ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1350/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 34042/3/2012, la data de 28 august 2012, reclamantul B.I.F. a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanțe, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 507.564 RON, reprezentând despăgubirea justă aferentă prejudiciilor cuantificate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Prin sentința civilă nr. 942 din 24 aprilie 2013, Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înaintat Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința civilă nr. 2668 din 19 septembrie 2013, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția civilă, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului. Prin decizia nr. 7307 din 15 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 23 ianuarie 2014. Prin sentința civilă nr. 372 din 26 martie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, reținând următoarele: În favoarea reclamantului, a fost emis Titlul de conversie - decizia nr. 748 din 29 iunie 2009 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru un număr de 979.853 acțiuni. Acestea nu acoperă prejudiciul cauzat reclamantului, motiv pentru care acesta a solicitat ca pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care a eliberat acest titlu de conversie, să fie obligată, alături de Statul Român, și la plata sumei de 507.564 RON, rezultată ca urmare a tranzacționării la bursă a acțiunilor acordate prin Titlul de conversie.

Tribunalul a reținut că acțiunea reclamantului nu este formulată în cadrul procedurilor prevăzute de legea specială, ci este o cerere de drept comun, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție la stabilirea competenței materiale, deoarece, ca urmare a modului de aplicare a procedurii speciale, reclamantul se consideră prejudiciat, în concret, în raport de expectativele oferite de legea specială la data emiterii titlului de despăgubire, și că prin Titlul de conversie reclamantul a primit un număr total de acțiuni, la o valoare estimată de 1 RON pentru fiecare acțiune, pentru valoarea estimată de 979853 RON.

Înainte de opțiunea realizată de reclamant pentru conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, întreaga procedură de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005, în capitolul 5 1 din lege intitulat „Valorificarea titlurilor de despăgubire și stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, ceea ce conduce la concluzia că opțiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acțiuni putea atrage atât un câștig, cât și o pierdere.

Având în vedere că valoarea acțiunilor se stabilește ca urmare a cotațiilor la bursă, care reprezintă „un joc” al cererii și ofertei, rezultatul final depinzând, din perspectiva reclamantului, de hazard, s-a reținut că, odată ce a acceptat acțiunile, reclamantul și-a asumat nu numai posibilitatea obținerii unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acțiunilor, ipoteză în care acesta ar fi dobândit mai mult, fiind puțin probabil că ar fi restituit diferența Statului Român, dar și posibilitatea de a obține o cotație mai mică de 1 RON pentru fiecare acțiune, riscul fiind unul asumat în mod conștient de către reclamant la momentul exercitării dreptului de opțiune.

Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că, la momentul emiterii Titlului, statul nu l-a garantat pe reclamant în sensul de a obține și în cazul cotațiilor la bursă cel puțin valoarea estimată, întrucât statul nu deține astfel de atribuții și competențe, rolul său fiind numai de supraveghere. De asemenea, Tribunalul a constatat că raporturile dintre reclamant și Statul român, prin instituțiile abilitate, au încetat la momentul finalizării tuturor procedurilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, astfel că pretinsa pagubă înregistrată de reclamant, ca urmare a cotării la bursă a acțiunilor la o valoare inferioară celei de achiziție, nu poate fi imputată pârâtului; că art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile.

În mod special, niște obiective legitime "de utilitate publică", precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială, pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală. În acest sens, în jurisprudența sa, CEDO a admis limitări ale despăgubirilor acordate de stat, respectiv, în cauzele Broniowski și Wolkenberg, cu motivarea că reforma radicală a sistemului politic și economic din Polonia, precum și situația finanțelor sale puteau să justifice limitări draconice la despăgubirea repatriaților de dincolo de Bug. S-a concluzionat, că reclamantul nu justifică în prezent un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror procedură a fost deja epuizată și nici în baza dreptului comun.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 441 A din 10 noiembrie 2014, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant B.I.F., reținând, în esență, că, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul derogă de la general, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme în materie s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri și modalitatea de acordare a acestora, s-a concluzionat că este evident că aplicarea dreptului comun, respectiv, a instituției răspunderii civile delictuale invocate în speță, ar echivala cu încălcarea principiului expus mai sus; că o asemenea abordare nu încalcă exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO și nu generează neconcordanțe între CEDO și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției. În această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit alin. (6) și (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care partea nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate o poate ataca în contencios administrativ.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, prin care prevederile legislației aplicabile în domeniul restituirii proprietăților au fost completate cu dispoziții care conduc la reguli de procedură clare și simplificate în ceea ce privește procedura administrativă de stabilire și acordare a acestora, pentru a se evita interpretările divergente ale autorităților implicate în procedura de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. În acest sens, prin art. 22 și urm. din Legea nr. 165/2013 sunt prevăzute regulile de urmat pentru stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii. Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile acestei legi se aplică proceselor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv și aflate pe rolul instanțelor.

Acest act normativ a urmărit realizarea unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire, pentru a se evita situațiile în care se manifestă lipsa de diligență din partea autorităților competente. Dispozițiile legale, care stabilesc un mecanism unitar de despăgubire, aplicabil tuturor persoanelor aflate în situații similare, nu pot fi eludate, nefiind posibilă înlăturarea de la aplicare a prevederilor legii pentru unele persoane în defavoarea altora, prin stabilirea de către instanțe a unor alte despăgubiri în condițiile în care legea prevede mecanismul de urmat în acest sens. Astfel, legile menționate sunt destinate să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație, nefiind permisă eludarea sa în cauzele aflate pe rolul instanțelor.

Procedura respectivă are scopul de a asigura, în mod nediscriminatoriu, accesul tuturor persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001, egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptățite putând fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege. În acest sens, prin decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, s-a stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Instanțele de judecată nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți în punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor, substituindu-se legiuitorului. În ceea ce privește mecanismul de acordare a despăgubirilor, astfel cum corect a considerat tribunalul, s-a reținut că opțiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acțiuni poate conduce atât la obținerea unui câștig, a unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acțiunilor, care nu ar fi fost supusă restituirii, cât și la suportarea unei pierderi, iar Statul român nu are atribuția de a controla cotațiile la bursă, neputându-se reține o garanție din partea statului în obținerea unei anumite valori.

În ceea ce privește dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că acestea instituie o cerință pentru modul de protejare și garantare a drepturilor recunoscute prin Convenție, în sensul posibilității analizei în fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat, înțeles ca un "recurs efectiv" în fața unei autorități naționale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.). Art. 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acțiuni în pretenții adresate direct instanței de judecată și nici măcar un temei al unui control de convenționalitate, în ceea ce privește eventuala neconformitate a unei norme naționale cu dispozițiile Convenției, astfel cum preconizează reclamantul în cauză.

Din perspectiva exigențelor art. 13, s-a reținut că este suficient, după cum rezultă din considerentele deja expuse, că reglementarea actuală a legilor speciale de reparație a permis reclamantului recunoașterea unui "bun" în sensul art. 1 din Prmul Protocol adițional la C.E.D.O., iar în ceea ce privește valorificarea titlului de despăgubire nu este posibilă intervenția instanței de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv, pe calea dreptului comun. Apelantul a invocat deficiențe ale sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sancționate în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă Curtea constată că judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției Europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot Maria Atanasiu, C.E.D.O.

a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne". Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că Statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O.

nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce Statul român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.I.F., care, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele; Obiectul acțiunii pendinte nu a fost obligarea pârâtelor la plata unei sume suplimentare ce ar reprezenta o eventuală „pierdere" ocazionată de tranzacționarea la bursă a acțiunilor conferite ca mijloc de despăgubire, ci obligarea pârâtelor la executarea integrală a obligației de plată a despăgubirii juste și reale, respectiv, efectuarea plății integrale a creanței garantate asupra Statului român.

Mai mult decât atât, lecturarea corespunzătoare a cererii, cât și a precizării depuse la data de 19 martie 2014, conduce în mod vădit la stabilirea cadrului de învestire al instanței, în sensul necontestării „modului de aplicare a procedurii speciale (...) în raport de expectativele oferite de legea specială de la data emiterii titlului de despăgubire", ci solicitarea plății integrale a creanței stabilite tocmai pe calea procedurii speciale, creanță a cărei valoare nu este contestată, reclamantul solicitând doar îndestularea prin stingerea integrală a acesteia.

Modalitățile de valorificare a acestei creanțe au fost pre-determinate de către Statul român, în calitate de debitor al creanței garantate, care a stabilit în mod unilateral atât un plafon maximal de despăgubire în numerar (corespunzător titlului de plată din 29 iunie 2009 pentru o sumă de 500.000 RON), dar și dreptul de a solicita, „până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul (..), acțiuni emise de Fondul Proprietatea" . În această situație, în mod eronat, instanța de apel a reținut că, prin exercitarea dreptului de opțiune, reclamantul a „preferat să obțin doar acțiuni", asumându-și „nu numai posibilitatea obținerii unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acțiunilor, ipoteză în care reclamantul ar fi dobândit mai mult, fiind puțin probabil că ar fi restituit diferența Statului român, dar și posibilitatea de a obține o cotație mai mică de 1 RON", și că, potrivit art. 18 1 alin. (3) din Legea nr. 247/2005, oricare dintre cele două opțiuni ar fi fost exercitate presupuneau acordarea de acțiuni la Fondul Proprietatea.

Titlul de despăgubire prin conversie din 29 iunie 2008, în cuantum de 979.853 RON, reprezintă un număr de 979.853 acțiuni la o valoare nominala de 1 RON/acțiune, valoare nominală aptă, în aprecierea debitorului Statul român, de a reprezenta valoarea reală a unei acțiuni emise exclusiv în scop de plată a acestor creanțe garantate.

Ulterior, această valoare nominală s-a dovedit că nu reprezintă o valoare reală la care să se stabilească despăgubiri, modificând-se în acest sens modalitatea de acordare a despăgubirilor prin introducerea art. 18 7 , respectiv, art. 18 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce a condus astfel la stabilirea unui regim discriminatoriu între persoanele îndreptățite să primească despăgubiri ce și-au exercitat drepturile, cu respectarea procedurilor stabilite de către Statul român, la momente anterioare, când debitorul, Statul român, a acordat despăgubiri prin stabilirea individuală a valorii nominale de 1 RON/acțiune, și ulterioare listării Fondului Proprietatea, când acordarea de despăgubiri prin conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea are în vedere prețul mediu ponderat al acestora, prin urmare o valoare reală de piață a acțiunilor.

Instanța de apel a făcut o aplicare eronată a legii, întrucât chiar această instanță de control judiciar recunoaște că egalitatea de tratament pentru toate persoanele poate fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege. Ori, ceea ce reclamă reclamantul este tocmai procedura discriminatorie aplicată pentru același tip de creanțe ale aceluiași tip de persoane îndreptățite la despăgubiri. Astfel, între persoanele ce au obținut un anumit număr de acțiuni înaintea de listarea la bursă a Fondului Proprietatea și cele ce au exercitat acest drept după această listare, când se are în vedere valoarea de piață a unei acțiuni la Fondul Proprietatea și nu cea de 1 RON, s-a creat un tratament discriminatoriu.

De asemenea, instanța de apel a admis că „nu este posibilă intervenția instanței într-un alt cadru decât cel permis de legea specială", respectiv, că nu poate interveni pe calea dreptului comun pentru a obliga un debitor să își execute obligația de stingere integrală a debitului. Or, plata parțială reclamată este reprezentată de lipsirea reclamantului de un număr corespunzător de acțiuni, având în vedere plafonarea despăgubirilor în numerar, iar singura opțiune viabilă era să solicite pentru diferența creanței emiterea unui număr corespunzător de acțiuni la care este îndreptățit dacă debitorul, ce a ales unilateral modalitatea de stingere a unei creanțe garantate, nu ar fi apreciat în mod eronat asupra instrumentului de plată reprezentat de acțiuni la Fondul Proprietatea.

Aceasta deoarece, prin faptul exclusiv al pârâtului Statul român, acțiunile s-au tranzacționat la o valoare reală diminuată cu 60% față de valoarea nominală pre-tranzacționare, realizând astfel o lipsire abuzivă de proprietate în limitele acestor diferențe. Din momentul în care reclamantului i s-a recunoscut un drept de proprietate, respectiv, de creanță, în cuantum de 1.479.853 RON, pârâtul, în mod voluntar, fără protecția unor limitări legale exprese, a efectuat ingerințe asupra acestui drept garantat, făcând imposibilă exercitarea în integralitate a acestuia prin lipsirea sa de conținutul reglementat de Legea nr. 247/2005. Este vorba de un caz de neexecutare a unei creanțe garantate, respectiv, executarea parțială a acesteia, astfel încât reclamantul este de fapt în situația unui creditor ce cere concursul instanței pentru obligarea pârâtului la executarea integrală a plății.

Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs, în limita criticilor formulate, instanța constată următoarele; Reclamantul a invocat ca temei legal al recursului și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, ceea ce vizează de fapt nemotivarea hotărâri, însă, prin cererea de recurs, se constată că reclamantul nu a dezvoltat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate în acest sens. Prin urmare, câtă vreme dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au fost invocate doar formal, instanța constată că nu este învestită cu acest motiv de recurs, astfel că nu va verifica legalitatea deciziei recurate în raport de aceste dispozițiile legale.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de reclamant în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele: Reclamantul a arătat că obiectul litigiului pendinte îl constituie pretenția acestuia de a obliga pârâții la executarea integrală a obligației de plată a despăgubirii juste și reale, respectiv, efectuarea plății integrale a creanței garantate de Statul român, întrucât acest pârât este culpabil de producerea prejudiciului reclamat în patrimoniul său pentru lipsa de prevedere a legiuitorului cuprinsă în dispozițiile art. 18 7 și art. 18 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în care se încadrează și acesta, în sensul că s-a realizat conversia titlului de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea la valoarea nominală de 1 RON/acțiune înainte de listarea Fondului la bursă, iar posibilitatea ca valoarea unei acțiuni a Fondului Proprietatea să fie tranzacționată sub valoarea nominală reprezintă o lipsire abuzivă de proprietate.

În speță, cu privire la starea de fapt, așa cum a fost reținută de instanțele de fond și apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., se constată că prin decizia nr. 672/FF din 24 septembrie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-a decis emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului în cuantumul de 1.478.853 RON.

Acest titlu de despăgubire a fost valorificat de reclamant în condițiile Titlului VII a Legii nr. 247/2005, în sensul că a optat în cererea adresată Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, nr. 11.489 din 22 iunie 2009, în convertirea titlului de despăgubire în titlu de plata pentru suma de 500.000 RON, și titlu de conversie, despăgubiri în acțiuni, pentru suma de 979.853 RON, emițându-se titlu de conversie din 29 iunie 2009. Prejudiciul pe care reclamantul susține că l-a suferit constă în diferența dintre valoarea nominală de 979.853 RON a acțiunilor deținute la SC Fondul Proprietatea, potrivit titlului de conversie din 29 iunie 2009, respectiv, 979.853 acțiuni, și valoarea pe Bursa de Valori București a acestor acțiuni la data tranzacționării lor, după listarea la Bursa de Valori București a Fondului Proprietatea, la 25 ianuarie 2011, când prețul tranzacționat al unei acțiuni a fost de 0,61 RON.

Valoarea nominală a unei acțiuni, de 1 RON, a fost stabilită prin titlul de conversie din 29 iunie 2009, iar prin vânzările de acțiuni realizate ulterior lisării Fondului Proprietatea la Bursa de Valori București reclamantul susține că nu i s-a asigurat posibilitatea realizări integrale a creanței sale, deoarece acestea s-au făcut în funcție de evoluția pieței bursiere la o valoare mai mică față de valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Se constată, că titlului de conversie din 29 iunie 2009 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a stabilit că fiecare acțiune are o valoare nominală de 1 RON, nu a fost atacat de reclamant în condițiile Legii nr. 554/2004, pe de o parte, iar pe de altă parte, că, în urma emiterii titlului de conversie a despăgubirii în acțiuni la Fondul Proprietatea, „bunul” reclamantului sub forma creanței s-a convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acțiuni, iar din acest moment valoarea bunului este supusă regulilor ce guvernează evoluția pieței bursiere. Cum valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea, ulterior listării acestuia la Bursa de Valori, este fluctuantă, valorificarea acestora este la aprecierea exclusivă a reclamantului, care alege momentul pentru valorificarea acțiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru el.

În atare situație, vânzare acțiunilor la un preț mai mic sau mai mare decât cel stabilit în Titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acționar la Fondul Proprietatea, suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră și nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condițiile art. 998-999 C. civ. Aceasta deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO, statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, urmare a aplicării legilor speciale de reparație.

În situația existenței unei decizii administrative prin care s-a stabilit dreptul de despăgubire, când părțile se pot prevala de existența unui „bun” în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilite prin decizia administrativă. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO s-a realizat de statul pârât în condițiile impuse de Legea nr. 247/2005, de dispozițiile căreia reclamantul a beneficiat.

Criticile formulate de reclamant potrivit cărora stabilirea valorii unei acțiunii ulterior listării la bursa de valori a Fondului Proprietatea sub valoarea nominală reprezintă o lipsire abuzivă de proprietate în limitele acestei diferențe, determinată de fapta culpabilă a pârâtului care nu a creat un sistem de despăgubire funcțional, sunt nefondate, deoarece, ulterior convertirii dreptului de creanță în despăgubiri în acțiuni, reclamantul deține un „bun” cu privire la acestea în sensul normei convenționale mai sus citate, a căror valorificare este, însă, supusă normelor specifice ce reglementează piața bursieră, iar prin listarea Fondului Proprietatea pe bursă nu s-a creat un regim diferențiat pentru persoane aflate în situații similare, așa cum susține reclamantul, deoarece acesta, devenind acționar la Fondul Proprietatea, suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră, câtă vreme alegerea momentului la care se tranzacționează pe bursă aceste acțiuni este exclusiv la aprecierea sa.

Celelalte critici formulate de reclamant, așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate și nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I.F. împotriva deciziei nr. 441 A din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2015.