ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3671/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3671/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Prin

cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2012, pe rolul Tribunalului

București, sub nr. 47555/3/2012, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe

pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța:

- să se constate că reclamantului i-a

fost valorificat din titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008 (în cuantum de

4.745.208,08 RON), prin decizia nr. 1760 din 22 octombrie 2008, suma de

2.894.576,88 RON, prin conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea.

- să se constate că reclamantul mai deține

împotriva pârâtului Statul Român o creanță de 1.850.631,20 RON, în baza titlului

de despăgubire din 14 octombrie 2008 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor

- să se dispună obligarea pârâtului Statul

Român la plata către reclamant a sumei de 1.850.631,20 RON, reprezentând creanța

deținută de către acesta împotriva statului, în baza deciziei emise de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din 14 octombrie 2008, rămasă în patrimoniul

reclamantului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acțiuni la Fondul

Proprietatea conform deciziei nr. 1760 din 22 octombrie 2008 emisă de către Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1338 din 21

iunie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamantul C.N., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 1760 din 22 octombrie

2008 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlu de conversie

în cuantum de 4.745.208,08 RON, reprezentând un număr total de 4.745.208,08 acțiuni,

la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, în favoarea reclamantului

C.N.

Conform susținerilor reclamantului, în

urma valorificării acțiunilor a fost prejudiciat, în sensul că a obținut doar suma

de 2.894.576,88 RON, la o valoare inferioară celei stabilită inițial.

Demersul judiciar al reclamantului nu a

fost justificat de nerespectarea prevederilor legale incidente în materia restituirii

proprietății sau a acordării de despăgubiri prin echivalent, ci exprimă o nemulțumire

relativ la modul în care Statul Român a înțeles să reglementeze, succesiv, acordarea

de despăgubiri persoanelor deposedate în perioada regimului comunist, cauzând nerespectarea

dispozițiilor de drept intern cu privire la plata integrală a acestora și a prevederilor

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Reclamantul a invocat prevederile interne,

dar și efectul direct și prioritar al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale și necesitatea asigurării efectivității garanțiilor

consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, invocând că prin

maniera de conversie și prin mecanismul tranzacționării la bursă a acțiunilor ce

i-au fost acordate, i-a fost adusă atingere dreptului său de proprietate.

În ceea ce privește neconcordanța dintre

dreptul intern și prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, prima instanță a apreciat ca valabile pentru situația dedusă judecății

anumite considerente reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul

deciziei nr. 27/2011 și a reținut că în această materie statul a decis că restituirea

în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea

nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite, prin decizie, de Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Prima instanță a constatat că Statul Român,

în exercitarea prerogativelor recunoscute chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, de a găsi mecanismele cele mai eficiente de a asigura despăgubirea persoanelor

deposedate în perioada regimului comunist, și-a îndeplinit obligațiile legale și

a adoptat un cadru legislativ, dispozițiile legale cu privire la plata despăgubirilor

fiind puse în aplicare, titularii dreptului la despăgubire având posibilitatea de

a opta pentru plata în numerar a sumelor ce li se datorau sau pentru conversia acestora

în acțiuni.

Faptul că acțiunile pentru care reclamantul

a optat nu au atins pe piața bursieră valoarea la care a fost stabilită prin act

normativ la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă nu poate fi imputat

Statului Român, operațiunile bursiere având, prin însăși natura lor, caracter speculativ

și depinzând de foarte mulți factori exteriori, Statul neputând interveni în sensul

garantării unei anumite valori a acțiunii tranzacționate la un moment dat.

S-a mai reținut de către prima instanță

că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului astfel cum acesta

a fost recunoscut prin decizia de stabilire a despăgubirilor și titlul de conversie,

ci că acesta a

Înțeles să își exercite, în condițiile

legii, dreptul de proprietate astfel recunoscut, optând pentru conversia în acțiuni

la Fondul Proprietatea, exercitarea dreptului său recunoscut de art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție presupunând, în situația particulară din cauza de față,

și asumarea unor riscuri, binecunoscut fiind faptul că piața bursieră este supusă

permanent fluctuațiilor, aceasta putând genera fie pierderi fie câștiguri pentru

participanți.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat,

în termen legal, apel reclamantul C.N.

În apel, intimatul a invocat excepția netimbrării

apelului.

Prin decizia civilă nr. 148/A din 8 aprilie

2014 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția netimbrării,

a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant C.N., împotriva sentinței

civile nr. 1338 din 21 iunie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în Dosarul nr. 47555/3/2012, în contradictoriu cu intimații-pârâți Autoritatea

Națională de Restituire a Proprietăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a se pronunța astfel instanța de

apel a reținut următoarele:

În ce privește excepția netimbrării, s-a

apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 privind scutirea de plata taxei judiciare de timbru, cererea având ca

obiect recunoașterea anumitor drepturi legate de procedurile reglementate de această

lege pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de

statul comunist.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a înlăturat,

ca nefondate, criticile referitoare la nemotivarea de către prima instanță a soluției

pronunțate, lecturarea sentinței relevând că aceasta a respectat întocmai dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prima instanță expunându-și motivele de fapt și de

drept avute în vedere la pronunțarea soluției și care tranșau cauza. Motivarea unei

hotărâri judecătorești trebuie să expună considerațiile de fapt și de drept care

au condus la soluția pronunțată și prin care sunt înlăturate, în mod direct sau

implicit apărările și susținerile părților, fără să fie necesară (și de altfel de

multe ori nici posibilă) analizarea exhausitivă și detaliată a fiecărui element

susținut de părți, de vreme ce argumentele expuse de către prima instanța tranșează,

chiar și implicit, aceste susțineri. Or, prima instanță a arătat care sunt argumentele

sale pentru respingerea cererii, acestea fiind, în esență, în sensul că modalitatea

de realizare a creanței este cea reglementată de lege, reglementarea, în sine, intră

în marja de apreciere a statului național, astfel că nu a fost încălcat dreptul

de proprietate al reclamantului, acesta a înțeles să își exercite în condițiile

legii dreptul de proprietate astfel recunoscut, optând pentru conversia în acțiuni

la Fondul Proprietatea, iar prin admiterea cererii de chemare în judecată, astfel

cum a fost formulată de către reclamant, ar însemna să se recunoască acestuia drepturi

de care nu beneficiază conform legii speciale și a se institui un mecanism de despăgubire

pe cale jurisprudențială, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită

de legea specială, aspect ce nu poate fi primit.

Instanța de apel a constatat ca nefondată

această critică a apelantului și, prin urmare, ca nefondată și critica referitoare

la încălcarea dreptului său la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai reținut că prejudiciul invocat

de reclamant a constat în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 4.745.208,08

RON, stabilită prin titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, existând o diferența

între valoarea nominală a acțiunilor care i-au fost eliberate în baza acestui titlu

de despăgubire și valoarea lor reală, valoarea reală fiind cea de 0,61 RON/acțiune.

Pentru această diferență de valoare reclamantul

consideră că este încă titularul unui drept de creanță împotriva statului român,

pe care solicită să îl constate instanța.

Instanța de apel a constatat că nu se poate

"imputa" reclamantului modul în care a exercitat opțiunea între realizarea

creanței prin obținerea unor titluri de plată pentru valoarea de până la 500.000

RON și emiterea de titluri de conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea pentru

suma care depășește acest prag, însă a apreciat că această opțiune nu prezintă nicio

relevanță în privința soluției în cauza prezentă.

Instanța de apel a constatat că reclamantul

și-a fundamentat pretențiile pe invocarea unui drept cu valoare de bun din perspectiva

C. pentru suma de 4.745.208,08 RON, pentru care i-a fost eliberat titlul de despăgubire

din 14 octombrie 2008, susținând că mai departe acest drept nu s-a realizat și dreptul

la bun i-a fost încălcat, prin faptul că mecanismul juridic reglementat a prevăzut

o valoare nominală a acțiunii de 1 leu, nereală, valoarea reală fiind inferioară,

anume de cel mult 0,61 RON/acțiune (aceasta a fost valoarea inițială de tranzacționare,

ulterior valoarea fiind, oricum, mai mică).

Instanța de apel a apreciat că nu pot fi

primite criticile apelantului referitoare la încălcarea dreptului său de proprietate,

în realitate creanța recunoscută împotriva statului fiind realizată integral la

data eliberării în favoarea reclamantului a acțiunilor la Fondul Proprietatea.

Astfel, toate considerațiile referitoare

la plata integrală a despăgubirilor trebuie analizate raportat la momentul la care

titlul de despăgubire pentru suma de 4.745.208,08 RON a fost convertit în acțiuni

la Fondul Proprietatea.

Titlul de despăgubire inițial emis încorpora,

așa cum arată și reclamantul, dreptul de creanță al apelantului asupra statului

roman, corespunzător despăgubirilor acordate, în sumă de 4.745.208,08 RON. Iar aceste

despăgubiri au fost stabilite cu respectarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005,

la valoarea de piață a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale

de evaluare.

Această creanță a fost convertită, transformată,

realizată, "plătită" de către statul roman prin emiterea unui număr de

acțiuni la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 RON/acțiune. Așadar,

la acest moment al conversiei au fost respectate toate dispozițiile legale incidente,

statul "plătind" întocmai creanța, la valoarea ei integrală, de vreme

ce nu s-au emis mai puține acțiuni sau cu o valoare mai mică decât creanța recunoscută

prin titlul de despăgubire.

Acest lucru este confirmat expres și de

art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 care prevede că acțiunile

la Fondul Proprietatea vor fi distribuite titularilor titlurilor de despăgubire

sau ai titlurilor de conversie și că "realizarea conversiei acestor titluri

în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" determină stingerea creanțelor

constatate prin aceste titluri."

Instanța de apel a constatat că este de

necontestat că prin emiterea acestui titlu de despăgubire, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 247/2005, s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri

a apelantului, precum și suma despăgubirilor, la valoarea de 4.745.208,08 RON. Însă,

în același timp, textul citat mai sus prevede, expres, că eliberarea acțiunilor

reprezintă modalitatea de stingere a creanțelor constatate prin titlurile de despăgubiri/

de conversie.

În consecință, eliberându-se către reclamant

un număr de acțiuni și cu o valoare care totalizează creanța constatată și garantată

prin titlul de despăgubire, obligația statului a fost executată, stinsă integral,

fără să fie încălcat dreptul de proprietate al acestuia sau dispozițiile Legii

nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005, ale O.U.G. nr. 81/2007 sau alte dispoziții

legale.

Apelantul a susținut că și pe viitor, după

emiterea acestor certificate de acțiuni, statul mai este încă debitor obligat să

garanteze creanța și la o anumită valoare a acesteia, respectiv 4.745.208,08

RON.

Instanța de apel a apreciat că aceste susțineri

nu pot fi primite, față de dispoziția expresă a textului art. 12 alin. (3) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, deoarece, în realitate, la momentul emiterii acțiunilor

în favoarea apelantului, creanța deținută împotriva statului în baza titlului de

despăgubire a fost realizată, stinsă integral, mecanismul ulterior reprezentând

o cu totul altă etapă, în cadrul căreia nu mai există vreun raport juridic între

reclamant și statul român, reclamantul realizându-și drepturile care decurgeau din

calitatea de acționar după regulile specifice acestei calități, iar vânzarea de

către el pe bursă făcându-se după regulile pieței de investiții.

La momentul în care reclamantul a devenit

titularul acțiunilor, obligația de despăgubire a fost deja realizată, iar valoarea

acțiunilor pe piața de investiții nu mai intră în obligația de garantare de către

stat.

Statul nu și-a asumat vreo obligație de

garantare a valorii acțiunilor pe piață, fiind jocul bursei creșterea sau scăderea

valorii lor, creștere sau scădere care nu poate să fie considerată decât pe seama

titularului lor. Calitatea de titular de acțiuni nu semnifică numai posibilitatea

de a le vinde pentru a obține o anumită valoare, ci și alte drepturi care puteau

prezenta importanță sau interes pentru titular, iar reclamantul nu era obligat să

vândă acțiunile, fiind interesul și decizia sa să le vândă la un anumit moment.

Instanța de apel a constatat că, în realitate,

reclamantul a criticat însuși mecanismul legal reglementat pentru realizarea acestor

despăgubiri, considerând că acesta a condus la o realizare parțială de către el

a acestora. S-a susținut că "dispozițiile legale care reglementează valorificarea

dreptului de creanță al persoanei îndreptățite statuează în fapt o îngrădire o dreptului

de dispoziție al deținătorului titlului de despăgubire", prin impunerea "opțiunilor"

(între plățile în numerar pentru valori de până la 500.000 RON, oricum imprevizibile

în ce privește încasarea și eliberarea de acțiuni), prin modul în care a fost efectuată

conversia în acțiuni, cu întârzierea până în luna ianuarie 2011 a tranzacționării

acțiunilor Fondului Proprietatea, iar în final, prin reglementarea din O.U.G.

nr. 81/2007, care a stabilit că titlurile de despăgubire se vor converti în acțiuni

la Fondul Proprietatea la valoarea nominală a acțiunilor de 1 RON/acțiune (art.

187 din Legea nr. 247/2005), deși această valoare era diferită decât cea reală,

stabilită pe piața de cerere și ofertă (la suma de 0,61 RON per acțiune).

S-a susținut, în esență, că a fost obligat

de acest mecanism legal reglementat să accepte conversia titlului de despăgubire

în acțiuni la Fondul Proprietatea, dar la o valoare nereală, de 1 RON/acțiune, reclamantului

încălcându-i-se, astfel, dreptul de proprietate.

S-a susținut că, în virtutea C., instanța

națională sesizată cu această încălcare trebuie să o sancționeze, aplicând cu prioritate

dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

independent de dispozițiile legale naționale.

Instanța de apel a constatat că toate aceste

considerații referitoare la felul în care statul român a înțeles să reglementeze

modalitățile concrete de acordare a reparațiilor și în final să facă această conversie

la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, valoare nereală și supraapreciată, se constituie

într-adevăr, așa cum corect a reținut prima instanță, într-o critică directă împotriva

dispozițiilor legale, de natură să exceadă atribuțiilor de analiză ale unei instanțe

de judecată, dată fiind regula de bază a statului democratic referitoare la separația

puterilor în stat.

Astfel, în ce privește opțiunea unilaterală

a statului pentru modalitatea de stingere a obligației de desdăunare prin instrumentele

de plată reprezentate de acțiunile la Fondul Proprietatea, ca și în ce privește

modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire/de conversie în acțiuni, conform

dispozițiilor art. 18

7

alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

instanța de apel a constatat că aceasta intră în atribuția exclusivă a puterii legiuitoare,

exprimată prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, instanța de

judecată neputând proceda la "amendarea" în vreun fel a acestor mecanisme

pentru a ajunge la o altă soluție concretă în cauza de față decât cea dictată de

aplicarea acestor texte legale.

Prin mecanismele reglementate de Legea

nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost stabilite aceste modalități de despăgubire,

care nu pot fi supuse controlului unei instanțe de judecată, dată fiind separația

puterilor în stat.

O instanță de judecată nu se poate pronunța

niciodată asupra "corectitudinii" unui mecanism legal reglementat, ci

numai asupra aplicării lui la o cauza concretă. Or, sub aspectul aplicării, instanța

de apel nu a identificat vreo încălcare a legii sub acest aspect, anume atâta timp

cât Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 reglementau că despăgubirea foștilor

proprietari se face prin acțiuni la Fondul Proprietatea (FP), mecanismul legal fiind

pe deplin respectat în cazul reclamantului. Totodată, atâta timp cât pentru reclamant

conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la valoarea nominală a acestora s-a

făcut cu respectarea art. 18

7

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

instanța nu poate interveni pentru a acorda reclamantului alte drepturi sau drepturi

suplimentare față de cele astfel recunoscute prin aceste texte legale, sub pretextul

că acest text legal nu era "corect", pentru că de fapt pe piața de investiții

nu putea fi obținut acest preț nominal de 1 RON/acțiune.

S-a statuat că, în cauza concretă de față,

statul a recunoscut reclamantului, prin emiterea titlurilor de despăgubire/de conversie

dreptul de despăgubire la valoarea de piață a imobilului preluat abuziv, de 4.745.208,08

RON, plata acestor despăgubiri s-a făcut prin mecanismul legal reglementat prin

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, anume prin eliberarea de acțiuni la FP,

la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, totalul valorii nominale a acestor acțiuni

fiind de 4.745.208,08 RON.

Apelantul reclamant a susținut că, de fapt,

plata despăgubirilor nu ar fi fost integrală, pentru că valoarea reală a acțiunilor,

care putea fi "recunoscută", "validată" pe piață, era mult diminuată,

criticând, în mod direct, faptul că la momentul emiterii acțiunilor a fost dată

acestora o valoare nominală de 1 RON/acțiune, deci criticând conversia titlurilor

de despăgubire în acțiuni conform art. 18

7

alin. (1) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005. Iar critica nu a fost în sensul că aplicarea acestui text legal

pentru cazul său s-a făcut greșit, ci că textul legal în sine a fost "greșit",

contrar altor dispoziții legale și altor drepturi (dreptul de proprietate și C.).

Reclamantul a solicitat instanței să îi

acorde anumite drepturi care ar fi deduse nu din aplicarea corectă a textelor legale,

ci din înlăturarea de către instanță a textelor legale. Apelantul reclamant a solicitat

instanței de judecată să analizeze, să verifice și să intervină direct asupra însuși

mecanismului legal, pe care să nu îl aplice așa cum este prevăzut, anume, în concret,

referitor la dispozițiile art. 18

7

din Legea nr. 247/2005, care prevede

că acțiunile vor fi convertite la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, ci instanța

să recunoască anumite drepturi neprevăzute de lege, să adauge la lege.

Or, în mod evident instanța de judecată

nu își poate extinde atribuțiile așa cum solicită reclamantul, pentru ca aceasta

ar reprezenta încălcarea certă a separației puterilor în stat, instanța de judecată

având doar atribuții de verificare a modalității de aplicare a legii la speță.

Referitor la pretenția apelantului că instanța

să își extindă totuși analiza, aceasta dat fiind rolul său de a asigura respectarea

cu prioritate a C., instanța de apel a constatat că dreptul comunitar nu semnifică

niciodată dreptul instanțelor de judecată de a-și depăși atribuțiile, pentru a crea

lege sau a ignora legea internă, instanța europeană nu a apreciat niciodată că în

măsura în care se identifică încălcări ale drepturilor garantate, săvârșite în mod

direct prin lege și se stabilește răspunderea statelor naționale față de aceste

încălcări, judecătorul național este cel care are sarcina de a remedia cauza încălcării,

prin ignorarea legii interne, ci statul însuși, prin puterea legiuitoare (sau administrativă,

după caz), este cea care, conform puterilor proprii, este datoare să asigure remedierea.

Trebuie distins între cauzele și modalitățile

în care se poate produce o încălcare a dreptului garantat de C., dacă această încălcare

intervine la momentul edictării legii naționale care este neconformă C., sau la

momentul interpretării și aplicării legii naționale. Judecătorul național poate

interveni în procesul de interpretare și aplicare a legii naționale - conform atribuțiilor

sale, însă nu poate interveni de o asemenea maniera care să se constituie într-o

ignorare efectivă a legii naționale sub pretextul neconvenționalității. Or, în cauza

prezentă exact în acest fel se pune problema, ca judecătorul național să încalce

în mod direct art. 18

7

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

și să "creeze" el pentru cazul concret al reclamantului "legea"

care să îi guverneze situația.

În mod subsidiar, instanța de apel a constatat

că, oricum, sunt foarte corecte dezvoltările tribunalului în acest context, referitoare

la practica C., care a arătat constant că este marja de apreciere a statelor naționale

să adopte măsurile pe care le consideră de cuviință în privința despăgubirilor acordate

pentru abuzurile fostelor state comuniste, neexistând câtuși de puțin o obligație

specifică în acest sens. încălcările constatate de instanța europeană nu s-au datorat

niciodată adoptării unei anumite măsuri sau neadoptării altora, ci exclusiv pentru

nefuncționarea mecanismelor adoptate.

De altfel, validarea mecanismului creat

prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, inclusiv în ce privește atribuirea

de acțiuni, a fost făcută fără dubiu de către instanța europeană prin hotărârea

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie

2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010). Prin aceasta hotărâre a fost impusă

statului român crearea unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente,

ceea ce a echivalat cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

inclusiv cu "plata" despăgubirilor sub forma acțiunilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

recurentul-reclamant C.N., aducându-i următoarele critici:

cu schimbarea obiectului actului juridic dedus judecății, denaturându-se înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest sens, s-a reținut că reclamantul

ar fi solicitat lipsirea de efecte a dispozițiilor art. 18

7

alin.

(1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cerere ce ar fi inadmisibilă, soluție

care vine în contradicție cu hotărârea primei instanțe, care a respins excepția

inadmisibilității cererii formulate de reclamant.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant

a învederat faptul că instanța de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în

judecată, hotărârea acesteia fiind și contradictorie, cât timp a reținut, pe de

o parte, că există o obligație a instanțelor naționale de a sancționa orice încălcare

a dreptului de proprietate, încălcare ce a fost supusă atenției unei instanțe de

judecată, sancțiunea manifestându-se prin aplicarea, cu prioritate, a dispozițiilor

C., iar pe de altă parte, prin aprecierea că o asemenea sancționare, susținută de

reclamant, ar conduce la situația unei lipsiri de efecte a dispozițiilor art. 18

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În același sens, recurentul-reclamant a

susținut că el a solicitat instanței de judecată să constate că a existat o încălcare

a dreptului său de proprietate, prin modul de aplicare a dispozițiilor legilor speciale,

reparatorii, având în vedere că dreptul de creanță dobândit împotriva statului român,

reprezintă „un bun" în înțelesul legislației și jurisprudenței europene.

În opinia recurentului, prin această concluzie

a instanței de apel, acesta se află în situația acceptării dreptului său de proprietate

la nivel de principiu, dar, practic, sub argumentul imposibilității înlăturării

dispozițiilor legale interne, contrare C., instanța de apel nu a cercetat încălcarea

sau nu a dreptului de proprietate.

cu greșita aplicare a legii, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 18

7

din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

În acest sens, recurentul a susținut că

prevederile legale invocate, nu-i confereau un drept de opțiune, în cadrul valorificării

titlului de despăgubire, ci îi îngrădeau acest drept, cât timp era obligat să accepte

valorificarea prin conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea, conversia urmând

a avea loc la valoarea nominală a acțiunilor.

De asemenea, s-a învederat faptul că instanța

de apel ar fi interpretat greșit concluziile hotărârii pilot, „Atanasiu și alții

contra României", atunci când a reținut că prin această hotărâre CEDO ar fi

validat dispozițiile legale interne în materie, omițând, însă, să releve și constatarea

faptului că Fondul Proprietatea este nefuncțional, motiv pentru care Statul Român

a fost obligat să instituie un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor.

S-a mai arătat faptul că aplicarea defectuoasă

a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și a actelor conexe, s-a manifestat și prin supra-evaluarea

acțiunilor Fondului Proprietatea, respectiv prin stabilirea unei valori de 1 RON/acțiune,

în condițiile în care valoarea de piață a acestor acțiuni nu a atins, ulterior,

nici un moment această valoare, în acest sens, recurentul susținând că dacă Statul

Român ar fi dus la îndeplinire obligația de listare la bursă a acțiunilor Fondului

Proprietatea, la momentul emiterii titlului său de despăgubire, respectiv la 14

octombrie 2008, el ar fi avut dreptul de a valorifica această creanță, dar nu la

valoarea nominală, valoare fără valoare economică, ci la valoarea reală de piață,

stabilită de cerere și ofertă.

Analizând decizia recurată, prin raportare

la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

fi reținute.

Hotărârea instanței de apel nu este contradictorie.

Astfel, instanța de apel nu a concluzionat

că aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, ar conduce la situația unei lipsiri de efecte

a dispozițiilor art. 18

7

alin. (1) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005,

ci a arătat doar că reclamantul a criticat chiar forma textului de lege amintit,

nu modul de aplicare al acesteia.

De altfel, în soluționarea pricinii de

față, această chestiune nu este esențială, esențiale fiind doar următoarele două

aspecte:

a) așa după cum a reținut și prima instanță,

situație confirmată și de instanța de apel, soluționarea pricinii de față nu se

poate face prin trimitere la reglementările din dreptul comun, sub acest aspect

fiind bine venite trimiterile la decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ci numai

prin aplicarea și interpretarea dispozițiilor legii speciale, care este Legea

nr. 247/2005 (ce a modificat și completat, printre alte acte normative, Legea

nr. 10/2001).

b) legat de primul aspect, instanța de

apel a reținut că Statul Român a respectat dispozițiile legale incidente în materie,

prin realizarea conversiei titlului de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea.

Această afirmație este legală, ea rezultând

din dispozițiile art. 12 alin. (3), teza finală din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, recurentul-reclamant a dobândit

„un bun", în înțelesul legislației și jurisprudenței europene, la momentul

realizării acestei conversii, or, evoluția, de la acest moment, pe viitor, a valorii

acțiunilor, nu mai ținea de îndeplinirea obligațiilor Statului Român, ci de evoluția

pieței.

Ca atare, în mod legal, a considerat instanța

de apel că Statul Român nu a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului, cât

timp a realizat conversia titlului de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea,

Statul Român ne mai având nicio obligație legală, în ce privește evoluția ulterioară

a prețului acțiunilor pe piața liberă, după momentul realizării conversiei.

reținute.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare

a dispozițiilor legale aplicabile speței, inclusiv a dispozițiilor art. 18

7

din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, raportat la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

În jurisprudența sa, CEDO a arătat, în

mod constant, că în ce privește măsurile reparatorii pe care un stat național, care

a trecut de la un regim dictatorial la un regim democratic, le ia pentru despăgubirea

cetățenilor săi care au fost păgubiți prin măsuri abuzive în timpul fostului regim,

acesta are o marjă mai largă în a aprecia modalitățile și limitele în care se acordă

aceste despăgubiri.

Din acest punct de vedere, recurentul-reclamant

este în eroare când apreciază că a dobândit „un bun", în sensul jurisprudenței

CEDO, de la data la care i s-a eliberat titlul de despăgubire, acest moment fiind,

de fapt, cel la care, potrivit procedurii legale, adică Titlului VII al Legii nr.

247/2005, s-a efectuat conversia titlului de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea.

Sigur că hotărârea pilot, „Atanasiu și

alții contra României", a avut în vedere și faptul că Fondul Proprietatea,

astfel cum funcționa în forma inițială a legii, era nefuncțional, tocmai de aceea

reclamantul-recurent nu a putut să-și valorifice titlul său de despăgubire, iar

Statul Român a fost nevoit să modifice această lege, inclusiv în ce privește modul

de funcționare a Fondului Proprietatea și chiar sub aspectul conversiei titlurilor

de despăgubiri în acțiuni la acest fond.

Ca atare, tocmai momentul conversiei acestor

titluri de despăgubiri în acțiuni reprezintă momentul îndepliniri obligațiilor asumate

de către Statul Român, dar acesta nu poate fi răspunzător de evoluția ulterioară

a prețului acestor acțiuni.

Este o afirmație speculativă a recurentului-reclamant

legat de faptul că dacă Statul Român ar fi listat la Bursă acțiunile Fondului Proprietatea

la momentul emiterii titlului său de despăgubire, acesta ar fi avut posibilitatea

să-și valorifice creanța la valoarea nominală, nimeni neputând ști care ar fi fost,

cu adevărat, evoluția pieței în ce privește valoarea acestor acțiuni.

Având în vedre cele de mai sus, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul C.N. împotriva deciziei civile nr. 148/A din 8 aprilie 2014, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi,

20 noiembrie 2014.