ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3671/2014

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2012, pe rolul Tribunalului București, sub nr. 47555/3/2012, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța: - să se constate că reclamantului i-a fost valorificat din titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008 (în cuantum de 4.745.208,08 RON), prin decizia nr. 1760 din 22 octombrie 2008, suma de 2.894.576,88 RON, prin conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea.

- să se constate că reclamantul mai deține împotriva pârâtului Statul Român o creanță de 1.850.631,20 RON, în baza titlului de despăgubire din 14 octombrie 2008 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - să se dispună obligarea pârâtului Statul Român la plata către reclamant a sumei de 1.850.631,20 RON, reprezentând creanța deținută de către acesta împotriva statului, în baza deciziei emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din 14 octombrie 2008, rămasă în patrimoniul reclamantului după valorificarea ce a avut loc prin conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea conform deciziei nr. 1760 din 22 octombrie 2008 emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1338 din 21 iunie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul C.N., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin decizia nr. 1760 din 22 octombrie 2008 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlu de conversie în cuantum de 4.745.208,08 RON, reprezentând un număr total de 4.745.208,08 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, în favoarea reclamantului C.N. Conform susținerilor reclamantului, în urma valorificării acțiunilor a fost prejudiciat, în sensul că a obținut doar suma de 2.894.576,88 RON, la o valoare inferioară celei stabilită inițial.

Demersul judiciar al reclamantului nu a fost justificat de nerespectarea prevederilor legale incidente în materia restituirii proprietății sau a acordării de despăgubiri prin echivalent, ci exprimă o nemulțumire relativ la modul în care Statul Român a înțeles să reglementeze, succesiv, acordarea de despăgubiri persoanelor deposedate în perioada regimului comunist, cauzând nerespectarea dispozițiilor de drept intern cu privire la plata integrală a acestora și a prevederilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Reclamantul a invocat prevederile interne, dar și efectul direct și prioritar al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și necesitatea asigurării efectivității garanțiilor consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, invocând că prin maniera de conversie și prin mecanismul tranzacționării la bursă a acțiunilor ce i-au fost acordate, i-a fost adusă atingere dreptului său de proprietate. În ceea ce privește neconcordanța dintre dreptul intern și prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, prima instanță a apreciat ca valabile pentru situația dedusă judecății anumite considerente reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei nr. 27/2011 și a reținut că în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite, prin decizie, de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Prima instanță a constatat că Statul Român, în exercitarea prerogativelor recunoscute chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de a găsi mecanismele cele mai eficiente de a asigura despăgubirea persoanelor deposedate în perioada regimului comunist, și-a îndeplinit obligațiile legale și a adoptat un cadru legislativ, dispozițiile legale cu privire la plata despăgubirilor fiind puse în aplicare, titularii dreptului la despăgubire având posibilitatea de a opta pentru plata în numerar a sumelor ce li se datorau sau pentru conversia acestora în acțiuni.

Faptul că acțiunile pentru care reclamantul a optat nu au atins pe piața bursieră valoarea la care a fost stabilită prin act normativ la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă nu poate fi imputat Statului Român, operațiunile bursiere având, prin însăși natura lor, caracter speculativ și depinzând de foarte mulți factori exteriori, Statul neputând interveni în sensul garantării unei anumite valori a acțiunii tranzacționate la un moment dat.

S-a mai reținut de către prima instanță că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului astfel cum acesta a fost recunoscut prin decizia de stabilire a despăgubirilor și titlul de conversie, ci că acesta a Înțeles să își exercite, în condițiile legii, dreptul de proprietate astfel recunoscut, optând pentru conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea, exercitarea dreptului său recunoscut de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție presupunând, în situația particulară din cauza de față, și asumarea unor riscuri, binecunoscut fiind faptul că piața bursieră este supusă permanent fluctuațiilor, aceasta putând genera fie pierderi fie câștiguri pentru participanți. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat, în termen legal, apel reclamantul C.N.

În apel, intimatul a invocat excepția netimbrării apelului. Prin decizia civilă nr. 148/A din 8 aprilie 2014 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția netimbrării, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant C.N., împotriva sentinței civile nr. 1338 din 21 iunie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 47555/3/2012, în contradictoriu cu intimații-pârâți Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele: În ce privește excepția netimbrării, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind scutirea de plata taxei judiciare de timbru, cererea având ca obiect recunoașterea anumitor drepturi legate de procedurile reglementate de această lege pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist. Pe fondul cauzei, instanța de apel a înlăturat, ca nefondate, criticile referitoare la nemotivarea de către prima instanță a soluției pronunțate, lecturarea sentinței relevând că aceasta a respectat întocmai dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prima instanță expunându-și motivele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției și care tranșau cauza.

Motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să expună considerațiile de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată și prin care sunt înlăturate, în mod direct sau implicit apărările și susținerile părților, fără să fie necesară (și de altfel de multe ori nici posibilă) analizarea exhausitivă și detaliată a fiecărui element susținut de părți, de vreme ce argumentele expuse de către prima instanța tranșează, chiar și implicit, aceste susțineri.

Or, prima instanță a arătat care sunt argumentele sale pentru respingerea cererii, acestea fiind, în esență, în sensul că modalitatea de realizare a creanței este cea reglementată de lege, reglementarea, în sine, intră în marja de apreciere a statului național, astfel că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului, acesta a înțeles să își exercite în condițiile legii dreptul de proprietate astfel recunoscut, optând pentru conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea, iar prin admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de către reclamant, ar însemna să se recunoască acestuia drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și a se institui un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudențială, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, aspect ce nu poate fi primit.

Instanța de apel a constatat ca nefondată această critică a apelantului și, prin urmare, ca nefondată și critica referitoare la încălcarea dreptului său la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a mai reținut că prejudiciul invocat de reclamant a constat în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor de 4.745.208,08 RON, stabilită prin titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, existând o diferența între valoarea nominală a acțiunilor care i-au fost eliberate în baza acestui titlu de despăgubire și valoarea lor reală, valoarea reală fiind cea de 0,61 RON/acțiune. Pentru această diferență de valoare reclamantul consideră că este încă titularul unui drept de creanță împotriva statului român, pe care solicită să îl constate instanța.

Instanța de apel a constatat că nu se poate "imputa" reclamantului modul în care a exercitat opțiunea între realizarea creanței prin obținerea unor titluri de plată pentru valoarea de până la 500.000 RON și emiterea de titluri de conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea pentru suma care depășește acest prag, însă a apreciat că această opțiune nu prezintă nicio relevanță în privința soluției în cauza prezentă.

Instanța de apel a constatat că reclamantul și-a fundamentat pretențiile pe invocarea unui drept cu valoare de bun din perspectiva C. pentru suma de 4.745.208,08 RON, pentru care i-a fost eliberat titlul de despăgubire din 14 octombrie 2008, susținând că mai departe acest drept nu s-a realizat și dreptul la bun i-a fost încălcat, prin faptul că mecanismul juridic reglementat a prevăzut o valoare nominală a acțiunii de 1 leu, nereală, valoarea reală fiind inferioară, anume de cel mult 0,61 RON/acțiune (aceasta a fost valoarea inițială de tranzacționare, ulterior valoarea fiind, oricum, mai mică). Instanța de apel a apreciat că nu pot fi primite criticile apelantului referitoare la încălcarea dreptului său de proprietate, în realitate creanța recunoscută împotriva statului fiind realizată integral la data eliberării în favoarea reclamantului a acțiunilor la Fondul Proprietatea.

Astfel, toate considerațiile referitoare la plata integrală a despăgubirilor trebuie analizate raportat la momentul la care titlul de despăgubire pentru suma de 4.745.208,08 RON a fost convertit în acțiuni la Fondul Proprietatea. Titlul de despăgubire inițial emis încorpora, așa cum arată și reclamantul, dreptul de creanță al apelantului asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate, în sumă de 4.745.208,08 RON. Iar aceste despăgubiri au fost stabilite cu respectarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piață a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Această creanță a fost convertită, transformată, realizată, "plătită" de către statul roman prin emiterea unui număr de acțiuni la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 RON/acțiune.

Așadar, la acest moment al conversiei au fost respectate toate dispozițiile legale incidente, statul "plătind" întocmai creanța, la valoarea ei integrală, de vreme ce nu s-au emis mai puține acțiuni sau cu o valoare mai mică decât creanța recunoscută prin titlul de despăgubire. Acest lucru este confirmat expres și de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 care prevede că acțiunile la Fondul Proprietatea vor fi distribuite titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie și că "realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri." Instanța de apel a constatat că este de necontestat că prin emiterea acestui titlu de despăgubire, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a apelantului, precum și suma despăgubirilor, la valoarea de 4.745.208,08 RON.

Însă, în același timp, textul citat mai sus prevede, expres, că eliberarea acțiunilor reprezintă modalitatea de stingere a creanțelor constatate prin titlurile de despăgubiri/ de conversie. În consecință, eliberându-se către reclamant un număr de acțiuni și cu o valoare care totalizează creanța constatată și garantată prin titlul de despăgubire, obligația statului a fost executată, stinsă integral, fără să fie încălcat dreptul de proprietate al acestuia sau dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005, ale O.U.G. nr. 81/2007 sau alte dispoziții legale. Apelantul a susținut că și pe viitor, după emiterea acestor certificate de acțiuni, statul mai este încă debitor obligat să garanteze creanța și la o anumită valoare a acesteia, respectiv 4.745.208,08 RON.

Instanța de apel a apreciat că aceste susțineri nu pot fi primite, față de dispoziția expresă a textului art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deoarece, în realitate, la momentul emiterii acțiunilor în favoarea apelantului, creanța deținută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată, stinsă integral, mecanismul ulterior reprezentând o cu totul altă etapă, în cadrul căreia nu mai există vreun raport juridic între reclamant și statul român, reclamantul realizându-și drepturile care decurgeau din calitatea de acționar după regulile specifice acestei calități, iar vânzarea de către el pe bursă făcându-se după regulile pieței de investiții. La momentul în care reclamantul a devenit titularul acțiunilor, obligația de despăgubire a fost deja realizată, iar valoarea acțiunilor pe piața de investiții nu mai intră în obligația de garantare de către stat.

Statul nu și-a asumat vreo obligație de garantare a valorii acțiunilor pe piață, fiind jocul bursei creșterea sau scăderea valorii lor, creștere sau scădere care nu poate să fie considerată decât pe seama titularului lor. Calitatea de titular de acțiuni nu semnifică numai posibilitatea de a le vinde pentru a obține o anumită valoare, ci și alte drepturi care puteau prezenta importanță sau interes pentru titular, iar reclamantul nu era obligat să vândă acțiunile, fiind interesul și decizia sa să le vândă la un anumit moment. Instanța de apel a constatat că, în realitate, reclamantul a criticat însuși mecanismul legal reglementat pentru realizarea acestor despăgubiri, considerând că acesta a condus la o realizare parțială de către el a acestora.

S-a susținut că "dispozițiile legale care reglementează valorificarea dreptului de creanță al persoanei îndreptățite statuează în fapt o îngrădire o dreptului de dispoziție al deținătorului titlului de despăgubire", prin impunerea "opțiunilor" (între plățile în numerar pentru valori de până la 500.000 RON, oricum imprevizibile în ce privește încasarea și eliberarea de acțiuni), prin modul în care a fost efectuată conversia în acțiuni, cu întârzierea până în luna ianuarie 2011 a tranzacționării acțiunilor Fondului Proprietatea, iar în final, prin reglementarea din O.U.G. nr. 81/2007, care a stabilit că titlurile de despăgubire se vor converti în acțiuni la Fondul Proprietatea la valoarea nominală a acțiunilor de 1 RON/acțiune (art. 187 din Legea nr. 247/2005), deși această valoare era diferită decât cea reală, stabilită pe piața de cerere și ofertă (la suma de 0,61 RON per acțiune).

S-a susținut, în esență, că a fost obligat de acest mecanism legal reglementat să accepte conversia titlului de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea, dar la o valoare nereală, de 1 RON/acțiune, reclamantului încălcându-i-se, astfel, dreptul de proprietate. S-a susținut că, în virtutea C., instanța națională sesizată cu această încălcare trebuie să o sancționeze, aplicând cu prioritate dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, independent de dispozițiile legale naționale.

Instanța de apel a constatat că toate aceste considerații referitoare la felul în care statul român a înțeles să reglementeze modalitățile concrete de acordare a reparațiilor și în final să facă această conversie la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, valoare nereală și supraapreciată, se constituie într-adevăr, așa cum corect a reținut prima instanță, într-o critică directă împotriva dispozițiilor legale, de natură să exceadă atribuțiilor de analiză ale unei instanțe de judecată, dată fiind regula de bază a statului democratic referitoare la separația puterilor în stat.

Astfel, în ce privește opțiunea unilaterală a statului pentru modalitatea de stingere a obligației de desdăunare prin instrumentele de plată reprezentate de acțiunile la Fondul Proprietatea, ca și în ce privește modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire/de conversie în acțiuni, conform dispozițiilor art. 18 7 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de apel a constatat că aceasta intră în atribuția exclusivă a puterii legiuitoare, exprimată prin adoptarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, instanța de judecată neputând proceda la "amendarea" în vreun fel a acestor mecanisme pentru a ajunge la o altă soluție concretă în cauza de față decât cea dictată de aplicarea acestor texte legale.

Prin mecanismele reglementate de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost stabilite aceste modalități de despăgubire, care nu pot fi supuse controlului unei instanțe de judecată, dată fiind separația puterilor în stat. O instanță de judecată nu se poate pronunța niciodată asupra "corectitudinii" unui mecanism legal reglementat, ci numai asupra aplicării lui la o cauza concretă. Or, sub aspectul aplicării, instanța de apel nu a identificat vreo încălcare a legii sub acest aspect, anume atâta timp cât Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 reglementau că despăgubirea foștilor proprietari se face prin acțiuni la Fondul Proprietatea (FP), mecanismul legal fiind pe deplin respectat în cazul reclamantului.

Totodată, atâta timp cât pentru reclamant conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la valoarea nominală a acestora s-a făcut cu respectarea art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța nu poate interveni pentru a acorda reclamantului alte drepturi sau drepturi suplimentare față de cele astfel recunoscute prin aceste texte legale, sub pretextul că acest text legal nu era "corect", pentru că de fapt pe piața de investiții nu putea fi obținut acest preț nominal de 1 RON/acțiune.

S-a statuat că, în cauza concretă de față, statul a recunoscut reclamantului, prin emiterea titlurilor de despăgubire/de conversie dreptul de despăgubire la valoarea de piață a imobilului preluat abuziv, de 4.745.208,08 RON, plata acestor despăgubiri s-a făcut prin mecanismul legal reglementat prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, anume prin eliberarea de acțiuni la FP, la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, totalul valorii nominale a acestor acțiuni fiind de 4.745.208,08 RON. Apelantul reclamant a susținut că, de fapt, plata despăgubirilor nu ar fi fost integrală, pentru că valoarea reală a acțiunilor, care putea fi "recunoscută", "validată" pe piață, era mult diminuată, criticând, în mod direct, faptul că la momentul emiterii acțiunilor a fost dată acestora o valoare nominală de 1 RON/acțiune, deci criticând conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni conform art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Iar critica nu a fost în sensul că aplicarea acestui text legal pentru cazul său s-a făcut greșit, ci că textul legal în sine a fost "greșit", contrar altor dispoziții legale și altor drepturi (dreptul de proprietate și C.). Reclamantul a solicitat instanței să îi acorde anumite drepturi care ar fi deduse nu din aplicarea corectă a textelor legale, ci din înlăturarea de către instanță a textelor legale. Apelantul reclamant a solicitat instanței de judecată să analizeze, să verifice și să intervină direct asupra însuși mecanismului legal, pe care să nu îl aplice așa cum este prevăzut, anume, în concret, referitor la dispozițiile art. 18 7 din Legea nr. 247/2005, care prevede că acțiunile vor fi convertite la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, ci instanța să recunoască anumite drepturi neprevăzute de lege, să adauge la lege.

Or, în mod evident instanța de judecată nu își poate extinde atribuțiile așa cum solicită reclamantul, pentru ca aceasta ar reprezenta încălcarea certă a separației puterilor în stat, instanța de judecată având doar atribuții de verificare a modalității de aplicare a legii la speță.

Referitor la pretenția apelantului că instanța să își extindă totuși analiza, aceasta dat fiind rolul său de a asigura respectarea cu prioritate a C., instanța de apel a constatat că dreptul comunitar nu semnifică niciodată dreptul instanțelor de judecată de a-și depăși atribuțiile, pentru a crea lege sau a ignora legea internă, instanța europeană nu a apreciat niciodată că în măsura în care se identifică încălcări ale drepturilor garantate, săvârșite în mod direct prin lege și se stabilește răspunderea statelor naționale față de aceste încălcări, judecătorul național este cel care are sarcina de a remedia cauza încălcării, prin ignorarea legii interne, ci statul însuși, prin puterea legiuitoare (sau administrativă, după caz), este cea care, conform puterilor proprii, este datoare să asigure remedierea.

Trebuie distins între cauzele și modalitățile în care se poate produce o încălcare a dreptului garantat de C., dacă această încălcare intervine la momentul edictării legii naționale care este neconformă C., sau la momentul interpretării și aplicării legii naționale. Judecătorul național poate interveni în procesul de interpretare și aplicare a legii naționale - conform atribuțiilor sale, însă nu poate interveni de o asemenea maniera care să se constituie într-o ignorare efectivă a legii naționale sub pretextul neconvenționalității. Or, în cauza prezentă exact în acest fel se pune problema, ca judecătorul național să încalce în mod direct art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și să "creeze" el pentru cazul concret al reclamantului "legea" care să îi guverneze situația.

În mod subsidiar, instanța de apel a constatat că, oricum, sunt foarte corecte dezvoltările tribunalului în acest context, referitoare la practica C., care a arătat constant că este marja de apreciere a statelor naționale să adopte măsurile pe care le consideră de cuviință în privința despăgubirilor acordate pentru abuzurile fostelor state comuniste, neexistând câtuși de puțin o obligație specifică în acest sens. încălcările constatate de instanța europeană nu s-au datorat niciodată adoptării unei anumite măsuri sau neadoptării altora, ci exclusiv pentru nefuncționarea mecanismelor adoptate. De altfel, validarea mecanismului creat prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, inclusiv în ce privește atribuirea de acțiuni, a fost făcută fără dubiu de către instanța europeană prin hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010). Prin aceasta hotărâre a fost impusă statului român crearea unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, ceea ce a echivalat cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu "plata" despăgubirilor sub forma acțiunilor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant C.N., aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu schimbarea obiectului actului juridic dedus judecății, denaturându-se înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În acest sens, s-a reținut că reclamantul ar fi solicitat lipsirea de efecte a dispozițiilor art. 18 7 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cerere ce ar fi inadmisibilă, soluție care vine în contradicție cu hotărârea primei instanțe, care a respins excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamant.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a învederat faptul că instanța de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, hotărârea acesteia fiind și contradictorie, cât timp a reținut, pe de o parte, că există o obligație a instanțelor naționale de a sancționa orice încălcare a dreptului de proprietate, încălcare ce a fost supusă atenției unei instanțe de judecată, sancțiunea manifestându-se prin aplicarea, cu prioritate, a dispozițiilor C., iar pe de altă parte, prin aprecierea că o asemenea sancționare, susținută de reclamant, ar conduce la situația unei lipsiri de efecte a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În același sens, recurentul-reclamant a susținut că el a solicitat instanței de judecată să constate că a existat o încălcare a dreptului său de proprietate, prin modul de aplicare a dispozițiilor legilor speciale, reparatorii, având în vedere că dreptul de creanță dobândit împotriva statului român, reprezintă „un bun" în înțelesul legislației și jurisprudenței europene. În opinia recurentului, prin această concluzie a instanței de apel, acesta se află în situația acceptării dreptului său de proprietate la nivel de principiu, dar, practic, sub argumentul imposibilității înlăturării dispozițiilor legale interne, contrare C., instanța de apel nu a cercetat încălcarea sau nu a dreptului de proprietate.

2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 18 7 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, recurentul a susținut că prevederile legale invocate, nu-i confereau un drept de opțiune, în cadrul valorificării titlului de despăgubire, ci îi îngrădeau acest drept, cât timp era obligat să accepte valorificarea prin conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea, conversia urmând a avea loc la valoarea nominală a acțiunilor.

De asemenea, s-a învederat faptul că instanța de apel ar fi interpretat greșit concluziile hotărârii pilot, „Atanasiu și alții contra României", atunci când a reținut că prin această hotărâre CEDO ar fi validat dispozițiile legale interne în materie, omițând, însă, să releve și constatarea faptului că Fondul Proprietatea este nefuncțional, motiv pentru care Statul Român a fost obligat să instituie un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor.

S-a mai arătat faptul că aplicarea defectuoasă a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și a actelor conexe, s-a manifestat și prin supra-evaluarea acțiunilor Fondului Proprietatea, respectiv prin stabilirea unei valori de 1 RON/acțiune, în condițiile în care valoarea de piață a acestor acțiuni nu a atins, ulterior, nici un moment această valoare, în acest sens, recurentul susținând că dacă Statul Român ar fi dus la îndeplinire obligația de listare la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, la momentul emiterii titlului său de despăgubire, respectiv la 14 octombrie 2008, el ar fi avut dreptul de a valorifica această creanță, dar nu la valoarea nominală, valoare fără valoare economică, ci la valoarea reală de piață, stabilită de cerere și ofertă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Criticile formulate la pct. 1, nu pot fi reținute. Hotărârea instanței de apel nu este contradictorie. Astfel, instanța de apel nu a concluzionat că aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ar conduce la situația unei lipsiri de efecte a dispozițiilor art. 18 7 alin. (1) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, ci a arătat doar că reclamantul a criticat chiar forma textului de lege amintit, nu modul de aplicare al acesteia.

De altfel, în soluționarea pricinii de față, această chestiune nu este esențială, esențiale fiind doar următoarele două aspecte: a) așa după cum a reținut și prima instanță, situație confirmată și de instanța de apel, soluționarea pricinii de față nu se poate face prin trimitere la reglementările din dreptul comun, sub acest aspect fiind bine venite trimiterile la decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ci numai prin aplicarea și interpretarea dispozițiilor legii speciale, care este Legea nr. 247/2005 (ce a modificat și completat, printre alte acte normative, Legea nr. 10/2001). b) legat de primul aspect, instanța de apel a reținut că Statul Român a respectat dispozițiile legale incidente în materie, prin realizarea conversiei titlului de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea.

Această afirmație este legală, ea rezultând din dispozițiile art. 12 alin. (3), teza finală din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin urmare, recurentul-reclamant a dobândit „un bun", în înțelesul legislației și jurisprudenței europene, la momentul realizării acestei conversii, or, evoluția, de la acest moment, pe viitor, a valorii acțiunilor, nu mai ținea de îndeplinirea obligațiilor Statului Român, ci de evoluția pieței. Ca atare, în mod legal, a considerat instanța de apel că Statul Român nu a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului, cât timp a realizat conversia titlului de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, Statul Român ne mai având nicio obligație legală, în ce privește evoluția ulterioară a prețului acțiunilor pe piața liberă, după momentul realizării conversiei.

2. Nici criticile de la pct. 2 nu pot fi reținute. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale aplicabile speței, inclusiv a dispozițiilor art. 18 7 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, CEDO a arătat, în mod constant, că în ce privește măsurile reparatorii pe care un stat național, care a trecut de la un regim dictatorial la un regim democratic, le ia pentru despăgubirea cetățenilor săi care au fost păgubiți prin măsuri abuzive în timpul fostului regim, acesta are o marjă mai largă în a aprecia modalitățile și limitele în care se acordă aceste despăgubiri.

Din acest punct de vedere, recurentul-reclamant este în eroare când apreciază că a dobândit „un bun", în sensul jurisprudenței CEDO, de la data la care i s-a eliberat titlul de despăgubire, acest moment fiind, de fapt, cel la care, potrivit procedurii legale, adică Titlului VII al Legii nr. 247/2005, s-a efectuat conversia titlului de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea. Sigur că hotărârea pilot, „Atanasiu și alții contra României", a avut în vedere și faptul că Fondul Proprietatea, astfel cum funcționa în forma inițială a legii, era nefuncțional, tocmai de aceea reclamantul-recurent nu a putut să-și valorifice titlul său de despăgubire, iar Statul Român a fost nevoit să modifice această lege, inclusiv în ce privește modul de funcționare a Fondului Proprietatea și chiar sub aspectul conversiei titlurilor de despăgubiri în acțiuni la acest fond.

Ca atare, tocmai momentul conversiei acestor titluri de despăgubiri în acțiuni reprezintă momentul îndepliniri obligațiilor asumate de către Statul Român, dar acesta nu poate fi răspunzător de evoluția ulterioară a prețului acestor acțiuni. Este o afirmație speculativă a recurentului-reclamant legat de faptul că dacă Statul Român ar fi listat la Bursă acțiunile Fondului Proprietatea la momentul emiterii titlului său de despăgubire, acesta ar fi avut posibilitatea să-și valorifice creanța la valoarea nominală, nimeni neputând ști care ar fi fost, cu adevărat, evoluția pieței în ce privește valoarea acestor acțiuni. Având în vedre cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei civile nr. 148/A din 8 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 20 noiembrie 2014.