ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 343/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 343/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 10 decembrie 2012, reclamantul P.M. a solicitat în contradictoriu cu

pârâții Statul Roman prin M.F.P. și A.N.R.P., ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate că din titlul de despăgubire nr. 3053 din 14 octombrie 2008

(in cuantum de 4.745.208,09 lei), prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008

i-a fost valorificată doar suma de 2.894.576,88 lei, prin conversie în acțiuni

la F.P.; să se constate că mai deține împotriva Statului Român o creanță de

1.850.631,21 lei, în baza titlului de despăgubire nr. 3053 din 14 octombrie 2008,

emis de C.C.S.D.; să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la

plata către reclamant a sumei de 1.850.631,21 lei, reprezentând creanța

deținută de acesta împotriva Statului Român în baza Deciziei emise de C.C.S.D. nr.

3053 din 14 octombrie 2008, rămasă în patrimoniul său după valorificarea ce a

avut loc prin conversia în acțiuni la F.P., conform Deciziei nr. 1759 din 22

octombrie 2008 emisă de A.N.R.P., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că, prin Decizia

nr. 3053 din 14 octombrie 2008 a C.C.S.D., în favoarea reclamantului a fost

emis titlul de despăgubire în cuantum de 4.745.208,09 lei.

Având în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005

și normele de aplicare, reclamantul arată că putea exercita două opțiuni pentru

valorificarea titlurilor de despăgubire, respectiv să opteze pentru emiterea de

titluri de valoare pentru partea din titlu de despăgubire de până la 500.000

lei și pentru diferență, să opteze pentru emiterea de titluri de conversie

pentru acțiuni ale F.P.; a doua variantă era aceea de a opta direct doar pentru

titluri de despăgubire, în vederea emiterii de titluri de conversie pentru

acțiuni ale F.P.

Reclamantul a mai învederat că procedura

anterior descrisă era total ineficientă, întrucât în lege nu sunt prevăzute

termene certe pentru soluționarea cererilor de opțiune și emiterea a titlurilor

de plată, dar și având în vedere că s-a prevăzut că plățile se vor face în

funcție de disponibilitățile bănești ale A.N.R.P.

S-a arătat de către reclamant că acesta a

optat doar pentru emiterea de titluri de conversie în acțiuni la F.P..

Urmare a acestei opțiuni, prin Decizia nr.

1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P., s-a emis în favoarea

reclamantului titlul de conversie pentru un număr de 4.745.208 acțiuni la F.P.

Conversia a fost efectuată având în vedere

valoarea nominală pentru o acțiune, respectiv 1 leu (valoarea impusă de

legiuitor prin dispozițiile art. 18 din Legea nr. 247/2005, teza a doua, coroborate

cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din actul constitutiv al F.P. aprobat prin H.G.

1581/2007); în plus, la momentul emiterii titlului de conversie, nu erau

finalizate formalitățile de listare la bursă a F.P.

La data de 16 decembrie 2010 C.N.V.M. a aprobat

prospectul pentru admiterea la tranzacționare pe B.V.B. a acțiunilor F.P..

Acestea au putut fi tranzacționate pe piața reglementată începând cu data de 25

ianuarie 2011, iar valoarea inițială de tranzacționare era de 0,61 lei/acțiune.

Reclamantul a evidențiat existența unei

diferențe de valoare între acțiunile F.P. la care s-a făcut conversia titlului

de despăgubire și valoarea reală a acestor acțiuni, modalitatea de valorificare

a titlului de despăgubire prin conversie pentru acțiuni ale F.P. fiind cea

prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Prin dispozițiile acestui act normativ

(astfel cum a fost modificat), ca și prin normele de aplicare a legii, s-au

stabilit două etape distincte ale acestui proces de despăgubire: prima vizează

constatarea calității de persoană îndreptățită, evaluarea proprietății

deposedate abuziv și emiterea titlului de despăgubire și cea de-a doua, care

vizează valorificarea titlurilor de despăgubire, aceasta din urmă reprezentând

finalitatea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005, respectiv

despăgubirea efectivă a persoanei îndreptățite, persoana care, după prima

etapa, deține un titlu constatator al unei creanțe împotriva Statului Român.

Se invocă dispozițiile art. 3 lit. a) din

Legea nr. 247/2005, conform cărora titlurile de despăgubire sunt certificate

emise de C.C.S.D., în numele și pe seama Statului Român, care încorporează

drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător

despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi.

Astfel, din momentul în care sunt emise

titlurile de despăgubire și acestea nu sunt atacate în instanța, deținătorul

acestor titluri deține o creanță împotriva Statului Român.

Prin dispozițiile art. 18

1

din

Legea nr. 247/2005, au fost reglementate posibilitățile de valorificare a acestor

titluri de despăgubire, ceea ce, în opinia reclamantului reprezintă o îngrădire

a dreptului de dispoziție cu privire la creanță.

Pe de altă parte, se arată că opțiunea pentru

emiterea titlurilor de conversie pentru acțiuni la F.P. a dat naștere și problemei

valorii acțiunilor F.P. la care se face conversia.

Acest aspect a fost reglementat prin

dispozițiile art. 18

7

și art. 18

8

din Legea nr. 247/2005,

dispoziții care aveau la baza concepția că F.P. va fi admis la tranzacționare

pe o piața reglementată și astfel se va putea stabili o valoare reală, dictată

de piață, a fiecărei acțiuni a F.P.

S-a mai precizat că, deși F.P. a fost

înființat încă din anul 2005, admiterea la tranzacționare a fost întârziată,

astfel că a fost nevoie ca legiuitorul să stabilească prin dispozițiile art. 18

7

alin. (1) din Legea nr. 247/2005 teza a doua, că până la momentul admiterii la

tranzacționare a acțiunilor F.P., conversia se va face la valoarea nominală a

acțiunilor, valoare de 1 leu/acțiune (conform dispozițiilor art. 7 pct. 1 din

actul constitutiv al F.P., aprobat prin H.G. nr. 1581/2007).

Aceasta valoare nominală a fost stabilită de

legiuitor la momentul adoptării actului constitutiv printr-un act de voință

propriu al acționarului unic inițial, Statul Român, însă această valoare

nominală nu a avut o corespondență în realitatea economică, nefiind o valoare

de piață, de tranzacționare.

În consecință, Statul Român și deținătorul

titlurilor de despăgubire, (adică debitorul și creditorul obligației rezultând

din titlul de despăgubire), se supuneau cererii și ofertei din piață, care

stabilea valoarea acțiunilor F.P.

În mod neîndoielnic, această valoare putea

fluctua, astfel încât era posibil să fie favorabilă oricărei părți a raportului

obligațional și putea aduce avantaje mai mici sau mai mari deținătorului de

titluri de despăgubire.

Însă, în condițiile în care s-a stabilit că

valoarea acțiunilor la care se face conversia este valoarea nominală, respectiv

1 leu pe acțiune, deținătorii titlurilor de despăgubire au fost „forțați” să

accepte aceste condiții de valorificare a titlurilor deținute, la această

valoare, care nu avea corespondență în valoarea de piață și care contravenea

voinței legiuitorului la momentul conceperii procedurii de stabilire și

acordare a despăgubirilor.

Faptul că valoarea de 1 leu pe acțiune era

total diferită de valoarea reală de piață, rezultă și din aceea că valoarea de

tranzacționare la momentul primei zile de tranzacționare a acțiunilor F.P., a

fost de 0,61 lei, aceasta fiind valoarea reală la momentul tranzacționării; pe

de altă parte, această valoare a fost cea mai mare valoare de tranzacționare a

acțiunilor până în prezent, acțiunile oscilând între 0,4 și 0,6 lei/ acțiune de

la momentul listării și până în prezent.

Având în vedere că situația conversiei

anterior listării a apărut din culpa exclusivă a Statului Român, care nu a

îndeplinit formalitățile de admitere la tranzacționare, reclamantul a apreciat

că valoarea reală a acțiunilor la care s-a făcut conversia anterior listării F.P.

la Bursa de Valori București, este valoarea din prima zi de tranzacționare,

primul moment în care acțiunile puteau fi liber valorificate de deținătorii

lor.

Plecând de la aceasta premisă, rezultă că

fiecare leu din titlul de despăgubire a fost convertit într-o acțiune a F.P.,

care, deși la valoarea nominală era de 1 leu, în realitate, aceasta era de 0,61

lei, ceea ce presupune că din fiecare leu din titlul de despăgubire nu a fost

valorificată o valoare de 0,39 lei.

S-a mai învederat că titlul de despăgubire

reprezintă un act constatator al unei creanțe deținute de beneficiarul titlului

de despăgubire împotriva Statului Român și,,un bun” în înțelesul

articolului 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

astfel că, în condițiile în care Statul nu își îndeplinește obligația de plată

a acestei creanțe în integralitate și, în consecință, lipsește parțial de

efecte titlul de despăgubire, se ajunge la un nou abuz al statului, prin

încălcarea dreptului de proprietate asupra acestui titlu de despăgubire (drept de

creanță).

Reclamantul a invocat aplicarea cu prioritate

a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

O, în cazul de față, prin faptul că a fost

obligat prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 să accepte valorificarea creanței

de 4.745.208,08 lei prin conversie în acțiuni la F.P., la valoarea nominală a

acestora, (la momentul primei zile de tranzacționare acțiunile având cea mai

mare valoare - de 0,61 lei/acțiune) s-a produs o încălcare a dreptului său de

proprietate decurgând din creanța deținută împotriva Statului Român.

Această valorificare obligatorie a avut drept

consecință neîndeplinirea integrală de către debitorul Statul Român a

obligației de plată a creanței rezultând din titlul de despăgubire deținut de

reclamant, întrucât, prin conversie, a fost îndeplinită de către debitor numai

obligația de plată a sumei de 2.894.576,88 lei.

În concluzie, cu toate că prin titlul de

conversie emis prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 s-a stabilit

valorificarea în totalitate a titlului de despăgubire din Decizia nr. 3053 din 14

octombrie 2008, în fapt, s-a valorificat doar suma de 2.894.576,88 lei, astfel

încât, reclamantul pretinde că deține în continuare, în baza titlului sau de

despăgubire, o creanță împotriva Statului Român în cuantum de 1.850.631,21 lei,

respectiv diferența dintre creanța din titlul de despăgubire și valoarea reală

acțiunilor F.P. care au făcut obiectul conversiei prin titlul de conversie din 22

octombrie 2008.

Reclamantul a mai învederat că la momentul

manifestării opțiunii de emitere a titlului de conversie a fost obligat, în

baza art. 18

3

din Legea nr. 247/2005, să predea către A.N.R.P., în

original, decizia prin care a fost emis titlul de despăgubire, anume Decizia

nr. 3053 din 14 octombrie 2008 emisă de C.C.S.D., înscrisul care constata

creanța sa împotriva Statului; ca atare, în urma emiterii titlului de conversie

nu mai deține niciun înscris care să ateste existența unei creanțe împotriva

Statului Român, fiind obligat să predea originalul înscrisului constatator al

creanței, deși obligația de plată nu a fost stinsă în întregime.

În opinia sa, singura cale de recunoaștere a

existenței acestei creanțe este pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să

consfințească existența dreptului de creanță împotriva Statului Român pentru

suma de 1.850.631,21 lei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1091

C. civ., Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele adiționale,

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispozițiile Actului Constitutiv al F.P.

aprobat prin H.G. nr. 1581/2007.

La data de 11 noiembrie 2013, reclamantul P.M.

a depus la dosar cerere de majorare a câtimii obiectului cererii de chemare în

judecată, prin care a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care

să se constate faptul că prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, titlul de

despăgubire din 14 octombrie 2008 (în cuantum de 4.745.208,09 lei) a fost doar

parțial valorificat, anume pentru suma de 1.423.562 lei, prin conversie în

acțiuni la F.P.; să se constate că acesta mai deține împotriva Statului Român o

creanță de 3.321.646,09 lei, în baza titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008,

emis de C.C.S.D.; să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la

plata către reclamant a sumei de 3.321.646,09 lei, reprezentând creanța deținută

de acesta în baza deciziei emise de C.C.S.D. nr. 3053 din 14 octombrie 2008,

rămasă în patrimoniul reclamantului după valorificarea ce a avut loc prin

conversia în acțiuni la F.P. conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008,

emisă de A.N.R.P. și valorificarea efectivă a acțiunilor prin cesiune către

terți; cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a precizat că această majorare a

cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată s-a efectuat prin

raportare la faptul ca a înstrăinat acțiunile dobândite prin conversia ce a

avut loc conform Deciziei nr. 1759 din 22 octombrie 2008 la prețul de 0,30 lei/acțiune,

depunând documente doveditoare în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 2022 din 18

noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea

formulată, astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., tribunalul a apreciat

următoarele:

Primele două capete de cerere nu constituie

veritabile solicitări ale reclamantului, cu privire la care instanța să se

pronunțe în mod distinct. Astfel, s-a constatat că reclamantul a solicitat

obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata despăgubirilor (acțiune în

realizarea dreptului de creanță pretins de reclamant), urmând ca, în cazul admiterii

acțiunii, în cadrul considerentelor sentinței, să se constate faptul

că din titlul de despăgubire nr. 3053/14 octombrie 2008 (în cuantum de

4.745.208,09 lei), prin Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, i-a fost

valorificat doar parțial, prin conversie în acțiuni la F.P. în sumă de

1.423.562 lei; totodată, s-a solicitat să se constate că reclamantul mai deține

împotriva Statului Român o creanță de 3.321.646,09 lei, în baza titlului de

despăgubire din 14 octombrie 2008, emis de C.C.S.D.

În caz contrar, primele două capete de cerere

(în constatare) ar fi inadmisibile, întrucât reclamantul are la dispoziție

acțiunea în realizarea dreptului de creanță menționat, valorificată

prin cel de-al treilea capăt de cerere.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că

procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, nu asigură o despăgubire efectivă a

persoanelor cărora li s-au preluat abuziv imobilele, invocând culpa Statului

Român prin listarea la bursă cu întârziere a F.P. și, ca atare, reclamantul

solicită obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumelor reprezentând

echivalentul prejudiciului suferit.

În consecință, prima instanță a reținut că

pârâtul Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză, în

baza dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, dar și având în vedere

argumentele reclamantului din cererea de chemare în judecată, precum și

invocarea prevederilor C. civ., a dispozițiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului (care, în opinia reclamantului, înlătură aplicabilitatea

dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005).

În această situație, au fost considerate

ca nerelevante susținerile pârâtului Statul Român prin M.F.P. prin au fost

invocate dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și efectele Deciziei nr.

27/2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, potrivit cărora nu are atribuții în emiterea titlurilor de

despăgubiri, a titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie, precum și

pentru plata despăgubirilor.

De asemenea, au fost înlăturate ca

neîntemeiate și susținerile pârâtului Statul Român prin M.F.P. referitoare la inadmisibilitatea

acțiunii, întrucât reclamantul nu a solicitat plata despăgubirilor în altă

modalitate decât cea reglementată de legea specială (Titlul VII din Legea nr. 247/2005),

ci a susținut că atitudinea culpabilă a pârâtului constă în tergiversarea

listării la bursă a F.P., cu consecința scăderii valorii acțiunilor

deținute de acesta, ceea ce a determinat vânzarea acestora la o cotație

inferioară celei de 1 leu/acțiune și, implicit, încasarea unor sume de

bani inferioare valorii creanței garantate asupra statului.

Prin urmare, tribunalul a apreciat ca fiind

admisibilă cererea de față și, în plus, că nu se circumscrie ipotezei avute în

vedere la pronunțarea Deciziei nr. 27/2011 dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii.

Pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 3053 din 14 octombrie 2008

emisă de C.C.S.D. în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 16 alin. (7)

din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a dispus emiterea titlului de

despăgubire în favoarea reclamantului P.M. și a numitului C.N., în cuantum

total de 9.490.416,17 lei.

Pentru suma de 4.745.208,09 lei, în favoarea

reclamantului a fost emis de către A.N.R.P. titlul de conversie - Decizia nr.

1759 din 22 octombrie 2008, reprezentând un număr total de 4.745.208 acțiuni,

la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune.

Astfel cum a rezultat din înscrisurile emise

de Depozitarul Central (depuse în copie la filele 60-63), la data de 05

noiembrie 2009, reclamantul a cesionat un număr de 4.195.208 acțiuni la F.P.,

primind de la cesionar contravaloarea acțiunilor, la prețul de 0,30 lei/acțiune.

Așadar, prin vânzarea unui număr de 4.195.208 acțiuni la F.P. în cadrul

B.V.B., reclamantul a obținut suma totală de 1.423.562 lei.

Prima instanță a mai reținut că potrivit

informațiilor ce au fost făcute publice în ianuarie 2011, la momentul

listării la bursă a acțiunilor SC. F.P. SA București (25 ianuarie 2011), prețul

mediu al acțiunilor a fost de 0,641 lei/acțiune.

Ca atare, prin prezenta cerere, reclamantul a

susținut că este îndreptățit la plata sumei reprezentând diferența dintre suma

de 4.745.208,09 lei, sumă pentru care a obținut titlul de conversie Decizia nr.

1759 din 22 octombrie 2008 și suma de 1.423.562 lei, ce reprezintă valoarea

acțiunilor vândute prin tranzacția efectuată în cadrul Bursei de Valori

București.

Tribunalul a constatat însă că, în cauză,

Statul Român, prin instituțiile sale, a respectat întocmai prevederile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, iar împrejurarea că acțiunile F.P. au fost listate

la bursă la o valoare nominală inferioară celei preconizate la momentul emiterii

titlului de conversie (1 leu/acțiune) s-a apreciat că nu poate fi imputată

Statului Român prin M.F.P.

În sensul dispozițiilor art. 3 lit. a) și art.

18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a reținut că în ceea ce

privește valoarea nominală de 1 leu/acțiune a fost stabilită în conformitate cu

dispozițiile art. 9 alin. (2) din Actul Constitutiv al F.P. și potrivit art. 18.7.

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007

- „procedura de conversie a titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor

de conversie în acțiuni emise de F.P. va fi suspendată de la data înregistrării

la C.N.V.M. a F.P. ca societate de investiții de tip închis și până la data

stabilită conform prevederilor alin. (2) al prezentului articol; până la data

suspendării, conversia titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de

conversie în acțiuni emise de F.P. se va realiza la valoarea nominală.”

În speță, pentru suma de 4.745.208,09 lei,

ca urmare a opțiunii reclamantului, acestuia i-a fost eliberat titlul de

conversie din 22 octombrie 2008, prin emiterea unui număr de 4.745.208 acțiuni.

S-a reținut însă că reclamantul avea

posibilitatea de a-și exprima opțiunea, în sensul dispozițiilor legale

menționate, ulterior momentului tranzacționării la bursa de valori a acțiunilor

F.P., când, potrivit dispozițiilor art. 18

7

alin. (3) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007,

caz în care conversia se realiza în funcție de prețul mediu ponderat de

tranzacționare a acțiunilor, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare.

De asemenea, s-a constatat că reclamantul nu

a contestat Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P la instanța

de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004, cu toate că avea

la dispoziție această cale de atac, dacă era nemulțumit de numărul de acțiuni

menționate în titlul de conversie; în consecință, s-a apreciat că, în această

situație, nu pot fi analizate în litigiul de față susținerile referitoare la

modalitatea de stabilire a valorii nominale de 1 leu/acțiune, criticile sub

acest aspect fiind inadmisibile.

Pe de altă parte, cotația acțiunilor la bursă

variază în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, astfel încât, chiar

dacă la momentul listării acțiunilor F.P. la bursă, valoarea acestora a fost

inferioară celei de 1 leu/acțiune, această împrejurare nu este imputabilă

Statului Român, care nu avea posibilitatea să anticipeze evoluția valorii

acțiunilor la bursă.

În plus, reclamantul a cesionat o mare parte

din acțiuni la data de 05 noiembrie 2009, anterior momentului listării la

bursă a acțiunilor SC F.P. SA București (25 ianuarie 2011), primind

contravaloarea acțiunilor la un preț de 0,30 lei/acțiune; dacă însă

reclamantul ar fi vândut acțiunile în luna ianuarie 2011, la momentul

listării acțiunilor F.P. la bursă, valoarea acestora de 0,641 lei/acțiune era

superioară prețului obținut de reclamant în noiembrie 2009 (0,30 lei/acțiune).

În ceea ce privește restul

acțiunilor, tribunalul a apreciat că prejudiciul invocat de reclamant nu

este cert, atât timp cât acesta nu a vândut toate acțiunile menționate în

Decizia nr. 1759 din 22 octombrie 2008, aflându-se și în prezent în posesia

unui număr de 550.000 de acțiuni. În această situație, chiar dacă acesta

nu fi avut posibilitatea de a încasa suma de 550.000 lei la data listării

acțiunilor la bursă sau la momentul la care a vândut celelalte acțiuni,

motiv pentru care a decis să nu vândă un număr de 550.000 acțiuni, în funcție

de evoluția viitoare a valorii acțiunilor F.P., acesta va putea să le

tranzacționeze, existând posibilitatea ca, în viitor, valoarea acțiunilor să se

majoreze.

Prin urmare, prima instanță a apreciat că

pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu poate fi obligat la plata către reclamant a

sumei de 3.321.646,09 lei, având în vedere, pe de o parte, faptul că nu se

poate cunoaște, la acest moment, care va fi în viitor valoarea celor 550.000

acțiuni deținute încă de reclamant, respectiv la data la care acesta va decide

să le vândă, iar pe de alta parte, Statul Român s-a conformat

dispozițiilor legale și opțiunii reclamantului, prin emiterea unui

număr de 4.745.208 acțiuni, potrivit titlului de conversie - Decizia nr.

1759 din 22 octombrie 2008 emisă de A.N.R.P.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, reclamantul a declarat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 387A din 14 octombrie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, apelul formulat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Apreciind că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001 privind scutirea de

plata taxei de timbru, s-a respins excepția netimbrării apelului invocată de

intimatul-pârât prin întâmpinare, întrucât s-a reținut că, în esență,

reclamantul a pretins recunoașterea anumitor drepturi legate de procedurile

reglementate de această lege în vederea acordării măsurilor reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv de statul comunist.

În raport de criticile formulate, instanța de

apel a reținut și apreciat următoarele:

Prejudiciul invocat de reclamant constă în

nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 4.745.208,08 lei, stabilite

prin titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, întrucât există o

diferență între valoarea nominală a acțiunilor ce i-au fost eliberate

în baza acestui titlu de despăgubire și valoarea lor reală (de 0,61 lei/

acțiune).

Pentru aceasta diferență de valoare,

reclamantul a considerat că este încă titularul unui drept de creanță

împotriva Statului Român, drept care solicită a fi constatat de către

instanță.

Contrar celor reținute de tribunal, instanța

de apel a apreciat că nu se poate ”imputa” reclamantului modul în care și-a

exercitat opțiunea între realizarea creanței prin obținerea unor

titluri de plată pentru valoarea de până la 500.000 lei și emiterea de titluri

de conversie în acțiuni la F.P. pentru suma care depășește acest

prag, însă curtea de apel a constatat că exercitarea acestei opțiuni este

lipsită de relevanță din perspectiva soluției în cauza de față.

Astfel, s-a constatat că reclamantul și-a

fundamentat pretențiile pe invocarea unui drept cu valoare de bun din

perspectiva C.E.D.O. pentru suma de 4.745.208,08 lei, pentru care i-a fost

eliberat titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, susținând că acest

drept nu s-a realizat, astfel încât i s-a încălcat dreptul asupra bunului, prin

faptul că mecanismul juridic reglementat în acest scop a prevăzut o valoare

nominală a acțiunii de 1 leu, nereală, de vreme ce valoarea reală a fost

inferioară (cel mult 0,641 lei/ acțiune, valoarea inițială de

tranzacționare).

Instanța de apel a înlăturat ca nefondate

criticile apelantului referitoare la încălcarea dreptului său de proprietate,

întrucât, în realitate, creanța recunoscută împotriva statului a fost

realizată integral la data eliberării în favoarea reclamantului a acțiunilor

la F.P.

Astfel, s-a apreciat că toate

considerațiile referitoare la plata integrală a despăgubirilor trebuie

analizate prin raportare la momentul la care titlul de despăgubire pentru suma

de 4.745.208,08 lei a fost convertit în acțiuni la F.P.

Titlul de despăgubire inițial emis

încorpora, așa cum și reclamantul a aratat, dreptul de creanță împotriva

Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate de suma de 4.745.208,08

lei; aceste despăgubiri au fost determinate cu respectarea Legii nr. 10/2001 și

a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piață a imobilului stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare (cuantumul acestor despăgubiri

fiind un aspect tranșat și care nu mai poate fi repus în discuție la

acest moment).

Or, această creanță a fost convertită,

transformată, realizată, ”plătită” de către Statul Român prin emiterea unui

număr de acțiuni egal la F.P., cu o valoare nominală de 1 leu/

acțiune. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că la momentul

conversiei au fost respectate toate dispozițiile legale incidente, statul

”plătind” întocmai creanța, la valoarea ei integrală, de vreme ce nu s-au

emis mai puține acțiuni sau cu o valoare mai mică decât creanța

recunoscută prin titlul de despăgubire.

Curtea de apel a observat că acest aspect

este confirmat expres și de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 care prevede ca acțiunile la F.P. vor fi distribuite titularilor

titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie și că ”realizarea

conversiei acestor titluri în acțiuni emise de F.P. determină stingerea

creanțelor constatate prin aceste titluri.”

Prin urmare, s-a apreciat că este de

necontestat că prin emiterea acestui titlu de despăgubire în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 247/2005, s-a stabilit calitatea apelantului de

persoană îndreptățită la despăgubiri, precum și valoarea acestor

despăgubirilor la nivelul sumei de 4.745.208,08 lei; în plus, textul anterior

menționat prevede expres că eliberarea acțiunilor reprezintă modalitatea

de stingere a creanțelor constatate prin titlurile de despăgubiri/de

conversie.

În consecință, s-a apreciat că prin

eliberarea către reclamant a unui număr de acțiuni având o valoare ce

totalizează creanța constatată și garantată prin titlul de despăgubire,

obligația statului a fost executată, stinsă integral, fără să fie încălcat

dreptul de proprietate al acestuia sau dispozițiile Legii nr. 10/ 2001,

ale Legii nr. 247/2005, ale O.U.G. nr. 81/ 2007 sau alte dispoziții

legale.

Instanța de apel a înlăturat ca nefondate

susținerile apelantului în sensul că și după emiterea acestor acțiuni

statul are în continuare calitatea de debitor obligat să garanteze creanța

la valoarea de 4.745.208,08 lei.

Pe de o parte, au fost avute în vedere

dispozițiile exprese ale art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

anterior citate, astfel că la momentul emiterii acțiunilor în favoarea

apelantului, creanța deținută împotriva statului în baza titlului de

despăgubire a fost realizată, stinsă integral; mecanismul ulterior reprezintă

cu totul altă etapă, în cadrul căruia nu mai există vreun raport juridic între

reclamant și statul român, întrucât reclamantul urma să își realizeze drepturile

ce decurgeau din calitatea de acționar, potrivit regulilor specifice

acestei calități, astfel că, vânzarea acțiunilor la bursă a fost efectuată după

regulile pieței de investiții.

Ca atare, la momentul la care reclamantul a

devenit titularul acțiunilor la F.P., acesta nu mai deținea vreo creanță de

despăgubire împotriva statului, iar valoarea pe piața de investiții a

acțiunilor nu mai intră în obligația de garantare de către stat.

Instanța de apel a mai constatat că statul nu

și-a asumat vreo obligație de garantare a valorii acțiunilor pe

piață, astfel încât creșterea sau scăderea valorii acestora decurge din

jocul bursei și este pe seama titularului lor; pe de altă parte, s-a apreciat

că reclamantul nu era obligat să vândă acțiunile, fiind în interesul său

și propria sa decizie să le înstrăineze la un anumit moment.

Curtea de apel a constatat că, în realitate, reclamantul

critică însuși mecanismul legal adoptat pentru realizarea acestor

despăgubiri, considerând că acesta a condus pentru sine la o realizare

parțială a despăgubirilor la care era îndreptățit.

În esență, a susținut că prin acest mecanism

legal a fost obligat să accepte conversia titlului de despăgubire în

acțiuni la F.P., dar la o valoare nereală de 1 leu/acțiune; s-a

precizat că prin formularea cererii nu au fost criticate dispozițiile Legii nr.

247/2005, ci ineficiența F.P. și modul defectuos în care Statul Român a aplicat

dispozițiile Legii nr. 247/2005 - întârzierea în listarea la bursă a F.P. și

supraevaluarea acțiunilor F.P.; s-a invocat aplicarea prioritară a

dispozițiilor C.E.D.O.

În evaluarea acestor susțineri, instanța de

apel a constatat că acestea reprezintă aprecieri referitoare la felul în care

Statul Român a înțeles să reglementeze modalitățile concrete de

acordare a măsurilor reparatorii, ceea ce constituie o critică directă

împotriva dispozițiilor legale, astfel încât s-a apreciat că acestea

excedează atribuțiilor de analiză ale instanței de judecată, dată fiind regula

de bază a statului democratic referitoare la separația puterilor în stat.

Astfel, în ce privește opțiunea

unilaterală a statului pentru modalitatea de stingere a obligației de

dezdăunare prin instrumentele de plată reprezentate de acțiunile la F.P.,

ca și în ce privește modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire/de

conversie în acțiuni, conform dispozițiilor art. 18

7

alin.

(1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, curtea de apel a constatat că

acestea intră în atribuțiile exclusive ale puterii legiuitoare, exprimate prin

adoptarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005; în consecință, instanța de

judecată nu poate evalua corectitudinea legii și nici nu poate proceda la

”amendarea” în vreun fel a acestor mecanisme legale pentru a ajunge la o altă

soluție decât cea care decurge din aplicarea acestor texte legale.

Or, sub aspectul aplicării, instanța de apel

nu a identificat nicio încălcare a legii sub acest aspect, mecanismul de

despăgubire prevăzut de lege fiind pe deplin respectat în ce-l privește pe

reclamant. Astfel, de vreme ce pentru reclamant conversia titlurilor de

despăgubire în acțiuni la valoarea nominală a acestora s-a făcut cu

respectarea art. 18

7

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

instanța de apel a apreciat că nu poate interveni pentru a acorda reclamantului

alte drepturi sau drepturi suplimentare față de cele astfel recunoscute prin

aceste texte (sub pretextul ca această normă nu era ”corectă”), pentru că, de

fapt, pe piața de investiții nu putea fi obținut acest preț

nominal de 1 leu/acțiune.

S-a mai constatat că, în concret, statul a

recunoscut reclamantului, prin emiterea titlurilor de despăgubire/de conversie

dreptul de despăgubire la valoarea de piață a imobilului preluat abuziv,

anume la nivelul sumei de 4.745.208,08 lei, iar plata acestor despăgubiri s-a

făcut prin mecanismul legal reglementat prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/

2005, anume prin eliberarea de acțiuni la F.P., la valoarea nominală de 1

leu/ acțiune, totalul valorii nominale a acestor acțiuni fiind de

4.745.208,08 lei.

Apelantul reclamant a susținut însă că, de

fapt, plata despăgubirilor nu ar fi fost integrală, pentru că valoarea reală a acțiunilor

(care putea fi ”validată” pe piață era cu mult mai mică).

În aceste condiții, instanța de apel a

constatat că apelantul critică în mod direct faptul că la momentul emiterii

acțiunilor s-a stabilit o valoare nominală de 1 leu/acțiune, prin

urmare, se critică faptul că realizarea conversiei titlurilor de despăgubire în

acțiuni s-a făcut cu respectarea art. 18

7

alin. (1) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Prin aceasta, s-a apreciat că reclamantul

critică în mod direct dispozițiile legale în discuție care au

prevăzut valoarea nominală de 1 leu/ acțiune, contrar celor pretinse de

acesta că nu critică legea însăși.

Or, în condițiile în care apelantul nu a susținut

că aplicarea textului menționat a fost făcută în mod greșit, ci însuși faptul

că acest text, în opinia sa, este contrar altor dispoziții legale (C.E.D.O.)

și altor drepturi (dreptul de proprietate), rezultă că acesta critică actul

normativ în sine.

De asemenea, instanța de apel a constatat că

reclamantul a solicitat instanței să îi acorde anumite drepturi care ar fi

deduse nu din aplicarea corectă a textelor incidente, ci din înlăturarea de

către instanță a acestor norme, solicitându-se în mod irect instanței să

analizeze, să verifice și să intervină direct asupra însuși mecanismului

legal, pe care să nu îl aplice astfel cum este reglementat, critică ce privește

în special dispozițiile art. 18

7

din Legea nr. 247/2005 care dispune

în sensul că acțiunile vor fi convertite la valoarea nominală de 1 leu/

acțiune, astfel încât instanța să îi acorde drepturi neprevăzute de lege,

adăugând la dispozițiile legale.

Nici aplicarea prioritară a dispozițiilor

Convenției europene a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu

permite o astfel de soluție, întrucât potrivit jurisprudenței instanței

europene, în cazul constatării încălcării vreunui drept sau libertăți dintre

cele prevăzute de convenție, nu judecătorului național îi revine sarcina de a

remedia cauza încălcării, prin ignorarea legii interne, ci statului

însuși, prin puterea legiuitoare (sau administrativă, după caz).

În același timp, curea de apel a arătat că

este important a se distinge între cauzele și modalitățile în care se

poate produce o încălcare a dreptului garantat de C.E.D.O., anume dacă această

încălcare intervine la momentul edictării legii naționale (neconformă cu C.E.D.O.)

sau la momentul interpretării și aplicării legii naționale. Or, judecătorul

național poate interveni în procesul de interpretare și aplicare a legii

naționale - conform atribuțiilor sale, însă nu poate interveni de o

asemenea manieră care să constituie o ignorare efectivă a legii naționale, sub

pretextul neconvenționalității.

Or, în cauza de față, apelantul pretinde ca

judecătorul național să încalce în mod direct art. 18

7

alin. (1) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și să ”creeze” pentru cazul concret dedus

judecății ”legea” care să guverneze acest raport juridic.

În subsidiar, instanța de apel a constatat că

prin jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat în mod constant că statelor li se

recunoaște o largă marjă de apreciere a în adoptarea măsurilor legislative pe

care le consideră adecvate în privința acordării și stabilirii

despăgubirilor pentru abuzurile săvârșite de regimul comunist, neexistând o

obligație specifică în acest sens; încălcările constatate de instanța

europeană nu s-au datorat niciodată adoptării unei anumite măsuri sau

neadoptării altora, ci doar nefuncționării mecanismelor adoptate.

De altfel, validarea de către C.E.D.O. a

mecanismului creat prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 (inclusiv prin

acordarea de despăgubiri) a avut loc prin hotărârea pronunțată în cauza

Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010); prin această hotărâre a fost

stabilită în sarcina statului român crearea unui mecanism adecvat pentru plata

despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea

de proceduri simplificate și eficiente, ceea ce a echivalat cu validarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu ”plata”

despăgubirilor sub forma acțiunilor.

În ce privește listarea la bursă cu

întârziere a acțiunilor F.P., instanța de apel a apreciat că diferența de

valoare invocată de apelant nu decurge în mod necesar din această întârziere,

ci din evaluarea inițială la 1 leu/acțiune.

În termen legal, împotriva acestei decizii,

reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurentul susține că instanța de apel a schimbat obiectul cererii deduse

judecății, îndepărtându-se de la înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

Astfel, s-a apreciat că reclamantul, în fapt,

prin acțiunea formulată a criticat în mod direct sau implicit mecanismul de

despăgubire instituit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005,

solicitând instanțelor de drept comun cenzurarea dispozițiilor legale prin

aplicarea cărora s-a produs o încălcare a său de proprietate.

Or, deși s-a respins ca nefondat apelul,

rezultă fără echivoc că s-a reținut drept unic argument inadmisibilitatea

acțiunii formulate, pe considerentul că se solicită cenzurarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, alte Legii nr. 247/2005 și, în special, ale art. 18

7

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurentul arată că, la nivel de principiu,

instanța de apel a reținut că există o obligație a instanței naționale de a

sancționa orice încălcare a dreptului său de proprietate (obiectul sesizării

prin cererea de chemare în judecată), sancționare ce constă în aplicarea cu

prioritate a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar cu

toate acestea a apreciat că o atare sancționare, în sensul celor susținute de

reclamant, ar lipsi de efecte dispozițiile art. 18

7

alin. (1) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce atrage inadmisibilitatea acțiunii.

În opinia recurentului, această concluzie

greșită a instanței de apel are la bază o greșită premisă, anume, aceea că prin

cererea de chemare în judecată s-a criticat întregul mecanism de despăgubire

reglementat prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Recurentul susține că nu a criticat

dispozițiile legale prin care s-a instituit acest mecanism de despăgubire, dacă

acesta ar fi fost aplicat conform voinței legiuitorului și la termenele

stabilite, întrucât doar într-un astfel de caz despăgubirea ar fi fost reală și

incontestabilă.

Dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului pot da naștere unor interpretări contradictorii și

subiective cu privire la limitele controlului instanțelor naționale (respectiv

unde se finalizează „recursul intern” și unde începe „recursul național în

convenționalitate”), însă, în opinia recurentului, este atributul

instanțelor de judecată să stabilească această limită și să interpreteze

dispozițiile C.E.D.O. și jurisprudența europeană, fără teama de eventuale

„atingeri” aduse legislației interne.

Recurentul susține că în speța de față a

solicitat instanței să verifice dacă a existat o încălcare a dreptului său de

proprietate, prin modul de aplicare a dispozițiilor legilor speciale

reparatorii, având în vedere că dreptul de creanța împotriva Statului Roman,

prin efectul legii (art. 3 din Legea nr. 247/2005), reprezintă un „bun” în

înțelesul legislației și jurisprudenței europene, bun ce este ocrotit de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale.

Or, instanța de apel a apreciat că nu ar

putea analiza dacă a existat o încălcare a dreptului său de proprietate prin

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și, în special, a dispozițiilor art.

18

7

alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pentru că, într-o atare

situație, s-ar ajunge la lipsirea de efecte a dispozițiilor legale interne.

Așadar, prin raționamentul său, instanța de

judecată nu neagă dreptul reclamantului de a sesiza instanțele naționale cu

privire la încălcarea dreptului de proprietate, însa acest drept este

recunoscut doar la nivel de principiu, pentru că, practic, pentru argumentul

imposibilității înlăturării dispozițiilor legii interne contrare Convenției,

instanța nu a cercetat încălcarea sau nu a dreptului de proprietate.

Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

legii, atât în accepțiunea de act normativ intern (cu referire la dispozițiile

Legii nr. 247/2005), cât și a Convenției europene a drepturilor omului și a

jurisprudenței C.E.D.O., parte integrantă a dreptului intern.

Astfel, recurentul invocă o greșită

interpretare a dispozițiilor art. 18

7

alin. (1) din Legea nr. 247/2005,

pentru că instanța de apel nu a reținut că această normă i-a îngrădit dreptul

de valorificare a titlului de despăgubire, în condițiile în care a fost obligat

să accepte valorificarea lui prin conversie în acțiuni la F.P., conversie ce

urma a avea loc la valoarea nominala a acțiunilor.

În ce privește jurisprudența europeană,

recurentul reclamant invocă hotărârea-pilot Atanasiu și alții contra României,

care a fost interpretată în mod greșit și doar în parte de instanța de apel.

În cazul supus judecății, curtea de apel a

invocat dispozițiile acestei hotărâri reținând că C.E.D.O., prin pronunțarea

acestei hotărâri, ar fi validat dispozițiile legale interne în materie (Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005), inclusiv „plata” despăgubirilor sub forma

acțiunilor.

Ceea ce omite însă instanța de apel este cel

mai important aspect, anume că prin această hotărâre, instanța europeană a

constatat faptul că F.P. este nefuncțional, motiv pentru care a dispus

obligarea Statul Român să instituie un mecanism eficient de acordare a

despăgubirilor.

Pe de altă parte, instanța de apel a omis să

de eficiență chiar constatărilor Curții Europene din cuprinsul hotărârii-pilot

(care sunt în sensul susținerilor recurentului), anume că instanța europeană

„și-a manifestat surprinderea cu privire la lentoarea cu care înaintează

cotarea la bursă a F.P.” (parag. 227 ), în condițiile în care acesta ar fi

trebuit să fie înființat și listat încă din anul 2005.

Or, tocmai acest aspect a fost invocat de

recurent prin cererea de chemare în judecată - ineficiența F.P. și modul

defectuos în care Statul Român a aplicat dispozițiile Legii nr. 247/2005,

întârziind listarea la bursă a F.P. (Fondul fiind înființat în anul 2005 și listat

la bursă abia la data de 25 ianuarie 2011).

Pe de altă parte, aplicarea defectuoasă a

dispozițiilor Legii nr. 247/2005, s-a manifestat și prin supraevaluarea

acțiunilor F.P., respectiv stabilirea unei valori de 1 leu/ acțiune, în

condițiile în care valoarea de piață a acestor acțiuni nu a atins această

valoare în niciun moment ulterior tranzacționării la bursă.

Dacă Statul Român ar fi respectat

dispozițiile legilor reparatorii, ar fi dus la îndeplinire obligația de listare

a acțiunilor la bursă la momentul emiterii titlului de despăgubire 3053/14

octombrie 2008, astfel încât recurentul ar fi avut posibilitatea de a-și

valorifica creanța împotriva Statului Român, cu respectarea dispozițiilor

legale, prin conversie în acțiuni la F.P., dar nu la valoarea nominală

(valoarea fără acoperire economică), ci la valoarea reală, de piață, stabilită

de cerere și ofertă.

Statul Român (debitor al recurentului în urma

emiterii titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008), a avut deplina putere

de control și decizie cu privire la modalitatea de aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, însă a aplicat defectuos aceste acte

normative speciale cu caracter reparatoriu, încălcând dreptul de proprietate al

reclamantului, obligat să accepte conversia în acțiuni la F.P., la valoarea

nominală; în acest condiții, este rolul instanțelor naționale să constate

aceste încălcări ale dreptului de proprietate, dând eficiență reală (și nu pur

teoretică) dreptului la un recurs intern, conferit de dispozițiile art. 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul mai susține că instanța de apel

(mascând motivarea respingerii apelului pentru considerentul inadmisibilității

acțiunii) nu a analizat obiectul real al cererii deduse judecății, expunând

trunchiat afirmațiile sale.

Se mai arată de către recurent că s-a

conformat întocmai tuturor dispozițiilor mecanismului de despăgubire instituit

de Statul Român prin legile adoptate în acest domeniu și nu ar fi avut cum să

critice acest mecanism, ci ceea ce a criticat a fost tocmai modul defectuos în

care statul, în tripla sa calitate (debitor, acționar la F.P. și cea de

legiuitor) a întârziat deplina aplicare a dispozițiilor Legii nr.  247/2005,

prin amânarea listării F.P. și stabilirea măsurii pe cale legislativă, că până

la momentul listării, conversia va avea loc la valoarea nominală.

În drept, recurentul a invocat dispozițiile art.

299 și urm C. proc. civ., Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Decizia nr. 27/2011

a Înaltei Curții de Casație și Justiție (recurs în

interesul legii), dispozițiile C.E.D.O. și Protocoalelor adiționale,

Hotărârea-pilot în cauza Athanasiu și alții vs. România, Cauza Păduraru etc.

În termen legal, intimata pârâtă A.N.R.P. a

formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând motivat menținerea

deciziei instanței de apel, întrucât criticile recurentului nu sunt fondate.

În această etapă procesuală nu au fost

administrate alte probe.

Recursul formulat este nefondat, pentru

considerentele ce urmează.

Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea primelor două motive de recurs,

s-a susținut că instanța de apel a schimbat obiectul cererii deduse judecății,

îndepărtându-se de la înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al acestuia

(critică prin care se tinde a se invoca motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.), precum și că, în realitate, deși instanța de apel a respins apelul

ca nefondat, motivarea deciziei demonstrează, în esență, inadmisibilitatea

acțiunii pentru considerentul că se solicită cenzurarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001, ale Legii nr. 247/2005 și, în special, ale art. 18

7

alin.

(1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (critică prin care se tinde a se

susține fie contrarietatea dintre dispozitiv și considerente, pe temeiul art. 304

pct. 7 C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază că niciunul dintre

aceste două motive de recurs nu poate fi reținut.

Astfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede

că se poate cere modificarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit sau

vădit neîndoilenic al acestuia”.

Textul invocat presupune verificarea premisei

ca obiectul cererii de chemare în judecată să fie un act juridic în sens de

negotium - manifestare de voință în sensul de a da naștere, a modifica sau

stinge un raport juridic - astfel încât, prin formularea pretenției concrete

deduse judecății, instanța de judecată să fie învestită cu o cerere care să

presupună fie verificarea validității acelui act juridic (cerere de anulare sau

în constatarea nulității), fie o altă cerere care să atragă o operațiune

tehnico-juridică de interpretare a clauzelor acelui act juridic (acțiune în

răspundere contractuală, în interpretarea clauzelor etc.), deoarece în aceste

situații instanța ar putea da o interpretare greșită actului juridic dedus

judecății, schimbându-i natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Nu cererea de chemare în judecată este actul

juridic dedus judecății, cererea de chemare în judecată fiind forma de

procedură prin care se declanșează acțiunea civilă ce are conținutul prescris

de prevederile art. 112 C. proc. civ.

Formulând critica pe temeiul acestui motiv de

recurs, Înalta Curtea constată că recurentul se raportează la interpretarea

obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune operațiunea de

calificare juridică a pretenției deduse judecății, iar în cazul în care atare

calificare ar fi eronată ar fi susceptibilă a antrena o vătămare procesuală a

titularului cererii, astfel încât aceasta nu poate fi evaluată decât din

perspectiva prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, având în vedere dispozițiile art. 306

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza aceste susțineri ale recurentului

pe temeiul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din expozeul prezentei

decizii, prima instanță a calificat cererea de chemare în judecată, reținând,

în esență, că a fost învestită cu o cerere în realizarea dreptului prin care

reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata

diferenței valorice de 3.321.646,09 lei, întrucât din titlul de despăgubire nr.

3053/14 octombrie 2008 (emis pentru suma de 4.745.208,09 lei), conform Deciziei

nr. 1759 din 22 octombrie 2008, a obținut doar valorificarea parțială a

acestuia, anume în limita sumei de 1.423.562 lei, urmare a conversiei titlului

de despăgubire în acțiuni la F.P.

Se constată că referitor la temeiul juridic

al cererii recl