ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7307/2013

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 942 din 24 aprilie 2013

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței

materiale a tribunalului și a fost declinată competența materială privind soluționarea

cauzei formulată de reclamantul B.I.F. în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a motiva această

soluție s-a reținut că prin cererea introductivă reclamantul a solicitat obligarea

pârâților la plata sumei de 507.564 RON care a fost stabilită ca măsură reparatorie,

sumă stabilită în baza Titlului nr. VII din Legea nr. 247/2005.

S-a reținut că în favoarea

reclamantului a fost emis Titlul de conversie - decizia nr. 748 din 29 iunie 2009

de către A.N.R.P. pentru un număr de 979.853 acțiuni, prin conversie.

Reclamantul a susținut

că acestea nu îi acoperă prejudiciul, motiv pentru care solicită ca pârâta A.N.R.P.,

care a eliberat acest titlu de conversie, să fie obligată, alături de Statul Român,

și la plata sumei de 507.564 RON.

Față de motivele invocate

în cerere, tribunalul a apreciat că cererea principală vizează neîndeplinirea obligațiilor

de către pârâta A.N.R.P. potrivit pretențiilor reclamantului, angajarea răspunderii

statului fiind invocată ca o reparație ulterioară.

Așadar, dosarul reclamantului

este în curs de soluționare în ceea ce privește acordarea de despăgubiri, potrivit

dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fapt invocat de reclamant în

susținerea acțiunii și confirmat de pârâta A.N.R.P.

Potrivit dispozițiilor

art. 19 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005: „(1) Deciziile adoptate de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu

cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea

suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului”.

În ceea ce privește competența

de soluționare a contestațiilor, art. 20 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr.

247/2005 prevede: „Competența de soluționare revine, secției

de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel în a cărei rază teritorială

domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se

adresează instanței reședinței sale din țară sau, după caz, la instanța domiciliului

reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reședință în România

și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează, secției de

contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București”.

Așadar, din momentul în

care a fost inițiată procedura specială de restituire prevăzută în Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, orice cerere care privește modul de soluționare al cererii,

este supusă acestei proceduri și, implicit, în ceea ce privește instanța competentă.

Tribunalul a avut în vedere

și raționamentul juridic al Înaltei Curți de Casație și Justiție la pronunțarea

deciziei în interesul legii nr. XX (20) pronunțată la data de din 19 martie 2007

publicată in M. Of., Partea I nr. 764/12.11.2007.

În această decizie, Înalta

Curte stabilea în mod obligatoriu pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3)

C. proc. civ., că: „instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile

formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, de a emite dispoziție

sau decizie de restituire în natură, ori de acordare a despăgubirilor, potrivit

Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială

își are sediul persoana juridică respectivă”.

Întrucât ne-am aflat într-o

ipoteză similară, însă care izvorăște din dispozițiile Legii nr. 247/2005, tribunalul

a apreciat că, potrivit principiului ubi idem ratio sunt, ibi idem solutio esse

debet, aplicând prin analogie raționamentul expus, competența materială de soluționare

pe fond a cererii de obligare a despăgubirilor în alte limite decât cele acordate

deja, aparține instanței de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004,

având natura juridică a unei veritabile contestației, indiferent de calificarea

dată de către reclamant, văzând și dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

În ceea ce privește angajarea

răspunderii pârâtului Statul Român, aceasta este o cerere subsidiară, care cade

tot în competența instanței competente în soluționarea cererii principale, potrivit

art. 17 C. proc. civ., operând prorogarea de competență, precum și în raport cu

dispozițiile speciale invocate prin întâmpinare de pârâta A.N.R.P., respectiv

art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009, din care rezultă că A.N.R.P. se organizează

și funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, precum și în raport

cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care stabilește competența

materială în ceea ce privește pretențiile la Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înaintat

Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, iar prin sentința

civilă nr. 2668 din 19 septembrie 2013 a fost admisă excepția necompetenței materiale

invocată din oficiu, a fost declinată competența în favoarea Tribunalului București,

secția civilă, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a fost înaintat

dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, pentru soluționarea conflictului.

Curtea de Apel București,

secția contencios administrativ și fiscal, a reținut că prezenta acțiune nu se subsumează

niciunuia dintre ipotezele prevăzute de art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 și nici

situației reglementate prin art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin raportare la dispozițiile

art. 1, art. 8 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, s-a

arătat că acțiunea reclamantului nu are ca obiect anularea unui act administrativ

emis de o autoritate publică sau obligarea acesteia la emiterea unui act administrativ

ori la efectuarea unei operațiuni administrative, care să atragă competența materială

a unei instanțe de contencios administrativ.

Pe de altă parte, Curtea

de Apel a reținut că, în materia despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv de Statul Român, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost reglementate

câteva situații care antrenează competența instanței de contencios administrativ

(art. 19-20).

Aceste dispoziții nu sunt

însă aplicabile în cauză, întrucât reclamantul nu a înțeles să conteste titlul de

despăgubire sau titlul de conversie ori vreun alt act administrativ emis de C.C.S.D.

sau A.N.R.P., ci prin prezentul său demers judiciar a solicitat stingerea integrală

a creanței garantate asupra statului român, prin plata diferenței până la valoarea

de 1 RON a unei acțiuni la Fondul Proprietatea, invocând principiul reparării integrale

a prejudiciului și al nediscriminării.

În această ordine de idei,

nu a fost reținută opinia Tribunalului București, potrivit căreia „din momentul

în care a fost inițiată procedura specială de restituire prevăzută de Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, orice cerere care privește modul de soluționare a cererii

este supusă acestei proceduri, inclusiv în ceea ce privește instanța competentă,

în legătură cu acest aspect fiind incidente în cauză dispozițiile art. 9 alin.

(1) și art. 20 alin. (1) din Lege”.

Curtea de Apel a reținut

că orice aspect legat de modul de valorificare a acțiunilor al căror proprietar,

în regim de drept comun, a devenit reclamantul, după finalizarea procedurii instituite

de Legea nr. 247/2005, părăsește tărâmul acestei reglementări speciale, căzând în

competența de soluționare a instanței de drept comun, respectiv a instanței civile,

în funcție de criteriul valoric stabilit la art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc.

civ.

În concluzie, prezentul

litigiu este unul de drept comun, patrimonial, având ca obiect obligarea la executarea

integrală a plății aferente creanței garantate împotriva statului român, stabilită

prin decizia nr. 6727/FF din 24 septembrie 2009, fiind astfel exclusă natura unui

litigiu administrativ.

Având în vedere și valoarea

pretențiilor solicitate (peste 500.000 RON), Curtea de Apel a admis excepția necompetenței

materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii

în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Constatând ivit conflictul

negativ de competență, în baza art. 21 din C. proc. civ., a înaintat dosarul instanței

în drept să hotărască asupra conflictului, respectiv Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În baza art. 22 C.

proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția civilă pentru următoarele considerente:

Reclamantul, prin acțiunea

formulată, a solicitat obligarea pârâților (A.N.R.P. și Statul român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor) la plata sumei de 507.564 RON despăgubire justă aferentă

prejudiciilor cuantificate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Acțiunea a avut ca temei

de drept prevederile Legii nr. 247/ 2005, art. 1349 și 1516 C. civ.

Din motivarea acțiunii

și în raport de temeiurile de drept invocate, se constată că instanța de contencios

administrativ nu poate fi competentă să soluționeze cauza, ci instanța civilă.

Prin acțiune nu s-a solicitat

anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică sau obligarea acesteia

la emiterea unui act administrativ ori la efectuarea unei operațiuni administrative.

Deși a invocat ca temei

și prevederile Legii nr. 247/2005, reclamantul nu a indicat dispozițiile Titlului

VII din acest act normativ care ar putea fundamenta această acțiune, ci a indicat

dispozițiile C. civ. aplicabile (art. 1349 și art. 1516 C. civ.).

De altfel, din conținutul

acțiunii, rezultă că reclamantului i-au fost emise actele prevăzute în Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, respectiv Decizia nr. 6727/ 29 aprilie 2009 emisă de C.C.S.D.,

dar și titlul de conversie în cuantum de 979.853 RON prin emiterea deciziei nr.

748/ 29.05.2009 a A.N.R.P., în raport de cererea de opțiune depusă de reclamant

la această autoritate.

Reclamantul nu a contestat

niciunul dintre aceste acte pentru a fi competentă instanța de contencios administrativ,

ci solicită obligarea la plata unor sume ca urmare a prejudiciului cauzat prin tranzacționarea

unei acțiuni la Fondul “P.” la o valoare de 0,61 RON față de valoarea nominală de

1 RON, caz în care competența de soluționare aparține instanței civile, în raport

de cuantumul despăgubirilor, respectiv Tribunalul București, secția civilă.

Din actele depuse la dosar,

procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în cazul reclamantului

a fost finalizată, astfel că instanța de contencios administrativ nu poate soluționa

o cerere având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciile create unei persoane.

De altfel, la dosarul

Tribunalului București, secția civilă, există o dovadă în sensul că, într-un caz

similar s-a apreciat că instanța civilă este cea competentă să soluționeze cererea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamantul B.I.F. și pe pârâții A.N.R.P. și Statul Român prin Ministerul

de Finanțe, în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie

2013.