ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3189/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3189/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând, în
condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată la data
de 06 decembrie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,
reclamantul C.N. i-a chemat în judecată pe pârâții; Statul român, prin M.F.P.
și Statul român, prin A.N.R.P., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care:
- să se
constate faptul ca reclamantului i-a fost valorificat din titlul de despăgubire
nr. 8362 din 17 iunie 2010 (în cuantum de 6.096.600 lei), prin Decizia nr. 1407
din 9 septembrie 2010 la suma de 3.718,926 lei, prin conversie în acțiuni la F.P.;
- să se
constate că reclamantul mai deține împotriva Statului Român o creanță de
2.377.674 lei, în baza titlului de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010, emis
de C.C.S.D.
- să fie
obligat Statul român, prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 2,377.674
lei, reprezentând creanța deținută de acesta împotriva Statului român în baza
Deciziei emisă de C.C.S.D. nr. 8362 din 17 iunie 2010, rămasă în patrimoniul
reclamantului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acțiuni Ia
F.P. conform Deciziei nr. 1407 din 09 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P.
Reclamantul a
solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de
prezenta cauză.
Prin încheierea
de ședință din 15 martie 2013, Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepțiile
lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, invocate de
Statul român, reprezentant de M.F.P. și a stabilit termen pentru continuarea
cercetării judecătorești pe fond.
Prin sentința
nr. 1057 din 22 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis
acțiunea formulată de reclamantul C.N.
A obligat
Statul român, prin M.F.P. să-i plătească reclamantului despăgubiri în sumă de
2.377.674 lei.
A respins, ca
neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei A.N.R.P.
Pe fondul
cauzei, Tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 8362 din 17 iunie 2010 a
C.C.S.D. a fost emis în favoarea reclamantului C.N. titlu de despăgubire în
cuantum de 6.096,600 lei pentru drepturile sale referitoare la un imobil
preluat abuziv, care nu a putut fi restituit în natură.
Având în vedere
dispozițiile Legii nr. 247/2005 și normele de aplicare a acestei legi,
reclamantul putea exercita două opțiuni pentru valorificarea titlurilor de
despăgubire, respectiv de a opta pentru emitere de titluri de valoare pentru
partea din titiu de despăgubire de până la 500,000 lei și pentru diferență de a
opta pentru emitere de titluri de conversie pentru acțiuni ale F.P. sau de a
opta direct, pentru întreg titlul de despăgubire, pentru emitere de titluri de
conversie pentru acțiuni ale F.P., acestea fiind posibilitățile de realizare
efectivă a creanței pusă la dispoziție de către Statul român, prin autoritățile
sale.
Constatând
procedura ineficientă de acordare a titlurilor de plată și de încasare efectivă
a sumelor de bani, faptul că în legea specială nu au fost prevăzute termene
clare de soluționare a cererilor de opțiune și emitere a titlurilor de plată,
precum și faptul că prin lege s-a prevăzut că plățile se fac în funcție de
disponibilitățile bănești ale A.N.R.P., reclamantul C.N., creditor de
buna-credință, a optat integral pentru emiterea de titluri de conversie pentru
acțiuni ale F.P., apreciind că și această variantă pusă la dispoziție prin lege
este In măsură să-i satisfacă efectiv creanța pe care o deținea.
Astfel, optând
pentru emiterea de titluri de conversie pentru acțiuni ale F.P., prin Decizia
nr, 1407 din 9 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P. a fost emis în favoarea
reclamantului C.N., titlul de conversie în cuantum de 6.096.600 lei, pentm un număr
de 6.096.600 acțiuni la F.P., conversia fiind efectuată la o valoare nominală
de 1 leu pentm fiecare acțiune.
Valoarea
nominală a fost impusă de legiuitor prin dispozițiile art. 187din Legea nr.
247/2005, teza a doua, coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din actul
constitutiv al F.P. aprobat prin H.G. nr. 1581/2007, însă la momentul emiterii
titlului de conversie nu erau finalizate formalitățile de listare a F.P. la
bursă.
La data de 16
decembrie 2010, C.N.V.M. a aprobat prospectul pentru admiterea la
tranzacționare pe B.V.B. a acțiunilor F.P., iar tranzacționarea acțiunilor pe
piața reglementată a fost posibilă efectiv începând cu data de 25 ianuarie
2011, valoarea inițială de tranzacționare fiind de 0,61 lei/acțiune.
Titlurile de
despăgubire nu puteau fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate
în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii
acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de
despăgubire, cu excepția transmiterii ca urmare a succesiunii, erau lovite de
nulitate absolută.
Instanța de
fond a constatat că reclamantul C.N. a primit în cele din urmă, la peste 9 ani
de la adoptarea Legii nr. 10/2001, un titlu de conversie în cuantum de
6.096.600 lei, care avea un regim juridic limitat și putea fi valorificat numai
în condițiile legii speciale.
Tocmai acest
regim juridic limitat impunea sarcina Statului român de a lua toate măsurile
care să asigure realizarea efectivă și integrală a dreptului recunoscut.
Valoarea
nominală a acțiunilor trebuia să fie stabilită In așa fel încât să asigure
despăgubirea efectivă și integrală a persoanelor care alegeau să-și
convertească titlurile de despăgubiri în acțiuni la acest fond.
În speță, la
scurt timp după tranzacționarea acțiunilor la bursă, valoarea acestora a scăzut
într-un mod inexplicabil și vertiginos în cotă de peste 25% inițial,
ajungându-se la scăderi de aproape 60%, ceea ce înseamnă că valoarea nominală a
acțiunilor a fost stabilita în mod cu totul subiectiv, fâră un suport rea! corespunzător
valorii economico-fmanciare a fondului și fără să răspundă cerinței prevăzute
de art. 10 alirul, de a avea o dimensiune corespunzătoare valorii estimate a
despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură,
rezultate din aplicarea legilor cu caracter reparatoriu, pentru a asigura o
despăgubire efectivă și integrală a foștilor proprietari deposedați abuziv de
bunurile lor.
O astfel de
deficiență a fondului, cu consecințe deosebit de grave pentru reclamant, nu
poate fi pusă pe seama cursului aleatoriu al bursei și eventual, pe opțiunea
greșită a reclamantului, care a ales această cale de realizare a
despăgubirilor, astfel că nu se poate considera că Statul român și-a îndeplinit
în mod real și efectiv obligația de plată a despăgubirilor.
În speță,
rezultă ca reclamantul C.N. a urmat aceste proceduri, optând pentru conversia
titlului de despăgubiri în acțiuni emise de F.P., ca fiind una dintre căile
indicate de legiuitor prin care putea să-și realizeze efectiv dreptul de
creanță recunoscut Irevocabil pe seama Statului român.
Art. 3 lit. i)
din titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevedea că "titlurile de
conversie" sunt certificate emise de A.N.R.P., în numele și pe seama
Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor
asupra Statului român și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în
acțiuni emise de F.P.".
Cum reclamantul
a urmat toate procedurile prevăzute de legea specială, avea o speranță legitimă
că în acest mod își va realiza efectiv dreptul de creanță recunoscut și că nu
va fi pus în fața unor situații aleatorii în ceea ce privește cuantumul
creanței sale.
Privind
''Regulile de atribuire a acțiunilor emise de F.P.", prin secțiunea a II-a
a cap. VI din titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 187 a prevăzut că (1)
Procedura de conversie a titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de
conversie în acțiuni emise de F.P. se suspendă cu 10 zile lucrătoare înainte de
prima ședință de tranzacționare și până la data stabilită conform prevederilor
alin. (2). Până la data suspendării, conversia titlurilor de despăgubire,
respectiv a titlurilor de conversie în acțiuni emise de F.P. se va realiza la
valoarea nominală", dispoziție legală aplicabilă începând cu 17 iulie 2010
și introdusă prin punctul 26 din O.U.G. nr. 81/2007, astfel că a fost
aplicabilă și la data de 9 septembrie 2010, când a fost emis titlul de
conversie Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010 de către A.N.R.P, în favoarea
reclamantului.
Conversia s-a
făcut astfel la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, astfel că A.N.R.P. și-a
îndeplinit obligațiile conform legii speciale de acordare a despăgubirilor și
nu poate fi reținută o altă atitudine culpabilă și prejudiciabilă pentru
reclamant.
În consecință,
acțiunea reclamantului C.N. îndreptată împotriva A.N.R.P. a fost respinsă, ca
neîntemeiată.
Conversia a
fost efectuată având în vedere valoarea nominala de 1 leu pentru o acțiune,
însă la momentul emiterii titlului de conversie nu erau finalizate
formalitățile de listare a F.P. la bursă.
La data de 16
decembrie 2010, C.N.V.M a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacționare
pe B.V.B. a acțiunilor F.P., astfel că acestea au putut fi tranzacționale pe
piața reglementată începând cu data de 25 ianuarie 2011, valoarea inițială de
tranzacționare fiind de 0,61 lei/ acțiune.
Deși F.P. a
fost înființat încă din anul 2005, au existat numeroase ezitări și alte
interese ale autorităților Statului român, motive pentru care admiterea la
tranzacționare a fost întârziată, situație prejudiciabilă pentru reclamantul
care avea o creanță certă.
Valoarea
nominală a fost stabilită de legiuitor la momentul adoptării actului
constitutiv printr-im act de voință propriu al acționarului unic inițial al
Fondului - Statul român, iar această valoare nominală nu a avut o corespondență
în realitatea economică, nu era stabilită de cerere și ofertă, fiind stabilită
în mod subiectiv de către însuși debitor prin autoritățile sale.
Reclamantul-deținător
al titlului de conversie a fost nevoit sa accepte condițiile de valorificare a
titlului» conform variantelor puse la dispoziție de către legiuitor» cu
intenția de bună-credință că în modalitățile indicate își va putea realiza
integral și efectiv creanța, iar din regimul juridic restrictiv, legal creat
pentru aceste titluri de conversie, menționat mai sus, rezultă că nu avea Ia
îndemână alte căi de valorificare, pentru a se putea reține vreo culpă în
sarcina creditorului pentru pierderea suferită.
Că valoarea de
1 leu pe acțiune nu avea nicio legătură cu valoarea reală, cea de piața a
acțiunilor, s-a dovedit prin însăși valoarea de tranzacționare din prima zi de
tranzacționare a acțiunilor F.P., care a fost de 0,61 lei/acțiune,
înregistrându~se astfel, din stări, o pierdere de 39% din valoarea creanței,
aceasta fiind, de altfel, cea mai mare valoare de tranzacționare a acțiunilor
fondului realizată până în prezent.
Plecând de la
premisa anterior menționată, tribunalul a. constatat că fiecare leu din titlul
de despăgubire a fost convertit într-o acțiune a F.P. care a fost însă, supraevaluată
întrucât, deși ia valoarea nominală indicată de către debitor a fost de 1
leu/acțiune, în realitate valora 0,61 lei/acțiune, rezultând astfel că din
fiecare leu din titlul de despăgubire nu a fost valorificată valoarea de 0,39
lei.
Valorificarea obligatorie,
prin conversia în acțiuni la F.P., a căror valoare reală a fost de 0,61
lei/acțiune, a avut drept consecință neîndeplinirea integrală de către
debitorul Statul român, a obligației de plată a creanței prevăzută în titlul de
despăgubire deținut de reclamant.
Deși prin
titlul de conversie emis prin Decizia nr. 1407 din 09 septembrie 2010 s-a
stabilit valorificarea In totalitate a titlului de despăgubire din Decizia nr.
8362 din 7 iunie 2010, în fapt s-a valorificat doar suma de 3.718,926 tei, reclamantul
suferind un prejudiciu de 2.377.674 lei, diferența dintre creanța din titlul de
despăgubire și valoarea reală a acțiunilor F.P. care au făcut obiectul
conversiei prin titlul de conversie nr. 1407 din 09 septembrie 2010.
In urma
emiterii titlului de conversie, reclamantul nu mai deține nici un înscris care
să ateste existenta unei creanțe împotriva Statului român, fiind obligat să
predea originalul înscrisului constatator al creanței, deși obligația de plată
nu a fost stinsă în întregime de către Statul român, astfel că singura cale de
recunoaștere a existentei acestei creanțe este pronunțarea unei hotărâri
judecătorești care să consfințească existența dreptului sau de creanță
împotriva Statului român pentru suma de 2.377.674 lei.
Tribunalul a
constatat că titlul de despăgubire pe care l-a deținut reclamantul reprezintă
un act constatator al unei creanțe deținută pe seama Statului român și „un
bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, astfel că reclamantul trebuia să beneficieze de protecția
acestui bun prin realizarea plății efective și integrale.
S-a constatat
că, în condițiile în care statul nu-și îndeplinește obligația de plată a
acestei creanțe în integralitatea sa și în fapt lipsește de efecte, parțial,
titlul de despăgubire emis în aplicarea unor dispoziții legale adoptate tocmai
pentru stabilirea unei proceduri de despăgubire a persoanelor ale căror imobile
au fost preluate de stat în mod abuziv, se ajunge la un nou abuz al
autorităților statului, prin. încălcarea dreptului de proprietate asupra
acestui titlu de despăgubire ce atestă dreptul de creanță.
Suntem astfel,
în situația unei încălcări fără echivoc a dreptului de proprietate al
reclamantului de către Statul român, în condițiile în care acesta a reușit sa
valorifice prin procedura specială instituita de Legea nr. 247/2005, prin
conversie în acțiuni la F.P., doar 3.718.926 lei din titlul de despăgubire în
cuantum de 6.096,600 lei, emis conform Deciziei C.C.S.D. nr. 8362 din 7 iunie
2010, realizând o pierdere semnificativă de 2.377.674 lei, care nu poate li
pusă pe seama opțiunii greșite sau neinspirate a reclamantului și nici pe seama
riscului ce caracterizează activitatea de tranzacționare a acțiunilor la bursă.
Reclamantul
invocă astfel un prejudiciu pe care l-a suferit prin valorificarea titlului de
despăgubiri la o valoare mult diminuată, datorită modului defectuos în care
Statul român a înțeles să asigure mecanismele de acordare a despăgubirilor,
astfel că Statul român reprezentat prin M.F.P., are calitate procesuală pasivă
în cauza, existând identitatea necesară între această instituție pârâtă chemată
în judecată și titularul obligației de a garanta existența, valabilitatea și
realizarea efectivă a „titlului de despăgubire emis de C.C.S.D., în numele și
pe seama Statului român".
Daca s-ar
aprecia în sens contrar, că Statul român nu este parte a acestui raport juridic
oblîgațional, tribunalul a apreciat că sintagma "în numele și pe seama
Statului român" folosită de legiuitor, ar fi golită de conținut, în mod
nejustificat, cu consecința încălcării grave a dreptului reclamantului asupra
bunului care beneficiază de ocrotire potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cu ocazia
conversiei titlului în acțiuni, reclamantul a fost obligat să predea titlul de
despăgubire, numai că, față de proporția în care și-a realizat despăgubirile
stabilite, tribunalul a constatat că acesta mai este încă deținătorul unui
drept de creanță împotriva Statului român, în valoare de 2.377,674 lei, pentru
care nu mai deține un titlu doveditor, drept pe care, din atitudinea procesuală
adoptată de Statul Român reprezentat prin M.F.P., se reține că instituția
debitoare nu-1 recunoaște.
Acțiunea
reclamantului nu este una prin care ar încerca să obțină despăgubiri direct de
la Statul român, prin M.F.P., în condițiile în care acesta a parcurs căile
prevăzute de legea specială de stabilire și de plată a despăgubirilor și cu
toate acestea, nu a ajuns la realizarea efectivă a creanței recunoscută,
dimpotrivă, suferind pentru a doua oară, un prejudiciu semnificativ.
Statul român,
prin M.F.P. nu este chemat în judecată în prezenta cauză să acorde direct
despăgubiri potrivit Legii nr. 247/2005, ci să răspundă pentru prejudiciul
cauzat ca urmare a nerealizării efective a dreptului de creanță stabilit prin
titlul de despăgubiri emis de către C.C.S.D.
În cauza
Păduraru împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că art. l din Protocolul nr. l
adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea
statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie
bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției,
Dacă Convenția
nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost
adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și
coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică
și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de
aplicare a acestei soluții.
S-a reținut că
incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile
aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în
considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu
un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea
obligațiilor pozitive ce îi revin.
În cazul de
față, Statul român nu a asigurat realizarea efectivă a drepturilor
reclamantului C.N., expunându-1 la o procedură necunoscută, aleatorie,
speculativă (tranzacționarea la bursă a unor acțiuni incorect dimensionate
chiar de către Statul român debitor), situație care s-a dovedit exorbitantă
pentru reclamant, prin dimensiunea prejudiciului suferit ca urmare a
valorificării drepturilor sale pe această cale speculativă indicata de către legiuitor
ca fiind o cale de reparație.
În aceste
condiții, Tribunalul a constatat ca debitorul Statul român este în culpă pentru
neîndeplinirea integrală a obligației de plată a creanței, situație care atrage
răspunderea civilă delictuală conform art. 998, 999 C. civ. de la 1864,
aplicabil In cauză.
Cererea de
chemare în judecată formulată de reclamant, respectiv, obiectul acesteia
privind recuperarea diferenței de creanță de 2.377.674 lei, a fost determinată
de modul și maniera în care F.P. a fost listat la B.V.B.
Tribunalul a
reținut că, deși Legea nr. 10/2001 prevedea încă de la adoptarea sa, că în
măsura în care restituirea în natură a imobilului obiect al notificării nu este
posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, reglementarea cadrului
necesar pentru realizarea efectivă a despăgubirilor privind imobilele imposibil
de restituit în natură a fost făcută abia prin Legea nr. 247/2005, prin
înființarea unor instituții menite să transpună în practică măsurile
reparatorii prin echivalent, una dintre acestea fiind și F.P.
Prin O.U.G. nr.
81/2007, s-au modificat o serie de dispoziții din titlul VII al Legii nr.
247/2005 tocmai în scopul accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor
aferente imobilelor preluate abuziv.
Cu toate
acestea, procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare
pentru pachete de acțiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacționare la
Bursa de Valori București a acțiunilor societăților, ce făceau parte din
portofoliul de acțiuni al F.P., nu au fost finalizate în termenul legal,
situație în care exista posibilitatea ca procedurile de admitere la
tranzacționare să fie finalizate cel târziu la data de 31 decembrie 2008, așa
cum prevedea actul normativ.
Listarea la
bursă a F.P. s-a realizat abia la data de 25 ianuarie 2011, însă lentoarea
autorităților sau a altor factori implicați în acest proces, nu-i pot fi
imputate reclamantului C.N., astfel că acesta suportă în mod nejustificat un
prejudiciu insurmontabil.
În aceste
condiții, Tribunalul a reținut că Statul român este în culpă și cu privire ia
nefinalizarea, în termenul prevăzut de lege, a demersurilor necesare pentru ca
F.P. să poată fi listat la bursă în termenul legal sau într-un aît termen
rezonabil.
Pe de altă
parte, așa cum s-a reținut mai sus, culpa statului constă și în supraevaluarea
acțiunilor F.P., deși avea la îndemână suficiente semnale potrivit cărora putea
să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor va fi în mod cert
mai mică decât valoarea nominală de lleu/acțiune, stabilită în mod subiectiv și
arbitrarul.
Tribunalul a
apreciat că, dacă acțiunile prevăzute la art. 11 din titlul VII al Legii nr.
247/2005 ar fi fost tăcute în termenul legal, ele ar fi condus ulterior la o
evaluare reală a activelor, ce formează participațiile deținute de societățile
comerciale, de societățile naționale și de companiile naționale neadmise la
tranzacționare și ar fi influențat pozitiv prețul de tranzacționare la bursa a
acțiunilor F.P., astfel că s-ar fi evitat situația ca reclamantul să suporte
nejustificat, un prejudiciu semnificativ.
Dispozițiile
art. 998 C. civ. sunt aplicabile și Statului român, pârât în cauză, inclusiv
pentru lentoarea sau neglijența autorităților de a lua cele mai adecvate măsuri
pentru a asigura realizarea efectivă și integrală a creanțelor recunoscute în
condițiile legii speciale, în numele și pe seama Statului român.
Astfel,
prejudiciul suferit de către reclamant există, contrar dispozițiilor legale, autoritățile
statului nu au reușit să asigure listarea F.P. la bursă în termenul stabilit,
iar evaluarea acțiunilor acestui fond a fost făcută înîr-o manieră subiectivă,
fără legătură cu realitatea economică. precum și cu raportul dintre cerere și
ofertă specific tranzacțiilor de acțiuni la bursă, astfel că se poate reține
culpa Statului român, privind nerealizarea acestor obiective la termenul
stabilit ori realizarea lor defectuoasă, situații prejudiciabile pentru
reclamant, în condițiile în care acesta a fost pus în situația de a-și
valorifica acțiunile la o valoare situată cu mult sub valoarea nominala
stabilită de către Statul român debitor.
În aceste
condiții, se poate reține fapta ilicită în sarcina Statului român, precum și
raportul da cauzalitate dintre fapta ilicită a Statului român și prejudiciul
suportat de către reclamant.
Prin Decizia
nr. 233/A din 2 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul
român, prin M.F.P. împotriva încheierii din data de 15 martie 2013 (prin care
s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilitățu
acțiunii) și a sentinței civile nr. 1057 din 22 mai 2013 pronunțate de
Tribunalul București, secția a V-a civilă.
A schimbat în
parte sentința, în sensul că a respins acțiunea și față de pârâtui Stalul
român, prin M.F.P.
A menținut
restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că motivul promovării cererii de chemare în
judecată l-a constituit faptul că, deși F.P. a fost înființată încă din anul
2005, admiterea la tranzacționare a fost întârziată astfel încât legiuitorul a
fost nevoit să stabilească prin dispozițiile art. 18
7
alin. (1) din
Legea nr. 247/2005 teza a II-a, ca până la momentul admiterii la tranzacționare
a acțiunilor F.P., de fapt a suspendării oricăror tranzacții eu acțiunile F.P.,
conversia se va face la valoarea de 1 leu/acțiune.
Se susține că
valoarea nominală nu a avut o corespondență reală reflectată de realitatea
economica, în sensul că valoarea acțiunii nu era o valoare de piață de
tranzacționare.
Excluderea
factorului subiectiv, care presupunea stabilirea unei valori nominale pe baza
cererii și a ofertei, a determinat dispoziția potrivit căreia conversia se va
face la 1 leu/acțiune, iar în prezent cea mai mare valoare de tranzacționare a
acțiunilor oscilează între 0,4 și 0,6 lei de la momentul listării și până în
prezent.
Curtea de Apel
a constatat că valoarea nominală de 1 leu/acțiune a fost stabilită prin acte
normative, respectiv art. 18
7
alin. (1) din Legea nr. 247/2005 și
art. 7 pct. 1 din H.G. nr. 1581/2007.
B.V.B. este o
societate comercială ce funcționează în condițiile și după regulile economiei
de piață, respectiv ale cererii și ofertei.
Valoarea, de
tranzacționare a acțiunilor fluctuează In permanență, fără ca statul sau alta
entitate să aibă posibilitatea de a anticipa sensul și amploarea acestei
fluctuații, astfel încât nu se poate reține nicio culpa în sarcina Statului
român, prin M.F.P.
În cauza de
față, astfel cum arată intimatul-reclamant prin petitul acțiunii, se susține că
deși prin Titlul de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010 i s-a stabilit suma
de 6,096.600 lei, prin Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010 i s-a stabilit
suma de 3.718.926 lei prin conversie In acțiuni la F.P.
Prin urmare,
reclamantul ar mai deține împotriva statului o creanță de 2.377.674 lei în baza
titlului de despăgubire nr. 8362 din 17 iunie 2010.
Din actele
depuse ia dosar rezultă că, într-adevăr, prin Decizia nr. 8362/2010 emisă de
C.C.S.D., s-a stabilit un titlu de despăgubire în cuantum de 6.096.600 lei, iar
prin titlul de conversie, Decizia nr. 1407 din 9 septembrie 2010, s-a constatat
un cuantum de 6.096.600 lei reprezentând un număr total de 6.096.600 acțiuni la
valoarea nominală de I leu/acțiune.
Prin urmare,
este neadevărată susținerea reclamantului că prin Decizia nr. 1407/2010 i s-ar
fi stabilit suma de 3.718.926 lei prin conversie în acțiuni la F.P. la o
valoare mai mică decât cea prevăzută de lege, de 1 leu/acțiune.
Faptul că
valoarea de tranzacționare a acțiunilor variază în prezent între 0,4 și 0,6 lei
este o consecință a cererii și a ofertei, însă reclamantului nu i s-a produs
niciun prejudiciu efectiv în condițiile în care, lui i s-a stabilit o valoare
de 1 leu/acțiune, astfel cum esîe reglementat prin actele normative susmenționate.
Apelul a fost
constatat nefondat sub aspectul criticilor referitoare la inadmisibilitate și
la lipsa calității procesuale pasive, având în vedere că acțiunea este o acțiune
în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.
și nu în temeiul unor legi speciale de reparație, precum Legea nr. 247/2005 ori
Legea nr. 10/2001, nefiind aplicabilă în prezenta cauză Decizia nr. 27/2011
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.N., invocând în drept
dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea
hotărârii, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea în tot a apelului
formulat de M.F.P., menținerea, ca temeinică și legala, a sentinței civile nr.
1057 din 22 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București.
În motivarea
recursului, reclamantul a arătat că instanța a schimbat obiectul dedus
judecății, deviind de la înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,
fapt ce a dus și la o lipsă de îndeplinire de către instanța de control
judiciar a obligației de motivare a hotărârii recurate.
Astfel,
instanța a expus o pseudo-rnotivare în cuprinsul penultimei pagini a hotărârii
recurate, ce ignoră obiectul cererii introductive și care are la bază „
susțineri ale recurentului, în fapt inexistente,
Instanța de
apel a omis să aibă în vedere, la momentul la care a soluționat cauza în
calitate de instanță de control judiciar, că există o obligație a instanțelor
naționale de a sancționa orice încălcare a dreptului de proprietate suferit de
către un subiect de drept și care a fost sesizată instanței de judecată,
apreciind de o manieră extrem de simplistă faptul că atâta timp cât există acte
normative sau cu caracter normativ care stabilesc o procedură și este
respectată această procedură, nu există nicio culpă a Statului român, ce deține
calitatea de debitor în raportul juridic obiigațional cu recurentul din
prezenta cauza.
Instanța de
apel a interpretat greșit obiectul dedus judecății, în cadrul acțiunii
introductive, nefiind criticate dispoziții legale, ci modul în care mecanismul
de despăgubire stabilit de Statul român a fost pus în practică.
Nu a fost
criticat faptul că mecanismul de despăgubire a prevăzut valorificarea forțată a
titlurilor de despăgubire prin conversia în acțiuni la F.P., nu a fost criticat
faptul ca F.P. urma să fie listat Ia bursă, din contră, recurentul a apreciat
listarea, tranzacționarea pe piața liberă fiind unica metodă incontestabila a
stabilirii unei valori a unei acțiuni prin întâlnirea cererii de cumpărare cu
oferta de vânzare.
Ceea ce a fost
criticat de către recurent prin acțiunea introductivă de instanță a fost
nefuncționalitatea F.P., lenîoarea cu care au fost inițiate și finalizate
operațiunile de listare a F.P., ce a avut drept consecință obligarea
recurentului să accepte valorificarea titlului său de despăgubire prin
conversie în acțiuni la F.P. la valoarea nominală, valoare supraestimată de
chiar debitorul obligației de plată față de recurent, respectiv Statul român,
care la momentul înființări F.P., în calitatea sa de acționar unic, a stabilit
valoarea nominală a fiecărei acțiuni, respectiv 1 leu/acțiune .
În fapt, aceste
aspecte expuse de recurent în susținerea acțiunii introductive de instanță au
fost menționate chiar de C.E.D.O., care în hotărârea pilot „Atanasiu și alții
contra României" a constatat faptul că F.P. este nefuncțional, motiv
pentru care a obligat Statul român să instituie un mecanism eficient de
acordare a despăgubirilor.
Instanța de
apel a omis să dea eficiență și altor prevederi din cadrul hotărârii pilot,
incidente în prezenta cauză, prevederi prin intermediul cărora C.E.D.O. și-a
manifestat surprinderea cu privire la ientoarea cu care înaintează cotarea la
bursa a F.P., (pct. 227), în condițiile în care acesta ar fi trebuit să fie
înființat și listat încă din anul 2005.
Exact acest
aspect a fost susținut de către recurent și a fost reținut și de către instanța
de fond, care a constatat culpa exclusivă a Statului român în întârzierea
listării F.P., faptă culpabilă ce a dus la prejudicierea recurentului, care a
fost obligat să accepte conversia în acțiuni, dar la valoarea nominală de 1
leu/acțiune, valoare nereală și feră acoperire economică.
Este de
necontestat faptul că unicul subiect de drept din culpa căruia listarea F.P. a
fost întârziată 6 ani, între anul 2005 (momentul înființării F.P.) și 25
ianuarie 2011 este Statul român, care a deținut în cadrul raportului juridic
obligațional generat prin efectul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 247/2005,
o dublă calitate, atât calitatea de debitor, dar și de putere legislativă, care
a putut întârzia și bloca adoptarea dispozițiilor legale conexe Legii nr.
247/2005, până la un moment considerat favorabil sie, respectiv cel ulterior
valorificării de către persoanele îndreptățite a titlurilor de despăgubire, în
mod obligatoriu, prin conversie în acțiuni la F.P., ia valoarea nominală a
acestor acțiuni.
Totodată,
hotărârea este lipsită de temei legal, fiind fără putință de tăgadă dovedită
culpa Statului român în cadrul operațiunii de listare a F.P., ce a avut drept
consecință directa o operațiune de valorificare a titlurilor de despăgubire
aparținând persoanelor îndreptățite efectuată cu încălcarea dreptului de
proprietate al persoanelor îndreptățite.
Nu poate fi
admisibil ca într-un sistem de drept european, într-o materie atât de sensibilă
care a dat naștere în cadrul C.E.D.O. la necesitatea pronunțării unei hotărâri
pilot» instanțele naționale să evite prin orice mijloace să constate că a
existat o încălcarea a dreptului de proprietate al recurentului, prin modul de
aplicare a dispozițiilor legilor speciale reparatorii, având în vedere că
dreptul de creanță dobândit împotriva Statului român, prin efectul legii (art.
3 din Legea nr. 247/2005), reprezintă „un bun" în înțelesul legislației și
jurisprudenței europene, bun ce este ocrotit de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și de protocoalele adiționale.
În condițiile
în care Statul român ar fi oferit un mecanism eficient, real și funcțional de
despăgubire ar fi Însemnat că orice deținător de acțiuni la F.P. să poată
exercita în orice moment drepturile conferite de calitatea de acționar,
inclusiv de vânzare a acțiunilor, iar valoarea de valorificare să fie cel puțin
apropiată de valoarea la care s-a făcut conversia, pentru că în fapt
valorificarea titlului de despăgubire trebuie să ducă la obținerea unei
majorări a patrimoniului persoanei îndreptățite conform despăgubirilor Ia care era
îndreptățit în fapt, doar în acest fel raportul juridic obligațional instituit
de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 247/2005 producând în mod real efecte.
Recursul este
nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
În ceea ce
privește motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.,
reclamantul nu a dezvoltat critici care sa poată fi încadrate în ipotezele
prevăzute de aceste dispoziții legale.
Art. 304 pct. S
C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus
judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al
acestuia.
Prin urmare,
motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul
dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul
acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă
ar fi procedat la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și
vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic
material și nu la interpretarea greșită a unei cereri, cum, în mod eronat,
susține reclamantul.
Or, recurentul
nu a precizat care esîe actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea,
astfel încât o simplă afirmație făcută în acest sens nu poate constitui o motivare
a respectivului motiv de recurs.
Nici critica
recurentului în sensul ca hotărârea instanței de apei ar fi insuficient
motivată nu este dezvoltată în sensul expunerii argumentelor logico-juridice de
natură a contura critica de nelegalitate și, astfel, nu poate fi încadrată în
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În speța,
decizia curții de apel respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.
civ., hotărârea cuprinzând motivarea ce susține soluția adoptată și în temeiul
căreia instanța și-a format convingerea.
Potrivit
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a
invocat încălcarea dispozițiilor art. 3 lit. a) din titlul VII al Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și
unele măsuri adiacente, modificat prin titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007.
Conform acestor
dispoziții legale, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D.,
în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță
ale deținătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate
potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în
acțiuni emise de F.P. și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori
a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de
plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.
Raportat la
pretențiile recurentului nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind
stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de
despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra
Statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin
conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a
fost stinsă.
Recurentul nu
contesta procedura de acordare a măsurilor reparatorii, ci reclamă faptul că
măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parțiale.
Cum însă
valoarea acțiunilor la F.P. este fluctuantă valorificarea acestora este
rezultatul propriei alegeri a recurentului care devenind acționar, suportă
consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste
fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, după cum nu
reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale, care
guvernează legile speciale în materie.
În concret,
recurentul nu a indicat nicio dispoziție legală care instituia obligativitatea
ca la momentul primei listări la bursă, acțiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.
Mai mult, cu
referire ia împrejurarea că recurentul nu ar obține plata integrală a creanței,
este de reținut că recurentul-reclamant este deținătorul acțiunilor, astfel că
nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa
efectiv, daca va decide să vândă acțiunile,
Astfel,
recurentul-reclamant, invocând dispoziții cu caracter general în materia
acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român
în regimul politic anterior, solicita, în fapt, sa i se recunoască drepturi de
care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale
jurisprudențîaîă, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în alta
procedură decât cele instituite de legea specială.
Deși nu se
poate contesta ca scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda
persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut
și în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Păduraru împotriva României), articolul 1
din Protocolul nr. l adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca
restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care
acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Dacă Convenția
nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost
adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementata cu o claritate și
coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică
și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare
a acestei soluții.
Or, în această
materie Statul român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor
reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989 și de Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Referitor la
trimiterea recurentului la jurisprudența C.E.D.O. în care se reține că F.P. nu
ar fi funcțional într-un mod care ar putea fi considerat ca fund echivalent cu
atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării F.P.
a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a
acțiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea
nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor*
În ceea ce
privește acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, potrivit celor statuate
de C.E.D.O. prin hotărârea pilot „Atanasiu și alții contra României", la
data de 17 aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile
pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,
lege ce a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 278 din 17 mai 2013.
Dispozițiile
acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situația
imposibilității restituirii în natură a imobilelor.
În acest
context, nu s-ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară
pronunțării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot „Atanasiu și alții contra
României",, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un
remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații", așa
cum s-a reținut în hotărârea instanței europene (parag. 241).
Având în vedere
considerentele reținute, se constată că hotărârea atacată a fost dată cu
aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul declarat de
reclamant urmând a fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva Deciziei nr. 233/A
din data de 2 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.