ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 947/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 947/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București,

la

data de 6 decembrie 2012, reclamantul C.N. a chemat în judecată pârâții S.R., prin

M.F.P. și A.N.R.P. și a solicitat:

Să se constate faptul că reclamantului

i-a fost valorificat din titlul de despăgubire nr. 8479 din 26 august 2010 (în

cuantum de 1.917.900 lei), prin decizia

nr. 1672

din 20 septembrie 2010 suma de 1.169.919 lei, prin conversie în acțiuni la F.

P.;

să se constate că reclamantul mai

deține împotriva Statului român o creanță de 747.981 iei, în baza titlului de

despăgubire nr. 8479 din 26 august 2010 emis de C.C.S.D.;

- să se dispună obligarea pârâtului S.R.,

prin M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 747,981 lei,

reprezentând creanță deținută de acesta contra S.R.

în baza deciziei

nr. 8479/2010 emisă de C.C.S.D., rămasă în patrimoniul

petentului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acțiuni la Fondul

Proprietatea conform deciziei nr. 1672 din 20 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P.

În motivarea acțiunii s-a arătat că,

prin decizia nr. 8479 din 26 august 2010 emisă de C.C.S.D. a fost emis în

favoarea reclamantului titlu de despăgubire în

cuantum de 1.917.900 lei și că,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005,

petentul a optat integral pentru

emiterea

de titluri de conversie pentru acțiuni la F.P., astfel că

prin decizia nr.

1672 din 20 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P. a fost emis în favoarea

reclamantului titlul de conversie pentru un număr de 1.917.900 acțiuni la F.P.

La efectuarea conversiei s-a avut în

vedere valoarea pentru o acțiune,

respectiv

1 leu, la momentul emiterii titlului de conversie nefiind finalizate

formalitățile

de listare a F.P.

La data de 16 decembrie 2010, C.N.V.M.

a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacționare pe B.V. București a

acțiunilor F.P., astfel că au putut fi

tranzacționate

pe piața reglementată începând cu data de 26 ianuarie 2011, valoarea

inițială

de tranzacționare fiind de 0,61 lei/acțiune.

Prin sentința nr. J842 din 21

octombrie 2013, Tribunalul București,

secția a

llI-a civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța ele fond a constatat că reclamantul nu a

administrat dovezi care să demonstreze

justețea pretențiilor sale deduse judecății, așa cum sunt expuse în petitul acțiunii

pe care a promovat-o.

Prin decizia nr.

109/ A din 17 martie 2014, Curtea de Apel București,

secția

a IV-a civilă, a admis apelul formulat

de reclamantul C.N. împotriva sentinței nr. 1842 din 21 octombrie 2013

pronunțată de Tribunalul București, secția a

lll-a

civilă, a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că hotărârea

atacată nu respectă dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O., ce garantează dreptul la

un proces echitabil, lipsind considerentele prin care instanța a analizat înscrisurile

depuse de reclamant în susținerea acțiunii și argumentele de fapt

și de drept pe care și-a întemeiat convingerea că

cele trei petite ale cererii sunt

nefondate.

Ca urmare,

instanța de apel a reținui că instanța de fond nu a intrat în

cercetarea fondului dreptului dedus

judecății, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 297 alin. (1) teza a I-a C.

proc. civ.

Nu s-au solicitat și administrat probe

noi în faza evocării fondului.

Evocând fondul

pricinii ulterior admiterii apelului, anulării sentinței și reținerii cauzei, Curtea

de Apel București, secția a lV-a civilă, prin decizia

nr. 330/ A din data de 22 septembrie

2014,

a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea

formulată de

apelantul-reclamant C.N. în contradictoriu cu intimații-

pârâți A.N.R.P. și S.R., prin

M.F.P.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că prejudiciul invocat de apelantul-reclamant a constat în

nerealizarea valorii integrale a

despăgubirilor

de 1,917.900 lei, stabilită prin titlul de despăgubire nr. 8479 din

26 august 2010, existând o diferență între

valoarea nominală a acțiunilor care i-au

fost eliberate în baza acestui

titlu de despăgubire și valoarea lor reală, valoarea reală fiind cea de 0,61

lei/ acțiune, iar pentru această diferență de valoare apelantul-reclamant

consideră că este titularul unui drept de creanță împotriva S.R.

Modul în care

apelantul-reclamant a exercitat opțiunea între realizarea creanței prin

obținerea unor titluri de plată pentru valoarea de până la 500.000 lei și

emiterea de titluri de conversie în acțiuni la F.P. pentru

suma care

depășește acest prag valoric rezultă din aplicarea prevederilor Legii

nr. 247/2005 și nu a condus la

încălcarea dreptului de proprietate asupra unui bun al acestuia în sensul C.E.D.O.

Titlul de despăgubire inițial emis

încorpora dreptul de creanță al apelantului asupra S.R., corespunzător

despăgubirilor acordate în sumă de 1.917.900 lei, stabilite cu respectarea

Legii nr. 10/2001 și a Legii

nr. 247/2005,

la valoarea de piață a imobilului stabilită potrivit standardelor

internaționale

de evaluare.

Această creanță

a fost convertită și plătită de către S.R. prin

emiterea unui număr de acțiuni la F.P., cu o valoare

nominală de 1 leu/ acțiune, iar la momentul conversiei au fost respectate toate

dispozițiile legale incidente, Statul

„plătind” întocmai creanța, la valoarea ei integrală, de vreme ce s-au emis

acțiuni cu o valoare corespunzătoare creanței

recunoscută prin titlul de

despăgubire.

Prin emiterea

acestui titlu de despăgubire în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005,

s-a recunoscut persoanei îndreptățite la despăgubiri dreptul

la valoarea de 1.919.900 lei, însă

dispozițiile art. 12 alin. (3) din titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 prevăd ca

eliberarea acțiunilor reprezintă modalitatea de stingere a creanțelor

constatate prin titlurile de despăgubiri sau titluri de conversie, deoarece

acțiunile reprezintă, în mecanismul de aplicare a legii, prețul creanței.

În consecință,

la acest moment al eliberării acțiunilor obligația statului a

fost stinsă integral rară a se putea

vorbi de vreo încălcare a dreptului de proprietate al apelantului-reci amant în

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 sau a altor

dispoziții legale. La momentul

ulterior,

acela al realizării acțiunilor, S.R. nu mai are vreo obligație față de apelant,

de garantare a creanței acestuia până la valoarea nominală a acesteia

anterioară,

de 1,919.900 lei.

În acest sens, Curtea de Apel a

constatat că în cadrul mecanismului de

valorificare

al acțiunilor ulterior emiterii acestora nu mai există vreun raport juridic

între apelantul-reclamant și S.R., chiar dacă primul își realiza

drepturile

care decurgeau din calitatea de acționar după regulile specifice acestei

calități, iar vânzarea acțiunilor la bursă se face potrivit regulilor pieței de

investiții.

În acest sens, este specifică pieței

de investiții creșterea sau scăderea

valorii

acțiunilor, fluctuație ce se produce în patrimoniul titularului acțiunilor,

titular

ce ie poate vinde potrivit interesului sau la un anumit moment.

În ceea ce privește susținerile

apelantul ui-reclamant potrivit cărora instanța națională sesizată cu

încălcarea dreptului de proprietate al acestuia prin modul de reglementare al

mecanismului de realizare a despăgubirii,

trebuie

să facă aplicarea cu prioritate a dispozițiilor C.E.

D.O. și să înlăture

legea națională, instanța de apel a reținut că argumentele invocate de

apelantul-reclamat referitoare la reglementarea

acordării despăgubirii, la conversia acțiunilor și la valoarea la care

acestea au

fost în final realizate reprezintă critici la adresa

dispozițiilor legale, ce exced competențelor constituționale ale instanțelor de

judecată.

Astfel, în ce privește opțiunea

unilaterală a S.R. pentru modalitatea

de

stingere a obligației de desdăunare prin instrumentele de plată reprezentate

de

acțiunile la F.P., ca și în ce privește modalitatea de conversie a titlurilor

de despăgubire/conversie în acțiuni, conform dispozițiilor art. 18

7

alin.

(1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, Curtea de Apel a constatat că

aceasta intră în atribuția exclusivă a puterii

legiuitoare exprimată prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005,

instanța de judecată neputând

proceda la amendarea prevederilor legale pentru a ajunge la altă soluție decât

cea rezultată din aplicarea acestor texte legale.

Totodată, instanța de apel a reținut

ca atunci când încălcarea dreptului

garantat

de C.E.D.O. se produce prin însăși

edictarea legii, așa cum a statuat

jurisprudența C.E.D.O., aplicarea Convenției nu poate determina competența

instanțelor de judecată de a-și depăși atribuțiile pentru a crea sau ignora

legea internă, iar în măsura în care se identifică încălcări ale drepturilor

garantate săvârșite de legiuitor, stabilindu-se răspunderea statelor naționale,

revine statului național prin puterea legiuitoare sarcina de a remedia cauza

încălcării, iar nu instanțelor.

Încălcările constatate de instanța

europeană nu s-au datorat niciodată adoptării unei anumite măsuri sau

neadoptării altora, ci exclusiv nefuncționării mecanismelor adoptate, iar

validarea mecanismului creat prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005,

inclusiv în ce privește atribuirea de acțiuni, a fost făcută fără dubiu de

către instanța europeană prin hotărârea pronunțată în cauza „Atanasiu și alții

contra României” [(hotărârea din 12 octombrie 2010 (M. Of. nr. 778/22.11.2010)],

hotărâre prin care s~a impus S.R. crearea

unui mecanism adecvat

pentru plata despăgubirilor, obligație îndeplinită

de acesta prin adoptarea Legii nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul C.N.,

în

temeiul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

solicitând modificarea hotărârii atacate,

reținerea cauzei spre rejudecare și, pe

fond, admiterea în tot a

acțiunii introductive.

În susținerea motivelor de recurs,

reclamantul a arătat că decizia instanței de apel are la bază motive străine de

natura pricinii și expune argumente bazate pe interpretarea și aplicarea

greșită a dispozițiilor legale.

Astfel, prin

acțiunea introductivă, reclamantul nu a investit instanța de

judecată cu analiza legalității

dispozițiilor legale care reglementează mecanismul de despăgubire, procedura de

despăgubire fiind întrutotul urmată de către recurent, ci a criticat modul de

aplicare a dispozițiilor legale care reglementau mecanismul de despăgubire,

întârzierile în punerea în aplicare a

dispozițiilor

mecanismului de despăgubire de către S.R., producând o

încălcare a

dreptului de proprietate al recurentului asupra „bunului” reprezentând dreptul

de creanță dobândit în urma emiterii titlului de despăgubire.

Așadar, se face o confuzie gravă între

critica adusă unei dispoziții legale și critica ce vizează fapta culpabilă a

debitorului Statul român, prin aplicarea cu întârziere a dispozițiilor Legii nr.

247/2005, respectiv întârzierea listării F.P. și stabilirea m mod arbitrar a

valorii acțiunii

F.P. Ia 1 leu/acțiune,

valoare nominală ia care a „obligat" pe

toți beneficiarii

titlurilor de despăgubire să accepte conversia stabilită prin dispozițiile

legale.

Distincția

dintre recursul intern și recursul In convenționalitate este cu

adevărat una extrem de dificil de

făcut, fund fără echivoc faptul că în anumite cazuri, sancționarea modului în

care S.R. sau instituții ale sale aplică dispozițiile legale duc la lipsirea de

efecte ale unor acte emise în baza acelor dispoziții legale.

Nu trebuie să

existe o reticență a instanțelor naționale de a da eficiență

dispozițiilor art. 13 din C.E.D.O.,

interpretări de tipul celor expuse de către

instanța de apel ducând la o lipsă de

aplicabilitate a acestor

dispoziții din Convenție.

Instanța de apel a susținut că au fost

aplicate dispozițiile legale, tară a

ține

seama de faptul că au existat modificări ale mecanismului de despăgubire

pe

parcursul desfășurării lui, care au afectat dreptul de proprietate al

recurentului. Culpa S.R. rezidă în tripla sa calitate de acționar unic al F.P.,

debitor față de recurent în urma emiterii titlului de despăgubire și legiuitor.

În această triplă calitate, S.R. a

putut „denatura” modul de

aplicare a

mecanismului de despăgubire prin stabilirea unei valori nominale a acțiunii

F.P. mult superioară valorii reale de piață (H.G. nr. 1581/2007), a putut

stabili suspendarea valorificării titlurilor de despăgubire

prin

emiterea de titluri de plată (O.U.G. nr. 62/2010), astfel că, în fapt, deși

mecanismul de despăgubire prevedea teoretic posibilități diferite de

valorificare (titluri de plată și conversie în acțiuni a căror valoare era cea

de tranzacționare pe piața liberă), s-a ajuns în situația în care beneficiarul

titlului

de despăgubire să fie obligat să

accepte unica variantă, respectiv valorificarea prin conversie în acțiuni la

F.P. la o valoare de 1 leu/acțiune

(O.U.G. nr. 81/2007), valoare mult

superioară valorii de piață.

În atare condiții, apar ca străine de

natura pricinii susțineri ale instanței de apel prin care se menționează că

diferența între valoarea nominală a

acțiunii

F.P. și valoarea acestor acțiuni ulterior listării este

rezultatul

caracterului fluctuant pe piața liberă, această pierdere suferită de recurent

fiind exclusiv rezultatul acțiunilor S.R. care a întârziat listarea F.P.

În hotărârea pronunțată în cauza „A.

și alții, contra României” C.E.D.O. chiar a evocat „lentoarea cu care S.R. a

efectuat listarea F.P.” și care a făcut

ineficient

mecanismul de despăgubire, motiv pentru care S.R. a fost

nevoit să adopte un alt mecanism de despăgubire,

Legea nr. 165/2013.

Instanța de apel a interpretat atât

hotărârea C.E.D.O. anterior menționată, cât și adoptarea Legii nr. 165/2013 ca

fiind un argument în favoarea respingerii acțiunii introductive de instanță,

când, în fapt, acestea susțin argumentele expuse de către recurent în dovedirea

culpei S.R. în aplicarea mecanismului de despăgubire instituit de Legea nr. 247/2005,

fapt ce a cauzat încălcarea dreptului de proprietate al recurentului asupra

dreptului de creanța dobândit în patrimoniu împotriva

S.R. prin emiterea titlului de despăgubire nr. 8479/2010.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed, urmând a fi respins:

Criticile recurentului subsumate

motivului de recurs prevăzute de art-304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi

reținute.

Cazul de

modificare a hotărârii pronunțate în apel, „când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”,nu este

incident în speța de față, întrucât, contrar susținerilor recurentului, decizia

atacată nu se sprijină pe motive străine de natura pricinii și nici nu ignoră

cadrul procesual al cauzei, ci

dimpotrivă,

plecând chiar de la acesta, înlătură argumentat toate susținerile

reclamantului

care a invocat o culpă a S.R. decurgând din modalitatea de

reglementare și de implementare a sistemului de

despăgubire a persoanelor

deposedate abuziv de proprietățile imobiliare

în perioada regimului politic anterior (și cărora nu li s-a putut asigura o

reparație prin restituirea în natură) și, de asemenea, producerea unui prejudiciu

decurgând din valoarea pe care

au dobândit-o

acțiunile pe care Ie deține la F.P. în urma listării

acestuia la Bursa

de Valori, comparativ cu valoarea acelorași acțiuni la data emiterii titlului

de conversie.

Nu este străin

de natura pricinii argumentul instanței de apel care, în

evaluarea pretențiilor reclamantului,

a evidențiat riscul inerent fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața de

capital, această caracteristică regăsită ori realizată și în cazul acțiunilor F.P.,

ulterior listării sale la bursă, fiind și cea care a favorizat formularea

pretențiilor reclamatului.

Nici criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce corespunda cazului de modificare

pentru ipoteza în care hotărârea

pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită

a legii, nu sunt fondate.

În esență, reclamantul susține că prin

măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, intimatul

S.R. nu a asigurat funcționarea în timp util a F.P. și valorificarea acțiunilor

sale acordate prin titlul de conversie la valoarea nominală de 1 leu/acțiune,

având în vedere că acțiunile la F.P. au fost cotate sub această valoare încă de

la prima zi de tranzacționare (25 ianuarie 2011).

Or, în condițiile în care, în ce-I

privește pe recurent, procedura

prevăzută

de titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente a fost integrai parcursă,

fiindu-i emis titlul de despăgubire (ce încorpora creanța sa împotriva

statului) și ulterior, titlul de conversie prin care a primit acțiuni la F.P.,

reclamantul și-a realizat integral dreptul de creanță la

momentul la care a intrat în posesia titlului de

conversie, așadar, a unui număr

de 1,917.900 acțiuni la valoarea

nominală de 1 leu/acțiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de

despăgubire, 1.917.900 lei.

Ca atare, și

obligația corelativă a statului s-a stins, conform celor expres

prevăzute de art. 12 alin. (3) din

titlul VII al Legii nr. 247/2005: Realizarea

conversiei

acestor titluri în acțiuni emise de

F.P. determină

stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri”.

În consecință, nu se poate reține o

„ingerință'' în respectarea dreptului de proprietate ai recurentului din

perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

Ulterior dobândirii acestor acțiuni de

către cel îndreptățit, creșterea sau scăderea valorii acțiunilor ține de

raportul dintre cerere și ofertă pe piața de capital, care, implicit, comportă

șanse de câștig, dar și riscuri de pierdere; în plus, valorificarea acestora pe

piața bursieră nu mai antrenează raporturi juridice între recurent și S.R.

Fără a nega existența unei întârzieri

a listării Ia bursă a F.P., nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între

această întârziere și pretinsul prejudiciu invocat de recurent, deoarece nu a

fost prezentat niciun argument în sensul că o listare „în termen” a F.P. ar fi

garantat obținerea unui preț al acțiunilor de cel puțin 1 leu/ acțiune, adică a

unei valori cel puțin egale cu cea la care s-a realizat conversia.

Cum recurentul nu a indicat existența

unei norme legale care să instituie în sarcina S.R. obligativitatea garantării

valorii acțiunilor la F.P. de (cel puțin) 1 leu la momentul primei listări la

bursă și, pe de altă parte, nu există niciun argument de a considera că o

listare la bursă a fondului anterioară datei de 25 ianuarie 2011 ar fi asigurat

obținerea unui preț mediu de tranzacționare a acțiunilor de cel puțin 1

leu/acțiune (așadar, egal cu prețul de conversie), este înlăturată teza unei

valorificări parțiale a titlului de despăgubire constând în decizia nr. 1672

din 20 septembrie 2010, susținută de către recurent și nu există vreo legătură

de determinare dintre suma solicitată

prin

acțiune și faptul prejudiciabil imputat, respectiv faptul nelistării la bursă a

F.P. conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005.

Având în vedere că recurentul a

invocat hotărârea pilot „M.A. și alții contra României” din 12 octombrie 2010,

este util a se preciza că în paragr. 180-183 din această hotărâre, C.E.D.O. a

concretizat posibile „ingerințe” în dreptul Ia respectarea

bunurilor în contextul

legislației din România privind retrocedările,

astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorității locale

competente prin care i se recunoaște

părții

interesate un drept la reparație („interes patrimonial” apărat de art. 1 din

Protocolul 1) constituie o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat

al

acestui articol (a se vedea și M. și G.R. împotriva României) -

paragr. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaște

dreptul ia o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta ÎI stabilește

reprezintă o

ingerință, în sensul primei

fraze din primul alineat al acestui articol {E.

împotriva României, nr. 32.800/02,

ce recunoaște un drept ia despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită,

constituie o ingerință în

dreptul de

proprietate, în sensul primei fraze din primul alineat al art. l din

Protocolul

nr. l {D. și alții împotriva României nr. 25.862/03, paragr. 46 - 47, 3 martie

2009).

Astfel cum se poate constata, în

oricare dintre situații, „ingerința” este generată de neexecutarea obligației

asumate de Stat prin adoptarea legislației în materia restituirii

proprietăților preluate abuziv de regimul anterior (în

cauza, măsura alternativă a despăgubirii în condițiile legii speciale -

titlul Vll

din Legea nr. 247/2005).

Or, în antrenarea garanțiilor art. l

din Protocolul 1 Adiționai Ia Convenție, recurentul susține ingerința ca fiind

o inacțiune a autorităților

constând în

întârzierile în punerea în aplicare a dispozițiilor mecanismului de

despăgubire, măsură care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze

valorificarea

acțiunilor la valoarea lor nominală.

În mecanismul de aplicare a C.E.D.O.,

a Protocoalelor sale adiționale ca și a jurisprudenței C.E.D.O., judecătorului

național nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea

dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât

hotărârea judecătorească are efecte doar între părțile ligante.

În plus, dacă un reclamant se pretinde

victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție, deci a unei

„ingerințe” din partea autorităților statului, în aplicarea Convenției,

judecătorul național poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei

naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea celorlalte cerințe de

evaluare ce decurg din jurisprudența C.E.D.O.) și care nu a trecut testul de

proporționalîtate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privința

acelei persoane, un just echilibru între

interesul general și cel particular, caz în

care se ajunge la aplicarea

directă a Convenției.

Așadar, C.E.D.O. nu instituie o

competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități

a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii

statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de

orice altă prevedere contrară din legislația națională (cauza D.P. împotriva

României),

Așa cum s-a statuat în jurisprudența C.E.,

art. 13 din

Convenție nu merge până acolo

încât să impună statelor contractante obligația

să prevadă în legislația

lor internă căi de atac prin care să poată fi denunțate,

în fața unei autorități naționale, înseși normele

legale interne ca fiind contrare,

prin ele însele, dispozițiilor

Convenției.

Prin urmare,

acest text nu deschide calea unui „recurs național în convenționalitate”, care,

teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o normă juridică internă

a unui drept prevăzut de Convenția sau de protocoalele

sale adiționale.

În esență, art. 13 garantează un

recurs, o cale de atac ce permite punerea în discuție a modalităților de

aplicare a acestora cu privire la un drept apărat

de Convenție, în privința celui ce se pretinde lezat de consecințele

actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuși conținutului normelor

legale. Controlul

de convenționalitate a normelor naționale nu poate

forma obiectul unul „recurs efectiv” instituit de art. 13 din Convenție.

Curtea Europeană, în jurisprudența sa,

a statuat că interpretarea dispozițiilor art. 13 din C.E.D.O. trebuie realizată

de o așa manieră încât cerințele acestui text convențional să vină în

sprijinul prevederilor art. 6 din Convenție,

întărind exigențele acestui din urmă

articol (cauza K. împotriva

Poloniei).

Or, în cauza dedusă judecății,

dispozițiile titlului VlI din Legea

nr. 247/2005

(In forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin

respectate,

recurentul-reclamant neindicând în concret vreun text din conținutul acestui

act normativ care să garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere

expresă, însăși valorificarea acțiunilor obținute prin titlul de conversie

întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii și ofertei ce

guvernează piața bursieră).

În considerarea

celor anterior arătate, relativ și la operațiunile ulterioare

încheierii

procedurii Legii nr. 247/2005, nu se poate reclama o faptă culpabilă a Statului

în măsură să atragă răspunderea sa în sensul invocat in prezenta cauză.

Față de toate considerentele reținute,

recursul declarat de reclamant va fi respins, cu aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (l) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 330/ A

din data de 22 septembrie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 martie 20Î 5.