ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 343/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 decembrie 2012, reclamantul P.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin M.F.P. și A.N.R.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că din titlul de despăgubire nr. 3053 din 14 octombrie 2008 (in cuantum de 4.745.208,09 lei), prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 i-a fost valorificată doar suma de 2.894.576,88 lei, prin conversie în acțiuni la F.P.; să se constate că mai deține împotriva Statului Român o creanță de 1.850.631,21 lei, în baza titlului de despăgubire nr. 3053 din 14 octombrie 2008, emis de C.C.S.D.; să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P.

la plata către reclamant a sumei de 1.850.631,21 lei, reprezentând creanța deținută de acesta împotriva Statului Român în baza Deciziei emise de C.C.S.D. nr. 3053 din 14 octombrie 2008, rămasă în patrimoniul său după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acțiuni la F.P., conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P., cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, s-a arătat că, prin Decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2008 a C.C.S.D., în favoarea reclamantului a fost emis titlul de despăgubire în cuantum de 4.745.208,09 lei.

Având în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005 și normele de aplicare, reclamantul arată că putea exercita două opțiuni pentru valorificarea titlurilor de despăgubire, respectiv să opteze pentru emiterea de titluri de valoare pentru partea din titlu de despăgubire de până la 500.000 lei și pentru diferență, să opteze pentru emiterea de titluri de conversie pentru acțiuni ale F.P.; a doua variantă era aceea de a opta direct doar pentru titluri de despăgubire, în vederea emiterii de titluri de conversie pentru acțiuni ale F.P. Reclamantul a mai învederat că procedura anterior descrisă era total ineficientă, întrucât în lege nu sunt prevăzute termene certe pentru soluționarea cererilor de opțiune și emiterea a titlurilor de plată, dar și având în vedere că s-a prevăzut că plățile se vor face în funcție de disponibilitățile bănești ale A.N.R.P.

S-a arătat de către reclamant că acesta a optat doar pentru emiterea de titluri de conversie în acțiuni la F.P.. Urmare a acestei opțiuni, prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P., s-a emis în favoarea reclamantului titlul de conversie pentru un număr de 4.745.208 acțiuni la F.P. Conversia a fost efectuată având în vedere valoarea nominală pentru o acțiune, respectiv 1 leu (valoarea impusă de legiuitor prin dispozițiile art. 18 din Legea nr. 247/2005, teza a doua, coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din actul constitutiv al F.P. aprobat prin H.G. 1581/2007); în plus, la momentul emiterii titlului de conversie, nu erau finalizate formalitățile de listare la bursă a F.P.

La data de 16 decembrie 2010 C.N.V.M. a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacționare pe B.V.B. a acțiunilor F.P.. Acestea au putut fi tranzacționate pe piața reglementată începând cu data de 25 ianuarie 2011, iar valoarea inițială de tranzacționare era de 0,61 lei/acțiune. Reclamantul a evidențiat existența unei diferențe de valoare între acțiunile F.P. la care s-a făcut conversia titlului de despăgubire și valoarea reală a acestor acțiuni, modalitatea de valorificare a titlului de despăgubire prin conversie pentru acțiuni ale F.P. fiind cea prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Prin dispozițiile acestui act normativ (astfel cum a fost modificat), ca și prin normele de aplicare a legii, s-au stabilit două etape distincte ale acestui proces de despăgubire: prima vizează constatarea calității de persoană îndreptățită, evaluarea proprietății deposedate abuziv și emiterea titlului de despăgubire și cea de-a doua, care vizează valorificarea titlurilor de despăgubire, aceasta din urmă reprezentând finalitatea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005, respectiv despăgubirea efectivă a persoanei îndreptățite, persoana care, după prima etapa, deține un titlu constatator al unei creanțe împotriva Statului Român. Se invocă dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, conform cărora titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi.

Astfel, din momentul în care sunt emise titlurile de despăgubire și acestea nu sunt atacate în instanța, deținătorul acestor titluri deține o creanță împotriva Statului Român. Prin dispozițiile art. 18 1 din Legea nr. 247/2005, au fost reglementate posibilitățile de valorificare a acestor titluri de despăgubire, ceea ce, în opinia reclamantului reprezintă o îngrădire a dreptului de dispoziție cu privire la creanță. Pe de altă parte, se arată că opțiunea pentru emiterea titlurilor de conversie pentru acțiuni la F.P. a dat naștere și problemei valorii acțiunilor F.P. la care se face conversia. Acest aspect a fost reglementat prin dispozițiile art. 18 7 și art. 18 8 din Legea nr. 247/2005, dispoziții care aveau la baza concepția că F.P.

va fi admis la tranzacționare pe o piața reglementată și astfel se va putea stabili o valoare reală, dictată de piață, a fiecărei acțiuni a F.P. S-a mai precizat că, deși F.P. a fost înființat încă din anul 2005, admiterea la tranzacționare a fost întârziată, astfel că a fost nevoie ca legiuitorul să stabilească prin dispozițiile art. 18 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 teza a doua, că până la momentul admiterii la tranzacționare a acțiunilor F.P., conversia se va face la valoarea nominală a acțiunilor, valoare de 1 leu/acțiune (conform dispozițiilor art. 7 pct. 1 din actul constitutiv al F.P., aprobat prin H.G. nr. 1581/2007). Aceasta valoare nominală a fost stabilită de legiuitor la momentul adoptării actului constitutiv printr-un act de voință propriu al acționarului unic inițial, Statul Român, însă această valoare nominală nu a avut o corespondență în realitatea economică, nefiind o valoare de piață, de tranzacționare.

În consecință, Statul Român și deținătorul titlurilor de despăgubire, (adică debitorul și creditorul obligației rezultând din titlul de despăgubire), se supuneau cererii și ofertei din piață, care stabilea valoarea acțiunilor F.P. În mod neîndoielnic, această valoare putea fluctua, astfel încât era posibil să fie favorabilă oricărei părți a raportului obligațional și putea aduce avantaje mai mici sau mai mari deținătorului de titluri de despăgubire. Însă, în condițiile în care s-a stabilit că valoarea acțiunilor la care se face conversia este valoarea nominală, respectiv 1 leu pe acțiune, deținătorii titlurilor de despăgubire au fost „forțați” să accepte aceste condiții de valorificare a titlurilor deținute, la această valoare, care nu avea corespondență în valoarea de piață și care contravenea voinței legiuitorului la momentul conceperii procedurii de stabilire și acordare a despăgubirilor.

Faptul că valoarea de 1 leu pe acțiune era total diferită de valoarea reală de piață, rezultă și din aceea că valoarea de tranzacționare la momentul primei zile de tranzacționare a acțiunilor F.P., a fost de 0,61 lei, aceasta fiind valoarea reală la momentul tranzacționării; pe de altă parte, această valoare a fost cea mai mare valoare de tranzacționare a acțiunilor până în prezent, acțiunile oscilând între 0,4 și 0,6 lei/ acțiune de la momentul listării și până în prezent. Având în vedere că situația conversiei anterior listării a apărut din culpa exclusivă a Statului Român, care nu a îndeplinit formalitățile de admitere la tranzacționare, reclamantul a apreciat că valoarea reală a acțiunilor la care s-a făcut conversia anterior listării F.P.

la Bursa de Valori București, este valoarea din prima zi de tranzacționare, primul moment în care acțiunile puteau fi liber valorificate de deținătorii lor. Plecând de la aceasta premisă, rezultă că fiecare leu din titlul de despăgubire a fost convertit într-o acțiune a F.P., care, deși la valoarea nominală era de 1 leu, în realitate, aceasta era de 0,61 lei, ceea ce presupune că din fiecare leu din titlul de despăgubire nu a fost valorificată o valoare de 0,39 lei.

S-a mai învederat că titlul de despăgubire reprezintă un act constatator al unei creanțe deținute de beneficiarul titlului de despăgubire împotriva Statului Român și,,un bun” în înțelesul articolului 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, în condițiile în care Statul nu își îndeplinește obligația de plată a acestei creanțe în integralitate și, în consecință, lipsește parțial de efecte titlul de despăgubire, se ajunge la un nou abuz al statului, prin încălcarea dreptului de proprietate asupra acestui titlu de despăgubire (drept de creanță). Reclamantul a invocat aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

O, în cazul de față, prin faptul că a fost obligat prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 să accepte valorificarea creanței de 4.745.208,08 lei prin conversie în acțiuni la F.P., la valoarea nominală a acestora, (la momentul primei zile de tranzacționare acțiunile având cea mai mare valoare - de 0,61 lei/acțiune) s-a produs o încălcare a dreptului său de proprietate decurgând din creanța deținută împotriva Statului Român. Această valorificare obligatorie a avut drept consecință neîndeplinirea integrală de către debitorul Statul Român a obligației de plată a creanței rezultând din titlul de despăgubire deținut de reclamant, întrucât, prin conversie, a fost îndeplinită de către debitor numai obligația de plată a sumei de 2.894.576,88 lei.

În concluzie, cu toate că prin titlul de conversie emis prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 s-a stabilit valorificarea în totalitate a titlului de despăgubire din Decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2008, în fapt, s-a valorificat doar suma de 2.894.576,88 lei, astfel încât, reclamantul pretinde că deține în continuare, în baza titlului sau de despăgubire, o creanță împotriva Statului Român în cuantum de 1.850.631,21 lei, respectiv diferența dintre creanța din titlul de despăgubire și valoarea reală acțiunilor F.P.

care au făcut obiectul conversiei prin titlul de conversie din 22 octombrie 2008. Reclamantul a mai învederat că la momentul manifestării opțiunii de emitere a titlului de conversie a fost obligat, în baza art. 18 3 din Legea nr. 247/2005, să predea către A.N.R.P., în original, decizia prin care a fost emis titlul de despăgubire, anume Decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2008 emisă de C.C.S.D., înscrisul care constata creanța sa împotriva Statului; ca atare, în urma emiterii titlului de conversie nu mai deține niciun înscris care să ateste existența unei creanțe împotriva Statului Român, fiind obligat să predea originalul înscrisului constatator al creanței, deși obligația de plată nu a fost stinsă în întregime.

În opinia sa, singura cale de recunoaștere a existenței acestei creanțe este pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să consfințească existența dreptului de creanță împotriva Statului Român pentru suma de 1.850.631,21 lei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1091 C. civ., Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele adiționale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispozițiile Actului Constitutiv al F.P. aprobat prin H.G. nr. 1581/2007. La data de 11 noiembrie 2013, reclamantul P.M.

a depus la dosar cerere de majorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate faptul că prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008 (în cuantum de 4.745.208,09 lei) a fost doar parțial valorificat, anume pentru suma de 1.423.562 lei, prin conversie în acțiuni la F.P.; să se constate că acesta mai deține împotriva Statului Român o creanță de 3.321.646,09 lei, în baza titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008, emis de C.C.S.D.; să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 3.321.646,09 lei, reprezentând creanța deținută de acesta în baza deciziei emise de C.C.S.D.

nr. 3053 din 14 octombrie 2008, rămasă în patrimoniul reclamantului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acțiuni la F.P. conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008, emisă de A.N.R.P. și valorificarea efectivă a acțiunilor prin cesiune către terți; cu cheltuieli de judecată. Reclamantul a precizat că această majorare a cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată s-a efectuat prin raportare la faptul ca a înstrăinat acțiunile dobândite prin conversia ce a avut loc conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008 la prețul de 0,30 lei/acțiune, depunând documente doveditoare în acest sens. Prin sentința civilă nr. 2022 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.

și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., tribunalul a apreciat următoarele: Primele două capete de cerere nu constituie veritabile solicitări ale reclamantului, cu privire la care instanța să se pronunțe în mod distinct. Astfel, s-a constatat că reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata despăgubirilor (acțiune în realizarea dreptului de creanță pretins de reclamant), urmând ca, în cazul admiterii acțiunii, în cadrul considerentelor sentinței, să se constate faptul că din titlul de despăgubire nr. 3053/14 octombrie 2008 (în cuantum de 4.745.208,09 lei), prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, i-a fost valorificat doar parțial, prin conversie în acțiuni la F.P.

în sumă de 1.423.562 lei; totodată, s-a solicitat să se constate că reclamantul mai deține împotriva Statului Român o creanță de 3.321.646,09 lei, în baza titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008, emis de C.C.S.D. În caz contrar, primele două capete de cerere (în constatare) ar fi inadmisibile, întrucât reclamantul are la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului de creanță menționat, valorificată prin cel de-al treilea capăt de cerere. În motivarea acțiunii, s-a arătat că procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, nu asigură o despăgubire efectivă a persoanelor cărora li s-au preluat abuziv imobilele, invocând culpa Statului Român prin listarea la bursă cu întârziere a F.P.

și, ca atare, reclamantul solicită obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumelor reprezentând echivalentul prejudiciului suferit. În consecință, prima instanță a reținut că pârâtul Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză, în baza dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, dar și având în vedere argumentele reclamantului din cererea de chemare în judecată, precum și invocarea prevederilor C. civ., a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului (care, în opinia reclamantului, înlătură aplicabilitatea dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005). În această situație, au fost considerate ca nerelevante susținerile pârâtului Statul Român prin M.F.P.

prin au fost invocate dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și efectele Deciziei nr. 27/2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, potrivit cărora nu are atribuții în emiterea titlurilor de despăgubiri, a titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie, precum și pentru plata despăgubirilor. De asemenea, au fost înlăturate ca neîntemeiate și susținerile pârâtului Statul Român prin M.F.P.

referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, întrucât reclamantul nu a solicitat plata despăgubirilor în altă modalitate decât cea reglementată de legea specială (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), ci a susținut că atitudinea culpabilă a pârâtului constă în tergiversarea listării la bursă a F.P., cu consecința scăderii valorii acțiunilor deținute de acesta, ceea ce a determinat vânzarea acestora la o cotație inferioară celei de 1 leu/acțiune și, implicit, încasarea unor sume de bani inferioare valorii creanței garantate asupra statului. Prin urmare, tribunalul a apreciat ca fiind admisibilă cererea de față și, în plus, că nu se circumscrie ipotezei avute în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 27/2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele: Prin Decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2008 emisă de C.C.S.D. în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a dispus emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului P.M. și a numitului C.N., în cuantum total de 9.490.416,17 lei. Pentru suma de 4.745.208,09 lei, în favoarea reclamantului a fost emis de către A.N.R.P. titlul de conversie - Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, reprezentând un număr total de 4.745.208 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune. Astfel cum a rezultat din înscrisurile emise de Depozitarul Central (depuse în copie la filele 60-63), la data de 05 noiembrie 2009, reclamantul a cesionat un număr de 4.195.208 acțiuni la F.P., primind de la cesionar contravaloarea acțiunilor, la prețul de 0,30 lei/acțiune.

Așadar, prin vânzarea unui număr de 4.195.208 acțiuni la F.P. în cadrul B.V.B., reclamantul a obținut suma totală de 1.423.562 lei. Prima instanță a mai reținut că potrivit informațiilor ce au fost făcute publice în ianuarie 2011, la momentul listării la bursă a acțiunilor SC. F.P. SA București (25 ianuarie 2011), prețul mediu al acțiunilor a fost de 0,641 lei/acțiune. Ca atare, prin prezenta cerere, reclamantul a susținut că este îndreptățit la plata sumei reprezentând diferența dintre suma de 4.745.208,09 lei, sumă pentru care a obținut titlul de conversie Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 și suma de 1.423.562 lei, ce reprezintă valoarea acțiunilor vândute prin tranzacția efectuată în cadrul Bursei de Valori București.

Tribunalul a constatat însă că, în cauză, Statul Român, prin instituțiile sale, a respectat întocmai prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar împrejurarea că acțiunile F.P. au fost listate la bursă la o valoare nominală inferioară celei preconizate la momentul emiterii titlului de conversie (1 leu/acțiune) s-a apreciat că nu poate fi imputată Statului Român prin M.F.P. În sensul dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a reținut că în ceea ce privește valoarea nominală de 1 leu/acțiune a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din Actul Constitutiv al F.P. și potrivit art. 18.7. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin art. 26 din O.U.G.

nr. 81/2007 - „procedura de conversie a titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acțiuni emise de F.P. va fi suspendată de la data înregistrării la C.N.V.M. a F.P. ca societate de investiții de tip închis și până la data stabilită conform prevederilor alin. (2) al prezentului articol; până la data suspendării, conversia titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acțiuni emise de F.P. se va realiza la valoarea nominală.” În speță, pentru suma de 4.745.208,09 lei, ca urmare a opțiunii reclamantului, acestuia i-a fost eliberat titlul de conversie din 22 octombrie 2008, prin emiterea unui număr de 4.745.208 acțiuni.

S-a reținut însă că reclamantul avea posibilitatea de a-și exprima opțiunea, în sensul dispozițiilor legale menționate, ulterior momentului tranzacționării la bursa de valori a acțiunilor F.P., când, potrivit dispozițiilor art. 18 7 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, caz în care conversia se realiza în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare a acțiunilor, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare.

De asemenea, s-a constatat că reclamantul nu a contestat Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P la instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004, cu toate că avea la dispoziție această cale de atac, dacă era nemulțumit de numărul de acțiuni menționate în titlul de conversie; în consecință, s-a apreciat că, în această situație, nu pot fi analizate în litigiul de față susținerile referitoare la modalitatea de stabilire a valorii nominale de 1 leu/acțiune, criticile sub acest aspect fiind inadmisibile. Pe de altă parte, cotația acțiunilor la bursă variază în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, astfel încât, chiar dacă la momentul listării acțiunilor F.P.

la bursă, valoarea acestora a fost inferioară celei de 1 leu/acțiune, această împrejurare nu este imputabilă Statului Român, care nu avea posibilitatea să anticipeze evoluția valorii acțiunilor la bursă. În plus, reclamantul a cesionat o mare parte din acțiuni la data de 05 noiembrie 2009, anterior momentului listării la bursă a acțiunilor SC F.P. SA București (25 ianuarie 2011), primind contravaloarea acțiunilor la un preț de 0,30 lei/acțiune; dacă însă reclamantul ar fi vândut acțiunile în luna ianuarie 2011, la momentul listării acțiunilor F.P. la bursă, valoarea acestora de 0,641 lei/acțiune era superioară prețului obținut de reclamant în noiembrie 2009 (0,30 lei/acțiune). În ceea ce privește restul acțiunilor, tribunalul a apreciat că prejudiciul invocat de reclamant nu este cert, atât timp cât acesta nu a vândut toate acțiunile menționate în Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, aflându-se și în prezent în posesia unui număr de 550.000 de acțiuni.

În această situație, chiar dacă acesta nu fi avut posibilitatea de a încasa suma de 550.000 lei la data listării acțiunilor la bursă sau la momentul la care a vândut celelalte acțiuni, motiv pentru care a decis să nu vândă un număr de 550.000 acțiuni, în funcție de evoluția viitoare a valorii acțiunilor F.P., acesta va putea să le tranzacționeze, existând posibilitatea ca, în viitor, valoarea acțiunilor să se majoreze. Prin urmare, prima instanță a apreciat că pârâtul Statul Român prin M.F.P.

nu poate fi obligat la plata către reclamant a sumei de 3.321.646,09 lei, având în vedere, pe de o parte, faptul că nu se poate cunoaște, la acest moment, care va fi în viitor valoarea celor 550.000 acțiuni deținute încă de reclamant, respectiv la data la care acesta va decide să le vândă, iar pe de alta parte, Statul Român s-a conformat dispozițiilor legale și opțiunii reclamantului, prin emiterea unui număr de 4.745.208 acțiuni, potrivit titlului de conversie - Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, reclamantul a declarat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 387A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul formulat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001 privind scutirea de plata taxei de timbru, s-a respins excepția netimbrării apelului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, întrucât s-a reținut că, în esență, reclamantul a pretins recunoașterea anumitor drepturi legate de procedurile reglementate de această lege în vederea acordării măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist. În raport de criticile formulate, instanța de apel a reținut și apreciat următoarele: Prejudiciul invocat de reclamant constă în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 4.745.208,08 lei, stabilite prin titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, întrucât există o diferență între valoarea nominală a acțiunilor ce i-au fost eliberate în baza acestui titlu de despăgubire și valoarea lor reală (de 0,61 lei/ acțiune).

Pentru aceasta diferență de valoare, reclamantul a considerat că este încă titularul unui drept de creanță împotriva Statului Român, drept care solicită a fi constatat de către instanță. Contrar celor reținute de tribunal, instanța de apel a apreciat că nu se poate ”imputa” reclamantului modul în care și-a exercitat opțiunea între realizarea creanței prin obținerea unor titluri de plată pentru valoarea de până la 500.000 lei și emiterea de titluri de conversie în acțiuni la F.P. pentru suma care depășește acest prag, însă curtea de apel a constatat că exercitarea acestei opțiuni este lipsită de relevanță din perspectiva soluției în cauza de față. Astfel, s-a constatat că reclamantul și-a fundamentat pretențiile pe invocarea unui drept cu valoare de bun din perspectiva C.E.D.O.

pentru suma de 4.745.208,08 lei, pentru care i-a fost eliberat titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, susținând că acest drept nu s-a realizat, astfel încât i s-a încălcat dreptul asupra bunului, prin faptul că mecanismul juridic reglementat în acest scop a prevăzut o valoare nominală a acțiunii de 1 leu, nereală, de vreme ce valoarea reală a fost inferioară (cel mult 0,641 lei/ acțiune, valoarea inițială de tranzacționare). Instanța de apel a înlăturat ca nefondate criticile apelantului referitoare la încălcarea dreptului său de proprietate, întrucât, în realitate, creanța recunoscută împotriva statului a fost realizată integral la data eliberării în favoarea reclamantului a acțiunilor la F.P.

Astfel, s-a apreciat că toate considerațiile referitoare la plata integrală a despăgubirilor trebuie analizate prin raportare la momentul la care titlul de despăgubire pentru suma de 4.745.208,08 lei a fost convertit în acțiuni la F.P. Titlul de despăgubire inițial emis încorpora, așa cum și reclamantul a aratat, dreptul de creanță împotriva Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate de suma de 4.745.208,08 lei; aceste despăgubiri au fost determinate cu respectarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piață a imobilului stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare (cuantumul acestor despăgubiri fiind un aspect tranșat și care nu mai poate fi repus în discuție la acest moment).

Or, această creanță a fost convertită, transformată, realizată, ”plătită” de către Statul Român prin emiterea unui număr de acțiuni egal la F.P., cu o valoare nominală de 1 leu/ acțiune. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că la momentul conversiei au fost respectate toate dispozițiile legale incidente, statul ”plătind” întocmai creanța, la valoarea ei integrală, de vreme ce nu s-au emis mai puține acțiuni sau cu o valoare mai mică decât creanța recunoscută prin titlul de despăgubire. Curtea de apel a observat că acest aspect este confirmat expres și de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care prevede ca acțiunile la F.P. vor fi distribuite titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie și că ”realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de F.P.

determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri.” Prin urmare, s-a apreciat că este de necontestat că prin emiterea acestui titlu de despăgubire în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, s-a stabilit calitatea apelantului de persoană îndreptățită la despăgubiri, precum și valoarea acestor despăgubirilor la nivelul sumei de 4.745.208,08 lei; în plus, textul anterior menționat prevede expres că eliberarea acțiunilor reprezintă modalitatea de stingere a creanțelor constatate prin titlurile de despăgubiri/de conversie. În consecință, s-a apreciat că prin eliberarea către reclamant a unui număr de acțiuni având o valoare ce totalizează creanța constatată și garantată prin titlul de despăgubire, obligația statului a fost executată, stinsă integral, fără să fie încălcat dreptul de proprietate al acestuia sau dispozițiile Legii nr. 10/ 2001, ale Legii nr. 247/2005, ale O.U.G.

nr. 81/ 2007 sau alte dispoziții legale. Instanța de apel a înlăturat ca nefondate susținerile apelantului în sensul că și după emiterea acestor acțiuni statul are în continuare calitatea de debitor obligat să garanteze creanța la valoarea de 4.745.208,08 lei. Pe de o parte, au fost avute în vedere dispozițiile exprese ale art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, anterior citate, astfel că la momentul emiterii acțiunilor în favoarea apelantului, creanța deținută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată, stinsă integral; mecanismul ulterior reprezintă cu totul altă etapă, în cadrul căruia nu mai există vreun raport juridic între reclamant și statul român, întrucât reclamantul urma să își realizeze drepturile ce decurgeau din calitatea de acționar, potrivit regulilor specifice acestei calități, astfel că, vânzarea acțiunilor la bursă a fost efectuată după regulile pieței de investiții.

Ca atare, la momentul la care reclamantul a devenit titularul acțiunilor la F.P., acesta nu mai deținea vreo creanță de despăgubire împotriva statului, iar valoarea pe piața de investiții a acțiunilor nu mai intră în obligația de garantare de către stat. Instanța de apel a mai constatat că statul nu și-a asumat vreo obligație de garantare a valorii acțiunilor pe piață, astfel încât creșterea sau scăderea valorii acestora decurge din jocul bursei și este pe seama titularului lor; pe de altă parte, s-a apreciat că reclamantul nu era obligat să vândă acțiunile, fiind în interesul său și propria sa decizie să le înstrăineze la un anumit moment. Curtea de apel a constatat că, în realitate, reclamantul critică însuși mecanismul legal adoptat pentru realizarea acestor despăgubiri, considerând că acesta a condus pentru sine la o realizare parțială a despăgubirilor la care era îndreptățit.

În esență, a susținut că prin acest mecanism legal a fost obligat să accepte conversia titlului de despăgubire în acțiuni la F.P., dar la o valoare nereală de 1 leu/acțiune; s-a precizat că prin formularea cererii nu au fost criticate dispozițiile Legii nr. 247/2005, ci ineficiența F.P. și modul defectuos în care Statul Român a aplicat dispozițiile Legii nr. 247/2005 - întârzierea în listarea la bursă a F.P. și supraevaluarea acțiunilor F.P.; s-a invocat aplicarea prioritară a dispozițiilor C.E.D.O.

În evaluarea acestor susțineri, instanța de apel a constatat că acestea reprezintă aprecieri referitoare la felul în care Statul Român a înțeles să reglementeze modalitățile concrete de acordare a măsurilor reparatorii, ceea ce constituie o critică directă împotriva dispozițiilor legale, astfel încât s-a apreciat că acestea excedează atribuțiilor de analiză ale instanței de judecată, dată fiind regula de bază a statului democratic referitoare la separația puterilor în stat.

Astfel, în ce privește opțiunea unilaterală a statului pentru modalitatea de stingere a obligației de dezdăunare prin instrumentele de plată reprezentate de acțiunile la F.P., ca și în ce privește modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire/de conversie în acțiuni, conform dispozițiilor art. 18 7 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, curtea de apel a constatat că acestea intră în atribuțiile exclusive ale puterii legiuitoare, exprimate prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005; în consecință, instanța de judecată nu poate evalua corectitudinea legii și nici nu poate proceda la ”amendarea” în vreun fel a acestor mecanisme legale pentru a ajunge la o altă soluție decât cea care decurge din aplicarea acestor texte legale.

Or, sub aspectul aplicării, instanța de apel nu a identificat nicio încălcare a legii sub acest aspect, mecanismul de despăgubire prevăzut de lege fiind pe deplin respectat în ce-l privește pe reclamant. Astfel, de vreme ce pentru reclamant conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la valoarea nominală a acestora s-a făcut cu respectarea art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de apel a apreciat că nu poate interveni pentru a acorda reclamantului alte drepturi sau drepturi suplimentare față de cele astfel recunoscute prin aceste texte (sub pretextul ca această normă nu era ”corectă”), pentru că, de fapt, pe piața de investiții nu putea fi obținut acest preț nominal de 1 leu/acțiune.

S-a mai constatat că, în concret, statul a recunoscut reclamantului, prin emiterea titlurilor de despăgubire/de conversie dreptul de despăgubire la valoarea de piață a imobilului preluat abuziv, anume la nivelul sumei de 4.745.208,08 lei, iar plata acestor despăgubiri s-a făcut prin mecanismul legal reglementat prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/ 2005, anume prin eliberarea de acțiuni la F.P., la valoarea nominală de 1 leu/ acțiune, totalul valorii nominale a acestor acțiuni fiind de 4.745.208,08 lei. Apelantul reclamant a susținut însă că, de fapt, plata despăgubirilor nu ar fi fost integrală, pentru că valoarea reală a acțiunilor (care putea fi ”validată” pe piață era cu mult mai mică).

În aceste condiții, instanța de apel a constatat că apelantul critică în mod direct faptul că la momentul emiterii acțiunilor s-a stabilit o valoare nominală de 1 leu/acțiune, prin urmare, se critică faptul că realizarea conversiei titlurilor de despăgubire în acțiuni s-a făcut cu respectarea art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin aceasta, s-a apreciat că reclamantul critică în mod direct dispozițiile legale în discuție care au prevăzut valoarea nominală de 1 leu/ acțiune, contrar celor pretinse de acesta că nu critică legea însăși. Or, în condițiile în care apelantul nu a susținut că aplicarea textului menționat a fost făcută în mod greșit, ci însuși faptul că acest text, în opinia sa, este contrar altor dispoziții legale (C.E.D.O.) și altor drepturi (dreptul de proprietate), rezultă că acesta critică actul normativ în sine.

De asemenea, instanța de apel a constatat că reclamantul a solicitat instanței să îi acorde anumite drepturi care ar fi deduse nu din aplicarea corectă a textelor incidente, ci din înlăturarea de către instanță a acestor norme, solicitându-se în mod irect instanței să analizeze, să verifice și să intervină direct asupra însuși mecanismului legal, pe care să nu îl aplice astfel cum este reglementat, critică ce privește în special dispozițiile art. 18 7 din Legea nr. 247/2005 care dispune în sensul că acțiunile vor fi convertite la valoarea nominală de 1 leu/ acțiune, astfel încât instanța să îi acorde drepturi neprevăzute de lege, adăugând la dispozițiile legale.

Nici aplicarea prioritară a dispozițiilor Convenției europene a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu permite o astfel de soluție, întrucât potrivit jurisprudenței instanței europene, în cazul constatării încălcării vreunui drept sau libertăți dintre cele prevăzute de convenție, nu judecătorului național îi revine sarcina de a remedia cauza încălcării, prin ignorarea legii interne, ci statului însuși, prin puterea legiuitoare (sau administrativă, după caz). În același timp, curea de apel a arătat că este important a se distinge între cauzele și modalitățile în care se poate produce o încălcare a dreptului garantat de C.E.D.O., anume dacă această încălcare intervine la momentul edictării legii naționale (neconformă cu C.E.D.O.) sau la momentul interpretării și aplicării legii naționale.

Or, judecătorul național poate interveni în procesul de interpretare și aplicare a legii naționale - conform atribuțiilor sale, însă nu poate interveni de o asemenea manieră care să constituie o ignorare efectivă a legii naționale, sub pretextul neconvenționalității. Or, în cauza de față, apelantul pretinde ca judecătorul național să încalce în mod direct art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și să ”creeze” pentru cazul concret dedus judecății ”legea” care să guverneze acest raport juridic. În subsidiar, instanța de apel a constatat că prin jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat în mod constant că statelor li se recunoaște o largă marjă de apreciere a în adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră adecvate în privința acordării și stabilirii despăgubirilor pentru abuzurile săvârșite de regimul comunist, neexistând o obligație specifică în acest sens; încălcările constatate de instanța europeană nu s-au datorat niciodată adoptării unei anumite măsuri sau neadoptării altora, ci doar nefuncționării mecanismelor adoptate. De altfel, validarea de către C.E.D.O. a mecanismului creat prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 (inclusiv prin acordarea de despăgubiri) a avut loc prin hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010); prin această hotărâre a fost stabilită în sarcina statului român crearea unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, ceea ce a echivalat cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu ”plata” despăgubirilor sub forma acțiunilor. În ce privește listarea la bursă cu întârziere a acțiunilor F.P., instanța de apel a apreciat că diferența de valoare invocată de apelant nu decurge în mod necesar din această întârziere, ci din evaluarea inițială la 1 leu/acțiune. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susține că instanța de apel a schimbat obiectul cererii deduse judecății, îndepărtându-se de la înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Astfel, s-a apreciat că reclamantul, în fapt, prin acțiunea formulată a criticat în mod direct sau implicit mecanismul de despăgubire instituit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, solicitând instanțelor de drept comun cenzurarea dispozițiilor legale prin aplicarea cărora s-a produs o încălcare a său de proprietate. Or, deși s-a respins ca nefondat apelul, rezultă fără echivoc că s-a reținut drept unic argument inadmisibilitatea acțiunii formulate, pe considerentul că se solicită cenzurarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, alte Legii nr. 247/2005 și, în special, ale art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurentul arată că, la nivel de principiu, instanța de apel a reținut că există o obligație a instanței naționale de a sancționa orice încălcare a dreptului său de proprietate (obiectul sesizării prin cererea de chemare în judecată), sancționare ce constă în aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar cu toate acestea a apreciat că o atare sancționare, în sensul celor susținute de reclamant, ar lipsi de efecte dispozițiile art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce atrage inadmisibilitatea acțiunii. În opinia recurentului, această concluzie greșită a instanței de apel are la bază o greșită premisă, anume, aceea că prin cererea de chemare în judecată s-a criticat întregul mecanism de despăgubire reglementat prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Recurentul susține că nu a criticat dispozițiile legale prin care s-a instituit acest mecanism de despăgubire, dacă acesta ar fi fost aplicat conform voinței legiuitorului și la termenele stabilite, întrucât doar într-un astfel de caz despăgubirea ar fi fost reală și incontestabilă. Dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pot da naștere unor interpretări contradictorii și subiective cu privire la limitele controlului instanțelor naționale (respectiv unde se finalizează „recursul intern” și unde începe „recursul național în convenționalitate”), însă, în opinia recurentului, este atributul instanțelor de judecată să stabilească această limită și să interpreteze dispozițiile C.E.D.O.

și jurisprudența europeană, fără teama de eventuale „atingeri” aduse legislației interne. Recurentul susține că în speța de față a solicitat instanței să verifice dacă a existat o încălcare a dreptului său de proprietate, prin modul de aplicare a dispozițiilor legilor speciale reparatorii, având în vedere că dreptul de creanța împotriva Statului Roman, prin efectul legii (art. 3 din Legea nr. 247/2005), reprezintă un „bun” în înțelesul legislației și jurisprudenței europene, bun ce este ocrotit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale. Or, instanța de apel a apreciat că nu ar putea analiza dacă a existat o încălcare a dreptului său de proprietate prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și, în special, a dispozițiilor art. 18 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pentru că, într-o atare situație, s-ar ajunge la lipsirea de efecte a dispozițiilor legale interne.

Așadar, prin raționamentul său, instanța de judecată nu neagă dreptul reclamantului de a sesiza instanțele naționale cu privire la încălcarea dreptului de proprietate, însa acest drept este recunoscut doar la nivel de principiu, pentru că, practic, pentru argumentul imposibilității înlăturării dispozițiilor legii interne contrare Convenției, instanța nu a cercetat încălcarea sau nu a dreptului de proprietate. Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, atât în accepțiunea de act normativ intern (cu referire la dispozițiile Legii nr. 247/2005), cât și a Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței C.E.D.O., parte integrantă a dreptului intern.

Astfel, recurentul invocă o greșită interpretare a dispozițiilor art. 18 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pentru că instanța de apel nu a reținut că această normă i-a îngrădit dreptul de valorificare a titlului de despăgubire, în condițiile în care a fost obligat să accepte valorificarea lui prin conversie în acțiuni la F.P., conversie ce urma a avea loc la valoarea nominala a acțiunilor. În ce privește jurisprudența europeană, recurentul reclamant invocă hotărârea-pilot Atanasiu și alții contra României, care a fost interpretată în mod greșit și doar în parte de instanța de apel. În cazul supus judecății, curtea de apel a invocat dispozițiile acestei hotărâri reținând că C.E.D.O., prin pronunțarea acestei hotărâri, ar fi validat dispozițiile legale interne în materie (Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005), inclusiv „plata” despăgubirilor sub forma acțiunilor.

Ceea ce omite însă instanța de apel este cel mai important aspect, anume că prin această hotărâre, instanța europeană a constatat faptul că F.P. este nefuncțional, motiv pentru care a dispus obligarea Statul Român să instituie un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor. Pe de altă parte, instanța de apel a omis să de eficiență chiar constatărilor Curții Europene din cuprinsul hotărârii-pilot (care sunt în sensul susținerilor recurentului), anume că instanța europeană „și-a manifestat surprinderea cu privire la lentoarea cu care înaintează cotarea la bursă a F.P.” (parag. 227 ), în condițiile în care acesta ar fi trebuit să fie înființat și listat încă din anul 2005. Or, tocmai acest aspect a fost invocat de recurent prin cererea de chemare în judecată - ineficiența F.P.

și modul defectuos în care Statul Român a aplicat dispozițiile Legii nr. 247/2005, întârziind listarea la bursă a F.P. (Fondul fiind înființat în anul 2005 și listat la bursă abia la data de 25 ianuarie 2011). Pe de altă parte, aplicarea defectuoasă a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, s-a manifestat și prin supraevaluarea acțiunilor F.P., respectiv stabilirea unei valori de 1 leu/ acțiune, în condițiile în care valoarea de piață a acestor acțiuni nu a atins această valoare în niciun moment ulterior tranzacționării la bursă.

Dacă Statul Român ar fi respectat dispozițiile legilor reparatorii, ar fi dus la îndeplinire obligația de listare a acțiunilor la bursă la momentul emiterii titlului de despăgubire 3053/14 octombrie 2008, astfel încât recurentul ar fi avut posibilitatea de a-și valorifica creanța împotriva Statului Român, cu respectarea dispozițiilor legale, prin conversie în acțiuni la F.P., dar nu la valoarea nominală (valoarea fără acoperire economică), ci la valoarea reală, de piață, stabilită de cerere și ofertă.

Statul Român (debitor al recurentului în urma emiterii titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008), a avut deplina putere de control și decizie cu privire la modalitatea de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, însă a aplicat defectuos aceste acte normative speciale cu caracter reparatoriu, încălcând dreptul de proprietate al reclamantului, obligat să accepte conversia în acțiuni la F.P., la valoarea nominală; în acest condiții, este rolul instanțelor naționale să constate aceste încălcări ale dreptului de proprietate, dând eficiență reală (și nu pur teoretică) dreptului la un recurs intern, conferit de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul mai susține că instanța de apel (mascând motivarea respingerii apelului pentru considerentul inadmisibilității acțiunii) nu a analizat obiectul real al cererii deduse judecății, expunând trunchiat afirmațiile sale. Se mai arată de către recurent că s-a conformat întocmai tuturor dispozițiilor mecanismului de despăgubire instituit de Statul Român prin legile adoptate în acest domeniu și nu ar fi avut cum să critice acest mecanism, ci ceea ce a criticat a fost tocmai modul defectuos în care statul, în tripla sa calitate (debitor, acționar la F.P. și cea de legiuitor) a întârziat deplina aplicare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, prin amânarea listării F.P. și stabilirea măsurii pe cale legislativă, că până la momentul listării, conversia va avea loc la valoarea nominală.

În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 299 și urm C. proc. civ., Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție (recurs în interesul legii), dispozițiile C.E.D.O. și Protocoalelor adiționale, Hotărârea-pilot în cauza Athanasiu și alții vs. România, Cauza Păduraru etc. În termen legal, intimata pârâtă A.N.R.P. a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând motivat menținerea deciziei instanței de apel, întrucât criticile recurentului nu sunt fondate. În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe. Recursul formulat este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În susținerea primelor două motive de recurs, s-a susținut că instanța de apel a schimbat obiectul cererii deduse judecății, îndepărtându-se de la înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al acestuia (critică prin care se tinde a se invoca motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), precum și că, în realitate, deși instanța de apel a respins apelul ca nefondat, motivarea deciziei demonstrează, în esență, inadmisibilitatea acțiunii pentru considerentul că se solicită cenzurarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005 și, în special, ale art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (critică prin care se tinde a se susține fie contrarietatea dintre dispozitiv și considerente, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). Înalta Curte apreciază că niciunul dintre aceste două motive de recurs nu poate fi reținut. Astfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede că se poate cere modificarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit sau vădit neîndoilenic al acestuia”.

Textul invocat presupune verificarea premisei ca obiectul cererii de chemare în judecată să fie un act juridic în sens de negotium - manifestare de voință în sensul de a da naștere, a modifica sau stinge un raport juridic - astfel încât, prin formularea pretenției concrete deduse judecății, instanța de judecată să fie învestită cu o cerere care să presupună fie verificarea validității acelui act juridic (cerere de anulare sau în constatarea nulității), fie o altă cerere care să atragă o operațiune tehnico-juridică de interpretare a clauzelor acelui act juridic (acțiune în răspundere contractuală, în interpretarea clauzelor etc.), deoarece în aceste situații instanța ar putea da o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Nu cererea de chemare în judecată este actul juridic dedus judecății, cererea de chemare în judecată fiind forma de procedură prin care se declanșează acțiunea civilă ce are conținutul prescris de prevederile art. 112 C. proc. civ. Formulând critica pe temeiul acestui motiv de recurs, Înalta Curtea constată că recurentul se raportează la interpretarea obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune operațiunea de calificare juridică a pretenției deduse judecății, iar în cazul în care atare calificare ar fi eronată ar fi susceptibilă a antrena o vătămare procesuală a titularului cererii, astfel încât aceasta nu poate fi evaluată decât din perspectiva prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Ca atare, având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza aceste susțineri ale recurentului pe temeiul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, prima instanță a calificat cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că a fost învestită cu o cerere în realizarea dreptului prin care reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata diferenței valorice de 3.321.646,09 lei, întrucât din titlul de despăgubire nr. 3053/14 octombrie 2008 (emis pentru suma de 4.745.208,09 lei), conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008, a obținut doar valorificarea parțială a acestuia, anume în limita sumei de 1.423.562 lei, urmare a conversiei titlului de despăgubire în acțiuni la F.P.

Se constată că referitor la temeiul juridic al cererii recl