ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 947/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 6 decembrie 2012, reclamantul C.N. a chemat în judecată pârâții S.R., prin M.F.P. și A.N.R.P. și a solicitat: Să se constate faptul că reclamantului i-a fost valorificat din titlul de despăgubire nr. 8479 din 26 august 2010 (în cuantum de 1.917.900 lei), prin decizia nr. 1672 din 20 septembrie 2010 suma de 1.169.919 lei, prin conversie în acțiuni la F. P.; să se constate că reclamantul mai deține împotriva Statului român o creanță de 747.981 iei, în baza titlului de despăgubire nr. 8479 din 26 august 2010 emis de C.C.S.D.; - să se dispună obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P.

la plata către reclamant a sumei de 747,981 lei, reprezentând creanță deținută de acesta contra S.R. în baza deciziei nr. 8479/2010 emisă de C.C.S.D., rămasă în patrimoniul petentului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea conform deciziei nr. 1672 din 20 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P. În motivarea acțiunii s-a arătat că, prin decizia nr. 8479 din 26 august 2010 emisă de C.C.S.D. a fost emis în favoarea reclamantului titlu de despăgubire în cuantum de 1.917.900 lei și că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005, petentul a optat integral pentru emiterea de titluri de conversie pentru acțiuni la F.P., astfel că prin decizia nr. 1672 din 20 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P.

a fost emis în favoarea reclamantului titlul de conversie pentru un număr de 1.917.900 acțiuni la F.P. La efectuarea conversiei s-a avut în vedere valoarea pentru o acțiune, respectiv 1 leu, la momentul emiterii titlului de conversie nefiind finalizate formalitățile de listare a F.P. La data de 16 decembrie 2010, C.N.V.M. a aprobat prospectul pentru admiterea la tranzacționare pe B.V. București a acțiunilor F.P., astfel că au putut fi tranzacționate pe piața reglementată începând cu data de 26 ianuarie 2011, valoarea inițială de tranzacționare fiind de 0,61 lei/acțiune. Prin sentința nr. J842 din 21 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a llI-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța ele fond a constatat că reclamantul nu a administrat dovezi care să demonstreze justețea pretențiilor sale deduse judecății, așa cum sunt expuse în petitul acțiunii pe care a promovat-o. Prin decizia nr. 109/ A din 17 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantul C.N. împotriva sentinței nr. 1842 din 21 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că hotărârea atacată nu respectă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O., ce garantează dreptul la un proces echitabil, lipsind considerentele prin care instanța a analizat înscrisurile depuse de reclamant în susținerea acțiunii și argumentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat convingerea că cele trei petite ale cererii sunt nefondate.

Ca urmare, instanța de apel a reținui că instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului dreptului dedus judecății, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 297 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ. Nu s-au solicitat și administrat probe noi în faza evocării fondului. Evocând fondul pricinii ulterior admiterii apelului, anulării sentinței și reținerii cauzei, Curtea de Apel București, secția a lV-a civilă, prin decizia nr. 330/ A din data de 22 septembrie 2014, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de apelantul-reclamant C.N. în contradictoriu cu intimații- pârâți A.N.R.P. și S.R., prin M.F.P.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prejudiciul invocat de apelantul-reclamant a constat în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 1,917.900 lei, stabilită prin titlul de despăgubire nr. 8479 din 26 august 2010, existând o diferență între valoarea nominală a acțiunilor care i-au fost eliberate în baza acestui titlu de despăgubire și valoarea lor reală, valoarea reală fiind cea de 0,61 lei/ acțiune, iar pentru această diferență de valoare apelantul-reclamant consideră că este titularul unui drept de creanță împotriva S.R. Modul în care apelantul-reclamant a exercitat opțiunea între realizarea creanței prin obținerea unor titluri de plată pentru valoarea de până la 500.000 lei și emiterea de titluri de conversie în acțiuni la F.P.

pentru suma care depășește acest prag valoric rezultă din aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005 și nu a condus la încălcarea dreptului de proprietate asupra unui bun al acestuia în sensul C.E.D.O. Titlul de despăgubire inițial emis încorpora dreptul de creanță al apelantului asupra S.R., corespunzător despăgubirilor acordate în sumă de 1.917.900 lei, stabilite cu respectarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piață a imobilului stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Această creanță a fost convertită și plătită de către S.R. prin emiterea unui număr de acțiuni la F.P., cu o valoare nominală de 1 leu/ acțiune, iar la momentul conversiei au fost respectate toate dispozițiile legale incidente, Statul „plătind” întocmai creanța, la valoarea ei integrală, de vreme ce s-au emis acțiuni cu o valoare corespunzătoare creanței recunoscută prin titlul de despăgubire.

Prin emiterea acestui titlu de despăgubire în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, s-a recunoscut persoanei îndreptățite la despăgubiri dreptul la valoarea de 1.919.900 lei, însă dispozițiile art. 12 alin. (3) din titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 prevăd ca eliberarea acțiunilor reprezintă modalitatea de stingere a creanțelor constatate prin titlurile de despăgubiri sau titluri de conversie, deoarece acțiunile reprezintă, în mecanismul de aplicare a legii, prețul creanței. În consecință, la acest moment al eliberării acțiunilor obligația statului a fost stinsă integral rară a se putea vorbi de vreo încălcare a dreptului de proprietate al apelantului-reci amant în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 sau a altor dispoziții legale.

La momentul ulterior, acela al realizării acțiunilor, S.R. nu mai are vreo obligație față de apelant, de garantare a creanței acestuia până la valoarea nominală a acesteia anterioară, de 1,919.900 lei. În acest sens, Curtea de Apel a constatat că în cadrul mecanismului de valorificare al acțiunilor ulterior emiterii acestora nu mai există vreun raport juridic între apelantul-reclamant și S.R., chiar dacă primul își realiza drepturile care decurgeau din calitatea de acționar după regulile specifice acestei calități, iar vânzarea acțiunilor la bursă se face potrivit regulilor pieței de investiții. În acest sens, este specifică pieței de investiții creșterea sau scăderea valorii acțiunilor, fluctuație ce se produce în patrimoniul titularului acțiunilor, titular ce ie poate vinde potrivit interesului sau la un anumit moment.

În ceea ce privește susținerile apelantul ui-reclamant potrivit cărora instanța națională sesizată cu încălcarea dreptului de proprietate al acestuia prin modul de reglementare al mecanismului de realizare a despăgubirii, trebuie să facă aplicarea cu prioritate a dispozițiilor C.E. D.O. și să înlăture legea națională, instanța de apel a reținut că argumentele invocate de apelantul-reclamat referitoare la reglementarea acordării despăgubirii, la conversia acțiunilor și la valoarea la care acestea au fost în final realizate reprezintă critici la adresa dispozițiilor legale, ce exced competențelor constituționale ale instanțelor de judecată. Astfel, în ce privește opțiunea unilaterală a S.R.

pentru modalitatea de stingere a obligației de desdăunare prin instrumentele de plată reprezentate de acțiunile la F.P., ca și în ce privește modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire/conversie în acțiuni, conform dispozițiilor art. 18 7 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, Curtea de Apel a constatat că aceasta intră în atribuția exclusivă a puterii legiuitoare exprimată prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, instanța de judecată neputând proceda la amendarea prevederilor legale pentru a ajunge la altă soluție decât cea rezultată din aplicarea acestor texte legale. Totodată, instanța de apel a reținut ca atunci când încălcarea dreptului garantat de C.E.D.O.

se produce prin însăși edictarea legii, așa cum a statuat jurisprudența C.E.D.O., aplicarea Convenției nu poate determina competența instanțelor de judecată de a-și depăși atribuțiile pentru a crea sau ignora legea internă, iar în măsura în care se identifică încălcări ale drepturilor garantate săvârșite de legiuitor, stabilindu-se răspunderea statelor naționale, revine statului național prin puterea legiuitoare sarcina de a remedia cauza încălcării, iar nu instanțelor. Încălcările constatate de instanța europeană nu s-au datorat niciodată adoptării unei anumite măsuri sau neadoptării altora, ci exclusiv nefuncționării mecanismelor adoptate, iar validarea mecanismului creat prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, inclusiv în ce privește atribuirea de acțiuni, a fost făcută fără dubiu de către instanța europeană prin hotărârea pronunțată în cauza „Atanasiu și alții contra României” [(hotărârea din 12 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 778/22.11.2010)], hotărâre prin care s~a impus S.R. crearea unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, obligație îndeplinită de acesta prin adoptarea Legii nr. 165/2013. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.N., în temeiul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fond, admiterea în tot a acțiunii introductive. În susținerea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că decizia instanței de apel are la bază motive străine de natura pricinii și expune argumente bazate pe interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Astfel, prin acțiunea introductivă, reclamantul nu a investit instanța de judecată cu analiza legalității dispozițiilor legale care reglementează mecanismul de despăgubire, procedura de despăgubire fiind întrutotul urmată de către recurent, ci a criticat modul de aplicare a dispozițiilor legale care reglementau mecanismul de despăgubire, întârzierile în punerea în aplicare a dispozițiilor mecanismului de despăgubire de către S.R., producând o încălcare a dreptului de proprietate al recurentului asupra „bunului” reprezentând dreptul de creanță dobândit în urma emiterii titlului de despăgubire. Așadar, se face o confuzie gravă între critica adusă unei dispoziții legale și critica ce vizează fapta culpabilă a debitorului Statul român, prin aplicarea cu întârziere a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, respectiv întârzierea listării F.P.

și stabilirea m mod arbitrar a valorii acțiunii F.P. Ia 1 leu/acțiune, valoare nominală ia care a „obligat" pe toți beneficiarii titlurilor de despăgubire să accepte conversia stabilită prin dispozițiile legale. Distincția dintre recursul intern și recursul In convenționalitate este cu adevărat una extrem de dificil de făcut, fund fără echivoc faptul că în anumite cazuri, sancționarea modului în care S.R. sau instituții ale sale aplică dispozițiile legale duc la lipsirea de efecte ale unor acte emise în baza acelor dispoziții legale. Nu trebuie să existe o reticență a instanțelor naționale de a da eficiență dispozițiilor art. 13 din C.E.D.O., interpretări de tipul celor expuse de către instanța de apel ducând la o lipsă de aplicabilitate a acestor dispoziții din Convenție.

Instanța de apel a susținut că au fost aplicate dispozițiile legale, tară a ține seama de faptul că au existat modificări ale mecanismului de despăgubire pe parcursul desfășurării lui, care au afectat dreptul de proprietate al recurentului. Culpa S.R. rezidă în tripla sa calitate de acționar unic al F.P., debitor față de recurent în urma emiterii titlului de despăgubire și legiuitor. În această triplă calitate, S.R. a putut „denatura” modul de aplicare a mecanismului de despăgubire prin stabilirea unei valori nominale a acțiunii F.P. mult superioară valorii reale de piață (H.G. nr. 1581/2007), a putut stabili suspendarea valorificării titlurilor de despăgubire prin emiterea de titluri de plată (O.U.G.

nr. 62/2010), astfel că, în fapt, deși mecanismul de despăgubire prevedea teoretic posibilități diferite de valorificare (titluri de plată și conversie în acțiuni a căror valoare era cea de tranzacționare pe piața liberă), s-a ajuns în situația în care beneficiarul titlului de despăgubire să fie obligat să accepte unica variantă, respectiv valorificarea prin conversie în acțiuni la F.P. la o valoare de 1 leu/acțiune (O.U.G. nr. 81/2007), valoare mult superioară valorii de piață. În atare condiții, apar ca străine de natura pricinii susțineri ale instanței de apel prin care se menționează că diferența între valoarea nominală a acțiunii F.P. și valoarea acestor acțiuni ulterior listării este rezultatul caracterului fluctuant pe piața liberă, această pierdere suferită de recurent fiind exclusiv rezultatul acțiunilor S.R.

care a întârziat listarea F.P. În hotărârea pronunțată în cauza „A. și alții, contra României” C.E.D.O. chiar a evocat „lentoarea cu care S.R. a efectuat listarea F.P.” și care a făcut ineficient mecanismul de despăgubire, motiv pentru care S.R. a fost nevoit să adopte un alt mecanism de despăgubire, Legea nr. 165/2013. Instanța de apel a interpretat atât hotărârea C.E.D.O. anterior menționată, cât și adoptarea Legii nr. 165/2013 ca fiind un argument în favoarea respingerii acțiunii introductive de instanță, când, în fapt, acestea susțin argumentele expuse de către recurent în dovedirea culpei S.R. în aplicarea mecanismului de despăgubire instituit de Legea nr. 247/2005, fapt ce a cauzat încălcarea dreptului de proprietate al recurentului asupra dreptului de creanța dobândit în patrimoniu împotriva S.R.

prin emiterea titlului de despăgubire nr. 8479/2010. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed, urmând a fi respins: Criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzute de art-304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi reținute. Cazul de modificare a hotărârii pronunțate în apel, „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”,nu este incident în speța de față, întrucât, contrar susținerilor recurentului, decizia atacată nu se sprijină pe motive străine de natura pricinii și nici nu ignoră cadrul procesual al cauzei, ci dimpotrivă, plecând chiar de la acesta, înlătură argumentat toate susținerile reclamantului care a invocat o culpă a S.R.

decurgând din modalitatea de reglementare și de implementare a sistemului de despăgubire a persoanelor deposedate abuziv de proprietățile imobiliare în perioada regimului politic anterior (și cărora nu li s-a putut asigura o reparație prin restituirea în natură) și, de asemenea, producerea unui prejudiciu decurgând din valoarea pe care au dobândit-o acțiunile pe care Ie deține la F.P. în urma listării acestuia la Bursa de Valori, comparativ cu valoarea acelorași acțiuni la data emiterii titlului de conversie. Nu este străin de natura pricinii argumentul instanței de apel care, în evaluarea pretențiilor reclamantului, a evidențiat riscul inerent fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața de capital, această caracteristică regăsită ori realizată și în cazul acțiunilor F.P., ulterior listării sale la bursă, fiind și cea care a favorizat formularea pretențiilor reclamatului.

Nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce corespunda cazului de modificare pentru ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, nu sunt fondate. În esență, reclamantul susține că prin măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, intimatul S.R. nu a asigurat funcționarea în timp util a F.P. și valorificarea acțiunilor sale acordate prin titlul de conversie la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, având în vedere că acțiunile la F.P.

au fost cotate sub această valoare încă de la prima zi de tranzacționare (25 ianuarie 2011). Or, în condițiile în care, în ce-I privește pe recurent, procedura prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente a fost integrai parcursă, fiindu-i emis titlul de despăgubire (ce încorpora creanța sa împotriva statului) și ulterior, titlul de conversie prin care a primit acțiuni la F.P., reclamantul și-a realizat integral dreptul de creanță la momentul la care a intrat în posesia titlului de conversie, așadar, a unui număr de 1,917.900 acțiuni la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire, 1.917.900 lei.

Ca atare, și obligația corelativă a statului s-a stins, conform celor expres prevăzute de art. 12 alin. (3) din titlul VII al Legii nr. 247/2005: Realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de F.P. determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri”. În consecință, nu se poate reține o „ingerință'' în respectarea dreptului de proprietate ai recurentului din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. Ulterior dobândirii acestor acțiuni de către cel îndreptățit, creșterea sau scăderea valorii acțiunilor ține de raportul dintre cerere și ofertă pe piața de capital, care, implicit, comportă șanse de câștig, dar și riscuri de pierdere; în plus, valorificarea acestora pe piața bursieră nu mai antrenează raporturi juridice între recurent și S.R.

Fără a nega existența unei întârzieri a listării Ia bursă a F.P., nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între această întârziere și pretinsul prejudiciu invocat de recurent, deoarece nu a fost prezentat niciun argument în sensul că o listare „în termen” a F.P. ar fi garantat obținerea unui preț al acțiunilor de cel puțin 1 leu/ acțiune, adică a unei valori cel puțin egale cu cea la care s-a realizat conversia. Cum recurentul nu a indicat existența unei norme legale care să instituie în sarcina S.R. obligativitatea garantării valorii acțiunilor la F.P.

de (cel puțin) 1 leu la momentul primei listări la bursă și, pe de altă parte, nu există niciun argument de a considera că o listare la bursă a fondului anterioară datei de 25 ianuarie 2011 ar fi asigurat obținerea unui preț mediu de tranzacționare a acțiunilor de cel puțin 1 leu/acțiune (așadar, egal cu prețul de conversie), este înlăturată teza unei valorificări parțiale a titlului de despăgubire constând în decizia nr. 1672 din 20 septembrie 2010, susținută de către recurent și nu există vreo legătură de determinare dintre suma solicitată prin acțiune și faptul prejudiciabil imputat, respectiv faptul nelistării la bursă a F.P. conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005. Având în vedere că recurentul a invocat hotărârea pilot „M.A.

și alții contra României” din 12 octombrie 2010, este util a se preciza că în paragr. 180-183 din această hotărâre, C.E.D.O. a concretizat posibile „ingerințe” în dreptul Ia respectarea bunurilor în contextul legislației din România privind retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorității locale competente prin care i se recunoaște părții interesate un drept la reparație („interes patrimonial” apărat de art. 1 din Protocolul 1) constituie o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea și M. și G.R. împotriva României) - paragr. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaște dreptul ia o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta ÎI stabilește reprezintă o ingerință, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol {E.

împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009) - paragr. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept ia despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alineat al art. l din Protocolul nr. l {D. și alții împotriva României nr. 25.862/03, paragr. 46 - 47, 3 martie 2009). Astfel cum se poate constata, în oricare dintre situații, „ingerința” este generată de neexecutarea obligației asumate de Stat prin adoptarea legislației în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de regimul anterior (în cauza, măsura alternativă a despăgubirii în condițiile legii speciale - titlul Vll din Legea nr. 247/2005).

Or, în antrenarea garanțiilor art. l din Protocolul 1 Adiționai Ia Convenție, recurentul susține ingerința ca fiind o inacțiune a autorităților constând în întârzierile în punerea în aplicare a dispozițiilor mecanismului de despăgubire, măsură care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acțiunilor la valoarea lor nominală. În mecanismul de aplicare a C.E.D.O., a Protocoalelor sale adiționale ca și a jurisprudenței C.E.D.O., judecătorului național nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părțile ligante.

În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție, deci a unei „ingerințe” din partea autorităților statului, în aplicarea Convenției, judecătorul național poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea celorlalte cerințe de evaluare ce decurg din jurisprudența C.E.D.O.) și care nu a trecut testul de proporționalîtate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privința acelei persoane, un just echilibru între interesul general și cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenției. Așadar, C.E.D.O. nu instituie o competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de orice altă prevedere contrară din legislația națională (cauza D.P.

împotriva României), Așa cum s-a statuat în jurisprudența C.E., art. 13 din Convenție nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligația să prevadă în legislația lor internă căi de atac prin care să poată fi denunțate, în fața unei autorități naționale, înseși normele legale interne ca fiind contrare, prin ele însele, dispozițiilor Convenției. Prin urmare, acest text nu deschide calea unui „recurs național în convenționalitate”, care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o normă juridică internă a unui drept prevăzut de Convenția sau de protocoalele sale adiționale. În esență, art. 13 garantează un recurs, o cale de atac ce permite punerea în discuție a modalităților de aplicare a acestora cu privire la un drept apărat de Convenție, în privința celui ce se pretinde lezat de consecințele actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuși conținutului normelor legale.

Controlul de convenționalitate a normelor naționale nu poate forma obiectul unul „recurs efectiv” instituit de art. 13 din Convenție. Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a statuat că interpretarea dispozițiilor art. 13 din C.E.D.O. trebuie realizată de o așa manieră încât cerințele acestui text convențional să vină în sprijinul prevederilor art. 6 din Convenție, întărind exigențele acestui din urmă articol (cauza K. împotriva Poloniei). Or, în cauza dedusă judecății, dispozițiile titlului VlI din Legea nr. 247/2005 (In forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate, recurentul-reclamant neindicând în concret vreun text din conținutul acestui act normativ care să garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere expresă, însăși valorificarea acțiunilor obținute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii și ofertei ce guvernează piața bursieră).

În considerarea celor anterior arătate, relativ și la operațiunile ulterioare încheierii procedurii Legii nr. 247/2005, nu se poate reclama o faptă culpabilă a Statului în măsură să atragă răspunderea sa în sensul invocat in prezenta cauză. Față de toate considerentele reținute, recursul declarat de reclamant va fi respins, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 330/ A din data de 22 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 20Î 5.