ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3014/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 4647 din 22 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.O. SA în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat, în esență, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, cât și obligarea la plata unei amenzi civile până la momentul executării obligației, motivat de faptul că la 18 noiembrie 2009 Ministerul Finanțelor Publice a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri în cuantum de 77.201.856,4693 lei potrivit deciziei civile pronunțată de C.A.B. din 16 iunie 2005, dosarul fiind transmis pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 46217/CC, așa cum rezultă din adresa emisă de A.N.R.P.

la 16 ianuarie 2010. Se reține, de asemenea că, prin adresa emisă de A.N.R.P., dosarul privind despăgubirile ce urmează a fi acordate reclamantei a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, acesta urmând a fi analizat conform procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Din actele dosarului rezultă că dosarul privind pe reclamantă a fost transmis de către Ministerul Finanțelor Publice Secretariatului Comisiei Centrale, iar Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministrul Finanțelor Publice face referire la dispozitivul deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 și la încheierea prin care a fost lămurit dispozitivul acestei decizii, încheiere casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4158 din 23 mai 2007, hotărârile judecătorești fiind depuse în copie la dosarul cauzei.

Consideră instanța de fond că nu se poate reține un refuz nejustificat al pârâtei de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, deoarece Ordinul emis de Ministerul Finanțelor Publice. prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri a fost emis în conformitate cu dispozitivul deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, fiind evident că Ministerul Finanțelor Publice era unic debitor în plata despăgubirilor către reclamantă. Se mai reține că A.N.R.P.

a înaintat dosarul privind pe reclamantă către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împreună cu ordinul emis de Ministerul Finanțelor Publice, iar prin adresa din 10 februarie 2010 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat precizări cu privire la stadiul de soluționare al executării silite referitoare la Ministerul Finanțelor Publice, contestația la executare fiind finalizată încă din luna noiembrie 2009, așa cum recunoaște reclamanta prin acțiunea formulată. Constată instanța de fond că titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează o procedură administrativă pentru acordarea despăgubirilor ulterioară procedurii administrative prev. de Legea nr. 10/2001, ori la data la care s-a pronunțat decizia Curții de Apel București, respectiv 16 mai 2005, Comisia Centrală nu fusese înființată.

Ordinul Ministrului finanțelor publice nr. 82 din 18 noiembrie 2009 a fost emis în executarea Deciziei civile din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent către reclamantă, nefăcându-se nici o dovadă în sensul că acest ordin ar fi fost atacat, iar prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție mai sus menționată s-a stabilit în mod irevocabil că plata măsurilor reparatorii în echivalent către reclamantă a rămas în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în speță neputându-se aplica dispozițiile Legii nr. 247/2005 în virtutea căruia își exercită atribuțiile pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În speță, consideră instanța de fond că, nu se poate reține reaua credință a pârâtei de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire deoarece despăgubirile cuvenite reclamantei au fost stabilite în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice în baza unei hotărâri judecătorești. 2.Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței nr. 4647 din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC T.O. SA, în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență următoarele: Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susține recurenta că în mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005, în virtutea cărora își exercită atribuțiile pârâta și că nu poate fi reținută reaua-credință a pârâtei deoarece despăgubirile cuvenite reclamantei au fost stabilite în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice în baza unei hotărâri judecătorești. Astfel, consideră recurenta că argumentul primei instanțe în sensul că Legea nr. 247/2005 nu ar fi aplicabilă, pentru considerentul că Ordinul Ministerul Finanțelor Publice nr. 82/2009 este emis în baza unei hotărâri lămurite printr-o încheiere casată este nelegal în condițiile în care Ordinul nr. 82/2009 s-a emis în baza unei hotărâri lămurite printr-o încheiere irevocabilă care face referire explicită la dispozițiile Legii nr. 247/2005.

În acest sens mai susține recurenta că sentința recurată este lipsită de bază legală, instanța de fond nesocotind încheierea din 11 iunie 2008 prin care Curtea de Apel București, a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 în sensul că a obligat Ministerul Finanțelor la acordarea de măsuri reparatorii sub forma titlurilor de despăgubire în cuantum de 772.018.564,693 lei potrivit procedurii instituite de art. 16, titlu VII, cap. V din Legea nr. 247/2005.

Consideră recurenta că în cauză atât legalitatea acordării măsurilor reparatorii, cât și cuantumul acestora au fost stabilite prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 82/2009, emis în baza deciziei civile nr. 1134A/2005, lămurită prin încheierea din data de 11 iunie 2008, context în care în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 247/2005, ne aflăm în faza emiterii deciziei care reprezintă titlu de despăgubire Susține recurenta că, toate considerentele mai sus menționate, susținute și dovedite în cadrul judecății în fond demonstrează pe de o parte incidența Legii nr. 247/2005 și în concret dreptul reclamantei de a cere în fața instanței de judecată obligarea Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la soluționarea dosarului administrativ prin emiterea titlului de despăgubire, într-un termen rezonabil.

Se mai arată că în mod greșit prima instanță a reținut că refuzul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire nu poate fi considerat nejustificat, deoarece conform deciziei nr. 1134A din 16 iunie 2005, doar Ministerul Finanțelor Publice avea calitatea de debitor, în condițiile în care acțiunea promovată nu viza obligarea pârâtei la emiterea vreunui act în temeiul titlului executoriu reprezentat de respectiva decizie civilă, ci viza obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire conform art. 16, titlu VII, cap. V din Legea nr. 247/2005, având în vedere că au fost îndeplinite în prealabil toate condițiile legale pentru acest lucru.

În acest context, consideră recurenta că referirile primei instanțe la eventualele obligații decurgând din decizia civilă nr. 1134A/2005 sunt argumente străine de natura cauzei. În opinia recurentei, rezultă evident că prin acțiunea formulată în prezenta cauză a urmărit obligarea pârâtei la îndeplinirea unei obligații legale conform Legii nr. 247/2005 și nicidecum obligarea la executarea unei dispoziții dintr-un titlu executoriu, dispoziții care priveau într-adevăr pe Ministerul Finanțelor Publice și care au fost parțial executate prin emiterea Ordinului nr. 82/2009. Conchide recurenta în sensul că față de aceste aspecte rezultă evident că prima instanță trebuia să verifice existența refuzului nejustificat prin raportare la obligațiile pârâtei decurgând din dispozițiile legii și nu prin raportare la obligații stabilite în sarcina altei instituții prin decizia civilă nr. 1134A/2005.

3.Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare. Prin decizia civilă nr. 1134A/2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, lămurită prin încheierea din data de 11 iunie 2008, Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii, sub forma titlurilor de despăgubiri în cuantum de 772.018.564,693 lei, potrivit procedurii instituite de art. 16 din Titlu VII, cap. V din Legea nr. 247/2005.

în baza respectivei hotărâri judecătorești Ministerul Finanțelor Publice a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri, în cuantumul stabilit prin decizia civilă nr. 1134A din 16 iunie 2005. Înalta Curte constată că atâta vreme cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că acordarea de măsuri reparatorii, sub forma titlului de despăgubire, către recurentă, se va face potrivit procedurii instituite de Legea nr. 247/2005, incidența respectivului act normativ nu mai poate fi pusă în discuție în prezenta cauză, așa încât vor fi primite toate criticile formulate de recurentă pe acest aspect.

Totodată, Înalta Curte constată că Ordinul Ministerul Finanțelor Publice nr. 82/2009, ce constituie dosarul de acordare de despăgubiri nr. 46217/CC a fost înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia îi incumbă, fără echivoc, obligația legală prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din titlul VII din Legea nr. 247/2005., în raport de care se impune a fi analizat și eventualul refuz nejustificat al intimatei în soluționarea cererii recurentei. În acest context se impune a fi subliniat faptul că în situația în care instanțele judecătorești au stabilit printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă cuantumul măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățite persoanele ce beneficiază de dispozițiile Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de art. 16 și urm. Din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, nu presupune decât emiterea titlului de despăgubire în cuantumul astfel stabilit.

De asemenea, în acord cu jurisprudența sa constantă, Înalta Curte reamintește faptul că în cadrul procedurilor reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are obligația de a-și îndeplini atribuțiile și obligațiile ce îi revin astfel încât procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor să se realizeze într-un termen rezonabil și cu respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Este adevărat că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziilor, însă această împrejurare nu poate să încurajeze autoritatea publică în tergiversarea soluționării dosarului recurentei, cu atât mai mult cu cât acesta se află în faza finală a emiterii deciziei referitoare la acordarea titlului de despăgubiri.

Răspunsul intimatei la cererea formulată de recurentă, cuprins în adresa din 10 februarie 2010, este unul formal, de circumstanță, prin solicitarea unor relații referitoare la stadiul de soluționare al unor dosare referitoare la executarea silită a Ministerul Finanțelor Publice, Comisia centrală lasă loc temporizării soluționării cererii, exprimând, în realitate, un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ. Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și va modifica hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamantă și obligării intimatei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire conform Ordinului nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC T.O. SA Covasna împotriva sentinței civile nr. 4647 din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică hotărârea atacată în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantă. Obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizie reprezentând titlu de despăgubire conform Ordinului nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.