ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2525/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 12046/2012 din 25 iunie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că litigiul s-a născut ca o consecință a emiterii, î n cadrul procedurii speciale prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a actelor administrative reprezentate de deciziile contestate, de către o autoritate publică centrală, astfel că soluționarea acestuia revine instanței de contencios administrativ, respectiv Curții de Apel București, în conformitate cu art. 10 alin. (1), teza a II a din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 3 pct. 1 C. proc.

civ. Prin Sentința civilă nr. 5724 din 11 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta T.C.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat î nalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că p rin cererea formulată partea reclamantă a solicitat, în contradictoriu cu A.N.R.P., plata sumei de 160.583,28 lei cu titlu de despăgubiri, întemeindu-se pe o serie de dispoziții C. civ., respectiv art. 1226, 1270, 1350, 1516, 1521, 1522. S-a reținut că cererea de chemare în judecată întemeiată în drept pe o normă de drept privat are un obiect pur patrimonial, nefiind precedată de vreo acțiune în contencios administrativ pentru anularea vreunui act administrativ sau constatarea refuzului nejustificat al pârâților de soluționare a unei cereri în termenul legal.

Instanța a apreciat că admisibilitatea acțiunii în daune este condiționată de soluționarea unei acțiuni anterioare de către instanța de contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) al legii organice mai sus enunțate, conform cărora, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. S-a reținut în considerentele sentinței Curții de Apel că din înscrisurile atașate nu rezultă că, anterior sesizării instanței de drept comun, reclamanta s-ar fi adresat instanței de contencios administrativ competentă cu o cerere pentru anularea unui act administrativ sau recunoașterea dreptului pretins ori a interesului legitim.

În aceste condiții, s-a apreciat că acțiunea în pretenții exercitată este una de drept comun, iar nu supusă legii contenciosului administrativ, trebuind a fi soluționată de instanța de drept comun competentă, adică Judecătoria Sectorului 1 București, în raport de cuantumul pretențiilor formulate și de dispozițiile art. 1 pct. 1, rap. la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținându-se și disp. art. 8 alin. (1) C. proc. civ. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență reglementat de art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Curtea a sesizat î nalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență. Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Prin acțiunea formulată, reclamanta T.C.A. a chemat în judecata pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 160.583,28 lei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 3108/FF/2008 pârâta a dispus plata sumei totale de 401.458,21 lei, însă ca urmare a sistării plăților a primit titlul de conversie nr. 2426/2010, reprezentând un număr de 401.458,21 acțiuni la o valoare nominală de 1 leu/acțiune și, întrucât în momentul listării pe bursă a Fondului Proprietatea - 25 ianuarie 2011 - valoarea era de 0,6 lei/ acțiune, a pierdut 40% din valoarea totală.

A susținut reclamanta că, nefiind despăgubită în totalitate conform Deciziei A.N.R.P., a solicitat diferența de 40% din valoarea totală de 401.458,21 lei. Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut Judecătoria Sectorului 1 București faptul că litigiul de față s-a născut ca o consecință a emiterii, în cadrul procedurii speciale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a actelor administrative reprezentate de deciziile menționate de către o autoritate publică centrală, astfel că soluționarea acestuia revine instanței de contencios administrativ, respectiv Curții de Apel București, în conformitate cu art. 10 alin. (1), teza a II a din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 3, pct. 1 C. proc.

civ. În raport de obiectul litigiului, sub aspectul competenței de soluționare, cauza intră însă sub incidența dispozițiilor art. XXIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Art. XXIII. (1) Procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente potrivit prezentei legi. (2) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel.

(3) Procesele în curs de judecată în primă instanță în materia contenciosului administrativ și fiscal aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi pe rolul curților de apel și care, potrivit prezentei legi,sunt de competența tribunalelor se trimit la tribunale. (4) În cazurile prevăzute la alin. (1)-(3), dosarele se trimit, pe cale administrativă, la instanțele devenite competente să le judece.” Având în vedere că prezentul litigiu este un proces în curs de judecată în primă instanță, care până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 ar fi fost de competența Curții de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. XXIII alin. (1) și (3) din Legea nr. 2/2013, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, instanță devenită competentă să îl soluționeze.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta T.C.A. și pe pârâtul Guvernul României, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 martie 2013.