ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4674/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 25 august 2011 la Tribunalul București, secția a III - a civilă, reclamanta SC T.O. SA a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de chemat în garanție, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună în temeiul art. 1073 și 1088 C. civ., precum și a art. 998 - 999 C. civ., obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cu titlu de despăgubiri a următoarelor sume: 24.704.594,07 RON reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 RON, cu rata inflației, pentru perioada 16 iunie 2005 - 6 ianuarie 2010 și 8.289.998,78 RON reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 RON pentru perioada de 25 august 2008 - 6 ianuarie 2010. Reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 57 C. proc.

civ. și art. 1 din C.E.D.O., precum și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., să fie obligat chematul în garanție la plata sumei de 32.994.592,85 RON, cu titlu de despăgubiri. La data de 13 septembrie 2012, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, în raport de apărările formulate în cauză de către pârât, care a învederat că a trimis dosarul notificării la C.C.S.D. la 24 noiembrie 2009, arătând că restrânge perioada de timp pe durata căreia solicită actualizarea creanței și acordarea dobânzilor legale aferente, la intervalul cuprins între 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce privește actualizarea, și la intervalul cuprins între 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce privește dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, s-a respins ca prescrisă cererea în pretenții formulată de reclamantă și ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva Statului Român. Prin aceeași sentință, instanța a dat în debit pe reclamantă la Administrația Financiară Sf. Gheorghe, județul Covasna pentru restul de taxă de timbru neachitată rezultând din eșalonare, în cuantum de 217.703 RON. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta a înțeles să-și întemeieze pretențiile pe faptul că, pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătorești prin care i s-au acordat despăgubiri bănești conform Legii nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice a emis cu întârziere Ordinul nr. O1.

din 18 noiembrie 2009, trimițând dosarul către Comisia Centrală de acordare a despăgubirilor, astfel că i s-a produs un prejudiciu decurgând din întârzierea în executarea dispozițiilor legale, prejudiciu a cărui reparație a urmărit să o realizeze pe calea prezentei acțiuni. Observându-se că reclamanta a solicitat încă din luna iulie 2005 executarea obligației stabilite prin hotărârea Curții de Apel București, s-a apreciat că momentul la care se referă art. 8 din Decretul nr. 167/1958 era anterior celui la care se raportează reclamanta în acțiunea sa de drept comun, eventualul prejudiciu producându-se înainte de acest moment, astfel că, față de data introducerii cererii de chemare în judecată, acțiunea este prescrisă.

Referitor la cererea reclamantei intitulată cerere de chemare în garanție a unei alte persoane decât pârâtul, tribunalul a respins-o ca fiind inadmisibilă față de dispozițiile art. 60 C. proc. civ., întrucât față de reclamantă nu s-au formulat pretenții, aceasta aflându-se în confuzie cu privire la natura cererii de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor cu titlu de prejudiciu. Prin încheierea din 6 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a III - a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC T.O. SA și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2012, în sensul că a dat-o în debit pe reclamantă la Administrația Financiară Sf.

Gheorghe, județul Covasna, cu suma de 81.634,70 RON taxă de timbru neachitată, în loc de 217.703 RON, cum din eroare se menționase prin sentință. Împotriva sentinței și a încheierii din 6 decembrie 2012 a declarat apel reclamanta la data de 22 noiembrie 2012 (data poștei), respectiv 17 decembrie 2012. S-a solicitat schimbarea hotărârii apelate prin respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și a excepției inadmisibilității cererii de chemare în garanție, cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru continuarea judecății. Prin motivele de apel, reclamanta a susținut că, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, trebuia făcută distincția între capătul de cerere privind actualizarea creanței cu rata inflației și acela privitor la plata dobânzii legale.

În ceea ce privește actualizarea cu rata inflației a creanței, apelanta a indicat ca temei de drept prevederile art. 371 2 C. proc. civ. și pe cele ale art. 1073 C. civ., acest drept se naște la data plății efective a obligației cuprinse în titlul executoriu. A arătat că, întrucât pârâtul a demonstrat că data înregistrării dosarului la C.C.S.D. este 24 noiembrie 2009, și a restrâns pretenția inițială de actualizare a creanței la perioada 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009, considerând că aceasta din urmă este data plății efective a obligației înscrise în titlul executoriu.

S-a învederat că argumentul primei instanțe în sensul că dreptul la acțiune ar fi început să curgă de la data pronunțării deciziei civile nr. 1134/A/2005 este nefondat, deoarece la această dată abia s-a născut creanța principală, iar obiectul prezentei cauze nu este însăși creanța principală constând în măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv și pentru care reclamanta a obținut deja titlu executoriu, ci creanța accesorie constând în actualizarea creanței principale cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data titlului executoriu și data executării obligației. Data de 16 iunie 2005, când s-a născut creanța principală, marchează momentul începerii perioadei de referință față de care urmează să se calculeze actualizarea cu rata inflației, reclamanta neputând prevedea care va fi data executării obligației pentru a cunoaște sfârșitul perioadei de referință pentru a calcula rata inflației.

Din același motiv reclamanta susține că nu i s-ar putea imputa faptul că la intervale succesive nu a solicitat actualizarea creanței, întrucât aceasta se calculează conform art. 371 2 C. proc. civ. și, în intervalul de referință dat de lege, orice altă modalitate de calcul putând conduce la rezultate care nu reflectă devalorizarea efectivă a creanței în perioada de referință, fiind inaptă de a conduce la readucerea creanței la valoarea stabilită prin titlul executoriu. În concluzie, apelanta a susținut că dreptul la acțiune privind creanța accesorie constând în actualizarea creanței cu rata inflației s-a născut la 24 noiembrie 2009, data executării de către Ministerul Finanțelor Publice a obligației de a trimite dosarul complet la C.C.S.D.

În ceea ce privește plata dobânzii legale, menită să acopere prejudiciul creditorului decurgând din lipsa de folosință a sumei reprezentând creanța, drept având ca temei dispozițiile art. 1088 C. civ., reclamanta a precizat că a solicitat plata acesteia pe perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009. Întrucât pentru fiecare zi cuprinsă între data când hotărârea judecătorească a devenit executorie și data plății efective a obligației curge o prescripție deosebită și aplicând dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, se înțelege că termenul de prescripție a dreptului de a solicita dobânda legală aferentă zilei de 25 august 2008 s-a împlinit la 25 august 2011, care este data introducerii acțiunii.

Orice dobânzi aferente perioadei de după 25 august 2008 nu sunt prescrise. S-a susținut, totodată, că în mod greșit prima instanță a respins cererea de chemare în garanție ca inadmisibilă cu argumentul că împotriva reclamantei nu au fost formulate pretenții, condiția impusă de textul art. 60 C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea ca partea să cadă în pretenții. Or, această sintagmă înseamnă, în cazul reclamantului, ca acțiunea sa în pretenții să fie respinsă, să piardă procesul.

Apelanta a mai precizat că, spre deosebire de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a fost chemat în judecată în calitatea sa de debitor în raportul principal, fapt ce-i conferă calitatea de debitor și în privința obligațiilor accesorii celei principale, Statul Român a fost chemat în garanție numai pentru ipoteza în care pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ar invoca cu succes imposibilitatea obiectivă a executării obligațiilor care îi incumbă, din cauza faptei Statului Român de a nu fi prevăzut printr-o legislație previzibilă condițiile și mijloacele de executare a obligațiilor autorităților implicate în propunerea și acordarea măsurilor compensatorii.

Prin apelul îndreptat împotriva încheierii din 6 decembrie 2012 s-a solicitat schimbarea acesteia în sensul rectificării mențiunii privind restul de plată din taxa de timbru, care este de 54.425,80 RON, iar nu de 81.634,70 RON și înlăturării omisiunii privind menționarea faptului că suma de 54.425,80 RON urmează să se plătească în patru tranșe lunare, de câte 13.606,45 RON fiecare. În argumentarea solicitării sale, apelanta a făcut trimitere la conținutul încheierilor de ședință prin care i s-a încuviințat cererea de ajutor public judiciar - 12 iulie 2012 și i-a fost admisă cererea de reexaminare, 14 septembrie 2012, dar și la ordinele de plată cu care a achitat tranșele din taxa judiciară de timbru.

La 4 februarie 2013, apelanta a adus la cunoștința instanței încheierea tranzacției din 18 decembrie 2012 între SC T.O. SA și Societatea de Investiții Financiare Moldova SA, prin care prima a cedat secundei o cotă de 14,3394% din drepturile litigioase obiect al acestui dosar. Apelanta a depus la dosar în copie tranzacția din 18 decembrie 2012 și dovada notificării ei debitorului Ministerul Finanțelor Publice. În considerarea acestei împrejurări, la termenul de judecată din 5 februarie 2013, Curtea de Apel București a luat act de cesiunea parțială a drepturilor litigioase și a dispus introducerea în cauză a SIF Moldova, alături de SC T.O. SA, în calitate de apelantă reclamantă. Prin decizia civilă nr. 26 A din 5 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantele SC T.O.

SA și Societatea de Investiții Financiare Moldova S.A., anulând în tot sentința apelată și încheierea din 6 decembrie 2012 și trimițând cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a arăta care este viziunea sa asupra momentului când se naște dreptul reclamantei de a pretinde actualizarea creanței și data de la care începe să curgă termenul de prescripție. S-a apreciat că dreptul material la acțiune în obținerea actualizării creanței principale se naște odată cu dreptul de a cere executarea silită a creanței principale și se stinge prin prescripție odată cu aceasta.

Pe cale de consecință, curtea de apel nu a împărtășit opinia apelantei reclamante care a susținut că dreptul său la acțiune s-ar fi născut la data executării de către debitor a obligației sale specifice decurgând din titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1134/A/2005. S-a considerat, însă, că netemeinicia acestei susțineri a apelantei - reclamante nu validează hotărârea primei instanțe, care a dezlegat în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

S-a constatat, astfel, că împrejurarea că arătarea cuantumului exact al măsurilor reparatorii a avut loc abia prin încheierea din 5 iunie 2008 pronunțată de instanța care a pronunțat și decizia constituind titlu executoriu (decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă,), în lămurirea dispozitivului acesteia este nerelevantă, întrucât cuantumul sumei s-a determinat încă de la data emiterii titlului executoriu, prin trimiterea pe care acesta o făcea la sumele rezultate din cele două expertize efectuate în cauză.

Curtea de Apel a considerat, însă, ca fiind relevante în privința termenului și cursului prescripției supuse analizei, cererile formulate de însuși debitorul Ministerului Finanțelor Publice în scopul lămuririi înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 1134 A din 16 iunie 2005, care au semnificația implicită a recunoașterii datoriei de către intimatul care, în prealabil, renunțase la contestarea obligației stabilite în sarcina sa prin amintita hotărâre judecătorească, renunțând la recursul declarat împotriva acesteia.

Dacă în privința celei dintâi cereri de lămurire a înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului formulată de Ministerul Finanțelor Publice la 6 aprilie 2006 nu poate fi reținut efectul întreruptiv al prescripției față de împrejurarea că, în mod irevocabil, această cerere a fost respinsă prin decizia civilă nr. 4158/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în considerarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (potrivit cărora, prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă), acest efect nu poate fi negat în privința celei de-a doua cereri aparținând debitorului, pe care a formulat-o la 28 martie 2008 și care a fost admisă definitiv, rămânând irevocabilă soluția instanței prin nerecurare.

Prin urmare, curtea de apel a reținut că, în condițiile art. 405 2 alin. (1) lit. a) teza finală C. proc. civ. și prin introducerea cererii de chemare în judecată de către debitor, la 28 martie 2008 a avut loc o întrerupere a cursului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită și, implicit, a dreptului reclamantului la actualizarea creanței. S-a considerat, totodată, că asupra executării înseși a creanței stabilite în favoarea reclamantei, are valoarea unui act întreruptiv de prescripție și adresa Ministerului Finanțelor Publice din 7 septembrie 2005, în mod necesar aceeași valoare urmând a fi recunoscută actului de înaintare de către Ministerul Finanțelor Publice a dosarului incomplet la C.C.S.D., la 28 august 2008, ca act voluntar de executare, ori cererii reclamantei de executare pe cale silită a titlului său executoriu, în baza căruia la 21 septembrie 2009 a fost emisă somația nr. S1.

din 21 septembrie 2009 (a cărei anulare s-a cerut de către debitor pe calea contestației la executare), în condițiile art. 405 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Curtea de Apel a apreciat că la data promovării acțiunii, 25 august 2011, nu era prescris dreptul material la acțiune de a solicita actualizarea creanței reclamantei pe perioada cuprinsă între data exigibilității - 16 iunie 2005 și data executării voluntare a acesteia de către debitor, prin emiterea Ordinului nr. O1. și înaintarea acestuia împreună cu dosarul notificării. În ceea ce privește plata dobânzilor legale aferente creanței, al cărei temei de drept se regăsește în dispozițiile art. 1088 C. civ., Curtea de Apel a împărtășit opinia apelantei în sensul că acestea sunt datorate pe fiecare zi de întârziere și că dreptul la acțiune se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, astfel că acesta nu era prescris.

În ceea ce privește justificarea respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție formulată de reclamantă, pe argumentul dat de prevederile art. 60 din C. proc. civ., instanța de apel a reținut că soluția tribunalului este nelegală, întrucât s-a considerat eronat că reclamantul nu ar putea cădea în pretenții decât atunci când altcineva ar formula pretenții împotriva sa. S-a considerat că această condiție, a „căderii în pretenții” vizează în egală măsură pe reclamant și pârât și are semnificația pierderii procesului, eventualitate căreia, în mod virtual, pot fi expuse oricare dintre cele două părți ale litigiului. Instanța de apel a apreciat ca nelegală și dispoziția primei instanțe în sensul dării în debit a reclamantei cu suma de 217.703 RON, rest rămas neachitat în urma eșalonării taxei judiciare de timbru.

S-a apreciat că prin această dispoziție, tribunalul a revocat facilitatea reducerii la jumătate a taxei judiciare de timbru și pe cea a eșalonării restului rămas datorat de către reclamantă, ce-i fuseseră încuviințate în mod irevocabil prin încheierea din 14 septembrie 2012, în condițiile în care singurele măsuri de care mai era ținută instanța în temeiul prevăzut de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, erau acelea de încunoștințare a organului fiscal competent și de transmitere către acesta a tuturor instrumentelor necesare punerii în executare a hotărârii instanței ori de urmărire a executării obligației de plată.

Curtea de Apel a observat că și în privința încheierii date în soluționarea cererii de îndreptare a erorii materiale pronunțată la 6 decembrie 2012, subzistă aceeași cauză de nelegalitate decurgând din aplicarea eronată a instituției dării în debit, prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, care se regăsește și în cuprinsul sentinței apelate. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant legal al Statului Român, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii apelului.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a criticat soluția instanței de apel în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând interpretarea eronată a dispozițiilor art. 60 - 61 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu poate cădea în pretenții în condițiile în care pierde procesul decât eventual cu privire la cheltuielile de judecată pe care ar trebui să le plătească pârâtului, nu și cu privire la dreptul ce nu i-a fost recunoscut de instanța de judecată.

S-a arătat că, în soluționarea acestei critici, instanța de apel nu a ținut cont și de dispozițiile obligatorii cuprinse în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii vizând acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin care s-a statuat lipsa calității procesual pasive a statului în ceea ce privește solicitarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv.

Cea de-a doua critică formulată de recurent a vizat modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care, chiar dacă titularul obligației a fost stabilit în persoana Ministerului Finanțelor Publice, căruia îi revenea sarcina de a emite titlurile cu valoare nominală la momentul pronunțării deciziei, nu are în prezent o asemenea competență, astfel că dispoziția instanței poate fi adusă la îndeplinire prin intermediul C.C.S.D., singura instituție abilitată să efectueze o asemenea operațiune. S-a învederat că, de altfel, aceasta a fost și rațiunea instanței care a soluționat cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1134/A/2005, aceasta stabilind clar modul în care se va aduce la îndeplinire dispoziția cuprinsă în titlu.

Invocând dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul a susținut că de la data la care instanța a dispus obligarea sa la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 772.018.564.693 ROL potrivit procedurii instituite de art. 16, Titlul VII, cap. V din Legea nr. 247/2005, respectiv de la 20 octombrie 2005 și până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, 25 august 2011, au trecut mai mult de trei ani, astfel că dreptul reclamantei de a cere actualizarea sumei și acordarea de dobânzi s-a prescris. S-a învederat, totodată, că legea nu reglementează acordarea dobânzii legale pentru sumele stabilite drept despăgubire în cadrul procedurii administrative, în cauză neputând opera dispozițiile art. 1088 alin. (2) C. civ.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurentul a depus la dosar în susținerea recursului decizia nr. 1921 din 26 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, cu privire la aceleași părți ca și în prezenta cauză. Examinând criticile invocate de recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție nu pot fi primite. Cererea de chemare în garanție, astfel cum este definită de art. 60 C. proc.

civ., reprezintă o formă procedurală de atragere forțată în proces a unei alte persoane, aflată în egală măsură la dispoziția reclamantului, dar și a pârâtului, întrucât condiția căderii în pretenții are semnificația pierderii procesului, eventualitate căreia îi poate fi expusă oricare dintre părți. În aceste condiții, este nefondată susținerea recurenților, potrivit căreia intimata ar putea cădea în pretenții numai cu privire la plata cheltuielilor de judecată, întrucât respingerea acțiunii reclamantei are semnificația pierderii procesului, respectiv a nerecunoașterii dreptului său în contradictoriu cu pârâtul principal.

În realitate, cererea de chemare în garanție, formulată ca o cerere subsidiară în raport cu cererea principală, a avut în vedere obligația proprie a Statului Român, întemeiată pe art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, de a asigura respectarea dreptului de proprietate persoanelor aflate sub jurisdicția sa, urmată de neexecutarea obligației de a adopta o legislație coerentă care să asigure respectarea efectivă a dreptului de proprietate. În consecință, reținând admisibilitatea cererii de chemare în garanție formulate de reclamantă, pentru ipoteza la care aceasta ar pierde procesul prin respingerea cererii principale, Curtea va constata legalitatea deciziei instanței de apel sub aspectul anulării hotărârii primei instanțe prin care a fost respinsă această cerere ca inadmisibilă.

Criticile recurentului Ministerul Finanțelor Publice referitoare la încălcarea statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție făcute prin decizia de recurs în temeiul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prin care se solicită obligarea la despăgubiri bănești, pentru imobilele preluate în mod abuziv, nu pot fi examinate în acest stadiu al procesului, în condițiile în care atât apelul reclamantei SC T.O. SRL, cât și soluția instanței de apel au vizat admisibilitatea cererii de chemare în garanție și modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Având în vedere că instanța de apel nu a examinat fondul dreptului la despăgubiri al reclamantei, aspectele evidențiate nu pot fi cenzurate întrucât nu se circumscriu soluției atacate. Nici critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând modul de soluționare a excepției prescripției, nu este întemeiată. Recurentul a susținut că termenul de prescripție ar fi început să curgă la data de 16 iunie 2005, data pronunțării deciziei definitive a Curții de Apel București, ce constituie titlu executoriu, astfel încât prezenta acțiune, introdusă la 25 august 2011, ar fi prescrisă.

Contrar susținerilor recurentului, așa cum corect a reținut instanța de apel, date fiind originea și temeiul legal al drepturilor recunoscute reclamantei în procedura finalizată prin pronunțarea deciziei civile nr. 1134/A din 16 iunie 2005, care a ținut de aplicarea Legii nr. 10/2001, ca și modificarea legislativă adusă după pronunțarea hotărârii, prin Legea nr. 247/2005 care a instituit alte mecanisme de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent consacrate prin Titlul VII, astfel cum s-a stabilit prin soluțiile pronunțate asupra contestației la executare și a cererii de lămurire a dispozitivului deciziei menționate, obligația ce revenea pârâtului (conform titlului executoriu) era aceea de emitere a unui ordin care să conțină propunerea de acordare a despăgubirilor și de înaintare a acestuia și a întregii documentații la C.C.S.D.

Raportat la această creanță, instanța de apel a considerat corect că trebuie făcută o distincție între cele două drepturi accesorii ce formează obiectul cauzei. În acest sens, s-a apreciat corect că, la data pronunțării deciziei ce constituie titlul executoriu, respectiv la 16 iunie 2005, s-a născut atât dreptul creditorului de a cere executarea silită a creanței, cât și dreptul material la actualizarea acesteia. Încheierea prin care s-a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1134 A/2005, pronunțată la 5 iunie 2008, nu a avut la bază alte probe în determinarea cuantumului măsurilor reparatorii, decât cele administrate cu ocazia soluționării fondului litigiului. Sunt relevante, însă, în privința termenului și cursului prescripției, cererile formulate de însuși debitorul Ministerul Finanțelor Publice, în scopul lămuririi înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei nr. 1134 A din 16 iunie 2005, având semnificația implicită a recunoașterii datoriei.

Prin urmare, Curtea va constata că s-au aplicat corect dispozițiile art. 405 2 alin. (1) lit. a) teza finală C. proc. civ., reținându-se că, prin introducerea cererii din 28 martie 2008 de către debitor, a avut loc o întrerupere a cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită și, implicit, a dreptului reclamantei la actualizarea pârâtei. S-a considerat, totodată, că are valoarea unui act întreruptiv de prescripție atât adresa nr. 572170 din 7 septembrie 2005 a Ministerului Finanțelor Publice, cât și actul de înaintare a dosarului incomplet la C.C.S.D. la 28 august 2008, ca act voluntar de executare, ori cererea reclamantei de executare silită a titlului executoriu (în baza căreia s-a emis la 21 septembrie 2009 somația nr. S1., a cărei anulare s-a solicitat de debitor pe calea contestației la executare), în condițiile art. 405 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. Prin urmare, față de actele de întrerupere a cursului prescripției, din care ultimul a fost săvârșit la 24 noiembrie 2009, prin emiterea ordinului nr. O1./2009 și înaintarea acestuia împreună cu dosarul notificării C.C.S.D., curtea de apel a reținut corect că acțiunea reclamantei, introdusă la 25 august 2011 nu este prescrisă. În ceea ce privește dobânda legală, aferentă creanței, temeiul legal al acordării acesteia se regăsește în dispozițiile art. 1088 C. civ., aceasta fiind datorată pe fiecare zi de întârziere, astfel că dreptul la acțiune se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

În privința dobânzilor, reclamanta și-a limitat pretențiile la ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, solicitând acordarea dobânzilor legale pentru creanță pe perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, astfel încât, față de dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea nu era prescrisă, soluția primei instanțe fiind corect considerată ca nelegală. Toate celelalte critici formulate de recurent, legate de dreptul reclamantei intimate la despăgubiri și temeiul legal al acțiunii nu pot fi examinate în actuala fază procesuală, urmând ca, în rejudecare, instanța, raportat la creanța reclamantei, să se pronunțe asupra fondului dreptului acesteia la acordarea aclimatizării și a dobânzii legale.

În acest context, Curtea va constata că în această fază procesuală nu se poate examina nici relevanța deciziei nr. 1921 din 26 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, cu referire la același titlu executoriu - decizia nr. 1134 A din 16 iunie 2005 a Curții de Apel București, îndreptată la 11 iunie 2008, dar în contradictoriu cu Comisia Centrală și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, vizând actualizarea creanței pe perioada 6 ianuarie 2010 - 29 iunie 2011 și dobânda legală pentru aceeași perioadă. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu este întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și, în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Statului Român împotriva deciziei nr. 26A din 05 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2013.