ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2016

Decizia nr. 1407/2016 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 13 noiembrie 2012, sub nr. x/3/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 525.000 RON, reprezentând diferența dintre valoarea creanței garantate asupra statului în valoare de 1.500.000 RON, stabilită de titlul de despăgubire emis în baza Deciziei din 23 aprilie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, și valoarea maximă de tranzacționare a unui număr de 1.500.000 de acțiuni la Fondul Proprietatea, conferite prin Titlul de conversie din 14 iulie 2009, eliberat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În motivare, reclamantul a arătat că, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a formulat notificare cu privire la imobilul care a aparținut autorilor săi, preluat abuziv de Statul Român în anul 1950. În anul 2002, Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 a propus acordarea măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri bănești. După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, dosarul a fost reanalizat, iar, la data de 23 aprilie 2009, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia prin care s-a constituit titlul de despăgubire în favoarea reclamantului pentru suma 2.501.800 RON. Prin Decizia din 14 ianuarie 2009 a fost emis titlul de plată în valoare 500.000 RON, iar, prin Decizia din 14 iulie 2009, a fost eliberat titlul de conversie în cuantum de 2.001.800 RON, reprezentând un număr total de 2.001.800 acțiuni, cu o valoare nominală de 1 leu/acțiune.

Reclamantul a susținut că, la 13 august 2010, a vândut un număr de 1.000.000 acțiuni la Fondul Proprietatea, pentru care a primit 105.000 euro, respectiv 444.643,5 RON, valoarea de vânzare a unei acțiuni fiind de 0,44 RON. De asemenea, a menționat că, la data de 6 iunie 2012, a înstrăinat 500.000 de acțiuni la Fondul Proprietatea, pentru care a primit 223.552,08 RON, fiecare acțiune fiind cotată la o valoare de 0,47 RON. Titlul de conversie s-a realizat la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, iar, conform art. 187 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura de conversie a titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea, urma a fi suspendată de la data înregistrării la CNVM a Fondului, până la data suspendării conversia realizându-se la valoarea nominală.

După înregistrare, procedura de conversie a titlurilor a reînceput în ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice, ulterioare primelor 60 de ședințe de tranzacționare a acțiunilor fondului, iar, după reluarea procesului de conversie, aceasta s-a realizat prin împărțirea valorii despăgubirii menționate în titlul de despăgubire, respectiv în titlul de conversie, la prețul mediu ponderat de tranzacționare a acțiunilor, astfel: titlurile de despăgubire, respectiv titlurile de conversie, depuse la ANRP începând cu ziua de luni a celei de-a treia săptămâni calendaristice, ulterioare expirării termenului de 60 de ședințe de tranzacționare s-au convertit în acțiuni emise de Fondul Proprietatea prin utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare aferent ultimelor 60 de ședințe de tranzacționare anterioare depunerii titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie; titlurile de despăgubire, respectiv titlurile de conversie depuse la ANRP începând cu a doua săptămână calendaristică ulterioară expirării termenului de 60 de ședințe de tranzacționare s-au convertit în acțiuni emise de Fondul Proprietatea prin utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare.

Din momentul tranzacționării la BVB a acțiunilor la Fondul Proprietatea, prețul de tranzacționare al acestora a atins valoarea maximă de 1,65 RON/acțiune, la data de 25 ianuarie 2012, iar prețul mediu ponderat aferent ultimelor 60 de ședințe de tranzacționare a fost de 0,5290 RON/acțiune.

Reclamantul a arătat că prin această dispoziție legală s-a realizat o vădită discriminare între persoanele care fac parte din aceeași categorie, respectiv persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de Statul Român, generată de faptul că, pentru cei cărora li s-au emis titluri de despăgubiri anterioare listării la bursă a Fondului, pentru conversie s-a utilizat valoarea nominală de 1 leu/acțiune, în vreme ce pentru cei cărora li s-au emis titlurile de despăgubire după listarea Fondului, pentru conversie s-a utilizat prețul mediu de tranzacționare, inferior valorii nominale, aceste din urmă persoane beneficiind de un număr mai mare de acțiuni și de o despăgubire efectivă.

A mai arătat că, prin utilizarea ca valoare de conversie a valorii nominale de 1 leu/acțiune, nu a beneficiat de despăgubirile efective la care era îndreptățit, în condițiile în care valoarea maximă de tranzacționare a fost de doar 0,65 RON/acțiune. În opinia sa, în acest mod s-au încălcat principiul justei despăgubiri și principiul acordării de despăgubiri efective, prevăzute de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și de Legea nr. 247/2005. Invocând dispozițiile art. 3 lit. a) și i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamantul a susținut că atât titlurile de despăgubire, cât și cele de conversie sunt certificate emise în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra acestuia, corespunzător despăgubirilor acordate.

Ca atare, acțiunile emise pe numele reclamantului reprezintă o plată efectuată de Statul Român, în vederea stingerii obligației sale, însă pentru ca o obligație să fie stinsă este necesar ca aceasta să fie executată integral. Potrivit principiului indivizibilității plății, cel care face plata trebuie să plătească în întregime, ceea ce înseamnă că un debitor nu se poate libera decât plătind tot ceea ce datorează. Câtă vreme valoarea de tranzacționare a acțiunilor acordate nu a atins niciodată valoarea nominală de 1 leu, nu se poate afirma că s-a stins în integralitate obligația statului. În opinia reclamantului, pentru stingerea integrală a creanței împotriva statului se impune obligarea acestuia la plata diferenței dintre valoarea creanței sale și valoarea maximă de tranzacționare a acțiunilor, respectiv suma de 525.000 RON, reprezentând despăgubiri de care reclamantul nu a beneficiat efectiv.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ale art. 481 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005. Prin Sentința nr. 398 din 26 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și, admițând excepția inadmisibilității acțiunii ridicată de aceeași parte în temeiul prevederilor Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 261A din 4 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței nr. 398 din 26 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a anulat-o, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

Pentru a dispune astfel, Curtea a apreciat că dispozițiile deciZiei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, nu sunt incidente în cauză, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a invocat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, și, implicit, refuzul entității învestite cu soluționarea notificării de a emite decizia/dispoziția prevăzută de legea specială, și nici nu a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în baza dispozițiilor dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din Convenție.

Din probele administrate în cauză și din situația de fapt expusă rezultă că reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a obținut în baza acestei legi titlul de despăgubire, iar prin acțiune nu contestă acest titlu, ci solicită satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor acordate, invocând răspunderea civilă delictuală a acestuia. O astfel de acțiune nu poate fi asimilată celor analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 27/2011, iar instanța de fond, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamantului, ca inadmisibilă, l-a lipsit de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția sa în această privință, aspect condamnat de atâtea ori de către instanța de contencios european.

Prin Decizia nr. 1768 din 5 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Deciziei nr. 261A din 4 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 24 septembrie 2014, sub nr. x/3/2014.

Prin Sentința civilă nr. 1588 din 19 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că prin Decizia de casare nr. 1768 din 5 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a stabilit că reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, obținând în baza acestui act normativ titlul de despăgubire și că prin acțiune acesta nu contestă acest titlu, ci solicită satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor acordate, invocând răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Reclamantul a susținut că pretinsa faptă delictuală a Statului Român, constă în nerespectarea termenelor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul cărora urma să se desfășoare listarea la bursă a Fondului Proprietatea și ignorarea de către acesta, cu rea-credință, a unor principii elementare ale funcționării pieței de capital. Sub aspectul prejudiciului suferit ca urmare a acestei fapte ilicite, reclamantul a arătat că acesta constă în diferența dintre cotația la bursă a cantității de 2.001.800 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului, în cuantum de 2.501.800 RON conferită de Titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009 emis de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată, reclamantul a invocat discriminarea produsă între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în raport de momentul conversiei titlului de despăgubire, înainte de prima ședință de tranzacționare la Bursă a Fondului Proprietatea, ori ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de ședințe de tranzacționare a acțiunilor Fondului Proprietatea, precum și încălcarea dispozițiilor art. l din Primul Protocol Adițional și ale Legii nr. 247/2005, considerând că este îndreptățit la obținerea unui remediu adecvat față de încălcarea invocată. Astfel, instanța a constatat că reclamantul a vândut un număr de 1.500.000 de acțiuni din cele 2.001.800, deținute la Fondul Proprietatea, după cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosar.

Or, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, a apreciat că este necesar ca prejudiciul să fie efectiv, cert și actual. De asemenea, a considerat că a autorul faptei ilicite urmează să răspundă și pentru prejudiciul viitor, dacă acesta este cert ca îndeplinire. Instanța a constatat că, în cauză, această condiție nu este îndeplinită, câtă vreme reclamantul nu a înstrăinat restul de 501.800 acțiuni și nu se poate previziona care va fi prețul de tranzacționare la momentul viitor, nedeterminat, în care acesta se va decide să înstrăineze restul de acțiuni. Față de caracterul speculativ al mecanismului bursei, în care evoluțiile titlurilor de conversie se pot modifica, fie în sensul creșterii, fie în cel al reducerii acestora, a apreciat că statul nu poate garanta că valorificarea acțiunilor la un anumit moment, ales de titularul acțiunilor, se va face la valoarea lor nominală.

Mai mult, a reținut că vânzarea celor 1.500.000 acțiuni de către reclamant anterior listării Fondului Proprietatea la Bursă a fost o opțiune personală, iar prețul la care acestea au fost înstrăinate a fost rezultatul negocierii dintre vânzător și cumpărător, statul neavând vreun rol în determinarea acestuia. Contrar susținerilor reclamantului, instanța a apreciat că, în speță, nu s-a dovedit existența faptei ilicite a pârâtului care, prin nerespectarea termenelor și principiilor instituite de Legea nr. 247/2005, ar fi fost factorul determinant al scăderii prețului de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea.

Referitor la discriminarea creată de legiuitor și încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de care reclamantul consideră că este îndreptățit la un remediu adecvat, conform art. 13 din acest act normativ, instanța a specificat că, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că Fondul Proprietatea nu este funcțional, Statului Român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol, în contextul tuturor cauzelor similare.

În consecință, instanța de fond a apreciat că admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna recunoașterea în favoarea reclamantului, pe cale jurisprudențială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute de legea specială. Cât privește pretinsa discriminare invocată de reclamant în raport de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul a apreciat, față de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537/16.07.2008, că, în lipsa admiterii unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor apreciate ca fiind discriminatorii, cererea reclamantului apare ca vădit neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 21 ianuarie 2016, prin care a reiterat susținerile sale anterioare, arătând, în esență, că prin Titlul de conversie din 14 iulie 2009, prin care despăgubirea în cuantum de 2.001.800 RON a fost transformată în acțiuni la Fondul Proprietatea, la cursul de 1 leu/acțiune, a luat naștere o creanță. Apelantul-reclamant a apreciat că soluția instanței de fond, potrivit căreia statul nu poate garanta cotația acțiunilor, contrazice principiul unei despăgubiri efective. Prin Decizia nr. 174A din 9 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței nr. 1588 din 19 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

În considerente, instanța de apel a reținut următoarele: Contrar susținerilor apelantului-reclamant, acordarea despăgubirilor prin conversia acestora în acțiuni la Fondul Proprietatea, în baza Titlului de despăgubire din 23 aprilie 2009, emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile Legii nr. 247/2005, s-a făcut tocmai pentru că Statul Român nu a legiferat acordarea despăgubirilor prin echivalent sub forma unei plăți în numerar, o asemenea soluție fiind imposibilă prin raportare la limitele resurselor publice care pot fi alocate măsurilor reparatorii pentru nedreptățile trecute ale regimului comunist și prin raportare la amploarea foarte mare a despăgubirilor globale datorate.

Determinând un mecanism de acordare a despăgubirilor prin conversia sumei nominale stabilite cu titlu de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea, legea nu a garantat și nici nu putea garanta un anumit cuantum al despăgubirii efective, astfel cum a pretins reclamantul, întrucât acest aspect ar contraveni legilor economice ale pieței, în sensul că emitentul unei valori mobiliare să garanteze o valoare minimă a acesteia, de vreme ce acțiunile se tranzacționează pe o piață liberă, prețul lor fiind rezultatul raportului dintre cerere și ofertă.

După cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu c. României, Convenția nu impune măsuri de reparație specifice acordate pentru nedreptățile comise anterior aderării la Convenție, ci o soluție globală, rezonabilă și coerentă pentru aplicarea efectivă a legislației deja existentă cu privire la măsurile reparatorii, care nu exclude chiar o plafonare a despăgubirilor, având în vedere amploarea deosebită a acestora.

A constatat instanța că Statul Român nu a plafonat ab initio despăgubirile, însă a recurs la măsuri care pot avea, într-o anumită măsură, efect echivalent, și anume acordarea despăgubirilor sub forma acțiunilor la Fondul Proprietatea, în cazul Legii nr. 247/2005, în care limitarea poate rezulta tocmai din fluctuația valorii acțiunilor pe piață și imposibilitatea valorificării lor, la un anumit moment dat, la valoarea nominală, respectiv în cazul Legii nr. 165/2013 (inaplicabilă speței și menționată doar argumentativ), ca efect al unei anumite modalități de evaluare a imobilelor și a eșalonării îndelungate în timp a plății efective a despăgubirii. Instanța a apreciat că apelantul-reclamant a solicitat instanței să instituie, pe cale jurisprudențială, o veritabilă garanție a valorii cel puțin celei nominale a acțiunilor la Fondul Proprietatea, sub forma unei plăți complementare în numerar, soluție care excede în mod limpede prevederilor Legii nr. 247/2005.

Or, o asemenea soluție nu a putut fi primită, întrucât instanța trebuie să aplice legea și nu să instituie soluții cu valoare normativă contrare acesteia, substituindu-se legiuitorului (art. 1 alin. (4) din Constituție). Criticile întemeiate pe existența unui pretins bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost apreciate de instanța de apel ca nefiind fondate, având în vedere că o creanță, pentru a fi socotită bun în sensul acestei norme, trebuie să fie recunoscută de legea națională ori cel puțin de o jurisprudență constantă (Hotărârea Marii Camere în cauza Kopecky c. Slovaciei), ceea ce în mod vădit nu s-a întâmplat în cazul de față, în care nicio dispoziție legală și nici jurisprudența nu recunosc o garanție de natura celei solicitate de apelantul-reclamant.

Instanța de apel a considerat că se trebuie reliefată alegerea apelantului-reclamant de a vinde acțiunile la un anumit moment dat, la care prețul obținut pe piața liberă a fost inferior valorii nominale, iar aserțiunea sa, care constă în faptul că valoarea maximă la tranzacționare nu va depăși 0,63 bani/acțiune, este speculativă. Astfel, instanța de apel a constat că nu există o creanță garantată de lege, în sensul pretins, și o faptă ilicită a intimatului-pârât.

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant a formulat, în termenul legal, recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 26 aprilie 2016. În motivare, a arătat că instanțele de fond și apel au ignorat cu desăvârșire faptul că raportul obligațional invocat în cererea de chemare în judecată are la bază răspunderea civilă delictuală a Statului Român, rezultată din încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Astfel, a criticat decizia instanței de apel, care s-a limitat să rețină că legea nu a garantat și nici nu putea garanta un anumit cuantum al despăgubirii efective, întrucât acest aspect ar contraveni legilor obiective, economice ale pieței, fără a lua în considerare temeiul legal invocat în susținerea cererii de chemare în judecată - răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

În cauză, dreptul său de creanță afirmat reprezintă o valoare patrimonială care are caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Astfel, conform dispozițiilor art. 3 lit. i) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, atât titlurile de despăgubire, cât și cele de conversie sunt certificate emise în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor, corespunzător despăgubirii acordate. Ca atare, a apreciat că acțiunile emise în favoarea sa reprezintă o plată efectuată de stat, în vederea stingerii obligației sale, însă pentru ca o obligație să fie stinsă integral, este necesar ca aceasta să fie executată în întregime, potrivit principiului indivizibilității plății.

Prin urmare, recurentul-reclamant a considerat că, din moment ce valoarea de tranzacționare a acțiunilor nu a atins valoarea nominală de 1 leu, nu se poate susține că s-a stins integral obligația pârâtului, iar acest aspect încalcă dreptul la respectarea bunurilor sale. Recurentul-reclamant a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât acestea au fost redactate pentru a nu exista limitări minime ale puterii discreționare a statelor în domeniul reglementării, recunoașterii și apărării dreptului de proprietate. Ca atare, afirmația instanței de apel în sensul că, în speță, nu se pune problema unui drept de creanță recunoscut de lege este contrară prevederilor legale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Printr-un prim considerent invocat, recurentul-reclamant a arătat că instanțele anterioare au ignorat faptul că raportul obligațional dedus judecății are la bază răspunderea civilă delictuală a Statului Român, rezultată din încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Această critică este nefondată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit Deciziei de casare nr. 1768 din 5 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în cauză s-a stabilit că reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, obținând în baza acestui act normativ un titlul de despăgubire, pe care nu-l contestă, ci doar solicită satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor acordate prin titlu, pe temeiul răspunderii civile delictuale. În opinia reclamantului, pretinsa faptă delictuală a Statului Român constă în nerespectarea termenelor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul cărora urma să se desfășoare listarea la bursă a Fondului Proprietatea și ignorarea de către pârât, cu rea-credință, a unor principii elementare ale funcționării pieței de capital.

În speță, prejudiciul suferit ca urmare a acestei fapte ilicite îl reprezintă diferența dintre cotația la bursă a cantității de 2.001.800 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului, în cuantum de 2.501.800 RON conferită de Titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Instanța de apel, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ. ("instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu"), analizând motivele de apel cu referire la cererea de chemare în judecată și la temeiul juridic invocat, a concluzionat că nu există o creanță garantată de lege, în sensul pretins, și o faptă ilicită a intimatului-pârât.

În acest sens, curtea de apel a reținut că, determinând un mecanism de acordare a despăgubirilor prin conversia sumei nominale stabilite cu titlu de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea, legea nu a garantat și nici nu putea garanta un anumit cuantum al despăgubirii efective, astfel cum a pretins reclamantul, întrucât acest aspect ar contraveni legilor economice ale pieței, în sensul că emitentul unei valori mobiliare să garanteze o valoare minimă a acesteia, de vreme ce acțiunile se tranzacționează pe o piață liberă, prețul lor fiind rezultatul raportului dintre cerere și ofertă. Or, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, în mod corect instanța de apel a apreciat că este necesar ca prejudiciul invocat să fie efectiv, cert și actual, și, prin aceasta, implicit faptul că autorul faptei ilicite urmează să răspundă și pentru prejudiciul viitor, dacă acesta este cert ca îndeplinire, ceea ce nu s-a dovedit.

Ca atare, criticile din apel au fost cenzurate de instanța de apel prin prisma raportului obligațional dedus judecății, care are la bază răspunderea civilă delictuală a Statului Român cu referire la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel că nu se poate reține în cauză nerespectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Print-un al doilea argument dezvoltat, recurentul-reclamant a susținut că dreptul de creanță afirmat în cauză reprezintă o valoare patrimonială care are caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 3 lit. i) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și este garantat de către stat.

Nici această critică nu este fondată. Conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, "titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.

Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (AOPC) și nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, și a reglementărilor emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia." Art. 44 alin. (1) din Constituție, privitor la dreptul de proprietate privată, stipulează că: "Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate.

Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege." Înalta Curte reține că, deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 (referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. În aceste condiții, susținerile recurentului-reclamant privitoare la existența unei creanțe garantate asupra statului, până la concurența valorii nominale a acțiunilor atribuite, ignoră faptul că art. 44 alin. (1) din Constituție consacră cu caracter general garantarea acestui tip de creanțe, în condițiile legii.

Or, potrivit legilor speciale de reparație, care exclud de la aplicare, conform principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile de drept comun cuprinse în C. civ., recurentului-reclamant i s-a atribuit 2.001.800 acțiuni la Fondul Proprietatea. Ele au avut o valoare nominală de 1 leu la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii, fără a exista vreo dispoziție legală care să instituie obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 leu.

Recurentul-reclamant, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială, așa cum au reținut și instanțele de fond.

În condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire (23 aprilie 2009): "Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea", Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea. Cum, însă, valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acționar, suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră.

Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie. Raportat la pretențiile recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea acestei părți nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorului asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

Înalta Curte mai reține că recurentul-reclamant a pretins că prin modul în care statul a reglementat posibilitatea ca acesta să-și valorifice creanța rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, câtă vreme o despăgubire integrală nu mai este posibilă. Acest argument nu subzistă, câtă vreme, așa cum s-a arătat, pretențiile reclamantului au fost apreciate drept neîntemeiate tocmai pentru motivul că nu s-a putut stabili un prejudiciu, care să îndeplinească cerințele legale, produs de către stat, și nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, în condițiile art. 998 C. civ. Prin urmare, nu se poate reține că recurentul-reclamant a suferit o încălcare a dreptului protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 174A din 9 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 174A din 9 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2016. Procesat de GGC - MI