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în baza
dispozițiilor dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol
Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului
și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din
Convenție.
Din probele
administrate în cauză și din situația de fapt expusă
rezultă că reclamantul a parcurs procedura administrativă
prevăzută de Legea nr. 10/2001, a obținut în baza acestei legi
titlul de despăgubire, iar prin acțiune nu contestă acest titlu,
ci solicită satisfacerea integrală de către pârât a
despăgubirilor acordate, invocând răspunderea civilă
delictuală a acestuia.
O astfel de
acțiune nu poate fi asimilată celor analizate de Înalta Curte de
Casație și Justiție în Decizia nr. 27/2011, iar instanța de
fond, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamantului, ca
inadmisibilă, l-a lipsit de posibilitatea de a-și valorifica în mod
efectiv pretenția sa în această privință, aspect condamnat
de atâtea ori de către instanța de contencios european.
Prin Decizia
nr. 1768 din 5 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul
Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat
prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice
București, împotriva Deciziei nr. 261A din 4 noiembrie 2013,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
În
rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului
București, secția a V-a civilă, la data de 24 septembrie 2014,
sub nr. x/3/2014.
Prin Sentința
civilă nr. 1588 din 19 decembrie 2014, Tribunalul București,
secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea
formulată de reclamantul A.
Pentru a
dispune astfel, instanța a reținut că prin Decizia de casare nr.
1768 din 5 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție, secția I civilă, s-a stabilit că
reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de
Legea nr. 10/2001, obținând în baza acestui act normativ titlul de
despăgubire și că prin acțiune acesta nu contestă acest
titlu, ci solicită satisfacerea integrală de către pârât a
despăgubirilor acordate, invocând răspunderea civilă
delictuală a acestuia.
Reclamantul a
susținut că pretinsa faptă delictuală a Statului Român,
constă în nerespectarea termenelor prevăzute de Titlul VII al Legii
nr. 247/2005, înlăuntrul cărora urma să se desfășoare
listarea la bursă a Fondului Proprietatea și ignorarea de către
acesta, cu rea-credință, a unor principii elementare ale funcționării
pieței de capital.
Sub aspectul
prejudiciului suferit ca urmare a acestei fapte ilicite, reclamantul a
arătat că acesta constă în diferența dintre cotația la
bursă a cantității de 2.001.800 acțiuni deținute la
Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului, în
cuantum de 2.501.800 RON conferită de Titlul de despăgubire din 23
aprilie 2009 emis de Guvernul României - Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor.
Totodată,
reclamantul a invocat discriminarea produsă între persoanele
îndreptățite la despăgubiri, în raport de momentul conversiei
titlului de despăgubire, înainte de prima ședință de
tranzacționare la Bursă a Fondului Proprietatea, ori ziua de luni a
celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de
ședințe de tranzacționare a acțiunilor Fondului
Proprietatea, precum și încălcarea dispozițiilor art. l din
Primul Protocol Adițional și ale Legii nr. 247/2005, considerând
că este îndreptățit la obținerea unui remediu adecvat
față de încălcarea invocată.
Astfel,
instanța a constatat că reclamantul a vândut un număr de
1.500.000 de acțiuni din cele 2.001.800, deținute la Fondul
Proprietatea, după cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosar.
Or, pentru a
fi angajată răspunderea civilă delictuală, a apreciat
că este necesar ca prejudiciul să fie efectiv, cert și actual.
De asemenea, a considerat că a autorul faptei ilicite urmează să
răspundă și pentru prejudiciul viitor, dacă acesta este
cert ca îndeplinire.
Instanța
a constatat că, în cauză, această condiție nu este
îndeplinită, câtă vreme reclamantul nu a înstrăinat restul de
501.800 acțiuni și nu se poate previziona care va fi prețul de
tranzacționare la momentul viitor, nedeterminat, în care acesta se va
decide să înstrăineze restul de acțiuni.
Față
de caracterul speculativ al mecanismului bursei, în care evoluțiile
titlurilor de conversie se pot modifica, fie în sensul creșterii, fie în
cel al reducerii acestora, a apreciat că statul nu poate garanta că
valorificarea acțiunilor la un anumit moment, ales de titularul
acțiunilor, se va face la valoarea lor nominală.
Mai mult, a
reținut că vânzarea celor 1.500.000 acțiuni de către
reclamant anterior listării Fondului Proprietatea la Bursă a fost o
opțiune personală, iar prețul la care acestea au fost
înstrăinate a fost rezultatul negocierii dintre vânzător și
cumpărător, statul neavând vreun rol în determinarea acestuia.
Contrar
susținerilor reclamantului, instanța a apreciat că, în
speță, nu s-a dovedit existența faptei ilicite a pârâtului care,
prin nerespectarea termenelor și principiilor instituite de Legea nr. 247/2005,
ar fi fost factorul determinant al scăderii prețului de
tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul
Proprietatea.
Referitor la
discriminarea creată de legiuitor și încălcarea art. 1 din
Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, față de care reclamantul consideră că este
îndreptățit la un remediu adecvat, conform art. 13 din acest act
normativ, instanța a specificat că, în cauza Maria Atanasiu și
alții împotriva României, Curtea Europeană nu a constatat că soluțiile
legislative adoptate sunt inadecvate, ci că Fondul Proprietatea nu este
funcțional, Statului Român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la
data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene,
să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a
drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1
din Primul Protocol, în contextul tuturor cauzelor similare.
În
consecință, instanța de fond a apreciat că admiterea
cererii de chemare în judecată ar însemna recunoașterea în favoarea reclamantului,
pe cale jurisprudențială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute
de legea specială.
Cât
privește pretinsa discriminare invocată de reclamant în raport de
dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul a apreciat,
față de considerentele deciziei Curții Constituționale nr.
818 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537/16.07.2008, că, în
lipsa admiterii unei excepții de neconstituționalitate a
dispozițiilor apreciate ca fiind discriminatorii, cererea reclamantului
apare ca vădit neîntemeiată.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., înregistrat pe rolul
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de
21 ianuarie 2016, prin care a reiterat susținerile sale anterioare,
arătând, în esență, că prin Titlul de conversie din 14
iulie 2009, prin care despăgubirea în cuantum de 2.001.800 RON a fost
transformată în acțiuni la Fondul Proprietatea, la cursul de 1
leu/acțiune, a luat naștere o creanță. Apelantul-reclamant
a apreciat că soluția instanței de fond, potrivit căreia
statul nu poate garanta cotația acțiunilor, contrazice principiul
unei despăgubiri efective.
Prin Decizia
nr. 174A din 9 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A.
împotriva Sentinței nr. 1588 din 19 decembrie 2014, pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
În
considerente, instanța de apel a reținut următoarele:
Contrar
susținerilor apelantului-reclamant, acordarea despăgubirilor prin
conversia acestora în acțiuni la Fondul Proprietatea, în baza Titlului de
despăgubire din 23 aprilie 2009, emis de Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile Legii nr. 247/2005, s-a
făcut tocmai pentru că Statul Român nu a legiferat acordarea despăgubirilor
prin echivalent sub forma unei plăți în numerar, o asemenea
soluție fiind imposibilă prin raportare la limitele resurselor
publice care pot fi alocate măsurilor reparatorii pentru
nedreptățile trecute ale regimului comunist și prin raportare la
amploarea foarte mare a despăgubirilor globale datorate.
Determinând
un mecanism de acordare a despăgubirilor prin conversia sumei nominale
stabilite cu titlu de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea,
legea nu a garantat și nici nu putea garanta un anumit cuantum al
despăgubirii efective, astfel cum a pretins reclamantul, întrucât acest
aspect ar contraveni legilor economice ale pieței, în sensul că
emitentul unei valori mobiliare să garanteze o valoare minimă a
acesteia, de vreme ce acțiunile se tranzacționează pe o
piață liberă, prețul lor fiind rezultatul raportului dintre
cerere și ofertă.
După cum
a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria
Atanasiu c. României, Convenția nu impune măsuri de reparație
specifice acordate pentru nedreptățile comise anterior aderării
la Convenție, ci o soluție globală, rezonabilă și
coerentă pentru aplicarea efectivă a legislației deja
existentă cu privire la măsurile reparatorii, care nu exclude chiar o
plafonare a despăgubirilor, având în vedere amploarea deosebită a
acestora.
A constatat
instanța că Statul Român nu a plafonat ab initio despăgubirile,
însă a recurs la măsuri care pot avea, într-o anumită
măsură, efect echivalent, și anume acordarea despăgubirilor
sub forma acțiunilor la Fondul Proprietatea, în cazul Legii nr. 247/2005,
în care limitarea poate rezulta tocmai din fluctuația valorii
acțiunilor pe piață și imposibilitatea valorificării
lor, la un anumit moment dat, la valoarea nominală, respectiv în cazul
Legii nr. 165/2013 (inaplicabilă speței și menționată
doar argumentativ), ca efect al unei anumite modalități de evaluare a
imobilelor și a eșalonării îndelungate în timp a
plății efective a despăgubirii.
Instanța
a apreciat că apelantul-reclamant a solicitat instanței să
instituie, pe cale jurisprudențială, o veritabilă garanție
a valorii cel puțin celei nominale a acțiunilor la Fondul
Proprietatea, sub forma unei plăți complementare în numerar,
soluție care excede în mod limpede prevederilor Legii nr. 247/2005. Or, o
asemenea soluție nu a putut fi primită, întrucât instanța
trebuie să aplice legea și nu să instituie soluții cu
valoare normativă contrare acesteia, substituindu-se legiuitorului (art. 1
alin. (4) din Constituție).
Criticile
întemeiate pe existența unui pretins bun în sensul art. 1 din Primul
Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului
au fost apreciate de instanța de apel ca nefiind fondate, având în vedere
că o creanță, pentru a fi socotită bun în sensul acestei
norme, trebuie să fie recunoscută de legea națională ori
cel puțin de o jurisprudență constantă (Hotărârea
Marii Camere în cauza Kopecky c. Slovaciei), ceea ce în mod vădit nu s-a
întâmplat în cazul de față, în care nicio dispoziție legală
și nici jurisprudența nu recunosc o garanție de natura celei
solicitate de apelantul-reclamant.
Instanța
de apel a considerat că se trebuie reliefată alegerea
apelantului-reclamant de a vinde acțiunile la un anumit moment dat, la
care prețul obținut pe piața liberă a fost inferior valorii
nominale, iar aserțiunea sa, care constă în faptul că valoarea
maximă la tranzacționare nu va depăși 0,63
bani/acțiune, este speculativă.
Astfel,
instanța de apel a constat că nu există o creanță
garantată de lege, în sensul pretins, și o faptă ilicită a
intimatului-pârât.
Împotriva
acestei decizii, recurentul-reclamant a formulat, în termenul legal, recurs,
înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția I civilă, la data de 26 aprilie 2016.
În motivare,
a arătat că instanțele de fond și apel au ignorat cu
desăvârșire faptul că raportul obligațional invocat în
cererea de chemare în judecată are la bază răspunderea
civilă delictuală a Statului Român, rezultată din
încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale.
Astfel, a
criticat decizia instanței de apel, care s-a limitat să
rețină că legea nu a garantat și nici nu putea garanta un
anumit cuantum al despăgubirii efective, întrucât acest aspect ar
contraveni legilor obiective, economice ale pieței, fără a lua
în considerare temeiul legal invocat în susținerea cererii de chemare în
judecată - răspunderea civilă delictuală a pârâtului.
În
cauză, dreptul său de creanță afirmat reprezintă o
valoare patrimonială care are caracteristicile unui bun în sensul primei
fraze a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Astfel,
conform dispozițiilor art. 3 lit. i) din Titlul VII din Legea nr.
247/2005, atât titlurile de despăgubire, cât și cele de conversie
sunt certificate emise în numele și pe seama Statului Român, care
încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor,
corespunzător despăgubirii acordate. Ca atare, a apreciat că
acțiunile emise în favoarea sa reprezintă o plată efectuată
de stat, în vederea stingerii obligației sale, însă pentru ca o
obligație să fie stinsă integral, este necesar ca aceasta
să fie executată în întregime, potrivit principiului indivizibilității
plății.
Prin urmare,
recurentul-reclamant a considerat că, din moment ce valoarea de
tranzacționare a acțiunilor nu a atins valoarea nominală de 1
leu, nu se poate susține că s-a stins integral obligația
pârâtului, iar acest aspect încalcă dreptul la respectarea bunurilor sale.
Recurentul-reclamant
a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a
reținut că, în cauză, nu sunt încălcate prevederile art. 1
din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât
acestea au fost redactate pentru a nu exista limitări minime ale puterii
discreționare a statelor în domeniul reglementării,
recunoașterii și apărării dreptului de proprietate. Ca
atare, afirmația instanței de apel în sensul că, în
speță, nu se pune problema unui drept de creanță recunoscut
de lege este contrară prevederilor legale.
În drept,
recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând
decizia recurată în raport de criticile formulate, prin prisma
prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține
următoarele:
Printr-un
prim considerent invocat, recurentul-reclamant a arătat că
instanțele anterioare au ignorat faptul că raportul obligațional
dedus judecății are la bază răspunderea civilă
delictuală a Statului Român, rezultată din încălcarea art. 1 din
Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Această
critică este nefondată.
Sub acest
aspect, Înalta Curte reține că, potrivit Deciziei de casare nr. 1768
din 5 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă, în cauză s-a stabilit că
reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de
Legea nr. 10/2001, obținând în baza acestui act normativ un titlul de
despăgubire, pe care nu-l contestă, ci doar solicită
satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor acordate
prin titlu, pe temeiul răspunderii civile delictuale. În opinia
reclamantului, pretinsa faptă delictuală a Statului Român constă
în nerespectarea termenelor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,
înlăuntrul cărora urma să se desfășoare listarea la
bursă a Fondului Proprietatea și ignorarea de către pârât, cu
rea-credință, a unor principii elementare ale funcționării
pieței de capital. În speță, prejudiciul suferit ca urmare a
acestei fapte ilicite îl reprezintă diferența dintre cotația la
bursă a cantității de 2.001.800 acțiuni deținute la
Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului, în
cuantum de 2.501.800 RON conferită de Titlul de despăgubire din 23 aprilie
2009 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Instanța
de apel, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ. ("instanța de apel
va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt
și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de
ordine publică pot fi invocate și din oficiu"), analizând
motivele de apel cu referire la cererea de chemare în judecată și la
temeiul juridic invocat, a concluzionat că nu există o creanță
garantată de lege, în sensul pretins, și o faptă ilicită a
intimatului-pârât.
În acest
sens, curtea de apel a reținut că, determinând un mecanism de
acordare a despăgubirilor prin conversia sumei nominale stabilite cu titlu
de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea, legea nu a garantat
și nici nu putea garanta un anumit cuantum al despăgubirii efective,
astfel cum a pretins reclamantul, întrucât acest aspect ar contraveni legilor
economice ale pieței, în sensul că emitentul unei valori mobiliare
să garanteze o valoare minimă a acesteia, de vreme ce acțiunile
se tranzacționează pe o piață liberă, prețul lor
fiind rezultatul raportului dintre cerere și ofertă.
Or, pentru a
fi angajată răspunderea civilă delictuală, în mod corect
instanța de apel a apreciat că este necesar ca prejudiciul invocat
să fie efectiv, cert și actual, și, prin aceasta, implicit
faptul că autorul faptei ilicite urmează să răspundă
și pentru prejudiciul viitor, dacă acesta este cert ca îndeplinire,
ceea ce nu s-a dovedit.
Ca atare,
criticile din apel au fost cenzurate de instanța de apel prin prisma
raportului obligațional dedus judecății, care are la bază
răspunderea civilă delictuală a Statului Român cu referire la
încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale, astfel că nu se poate reține în cauză
nerespectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Print-un al
doilea argument dezvoltat, recurentul-reclamant a susținut că dreptul
de creanță afirmat în cauză reprezintă o valoare
patrimonială care are caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a
art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
astfel cum rezultă din dispozițiile art. 3 lit. i) din Titlul VII din
Legea nr. 247/2005, și este garantat de către stat.
Nici
această critică nu este fondată.
Conform
dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,
modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, "titlurile de despăgubire sunt
certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care
încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor
asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit
prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor
în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau, după caz, în
funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în
acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele
și condițiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de
despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau
transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu
excepția dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de
înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția
transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută.
Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor
organisme de plasament colectiv (AOPC) și nu intră sub incidența
Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și
completările ulterioare, și a reglementărilor emise de Comisia
Națională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia."
Art. 44 alin.
(1) din Constituție, privitor la dreptul de proprietate privată,
stipulează că: "Dreptul de proprietate, precum și
creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege."
Înalta Curte
reține că, deși nu se poate contesta că scopul legilor cu
caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea
de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din
Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca
restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care
acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea
Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de
a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o
soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate
și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil,
insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de
drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Or, în
această materie statul a decis că restituirea în natură și
acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea
nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost
aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în
special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin
persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și
acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 (referitor la art. 1 alin.
(2) din Legea nr. 10/2001), măsurile reparatorii prin echivalent vor
consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de
către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea
notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau
despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind
regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor
preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit
art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de
către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia
Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului
evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de
despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor
acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios
administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin
decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
În aceste
condiții, susținerile recurentului-reclamant privitoare la
existența unei creanțe garantate asupra statului, până la
concurența valorii nominale a acțiunilor atribuite, ignoră
faptul că art. 44 alin. (1) din Constituție consacră cu caracter
general garantarea acestui tip de creanțe, în condițiile legii.
Or, potrivit
legilor speciale de reparație, care exclud de la aplicare, conform
principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile de drept comun
cuprinse în C. civ., recurentului-reclamant i s-a atribuit 2.001.800
acțiuni la Fondul Proprietatea.
Ele au avut o
valoare nominală de 1 leu la data la care au fost cuantificate
măsurile reparatorii, fără a exista vreo dispoziție
legală care să instituie obligativitatea ca, la momentul primei
listări la bursă sau la momentul valorificării, acțiunile
Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 leu.
Recurentul-reclamant,
invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de
măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în
regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască
drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se
instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire
în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite
de legea specială, așa cum au reținut și instanțele de
fond.
În
condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (4) din
Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de
despăgubire (23 aprilie 2009): "Titlurile de despăgubire se
valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu
expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de
tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea",
Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant avea în mod obiectiv
posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la
bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.
Cum,
însă, valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este
fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a
reclamantului, care, devenind acționar, suportă consecințele
fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste
fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care
să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după
cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației
integrale, care guvernează legile speciale în materie.
Raportat la
pretențiile recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că nu se
pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea
creanțelor, întrucât nemulțumirea acestei părți nu
privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de
creanță ale deținătorului asupra Statului Român, ci etapa
care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia
despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva
statului a fost stinsă.
Înalta Curte
mai reține că recurentul-reclamant a pretins că prin modul în
care statul a reglementat posibilitatea ca acesta să-și valorifice
creanța rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art.
1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, câtă vreme o despăgubire
integrală nu mai este posibilă.
Acest
argument nu subzistă, câtă vreme, așa cum s-a arătat,
pretențiile reclamantului au fost apreciate drept neîntemeiate tocmai
pentru motivul că nu s-a putut stabili un prejudiciu, care să
îndeplinească cerințele legale, produs de către stat, și
nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, în condițiile
art. 998 C. civ. Prin urmare, nu se poate reține că
recurentul-reclamant a suferit o încălcare a dreptului protejat prin art.
1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Pentru toate
aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) cu referire la
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de
recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 174A din 9 martie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr.
174A din 9 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2016.
Procesat de