ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3189/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06 decembrie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul C.N. i-a chemat în judecată pe pârâții; Statul român, prin M.F.P. și Statul român, prin A.N.R.P., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care: - să se constate faptul ca reclamantului i-a fost valorificat din titlul de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010 (în cuantum de 6.096.600 lei), prin Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010 la suma de 3.718,926 lei, prin conversie în acțiuni la F.P.; - să se constate că reclamantul mai deține împotriva Statului Român o creanță de 2.377.674 lei, în baza titlului de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010, emis de C.C.S.D.

- să fie obligat Statul român, prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 2,377.674 lei, reprezentând creanța deținută de acesta împotriva Statului român în baza Deciziei emisă de C.C.S.D. nr. 8362 din 17 iunie 2010, rămasă în patrimoniul reclamantului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acțiuni Ia F.P. conform Deciziei nr. 1407 din 09 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P. Reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză. Prin încheierea de ședință din 15 martie 2013, Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, invocate de Statul român, reprezentant de M.F.P.

și a stabilit termen pentru continuarea cercetării judecătorești pe fond. Prin sentința nr. 1057 din 22 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.N. A obligat Statul român, prin M.F.P. să-i plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 2.377.674 lei. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei A.N.R.P. Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 8362 din 17 iunie 2010 a C.C.S.D. a fost emis în favoarea reclamantului C.N. titlu de despăgubire în cuantum de 6.096,600 lei pentru drepturile sale referitoare la un imobil preluat abuziv, care nu a putut fi restituit în natură.

Având în vedere dispozițiile Legii nr. 247/2005 și normele de aplicare a acestei legi, reclamantul putea exercita două opțiuni pentru valorificarea titlurilor de despăgubire, respectiv de a opta pentru emitere de titluri de valoare pentru partea din titiu de despăgubire de până la 500,000 lei și pentru diferență de a opta pentru emitere de titluri de conversie pentru acțiuni ale F.P. sau de a opta direct, pentru întreg titlul de despăgubire, pentru emitere de titluri de conversie pentru acțiuni ale F.P., acestea fiind posibilitățile de realizare efectivă a creanței pusă la dispoziție de către Statul român, prin autoritățile sale.

Constatând procedura ineficientă de acordare a titlurilor de plată și de încasare efectivă a sumelor de bani, faptul că în legea specială nu au fost prevăzute termene clare de soluționare a cererilor de opțiune și emitere a titlurilor de plată, precum și faptul că prin lege s-a prevăzut că plățile se fac în funcție de disponibilitățile bănești ale A.N.R.P., reclamantul C.N., creditor de buna-credință, a optat integral pentru emiterea de titluri de conversie pentru acțiuni ale F.P., apreciind că și această variantă pusă la dispoziție prin lege este In măsură să-i satisfacă efectiv creanța pe care o deținea. Astfel, optând pentru emiterea de titluri de conversie pentru acțiuni ale F.P., prin Decizia nr, 1407 din 9 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P.

a fost emis în favoarea reclamantului C.N., titlul de conversie în cuantum de 6.096.600 lei, pentm un număr de 6.096.600 acțiuni la F.P., conversia fiind efectuată la o valoare nominală de 1 leu pentm fiecare acțiune. Valoarea nominală a fost impusă de legiuitor prin dispozițiile art. 187din Legea nr. 247/2005, teza a doua, coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din actul constitutiv al F.P. aprobat prin H.G. nr. 1581/2007, însă la momentul emiterii titlului de conversie nu erau finalizate formalitățile de listare a F.P. la bursă. La data de 16 decembrie 2010, C.N.V.M. a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacționare pe B.V.B. a acțiunilor F.P., iar tranzacționarea acțiunilor pe piața reglementată a fost posibilă efectiv începând cu data de 25 ianuarie 2011, valoarea inițială de tranzacționare fiind de 0,61 lei/acțiune.

Titlurile de despăgubire nu puteau fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția transmiterii ca urmare a succesiunii, erau lovite de nulitate absolută. Instanța de fond a constatat că reclamantul C.N. a primit în cele din urmă, la peste 9 ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, un titlu de conversie în cuantum de 6.096.600 lei, care avea un regim juridic limitat și putea fi valorificat numai în condițiile legii speciale. Tocmai acest regim juridic limitat impunea sarcina Statului român de a lua toate măsurile care să asigure realizarea efectivă și integrală a dreptului recunoscut.

Valoarea nominală a acțiunilor trebuia să fie stabilită In așa fel încât să asigure despăgubirea efectivă și integrală a persoanelor care alegeau să-și convertească titlurile de despăgubiri în acțiuni la acest fond. În speță, la scurt timp după tranzacționarea acțiunilor la bursă, valoarea acestora a scăzut într-un mod inexplicabil și vertiginos în cotă de peste 25% inițial, ajungându-se la scăderi de aproape 60%, ceea ce înseamnă că valoarea nominală a acțiunilor a fost stabilita în mod cu totul subiectiv, fâră un suport rea! corespunzător valorii economico-fmanciare a fondului și fără să răspundă cerinței prevăzute de art. 10 alirul, de a avea o dimensiune corespunzătoare valorii estimate a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea legilor cu caracter reparatoriu, pentru a asigura o despăgubire efectivă și integrală a foștilor proprietari deposedați abuziv de bunurile lor.

O astfel de deficiență a fondului, cu consecințe deosebit de grave pentru reclamant, nu poate fi pusă pe seama cursului aleatoriu al bursei și eventual, pe opțiunea greșită a reclamantului, care a ales această cale de realizare a despăgubirilor, astfel că nu se poate considera că Statul român și-a îndeplinit în mod real și efectiv obligația de plată a despăgubirilor. În speță, rezultă ca reclamantul C.N. a urmat aceste proceduri, optând pentru conversia titlului de despăgubiri în acțiuni emise de F.P., ca fiind una dintre căile indicate de legiuitor prin care putea să-și realizeze efectiv dreptul de creanță recunoscut Irevocabil pe seama Statului român.

Art. 3 lit. i) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevedea că "titlurile de conversie" sunt certificate emise de A.N.R.P., în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de F.P.". Cum reclamantul a urmat toate procedurile prevăzute de legea specială, avea o speranță legitimă că în acest mod își va realiza efectiv dreptul de creanță recunoscut și că nu va fi pus în fața unor situații aleatorii în ceea ce privește cuantumul creanței sale. Privind ''Regulile de atribuire a acțiunilor emise de F.P.", prin secțiunea a II-a a cap. VI din titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 187 a prevăzut că (1) Procedura de conversie a titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acțiuni emise de F.P.

se suspendă cu 10 zile lucrătoare înainte de prima ședință de tranzacționare și până la data stabilită conform prevederilor alin. (2). Până la data suspendării, conversia titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acțiuni emise de F.P. se va realiza la valoarea nominală", dispoziție legală aplicabilă începând cu 17 iulie 2010 și introdusă prin punctul 26 din O.U.G. nr. 81/2007, astfel că a fost aplicabilă și la data de 9 septembrie 2010, când a fost emis titlul de conversie Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010 de către A.N.R.P, în favoarea reclamantului. Conversia s-a făcut astfel la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, astfel că A.N.R.P. și-a îndeplinit obligațiile conform legii speciale de acordare a despăgubirilor și nu poate fi reținută o altă atitudine culpabilă și prejudiciabilă pentru reclamant.

În consecință, acțiunea reclamantului C.N. îndreptată împotriva A.N.R.P. a fost respinsă, ca neîntemeiată. Conversia a fost efectuată având în vedere valoarea nominala de 1 leu pentru o acțiune, însă la momentul emiterii titlului de conversie nu erau finalizate formalitățile de listare a F.P. la bursă. La data de 16 decembrie 2010, C.N.V.M a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacționare pe B.V.B. a acțiunilor F.P., astfel că acestea au putut fi tranzacționale pe piața reglementată începând cu data de 25 ianuarie 2011, valoarea inițială de tranzacționare fiind de 0,61 lei/ acțiune. Deși F.P. a fost înființat încă din anul 2005, au existat numeroase ezitări și alte interese ale autorităților Statului român, motive pentru care admiterea la tranzacționare a fost întârziată, situație prejudiciabilă pentru reclamantul care avea o creanță certă.

Valoarea nominală a fost stabilită de legiuitor la momentul adoptării actului constitutiv printr-im act de voință propriu al acționarului unic inițial al Fondului - Statul român, iar această valoare nominală nu a avut o corespondență în realitatea economică, nu era stabilită de cerere și ofertă, fiind stabilită în mod subiectiv de către însuși debitor prin autoritățile sale. Reclamantul-deținător al titlului de conversie a fost nevoit sa accepte condițiile de valorificare a titlului» conform variantelor puse la dispoziție de către legiuitor» cu intenția de bună-credință că în modalitățile indicate își va putea realiza integral și efectiv creanța, iar din regimul juridic restrictiv, legal creat pentru aceste titluri de conversie, menționat mai sus, rezultă că nu avea Ia îndemână alte căi de valorificare, pentru a se putea reține vreo culpă în sarcina creditorului pentru pierderea suferită.

Că valoarea de 1 leu pe acțiune nu avea nicio legătură cu valoarea reală, cea de piața a acțiunilor, s-a dovedit prin însăși valoarea de tranzacționare din prima zi de tranzacționare a acțiunilor F.P., care a fost de 0,61 lei/acțiune, înregistrându~se astfel, din stări, o pierdere de 39% din valoarea creanței, aceasta fiind, de altfel, cea mai mare valoare de tranzacționare a acțiunilor fondului realizată până în prezent. Plecând de la premisa anterior menționată, tribunalul a. constatat că fiecare leu din titlul de despăgubire a fost convertit într-o acțiune a F.P. care a fost însă, supraevaluată întrucât, deși ia valoarea nominală indicată de către debitor a fost de 1 leu/acțiune, în realitate valora 0,61 lei/acțiune, rezultând astfel că din fiecare leu din titlul de despăgubire nu a fost valorificată valoarea de 0,39 lei.

Valorificarea obligatorie, prin conversia în acțiuni la F.P., a căror valoare reală a fost de 0,61 lei/acțiune, a avut drept consecință neîndeplinirea integrală de către debitorul Statul român, a obligației de plată a creanței prevăzută în titlul de despăgubire deținut de reclamant. Deși prin titlul de conversie emis prin Decizia nr. 1407 din 09 septembrie 2010 s-a stabilit valorificarea In totalitate a titlului de despăgubire din Decizia nr. 8362 din 7 iunie 2010, în fapt s-a valorificat doar suma de 3.718,926 tei, reclamantul suferind un prejudiciu de 2.377.674 lei, diferența dintre creanța din titlul de despăgubire și valoarea reală a acțiunilor F.P.

care au făcut obiectul conversiei prin titlul de conversie nr. 1407 din 09 septembrie 2010. In urma emiterii titlului de conversie, reclamantul nu mai deține nici un înscris care să ateste existenta unei creanțe împotriva Statului român, fiind obligat să predea originalul înscrisului constatator al creanței, deși obligația de plată nu a fost stinsă în întregime de către Statul român, astfel că singura cale de recunoaștere a existentei acestei creanțe este pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să consfințească existența dreptului sau de creanță împotriva Statului român pentru suma de 2.377.674 lei.

Tribunalul a constatat că titlul de despăgubire pe care l-a deținut reclamantul reprezintă un act constatator al unei creanțe deținută pe seama Statului român și „un bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că reclamantul trebuia să beneficieze de protecția acestui bun prin realizarea plății efective și integrale. S-a constatat că, în condițiile în care statul nu-și îndeplinește obligația de plată a acestei creanțe în integralitatea sa și în fapt lipsește de efecte, parțial, titlul de despăgubire emis în aplicarea unor dispoziții legale adoptate tocmai pentru stabilirea unei proceduri de despăgubire a persoanelor ale căror imobile au fost preluate de stat în mod abuziv, se ajunge la un nou abuz al autorităților statului, prin.

încălcarea dreptului de proprietate asupra acestui titlu de despăgubire ce atestă dreptul de creanță. Suntem astfel, în situația unei încălcări fără echivoc a dreptului de proprietate al reclamantului de către Statul român, în condițiile în care acesta a reușit sa valorifice prin procedura specială instituita de Legea nr. 247/2005, prin conversie în acțiuni la F.P., doar 3.718.926 lei din titlul de despăgubire în cuantum de 6.096,600 lei, emis conform Deciziei C.C.S.D. nr. 8362 din 7 iunie 2010, realizând o pierdere semnificativă de 2.377.674 lei, care nu poate li pusă pe seama opțiunii greșite sau neinspirate a reclamantului și nici pe seama riscului ce caracterizează activitatea de tranzacționare a acțiunilor la bursă.

Reclamantul invocă astfel un prejudiciu pe care l-a suferit prin valorificarea titlului de despăgubiri la o valoare mult diminuată, datorită modului defectuos în care Statul român a înțeles să asigure mecanismele de acordare a despăgubirilor, astfel că Statul român reprezentat prin M.F.P., are calitate procesuală pasivă în cauza, existând identitatea necesară între această instituție pârâtă chemată în judecată și titularul obligației de a garanta existența, valabilitatea și realizarea efectivă a „titlului de despăgubire emis de C.C.S.D., în numele și pe seama Statului român". Daca s-ar aprecia în sens contrar, că Statul român nu este parte a acestui raport juridic oblîgațional, tribunalul a apreciat că sintagma "în numele și pe seama Statului român" folosită de legiuitor, ar fi golită de conținut, în mod nejustificat, cu consecința încălcării grave a dreptului reclamantului asupra bunului care beneficiază de ocrotire potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu ocazia conversiei titlului în acțiuni, reclamantul a fost obligat să predea titlul de despăgubire, numai că, față de proporția în care și-a realizat despăgubirile stabilite, tribunalul a constatat că acesta mai este încă deținătorul unui drept de creanță împotriva Statului român, în valoare de 2.377,674 lei, pentru care nu mai deține un titlu doveditor, drept pe care, din atitudinea procesuală adoptată de Statul Român reprezentat prin M.F.P., se reține că instituția debitoare nu-1 recunoaște. Acțiunea reclamantului nu este una prin care ar încerca să obțină despăgubiri direct de la Statul român, prin M.F.P., în condițiile în care acesta a parcurs căile prevăzute de legea specială de stabilire și de plată a despăgubirilor și cu toate acestea, nu a ajuns la realizarea efectivă a creanței recunoscută, dimpotrivă, suferind pentru a doua oară, un prejudiciu semnificativ.

Statul român, prin M.F.P. nu este chemat în judecată în prezenta cauză să acorde direct despăgubiri potrivit Legii nr. 247/2005, ci să răspundă pentru prejudiciul cauzat ca urmare a nerealizării efective a dreptului de creanță stabilit prin titlul de despăgubiri emis de către C.C.S.D. În cauza Păduraru împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției, Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

S-a reținut că incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin. În cazul de față, Statul român nu a asigurat realizarea efectivă a drepturilor reclamantului C.N., expunându-1 la o procedură necunoscută, aleatorie, speculativă (tranzacționarea la bursă a unor acțiuni incorect dimensionate chiar de către Statul român debitor), situație care s-a dovedit exorbitantă pentru reclamant, prin dimensiunea prejudiciului suferit ca urmare a valorificării drepturilor sale pe această cale speculativă indicata de către legiuitor ca fiind o cale de reparație.

În aceste condiții, Tribunalul a constatat ca debitorul Statul român este în culpă pentru neîndeplinirea integrală a obligației de plată a creanței, situație care atrage răspunderea civilă delictuală conform art. 998, 999 C. civ. de la 1864, aplicabil In cauză. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, respectiv, obiectul acesteia privind recuperarea diferenței de creanță de 2.377.674 lei, a fost determinată de modul și maniera în care F.P. a fost listat la B.V.B.

Tribunalul a reținut că, deși Legea nr. 10/2001 prevedea încă de la adoptarea sa, că în măsura în care restituirea în natură a imobilului obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, reglementarea cadrului necesar pentru realizarea efectivă a despăgubirilor privind imobilele imposibil de restituit în natură a fost făcută abia prin Legea nr. 247/2005, prin înființarea unor instituții menite să transpună în practică măsurile reparatorii prin echivalent, una dintre acestea fiind și F.P. Prin O.U.G. nr. 81/2007, s-au modificat o serie de dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 tocmai în scopul accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Cu toate acestea, procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacționare la Bursa de Valori București a acțiunilor societăților, ce făceau parte din portofoliul de acțiuni al F.P., nu au fost finalizate în termenul legal, situație în care exista posibilitatea ca procedurile de admitere la tranzacționare să fie finalizate cel târziu la data de 31 decembrie 2008, așa cum prevedea actul normativ. Listarea la bursă a F.P. s-a realizat abia la data de 25 ianuarie 2011, însă lentoarea autorităților sau a altor factori implicați în acest proces, nu-i pot fi imputate reclamantului C.N., astfel că acesta suportă în mod nejustificat un prejudiciu insurmontabil.

În aceste condiții, Tribunalul a reținut că Statul român este în culpă și cu privire ia nefinalizarea, în termenul prevăzut de lege, a demersurilor necesare pentru ca F.P. să poată fi listat la bursă în termenul legal sau într-un aît termen rezonabil. Pe de altă parte, așa cum s-a reținut mai sus, culpa statului constă și în supraevaluarea acțiunilor F.P., deși avea la îndemână suficiente semnale potrivit cărora putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor va fi în mod cert mai mică decât valoarea nominală de lleu/acțiune, stabilită în mod subiectiv și arbitrarul.

Tribunalul a apreciat că, dacă acțiunile prevăzute la art. 11 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar fi fost tăcute în termenul legal, ele ar fi condus ulterior la o evaluare reală a activelor, ce formează participațiile deținute de societățile comerciale, de societățile naționale și de companiile naționale neadmise la tranzacționare și ar fi influențat pozitiv prețul de tranzacționare la bursa a acțiunilor F.P., astfel că s-ar fi evitat situația ca reclamantul să suporte nejustificat, un prejudiciu semnificativ. Dispozițiile art. 998 C. civ. sunt aplicabile și Statului român, pârât în cauză, inclusiv pentru lentoarea sau neglijența autorităților de a lua cele mai adecvate măsuri pentru a asigura realizarea efectivă și integrală a creanțelor recunoscute în condițiile legii speciale, în numele și pe seama Statului român.

Astfel, prejudiciul suferit de către reclamant există, contrar dispozițiilor legale, autoritățile statului nu au reușit să asigure listarea F.P. la bursă în termenul stabilit, iar evaluarea acțiunilor acestui fond a fost făcută înîr-o manieră subiectivă, fără legătură cu realitatea economică. precum și cu raportul dintre cerere și ofertă specific tranzacțiilor de acțiuni la bursă, astfel că se poate reține culpa Statului român, privind nerealizarea acestor obiective la termenul stabilit ori realizarea lor defectuoasă, situații prejudiciabile pentru reclamant, în condițiile în care acesta a fost pus în situația de a-și valorifica acțiunile la o valoare situată cu mult sub valoarea nominala stabilită de către Statul român debitor.

În aceste condiții, se poate reține fapta ilicită în sarcina Statului român, precum și raportul da cauzalitate dintre fapta ilicită a Statului român și prejudiciul suportat de către reclamant. Prin Decizia nr. 233/A din 2 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P. împotriva încheierii din data de 15 martie 2013 (prin care s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilitățu acțiunii) și a sentinței civile nr. 1057 din 22 mai 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea și față de pârâtui Stalul român, prin M.F.P.

A menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că motivul promovării cererii de chemare în judecată l-a constituit faptul că, deși F.P. a fost înființată încă din anul 2005, admiterea la tranzacționare a fost întârziată astfel încât legiuitorul a fost nevoit să stabilească prin dispozițiile art. 18 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 teza a II-a, ca până la momentul admiterii la tranzacționare a acțiunilor F.P., de fapt a suspendării oricăror tranzacții eu acțiunile F.P., conversia se va face la valoarea de 1 leu/acțiune. Se susține că valoarea nominală nu a avut o corespondență reală reflectată de realitatea economica, în sensul că valoarea acțiunii nu era o valoare de piață de tranzacționare.

Excluderea factorului subiectiv, care presupunea stabilirea unei valori nominale pe baza cererii și a ofertei, a determinat dispoziția potrivit căreia conversia se va face la 1 leu/acțiune, iar în prezent cea mai mare valoare de tranzacționare a acțiunilor oscilează între 0,4 și 0,6 lei de la momentul listării și până în prezent. Curtea de Apel a constatat că valoarea nominală de 1 leu/acțiune a fost stabilită prin acte normative, respectiv art. 18 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 și art. 7 pct. 1 din H.G. nr. 1581/2007. B.V.B. este o societate comercială ce funcționează în condițiile și după regulile economiei de piață, respectiv ale cererii și ofertei. Valoarea, de tranzacționare a acțiunilor fluctuează In permanență, fără ca statul sau alta entitate să aibă posibilitatea de a anticipa sensul și amploarea acestei fluctuații, astfel încât nu se poate reține nicio culpa în sarcina Statului român, prin M.F.P.

În cauza de față, astfel cum arată intimatul-reclamant prin petitul acțiunii, se susține că deși prin Titlul de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010 i s-a stabilit suma de 6,096.600 lei, prin Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010 i s-a stabilit suma de 3.718.926 lei prin conversie In acțiuni la F.P. Prin urmare, reclamantul ar mai deține împotriva statului o creanță de 2.377.674 lei în baza titlului de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010. Din actele depuse ia dosar rezultă că, într-adevăr, prin Decizia nr. 8362/2010 emisă de C.C.S.D., s-a stabilit un titlu de despăgubire în cuantum de 6.096.600 lei, iar prin titlul de conversie, Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010, s-a constatat un cuantum de 6.096.600 lei reprezentând un număr total de 6.096.600 acțiuni la valoarea nominală de I leu/acțiune.

Prin urmare, este neadevărată susținerea reclamantului că prin Decizia nr. 1407/2010 i s-ar fi stabilit suma de 3.718.926 lei prin conversie în acțiuni la F.P. la o valoare mai mică decât cea prevăzută de lege, de 1 leu/acțiune. Faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor variază în prezent între 0,4 și 0,6 lei este o consecință a cererii și a ofertei, însă reclamantului nu i s-a produs niciun prejudiciu efectiv în condițiile în care, lui i s-a stabilit o valoare de 1 leu/acțiune, astfel cum esîe reglementat prin actele normative susmenționate. Apelul a fost constatat nefondat sub aspectul criticilor referitoare la inadmisibilitate și la lipsa calității procesuale pasive, având în vedere că acțiunea este o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

și nu în temeiul unor legi speciale de reparație, precum Legea nr. 247/2005 ori Legea nr. 10/2001, nefiind aplicabilă în prezenta cauză Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.N., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea în tot a apelului formulat de M.F.P., menținerea, ca temeinică și legala, a sentinței civile nr. 1057 din 22 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că instanța a schimbat obiectul dedus judecății, deviind de la înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fapt ce a dus și la o lipsă de îndeplinire de către instanța de control judiciar a obligației de motivare a hotărârii recurate.

Astfel, instanța a expus o pseudo-rnotivare în cuprinsul penultimei pagini a hotărârii recurate, ce ignoră obiectul cererii introductive și care are la bază „ susțineri ale recurentului, în fapt inexistente, Instanța de apel a omis să aibă în vedere, la momentul la care a soluționat cauza în calitate de instanță de control judiciar, că există o obligație a instanțelor naționale de a sancționa orice încălcare a dreptului de proprietate suferit de către un subiect de drept și care a fost sesizată instanței de judecată, apreciind de o manieră extrem de simplistă faptul că atâta timp cât există acte normative sau cu caracter normativ care stabilesc o procedură și este respectată această procedură, nu există nicio culpă a Statului român, ce deține calitatea de debitor în raportul juridic obiigațional cu recurentul din prezenta cauza.

Instanța de apel a interpretat greșit obiectul dedus judecății, în cadrul acțiunii introductive, nefiind criticate dispoziții legale, ci modul în care mecanismul de despăgubire stabilit de Statul român a fost pus în practică. Nu a fost criticat faptul că mecanismul de despăgubire a prevăzut valorificarea forțată a titlurilor de despăgubire prin conversia în acțiuni la F.P., nu a fost criticat faptul ca F.P. urma să fie listat Ia bursă, din contră, recurentul a apreciat listarea, tranzacționarea pe piața liberă fiind unica metodă incontestabila a stabilirii unei valori a unei acțiuni prin întâlnirea cererii de cumpărare cu oferta de vânzare. Ceea ce a fost criticat de către recurent prin acțiunea introductivă de instanță a fost nefuncționalitatea F.P., lenîoarea cu care au fost inițiate și finalizate operațiunile de listare a F.P., ce a avut drept consecință obligarea recurentului să accepte valorificarea titlului său de despăgubire prin conversie în acțiuni la F.P.

la valoarea nominală, valoare supraestimată de chiar debitorul obligației de plată față de recurent, respectiv Statul român, care la momentul înființări F.P., în calitatea sa de acționar unic, a stabilit valoarea nominală a fiecărei acțiuni, respectiv 1 leu/acțiune . În fapt, aceste aspecte expuse de recurent în susținerea acțiunii introductive de instanță au fost menționate chiar de C.E.D.O., care în hotărârea pilot „Atanasiu și alții contra României" a constatat faptul că F.P. este nefuncțional, motiv pentru care a obligat Statul român să instituie un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor. Instanța de apel a omis să dea eficiență și altor prevederi din cadrul hotărârii pilot, incidente în prezenta cauză, prevederi prin intermediul cărora C.E.D.O.

și-a manifestat surprinderea cu privire la ientoarea cu care înaintează cotarea la bursa a F.P., (pct. 227), în condițiile în care acesta ar fi trebuit să fie înființat și listat încă din anul 2005. Exact acest aspect a fost susținut de către recurent și a fost reținut și de către instanța de fond, care a constatat culpa exclusivă a Statului român în întârzierea listării F.P., faptă culpabilă ce a dus la prejudicierea recurentului, care a fost obligat să accepte conversia în acțiuni, dar la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, valoare nereală și feră acoperire economică. Este de necontestat faptul că unicul subiect de drept din culpa căruia listarea F.P.

a fost întârziată 6 ani, între anul 2005 (momentul înființării F.P.) și 25 ianuarie 2011 este Statul român, care a deținut în cadrul raportului juridic obligațional generat prin efectul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 247/2005, o dublă calitate, atât calitatea de debitor, dar și de putere legislativă, care a putut întârzia și bloca adoptarea dispozițiilor legale conexe Legii nr. 247/2005, până la un moment considerat favorabil sie, respectiv cel ulterior valorificării de către persoanele îndreptățite a titlurilor de despăgubire, în mod obligatoriu, prin conversie în acțiuni la F.P., ia valoarea nominală a acestor acțiuni.

Totodată, hotărârea este lipsită de temei legal, fiind fără putință de tăgadă dovedită culpa Statului român în cadrul operațiunii de listare a F.P., ce a avut drept consecință directa o operațiune de valorificare a titlurilor de despăgubire aparținând persoanelor îndreptățite efectuată cu încălcarea dreptului de proprietate al persoanelor îndreptățite. Nu poate fi admisibil ca într-un sistem de drept european, într-o materie atât de sensibilă care a dat naștere în cadrul C.E.D.O.

la necesitatea pronunțării unei hotărâri pilot» instanțele naționale să evite prin orice mijloace să constate că a existat o încălcarea a dreptului de proprietate al recurentului, prin modul de aplicare a dispozițiilor legilor speciale reparatorii, având în vedere că dreptul de creanță dobândit împotriva Statului român, prin efectul legii (art. 3 din Legea nr. 247/2005), reprezintă „un bun" în înțelesul legislației și jurisprudenței europene, bun ce este ocrotit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de protocoalele adiționale. În condițiile în care Statul român ar fi oferit un mecanism eficient, real și funcțional de despăgubire ar fi Însemnat că orice deținător de acțiuni la F.P.

să poată exercita în orice moment drepturile conferite de calitatea de acționar, inclusiv de vânzare a acțiunilor, iar valoarea de valorificare să fie cel puțin apropiată de valoarea la care s-a făcut conversia, pentru că în fapt valorificarea titlului de despăgubire trebuie să ducă la obținerea unei majorări a patrimoniului persoanei îndreptățite conform despăgubirilor Ia care era îndreptățit în fapt, doar în acest fel raportul juridic obligațional instituit de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 247/2005 producând în mod real efecte. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., reclamantul nu a dezvoltat critici care sa poată fi încadrate în ipotezele prevăzute de aceste dispoziții legale.

Art. 304 pct. S C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la interpretarea greșită a unei cereri, cum, în mod eronat, susține reclamantul. Or, recurentul nu a precizat care esîe actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea, astfel încât o simplă afirmație făcută în acest sens nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs.

Nici critica recurentului în sensul ca hotărârea instanței de apei ar fi insuficient motivată nu este dezvoltată în sensul expunerii argumentelor logico-juridice de natură a contura critica de nelegalitate și, astfel, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În speța, decizia curții de apel respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susține soluția adoptată și în temeiul căreia instanța și-a format convingerea. Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 3 lit. a) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, modificat prin titlul I, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007. Conform acestor dispoziții legale, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de F.P. și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. Raportat la pretențiile recurentului nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

Recurentul nu contesta procedura de acordare a măsurilor reparatorii, ci reclamă faptul că măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parțiale. Cum însă valoarea acțiunilor la F.P. este fluctuantă valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentului care devenind acționar, suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie. În concret, recurentul nu a indicat nicio dispoziție legală care instituia obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă, acțiunile F.P.

să aibă valoarea de 1 leu. Mai mult, cu referire ia împrejurarea că recurentul nu ar obține plata integrală a creanței, este de reținut că recurentul-reclamant este deținătorul acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, daca va decide să vândă acțiunile, Astfel, recurentul-reclamant, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, solicita, în fapt, sa i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențîaîă, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în alta procedură decât cele instituite de legea specială.

Deși nu se poate contesta ca scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Păduraru împotriva României), articolul 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementata cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și de Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Referitor la trimiterea recurentului la jurisprudența C.E.D.O. în care se reține că F.P. nu ar fi funcțional într-un mod care ar putea fi considerat ca fund echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării F.P. a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor.

Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor* În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, potrivit celor statuate de C.E.D.O. prin hotărârea pilot „Atanasiu și alții contra României", la data de 17 aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 278 din 17 mai 2013. Dispozițiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii în natură a imobilelor.

În acest context, nu s-ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot „Atanasiu și alții contra României",, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații", așa cum s-a reținut în hotărârea instanței europene (parag. 241). Având în vedere considerentele reținute, se constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul declarat de reclamant urmând a fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva Deciziei nr. 233/A din data de 2 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.