ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2525/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 12046/2012 din 25

iunie 2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței

materiale a instanței și a

declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța a reținut că litigiul s-a născut ca o

consecință a emiterii, î

n

cadrul procedurii speciale prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a actelor

administrative reprezentate de deciziile contestate, de către o autoritate

publică centrală, astfel că soluționarea acestuia revine instanței de

contencios administrativ, respectiv Curții de Apel București, în conformitate

cu art. 10 alin. (1), teza a II a din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 3 pct.

1 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr.

5724 din 11 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de

Apel București, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a

acțiunii formulată de reclamanta T.C.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea

Judecătoriei Sectorului 1 București și, constatând ivit conflictul negativ de

competență, a sesizat

î

nalta

Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că p

rin

cererea formulată partea reclamantă a solicitat, în contradictoriu cu A.N.R.P.,

plata sumei de 160.583,28 lei cu titlu de despăgubiri, întemeindu-se pe o serie

de dispoziții C. civ., respectiv art. 1226, 1270, 1350, 1516, 1521, 1522.

S-a reținut că cererea

de chemare în judecată întemeiată în drept pe o normă de drept privat are un

obiect pur patrimonial, nefiind precedată de vreo acțiune în contencios

administrativ pentru anularea vreunui act administrativ sau constatarea

refuzului nejustificat al pârâților de soluționare a unei cereri în termenul

legal.

Instanța a apreciat

că admisibilitatea acțiunii în daune este condiționată de soluționarea unei

acțiuni anterioare de către instanța de contencios administrativ, potrivit

dispozițiilor art. 19 alin. (1) al legii organice mai sus enunțate, conform cărora,

când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în

același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de

despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască

întinderea pagubei.

S-a reținut în

considerentele sentinței Curții de Apel că din înscrisurile atașate nu rezultă

că, anterior sesizării instanței de drept comun, reclamanta s-ar fi adresat

instanței de contencios administrativ competentă cu o cerere pentru anularea

unui act administrativ sau recunoașterea dreptului pretins ori a interesului

legitim.

În aceste condiții, s-a

apreciat că acțiunea în pretenții exercitată este una de drept comun, iar nu

supusă legii contenciosului administrativ, trebuind a fi soluționată de

instanța de drept comun competentă, adică Judecătoria Sectorului 1 București,

în raport de cuantumul pretențiilor formulate și de dispozițiile art. 1 pct. 1,

rap. la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținându-se și disp. art. 8 alin.

(1) C. proc. civ.

Constatându-se ivit

conflictul negativ de competență reglementat de art. 20 pct. 2 C. proc. civ.,

Curtea a sesizat

î

nalta Curte de

Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul,

conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

Pentru

a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în

continuare arătate:

Prin

acțiunea formulată, reclamanta T.C.A. a chemat în judecata pe pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 160.583,28 lei.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 3108/FF/2008 pârâta

a dispus plata sumei totale de 401.458,21 lei, însă ca urmare a sistării plăților

a primit titlul de conversie nr. 2426/2010, reprezentând un număr de 401.458,21

acțiuni la o valoare nominală de 1 leu/acțiune și, întrucât în momentul listării

pe bursă a Fondului Proprietatea - 25 ianuarie 2011 - valoarea era de 0,6 lei/

acțiune, a pierdut 40% din valoarea totală.

A

susținut reclamanta că, nefiind despăgubită în totalitate conform Deciziei A.N.R.P.,

a solicitat diferența de 40% din valoarea totală de 401.458,21 lei.

Înalta

Curte apreciază că în mod corect a reținut Judecătoria Sectorului 1 București faptul

că litigiul de față s-a născut ca o consecință a emiterii, în cadrul procedurii

speciale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a actelor

administrative reprezentate de deciziile menționate de către o autoritate publică

centrală, astfel că soluționarea acestuia revine instanței de contencios

administrativ, respectiv Curții de Apel București, în conformitate cu art. 10

alin. (1), teza a II a din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 3, pct. 1 C.

proc. civ.

În

raport de obiectul litigiului, sub aspectul competenței de soluționare, cauza intră

însă sub incidența dispozițiilor art. XXIII din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,

potrivit cărora:

„Art. XXIII.

(1) Procesele în primă instanță, precum și căile de atac

în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data

schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a

competenței

instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente

potrivit prezentei legi.

(2)

Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios

administrativ

și fiscal, la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit

prezentei legi, sunt de

competența curților de apel se trimit la curțile

de apel.

(3)

Procesele în curs de judecată în

primă instanță în materia contenciosului administrativ și fiscal

aflate

la data intrării în vigoare a prezentei legi pe rolul curților de apel și care,

potrivit prezentei

legi,sunt

de competența tribunalelor se trimit la tribunale.

(4)

În cazurile prevăzute la alin. (1)-(3), dosarele se trimit, pe cale

administrativă, la instanțele devenite competente să le judece.”

Având

în vedere că prezentul litigiu este un proces în curs de judecată în primă instanță,

care până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 ar fi fost de

competența Curții de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal, în

raport de dispozițiile art. XXIII alin. (1) și (3) din Legea nr. 2/2013, Înalta

Curte stabilește competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

instanță devenită competentă să îl soluționeze.

În consecință, având

în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin.

(3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a

cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta T.C.A. și pe pârâtul Guvernul

României, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 martie 2013.