ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7307/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 942 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a tribunalului și a fost declinată competența materială privind soluționarea cauzei formulată de reclamantul B.I.F. în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a motiva această soluție s-a reținut că prin cererea introductivă reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 507.564 RON care a fost stabilită ca măsură reparatorie, sumă stabilită în baza Titlului nr. VII din Legea nr. 247/2005.

S-a reținut că în favoarea reclamantului a fost emis Titlul de conversie - decizia nr. 748 din 29 iunie 2009 de către A.N.R.P. pentru un număr de 979.853 acțiuni, prin conversie. Reclamantul a susținut că acestea nu îi acoperă prejudiciul, motiv pentru care solicită ca pârâta A.N.R.P., care a eliberat acest titlu de conversie, să fie obligată, alături de Statul Român, și la plata sumei de 507.564 RON. Față de motivele invocate în cerere, tribunalul a apreciat că cererea principală vizează neîndeplinirea obligațiilor de către pârâta A.N.R.P. potrivit pretențiilor reclamantului, angajarea răspunderii statului fiind invocată ca o reparație ulterioară. Așadar, dosarul reclamantului este în curs de soluționare în ceea ce privește acordarea de despăgubiri, potrivit dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fapt invocat de reclamant în susținerea acțiunii și confirmat de pârâta A.N.R.P.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005: „(1) Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului”. În ceea ce privește competența de soluționare a contestațiilor, art. 20 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevede: „Competența de soluționare revine, secției de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.

Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanței reședinței sale din țară sau, după caz, la instanța domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reședință în România și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează, secției de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București”. Așadar, din momentul în care a fost inițiată procedura specială de restituire prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, orice cerere care privește modul de soluționare al cererii, este supusă acestei proceduri și, implicit, în ceea ce privește instanța competentă. Tribunalul a avut în vedere și raționamentul juridic al Înaltei Curți de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei în interesul legii nr. XX (20) pronunțată la data de din 19 martie 2007 publicată in M. Of., Partea I nr. 764/12.11.2007.

În această decizie, Înalta Curte stabilea în mod obligatoriu pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., că: „instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, de a emite dispoziție sau decizie de restituire în natură, ori de acordare a despăgubirilor, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă”.

Întrucât ne-am aflat într-o ipoteză similară, însă care izvorăște din dispozițiile Legii nr. 247/2005, tribunalul a apreciat că, potrivit principiului ubi idem ratio sunt, ibi idem solutio esse debet, aplicând prin analogie raționamentul expus, competența materială de soluționare pe fond a cererii de obligare a despăgubirilor în alte limite decât cele acordate deja, aparține instanței de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, având natura juridică a unei veritabile contestației, indiferent de calificarea dată de către reclamant, văzând și dispozițiile art. 129 C. proc. civ. În ceea ce privește angajarea răspunderii pârâtului Statul Român, aceasta este o cerere subsidiară, care cade tot în competența instanței competente în soluționarea cererii principale, potrivit art. 17 C. proc.

civ., operând prorogarea de competență, precum și în raport cu dispozițiile speciale invocate prin întâmpinare de pârâta A.N.R.P., respectiv art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009, din care rezultă că A.N.R.P. se organizează și funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, precum și în raport cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care stabilește competența materială în ceea ce privește pretențiile la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înaintat Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, iar prin sentința civilă nr. 2668 din 19 septembrie 2013 a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, a fost declinată competența în favoarea Tribunalului București, secția civilă, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a fost înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului. Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a reținut că prezenta acțiune nu se subsumează niciunuia dintre ipotezele prevăzute de art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 și nici situației reglementate prin art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin raportare la dispozițiile art. 1, art. 8 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, s-a arătat că acțiunea reclamantului nu are ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică sau obligarea acesteia la emiterea unui act administrativ ori la efectuarea unei operațiuni administrative, care să atragă competența materială a unei instanțe de contencios administrativ. Pe de altă parte, Curtea de Apel a reținut că, în materia despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost reglementate câteva situații care antrenează competența instanței de contencios administrativ (art. 19-20). Aceste dispoziții nu sunt însă aplicabile în cauză, întrucât reclamantul nu a înțeles să conteste titlul de despăgubire sau titlul de conversie ori vreun alt act administrativ emis de C.C.S.D.

sau A.N.R.P., ci prin prezentul său demers judiciar a solicitat stingerea integrală a creanței garantate asupra statului român, prin plata diferenței până la valoarea de 1 RON a unei acțiuni la Fondul Proprietatea, invocând principiul reparării integrale a prejudiciului și al nediscriminării. În această ordine de idei, nu a fost reținută opinia Tribunalului București, potrivit căreia „din momentul în care a fost inițiată procedura specială de restituire prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, orice cerere care privește modul de soluționare a cererii este supusă acestei proceduri, inclusiv în ceea ce privește instanța competentă, în legătură cu acest aspect fiind incidente în cauză dispozițiile art. 9 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din Lege”.

Curtea de Apel a reținut că orice aspect legat de modul de valorificare a acțiunilor al căror proprietar, în regim de drept comun, a devenit reclamantul, după finalizarea procedurii instituite de Legea nr. 247/2005, părăsește tărâmul acestei reglementări speciale, căzând în competența de soluționare a instanței de drept comun, respectiv a instanței civile, în funcție de criteriul valoric stabilit la art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ. În concluzie, prezentul litigiu este unul de drept comun, patrimonial, având ca obiect obligarea la executarea integrală a plății aferente creanței garantate împotriva statului român, stabilită prin decizia nr. 6727/FF din 24 septembrie 2009, fiind astfel exclusă natura unui litigiu administrativ.

Având în vedere și valoarea pretențiilor solicitate (peste 500.000 RON), Curtea de Apel a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Constatând ivit conflictul negativ de competență, în baza art. 21 din C. proc. civ., a înaintat dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În baza art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă pentru următoarele considerente: Reclamantul, prin acțiunea formulată, a solicitat obligarea pârâților (A.N.R.P.

și Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor) la plata sumei de 507.564 RON despăgubire justă aferentă prejudiciilor cuantificate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Acțiunea a avut ca temei de drept prevederile Legii nr. 247/ 2005, art. 1349 și 1516 C. civ. Din motivarea acțiunii și în raport de temeiurile de drept invocate, se constată că instanța de contencios administrativ nu poate fi competentă să soluționeze cauza, ci instanța civilă. Prin acțiune nu s-a solicitat anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică sau obligarea acesteia la emiterea unui act administrativ ori la efectuarea unei operațiuni administrative. Deși a invocat ca temei și prevederile Legii nr. 247/2005, reclamantul nu a indicat dispozițiile Titlului VII din acest act normativ care ar putea fundamenta această acțiune, ci a indicat dispozițiile C. civ.

aplicabile (art. 1349 și art. 1516 C. civ.). De altfel, din conținutul acțiunii, rezultă că reclamantului i-au fost emise actele prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv Decizia nr. 6727/ 29 aprilie 2009 emisă de C.C.S.D., dar și titlul de conversie în cuantum de 979.853 RON prin emiterea deciziei nr. 748/ 29.05.2009 a A.N.R.P., în raport de cererea de opțiune depusă de reclamant la această autoritate. Reclamantul nu a contestat niciunul dintre aceste acte pentru a fi competentă instanța de contencios administrativ, ci solicită obligarea la plata unor sume ca urmare a prejudiciului cauzat prin tranzacționarea unei acțiuni la Fondul “P.” la o valoare de 0,61 RON față de valoarea nominală de 1 RON, caz în care competența de soluționare aparține instanței civile, în raport de cuantumul despăgubirilor, respectiv Tribunalul București, secția civilă.

Din actele depuse la dosar, procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în cazul reclamantului a fost finalizată, astfel că instanța de contencios administrativ nu poate soluționa o cerere având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciile create unei persoane. De altfel, la dosarul Tribunalului București, secția civilă, există o dovadă în sensul că, într-un caz similar s-a apreciat că instanța civilă este cea competentă să soluționeze cererea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B.I.F. și pe pârâții A.N.R.P. și Statul Român prin Ministerul de Finanțe, în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2013.