ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3014/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 4647

din 22 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.O. SA în contradictoriu

cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiunea formulată,

reclamanta a solicitat, în esență, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri,

cât și obligarea la plata unei amenzi civile până la momentul executării obligației,

motivat de faptul că la 18 noiembrie 2009 Ministerul Finanțelor Publice a emis Ordinul

nr. 82 din 18 noiembrie 2009 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent, constând în despăgubiri în cuantum de 77.201.856,4693 lei potrivit

deciziei civile pronunțată de C.A.B. din 16 iunie 2005, dosarul fiind transmis pârâtei

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 46217/CC, așa cum rezultă

din adresa emisă de A.N.R.P. la 16 ianuarie 2010.

Se reține, de asemenea

că, prin adresa emisă de A.N.R.P., dosarul privind despăgubirile ce urmează a fi

acordate reclamantei a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, acesta urmând

a fi analizat conform procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Din actele dosarului rezultă

că dosarul privind pe reclamantă a fost transmis de către Ministerul Finanțelor

Publice Secretariatului Comisiei Centrale, iar Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009

emis de Ministrul Finanțelor Publice face referire la dispozitivul deciziei civile

nr. 1134A din 16 iunie 2005 și la încheierea prin care a fost lămurit dispozitivul

acestei decizii, încheiere casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

nr. 4158 din 23 mai 2007, hotărârile judecătorești fiind depuse în copie la dosarul

cauzei.

Consideră instanța de

fond că nu se poate reține un refuz nejustificat al pârâtei de a emite decizia reprezentând

titlul de despăgubire, deoarece Ordinul emis de Ministerul Finanțelor Publice. prin

care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri

a fost emis în conformitate cu dispozitivul deciziei civile nr. 1134A din 16

iunie 2005, fiind evident că Ministerul Finanțelor Publice era unic debitor în plata

despăgubirilor către reclamantă.

Se mai reține că A.N.R.P.

a înaintat dosarul privind pe reclamantă către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor împreună cu ordinul emis de Ministerul Finanțelor

Publice, iar prin adresa din 10 februarie 2010 Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a solicitat precizări cu privire la stadiul de soluționare

al executării silite referitoare la Ministerul Finanțelor Publice, contestația la

executare fiind finalizată încă din luna noiembrie 2009, așa cum recunoaște reclamanta

prin acțiunea formulată.

Constată instanța de fond

că titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează o procedură administrativă pentru

acordarea despăgubirilor ulterioară procedurii administrative prev. de Legea

nr. 10/2001, ori la data la care s-a pronunțat decizia Curții de Apel București,

respectiv 16 mai 2005, Comisia Centrală nu fusese înființată.

Ordinul Ministrului finanțelor

publice nr. 82 din 18 noiembrie 2009 a fost emis în executarea Deciziei civile din

16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent către reclamantă, nefăcându-se nici o dovadă

în sensul că acest ordin ar fi fost atacat, iar prin decizia pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție mai sus menționată s-a stabilit în mod irevocabil că

plata măsurilor reparatorii în echivalent către reclamantă a rămas în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice, în speță neputându-se aplica dispozițiile Legii nr. 247/2005

în virtutea căruia își exercită atribuțiile pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

În speță, consideră instanța

de fond că, nu se poate reține reaua credință a pârâtei de a emite decizia reprezentând

titlul de despăgubire deoarece despăgubirile cuvenite reclamantei au fost stabilite

în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice în baza unei hotărâri judecătorești.

2.Recursul declarat în

cauză

Împotriva sentinței

nr. 4647 din 22 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC T.O. SA, în temeiul dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență următoarele:

Printr-un set de critici

circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține

recurenta că în mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 247/2005, în virtutea cărora își exercită atribuțiile pârâta

și că nu poate fi reținută reaua-credință a pârâtei deoarece despăgubirile cuvenite

reclamantei au fost stabilite în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice în baza unei hotărâri judecătorești.

Astfel, consideră recurenta

că argumentul primei instanțe în sensul că Legea nr. 247/2005 nu ar fi aplicabilă,

pentru considerentul că Ordinul Ministerul Finanțelor Publice nr. 82/2009 este emis

în baza unei hotărâri lămurite printr-o încheiere casată este nelegal în condițiile

în care Ordinul nr. 82/2009 s-a emis în baza unei hotărâri lămurite printr-o încheiere

irevocabilă care face referire explicită la dispozițiile Legii nr. 247/2005.

În acest sens mai susține

recurenta că sentința recurată este lipsită de bază legală, instanța de fond nesocotind

încheierea din 11 iunie 2008 prin care Curtea de Apel București, a admis cererea

de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005 în sensul

că a obligat Ministerul Finanțelor la acordarea de măsuri reparatorii sub forma

titlurilor de despăgubire în cuantum de 772.018.564,693 lei potrivit procedurii

instituite de art. 16, titlu VII, cap. V din Legea nr. 247/2005.

Consideră recurenta că

în cauză atât legalitatea acordării măsurilor reparatorii, cât și cuantumul acestora

au fost stabilite prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 82/2009, emis

în baza deciziei civile nr. 1134A/2005, lămurită prin încheierea din data de 11

iunie 2008, context în care în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea

nr. 247/2005, ne aflăm în faza emiterii deciziei care reprezintă titlu de despăgubire

Susține recurenta că,

toate considerentele mai sus menționate, susținute și dovedite în cadrul judecății

în fond demonstrează pe de o parte incidența Legii nr. 247/2005 și în concret dreptul

reclamantei de a cere în fața instanței de judecată obligarea Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor la soluționarea dosarului administrativ prin emiterea

titlului de despăgubire, într-un termen rezonabil.

Se mai arată că în mod

greșit prima instanță a reținut că refuzul Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire nu poate

fi considerat nejustificat, deoarece conform deciziei nr. 1134A din 16 iunie 2005,

doar Ministerul Finanțelor Publice avea calitatea de debitor, în condițiile în care

acțiunea promovată nu viza obligarea pârâtei la emiterea vreunui act în temeiul

titlului executoriu reprezentat de respectiva decizie civilă, ci viza obligarea

pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire conform art. 16,

titlu VII, cap. V din Legea nr. 247/2005, având în vedere că au fost îndeplinite

în prealabil toate condițiile legale pentru acest lucru.

În acest context, consideră

recurenta că referirile primei instanțe la eventualele obligații decurgând din decizia

civilă nr. 1134A/2005 sunt argumente străine de natura cauzei.

În opinia recurentei,

rezultă evident că prin acțiunea formulată în prezenta cauză a urmărit obligarea

pârâtei la îndeplinirea unei obligații legale conform Legii nr. 247/2005 și nicidecum

obligarea la executarea unei dispoziții dintr-un titlu executoriu, dispoziții care

priveau într-adevăr pe Ministerul Finanțelor Publice și care au fost parțial executate

prin emiterea Ordinului nr. 82/2009.

Conchide recurenta în

sensul că față de aceste aspecte rezultă evident că prima instanță trebuia să verifice

existența refuzului nejustificat prin raportare la obligațiile pârâtei decurgând

din dispozițiile legii și nu prin raportare la obligații stabilite în sarcina altei

instituții prin decizia civilă nr. 1134A/2005.

3.Hotărârea instanței

de recurs

Analizând hotărârea atacată

prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate aspectele, potrivit

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru

considerentele arătate în continuare.

Prin decizia civilă

nr. 1134A/2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie, lămurită prin încheierea din data de 11 iunie 2008, Ministerul

Finanțelor Publice a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii, sub forma

titlurilor de despăgubiri în cuantum de 772.018.564,693 lei, potrivit procedurii

instituite de art. 16 din Titlu VII, cap. V din Legea nr. 247/2005. în baza respectivei

hotărâri judecătorești Ministerul Finanțelor Publice a emis Ordinul nr. 82 din 18

noiembrie 2009 prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

constând în despăgubiri, în cuantumul stabilit prin decizia civilă nr. 1134A

din 16 iunie 2005.

Înalta Curte constată

că atâta vreme cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că

acordarea de măsuri reparatorii, sub forma titlului de despăgubire, către recurentă,

se va face potrivit procedurii instituite de Legea nr. 247/2005, incidența respectivului

act normativ nu mai poate fi pusă în discuție în prezenta cauză, așa încât vor fi

primite toate criticile formulate de recurentă pe acest aspect.

Totodată, Înalta Curte

constată că Ordinul Ministerul Finanțelor Publice nr. 82/2009, ce constituie dosarul

de acordare de despăgubiri nr. 46217/CC a fost înaintat Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, căreia îi incumbă, fără echivoc, obligația legală prevăzută

de art. 13 alin. (1) lit. a) din titlul VII din Legea nr. 247/2005., în raport de

care se impune a fi analizat și eventualul refuz nejustificat al intimatei în soluționarea

cererii recurentei.

În acest context se impune

a fi subliniat faptul că în situația în care instanțele judecătorești au stabilit

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă cuantumul măsurilor reparatorii la care

sunt îndreptățite persoanele ce beneficiază de dispozițiile Legii nr. 10/2001, procedura

prevăzută de art. 16 și urm. Din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, nu presupune decât

emiterea titlului de despăgubire în cuantumul astfel stabilit.

De asemenea, în acord

cu jurisprudența sa constantă, Înalta Curte reamintește faptul că în cadrul procedurilor

reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor are obligația de a-și îndeplini atribuțiile și obligațiile ce îi

revin astfel încât procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor să se

realizeze într-un termen rezonabil și cu respectarea principiului operativității

specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Este adevărat că Legea

nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziilor, însă această împrejurare

nu poate să încurajeze autoritatea publică în tergiversarea soluționării dosarului

recurentei, cu atât mai mult cu cât acesta se află în faza finală a emiterii deciziei

referitoare la acordarea titlului de despăgubiri.

Răspunsul intimatei la

cererea formulată de recurentă, cuprins în adresa din 10 februarie 2010, este unul

formal, de circumstanță, prin solicitarea unor relații referitoare la stadiul de

soluționare al unor dosare referitoare la executarea silită a Ministerul

Finanțelor Publice, Comisia centrală lasă loc temporizării soluționării cererii,

exprimând, în realitate, un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ.

Pentru considerentele

expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și va modifica

hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamantă și obligării

intimatei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire conform Ordinului

nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC T.O. SA Covasna împotriva sentinței civile nr. 4647 din 22 noiembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică hotărârea atacată

în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantă.

Obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită decizie reprezentând titlu de despăgubire conform Ordinului

nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de Ministerul Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.