ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1350/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1350/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 34042/3/2012, la data de

28 august 2012, reclamantul B.I.F. a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român, reprezentat de

Ministerul de Finanțe, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 507.564

RON, reprezentând despăgubirea justă aferentă prejudiciilor cuantificate

conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin sentința civilă

nr. 942 din 24 aprilie 2013, Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Dosarul a fost înaintat

Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, care, prin

sentința civilă nr. 2668 din 19 septembrie 2013, a admis excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, a declinat competența în favoarea Tribunalului București,

secția civilă, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat

dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, pentru soluționarea conflictului.

Prin decizia nr. 7307

din 15 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența

de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 23 ianuarie 2014.

Prin sentința civilă

nr. 372 din 26 martie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, reținând următoarele:

În favoarea reclamantului,

a fost emis Titlul de conversie - decizia nr. 748 din 29 iunie 2009 de către Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru un număr de 979.853 acțiuni.

Acestea nu acoperă prejudiciul

cauzat reclamantului, motiv pentru care acesta a solicitat ca pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, care a eliberat acest titlu de conversie,

să fie obligată, alături de Statul Român, și la plata sumei de 507.564 RON, rezultată

ca urmare a tranzacționării la bursă a acțiunilor acordate prin Titlul de conversie.

Tribunalul a reținut că

acțiunea reclamantului nu este formulată în cadrul procedurilor prevăzute de legea

specială, ci este o cerere de drept comun, astfel cum a statuat Înalta Curte de

Casație și Justiție la stabilirea competenței materiale, deoarece, ca urmare a modului

de aplicare a procedurii speciale, reclamantul se consideră prejudiciat, în concret,

în raport de expectativele oferite de legea specială la data emiterii titlului de

despăgubire, și că prin Titlul de conversie reclamantul a primit un număr total

de acțiuni, la o valoare estimată de 1 RON pentru fiecare acțiune, pentru valoarea

estimată de 979853 RON.

Înainte de opțiunea realizată

de reclamant pentru conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea,

întreaga procedură de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005,

în capitolul 5

1

din lege intitulat „Valorificarea titlurilor de despăgubire

și stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”,

ceea ce conduce la concluzia că opțiunea de conversie a titlurilor de despăgubire

în acțiuni putea atrage atât un câștig, cât și o pierdere. Având în vedere că valoarea

acțiunilor se stabilește ca urmare a cotațiilor la bursă, care reprezintă „un joc”

al cererii și ofertei, rezultatul final depinzând, din perspectiva reclamantului,

de hazard, s-a reținut că, odată ce a acceptat acțiunile, reclamantul și-a asumat

nu numai posibilitatea obținerii unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza

emiterii acțiunilor, ipoteză în care acesta ar fi dobândit mai mult, fiind puțin

probabil că ar fi restituit diferența Statului Român, dar și posibilitatea de a

obține o cotație mai mică de 1 RON pentru fiecare acțiune, riscul fiind unul asumat

în mod conștient de către reclamant la momentul exercitării dreptului de opțiune.

Pe de altă parte, Tribunalul

a considerat că, la momentul emiterii Titlului, statul nu l-a garantat pe reclamant

în sensul de a obține și în cazul cotațiilor la bursă cel puțin valoarea estimată,

întrucât statul nu deține astfel de atribuții și competențe, rolul său fiind numai

de supraveghere.

De asemenea, Tribunalul

a constatat că raporturile dintre reclamant și Statul român, prin instituțiile abilitate,

au încetat la momentul finalizării tuturor procedurilor prevăzute de Legea nr. 247/2005,

astfel că pretinsa pagubă înregistrată de reclamant, ca urmare a cotării la bursă

a acțiunilor la o valoare inferioară celei de achiziție, nu poate fi imputată pârâtului;

că art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO nu garantează un drept la o compensație

integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea

de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile.

În mod special, niște

obiective legitime "de utilitate publică", precum cele care urmăresc măsuri

de reformă economică sau de dreptate socială, pot milita pentru o rambursare mai

mică decât valoarea de piață integrală.

În acest sens, în jurisprudența

sa, CEDO a admis limitări ale despăgubirilor acordate de stat, respectiv, în cauzele

Broniowski și Wolkenberg, cu motivarea că reforma radicală a sistemului politic

și economic din Polonia, precum și situația finanțelor sale puteau să justifice

limitări draconice la despăgubirea repatriaților de dincolo de Bug.

S-a concluzionat, că reclamantul

nu justifică în prezent un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror

procedură a fost deja epuizată și nici în baza dreptului comun.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 441 A din 10 noiembrie 2014, a respins, ca

nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant B.I.F., reținând, în esență, că,

prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul

derogă de la general, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială

și că atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme

în materie s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri și modalitatea

de acordare a acestora, s-a concluzionat că este evident că aplicarea dreptului

comun, respectiv, a instituției răspunderii civile delictuale invocate în speță,

ar echivala cu încălcarea principiului expus mai sus; că o asemenea abordare nu

încalcă exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO și nu generează

neconcordanțe între CEDO și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene

lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative

pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri. În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României,

s-a reținut că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă

să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției.

În această materie, statul

a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile

impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit

alin. (6) și (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor

se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, decizie pe care partea nemulțumită de cuantumul despăgubirilor

acordate o poate ataca în contencios administrativ.

Ulterior, a fost adoptată

Legea nr. 165/2013, prin care prevederile legislației aplicabile în domeniul restituirii

proprietăților au fost completate cu dispoziții care conduc la reguli de procedură

clare și simplificate în ceea ce privește procedura administrativă de stabilire

și acordare a acestora, pentru a se evita interpretările divergente ale autorităților

implicate în procedura de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii

nr. 10/2001. În acest sens, prin art. 22 și urm. din Legea nr. 165/2013 sunt prevăzute

regulile de urmat pentru stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii.

Potrivit art. 4 din Legea

nr. 165/2013, dispozițiile acestei legi se aplică proceselor în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv și aflate pe rolul instanțelor.

Acest act normativ a urmărit

realizarea unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire, pentru

a se evita situațiile în care se manifestă lipsa de diligență din partea autorităților

competente.

Dispozițiile legale, care

stabilesc un mecanism unitar de despăgubire, aplicabil tuturor persoanelor aflate

în situații similare, nu pot fi eludate, nefiind posibilă înlăturarea de la aplicare

a prevederilor legii pentru unele persoane în defavoarea altora, prin stabilirea

de către instanțe a unor alte despăgubiri în condițiile în care legea prevede mecanismul

de urmat în acest sens.

Astfel, legile menționate

sunt destinate să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile

de reparație, nefiind permisă eludarea sa în cauzele aflate pe rolul instanțelor.

Procedura respectivă are scopul de a asigura, în mod nediscriminatoriu, accesul

tuturor persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii

nr. 10/2001, egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptățite putând

fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege.

În acest sens, prin decizia

nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii, s-a stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O.

în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare,

să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau

aplicarea de măsuri reparatorii.

Obligarea directă a Statului

Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de

plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Instanțele de judecată

nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți în punerea în executare

a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor,

substituindu-se legiuitorului.

În ceea ce privește mecanismul

de acordare a despăgubirilor, astfel cum corect a considerat tribunalul, s-a reținut

că opțiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acțiuni poate conduce atât

la obținerea unui câștig, a unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii

acțiunilor, care nu ar fi fost supusă restituirii, cât și la suportarea unei pierderi,

iar Statul român nu are atribuția de a controla cotațiile la bursă, neputându-se

reține o garanție din partea statului în obținerea unei anumite valori.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că acestea

instituie o cerință pentru modul de protejare și garantare a drepturilor recunoscute

prin Convenție, în sensul posibilității analizei în fond a cererii reclamantului

și oferirea unui remediu adecvat, înțeles ca un "recurs efectiv" în fața

unei autorități naționale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva

Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Art. 13 nu poate reprezenta

un temei juridic de sine-stătător al unei acțiuni în pretenții adresate direct instanței

de judecată și nici măcar un temei al unui control de convenționalitate, în ceea

ce privește eventuala neconformitate a unei norme naționale cu dispozițiile Convenției,

astfel cum preconizează reclamantul în cauză.

Din perspectiva exigențelor

art. 13, s-a reținut că este suficient, după cum rezultă din considerentele deja

expuse, că reglementarea actuală a legilor speciale de reparație a permis reclamantului

recunoașterea unui "bun" în sensul art. 1 din Prmul Protocol adițional

la C.E.D.O., iar în ceea ce privește valorificarea titlului de despăgubire nu este

posibilă intervenția instanței de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin

legile speciale, respectiv, pe calea dreptului comun.

Apelantul a invocat deficiențe

ale sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005,

sancționate în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

însă Curtea constată că judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul

că nu corespunde Convenției Europene, ci este obligat să aplice legea existentă

în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Este important

de subliniat că și în hotărârea-pilot Maria Atanasiu, C.E.D.O. a reamintit că "statului

pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate

să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile

de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea

în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane

afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului

constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor

autorități interne".

Cauza care a antrenat

constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României, rezidă din faptul că Statul român nu a pus la punct

un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen

rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt

inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea, instituit prin Legea nr. 247/2005,

nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței

C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, din moment ce Statul român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la

data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene să ia măsurile care să

garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție

și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor

similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

reclamantul

B.I.F., care, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor

formulate a arătat următoarele;

Obiectul acțiunii pendinte

nu a fost obligarea pârâtelor la plata unei sume suplimentare ce ar reprezenta o

eventuală „pierdere" ocazionată de tranzacționarea la bursă a acțiunilor conferite

ca mijloc de despăgubire, ci obligarea pârâtelor la executarea integrală a obligației

de plată a despăgubirii juste și reale, respectiv, efectuarea plății integrale a

creanței garantate asupra Statului român.

Mai mult decât atât, lecturarea

corespunzătoare a cererii, cât și a precizării depuse la data de 19 martie 2014,

conduce în mod vădit la stabilirea cadrului de învestire al instanței, în sensul

necontestării „modului de aplicare a procedurii speciale (...) în raport de expectativele

oferite de legea specială de la data emiterii titlului de despăgubire", ci

solicitarea plății integrale a creanței stabilite tocmai pe calea procedurii speciale,

creanță a cărei valoare nu este contestată, reclamantul solicitând doar îndestularea

prin stingerea integrală a acesteia.

Modalitățile de valorificare

a acestei creanțe au fost pre-determinate de către Statul român, în calitate de

debitor al creanței garantate, care a stabilit în mod unilateral atât un plafon

maximal de despăgubire în numerar (corespunzător titlului de plată din 29 iunie

2009 pentru o sumă de 500.000 RON), dar și dreptul de a solicita, „până la concurența

despăgubirii totale acordate prin titlul (..), acțiuni emise de Fondul Proprietatea"

.

În această situație, în

mod eronat, instanța de apel a reținut că, prin exercitarea dreptului de opțiune,

reclamantul a „preferat să obțin doar acțiuni", asumându-și „nu numai posibilitatea

obținerii unei sume mai mari decât aceea care a stat la baza emiterii acțiunilor,

ipoteză în care reclamantul ar fi dobândit mai mult, fiind puțin probabil că ar

fi restituit diferența Statului român, dar și posibilitatea de a obține o cotație

mai mică de 1 RON", și că, potrivit art. 18

1

alin. (3) din Legea

nr. 247/2005, oricare dintre cele două opțiuni ar fi fost exercitate presupuneau

acordarea de acțiuni la Fondul Proprietatea.

Titlul de despăgubire

prin conversie din 29 iunie 2008, în cuantum de 979.853 RON, reprezintă un număr

de 979.853 acțiuni la o valoare nominala de 1 RON/acțiune, valoare nominală

aptă, în aprecierea debitorului Statul român, de a reprezenta valoarea reală a unei

acțiuni emise exclusiv în scop de plată a acestor creanțe garantate.

Ulterior, această valoare

nominală s-a dovedit că nu reprezintă o valoare reală la care să se stabilească

despăgubiri, modificând-se în acest sens modalitatea de acordare a despăgubirilor

prin introducerea art. 18

7

, respectiv, art. 18

8

din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce a condus astfel la stabilirea unui regim discriminatoriu

între persoanele îndreptățite să primească despăgubiri ce și-au exercitat drepturile,

cu respectarea procedurilor stabilite de către Statul român, la momente anterioare,

când debitorul, Statul român, a acordat despăgubiri prin stabilirea individuală

a valorii nominale de 1 RON/acțiune, și ulterioare listării Fondului Proprietatea,

când acordarea de despăgubiri prin conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea

are în vedere prețul mediu ponderat al acestora, prin urmare o valoare reală de

piață a acțiunilor.

Instanța de apel a făcut

o aplicare eronată a legii, întrucât chiar această instanță de control judiciar

recunoaște că egalitatea de tratament pentru toate persoanele poate fi asigurată

numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege. Ori, ceea ce reclamă reclamantul

este tocmai procedura discriminatorie aplicată pentru același tip de creanțe ale

aceluiași tip de persoane îndreptățite la despăgubiri.

Astfel, între persoanele

ce au obținut un anumit număr de acțiuni înaintea de listarea la bursă a Fondului

Proprietatea și cele ce au exercitat acest drept după această listare, când se are

în vedere valoarea de piață a unei acțiuni la Fondul Proprietatea și nu cea de 1

RON, s-a creat un tratament discriminatoriu.

De asemenea, instanța

de apel a admis că „nu este posibilă intervenția instanței într-un alt cadru decât

cel permis de legea specială", respectiv, că nu poate interveni pe calea dreptului

comun pentru a obliga un debitor să își execute obligația de stingere integrală

a debitului.

Or, plata parțială reclamată

este reprezentată de lipsirea reclamantului de un număr corespunzător de acțiuni,

având în vedere plafonarea despăgubirilor în numerar, iar singura opțiune viabilă

era să solicite pentru diferența creanței emiterea unui număr corespunzător de acțiuni

la care este îndreptățit dacă debitorul, ce a ales unilateral modalitatea de stingere

a unei creanțe garantate, nu ar fi apreciat în mod eronat asupra instrumentului

de plată reprezentat de acțiuni la Fondul Proprietatea.

Aceasta deoarece, prin

faptul exclusiv al pârâtului Statul român, acțiunile s-au tranzacționat la o valoare

reală diminuată cu 60% față de valoarea nominală pre-tranzacționare, realizând astfel

o lipsire abuzivă de proprietate în limitele acestor diferențe. Din momentul în

care reclamantului i s-a recunoscut un drept de proprietate, respectiv, de creanță,

în cuantum de 1.479.853 RON, pârâtul, în mod voluntar, fără protecția unor limitări

legale exprese, a efectuat ingerințe asupra acestui drept garantat, făcând imposibilă

exercitarea în integralitate a acestuia prin lipsirea sa de conținutul reglementat

de Legea nr. 247/2005.

Este vorba de un caz de

neexecutare a unei creanțe garantate, respectiv, executarea parțială a acesteia,

astfel încât reclamantul este de fapt în situația unui creditor ce cere concursul

instanței pentru obligarea pârâtului la executarea integrală a plății.

Examinând decizia ce face

obiectul prezentului recurs, în limita criticilor formulate, instanța constată următoarele;

Reclamantul a invocat

ca temei legal al recursului și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea

unei hotărâri se poate cere când aceasta „nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, ceea ce

vizează de fapt nemotivarea hotărâri, însă, prin cererea de recurs, se constată

că reclamantul nu a dezvoltat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate

în acest sens.

Prin urmare, câtă vreme

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au fost invocate doar formal, instanța

constată că nu este învestită cu acest motiv de recurs, astfel că nu va verifica

legalitatea deciziei recurate în raport de aceste dispozițiile legale.

În ceea ce privește motivul

de recurs formulat de reclamant în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța

constată următoarele:

Reclamantul a arătat că

obiectul litigiului pendinte îl constituie pretenția acestuia de a obliga pârâții

la executarea integrală a obligației de plată a despăgubirii juste și reale, respectiv,

efectuarea plății integrale a creanței garantate de Statul român, întrucât acest

pârât este culpabil de producerea prejudiciului reclamat în patrimoniul său pentru

lipsa de prevedere a legiuitorului cuprinsă în dispozițiile art. 18

7

și art. 18

8

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în care se încadrează

și acesta, în sensul că s-a realizat conversia titlului de despăgubire în acțiuni

la Fondul Proprietatea la valoarea nominală de 1 RON/acțiune înainte de listarea

Fondului la bursă, iar posibilitatea ca valoarea unei acțiuni a Fondului Proprietatea

să fie tranzacționată sub valoarea nominală reprezintă o lipsire abuzivă de proprietate.

În speță, cu privire la

starea de fapt, așa cum a fost reținută de instanțele de fond și apel, ce nu poate

fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

se constată că prin decizia nr. 672/FF din 24 septembrie 2009 a Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor s-a decis emiterea titlului de despăgubire în favoarea

reclamantului în cuantumul de 1.478.853 RON.

Acest titlu de despăgubire

a fost valorificat de reclamant în condițiile Titlului VII a Legii nr. 247/2005,

în sensul că a optat în cererea adresată Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, nr. 11.489 din 22 iunie 2009, în convertirea titlului de despăgubire

în titlu de plata pentru suma de 500.000 RON, și titlu de conversie, despăgubiri

în acțiuni, pentru suma de 979.853 RON, emițându-se titlu de conversie din 29

iunie 2009.

Prejudiciul pe care reclamantul

susține că l-a suferit constă în diferența dintre valoarea nominală de 979.853 RON

a acțiunilor deținute la SC Fondul Proprietatea, potrivit titlului de conversie

din 29 iunie 2009, respectiv, 979.853 acțiuni, și valoarea pe Bursa de Valori București

a acestor acțiuni la data tranzacționării lor, după listarea la Bursa de Valori

București a Fondului Proprietatea, la 25 ianuarie 2011, când prețul tranzacționat

al unei acțiuni a fost de 0,61 RON.

Valoarea nominală a unei

acțiuni, de 1 RON, a fost stabilită prin titlul de conversie din 29 iunie 2009,

iar prin vânzările de acțiuni realizate ulterior lisării Fondului Proprietatea la

Bursa de Valori București reclamantul susține că nu i s-a asigurat posibilitatea

realizări integrale a creanței sale, deoarece acestea s-au făcut în funcție de evoluția

pieței bursiere la o valoare mai mică față de valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Se constată, că titlului

de conversie din 29 iunie 2009 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, prin care s-a stabilit că fiecare acțiune are o valoare nominală

de 1 RON, nu a fost atacat de reclamant în condițiile Legii nr. 554/2004, pe de

o parte, iar pe de altă parte, că, în urma emiterii titlului de conversie a despăgubirii

în acțiuni la Fondul Proprietatea, „bunul” reclamantului sub forma creanței s-a

convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acțiuni, iar din acest moment

valoarea bunului este supusă regulilor ce guvernează evoluția pieței bursiere.

Cum valoarea acțiunilor

la Fondul Proprietatea, ulterior listării acestuia la Bursa de Valori, este fluctuantă,

valorificarea acestora este la aprecierea exclusivă a reclamantului, care alege

momentul pentru valorificarea acțiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru el.

În atare situație, vânzare

acțiunilor la un preț mai mic sau mai mare decât cel stabilit în Titlul de conversie

este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acționar la Fondul

Proprietatea, suportă consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră

și nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului care să atragă răspunderea civilă

delictuală a acestuia, în condițiile art. 998-999 C. civ.

Aceasta deoarece, potrivit

jurisprudenței CEDO, statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere

pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale,

urmare a aplicării legilor speciale de reparație.

În situația existenței

unei decizii administrative prin care s-a stabilit dreptul de despăgubire, când

părțile se pot prevala de existența unui „bun” în sensul Convenției, garanțiile

oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale

în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilite prin decizia

administrativă.

Or, mecanismul eficient

de protecție a drepturilor garantate de art. 1 din Primul Protocol adițional la

CEDO s-a realizat de statul pârât în condițiile impuse de Legea nr. 247/2005, de

dispozițiile căreia reclamantul a beneficiat.

Criticile formulate de

reclamant potrivit cărora stabilirea valorii unei acțiunii ulterior listării la

bursa de valori a Fondului Proprietatea sub valoarea nominală reprezintă o lipsire

abuzivă de proprietate în limitele acestei diferențe, determinată de fapta culpabilă

a pârâtului care nu a creat un sistem de despăgubire funcțional, sunt nefondate,

deoarece, ulterior convertirii dreptului de creanță în despăgubiri în acțiuni, reclamantul

deține un „bun” cu privire la acestea în sensul normei convenționale mai sus citate,

a căror valorificare este, însă, supusă normelor specifice ce reglementează piața

bursieră, iar prin listarea Fondului Proprietatea pe bursă nu s-a creat un regim

diferențiat pentru persoane aflate în situații similare, așa cum susține reclamantul,

deoarece acesta, devenind acționar la Fondul Proprietatea, suportă consecințele

fluctuațiilor valorii acțiunilor pe piața bursieră, câtă vreme alegerea

momentului la care se tranzacționează pe bursă aceste acțiuni este exclusiv

la aprecierea sa.

Celelalte critici formulate

de reclamant, așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate

și nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 1-9 din C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul B.I.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

B.I.F. împotriva deciziei nr. 441 A din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2015.