ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 189/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 189/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj, la data de 21 mai 2013, sub nr. 648/33/2013, revizuientul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P.

Cluj, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 471 din 24 aprilie 2013

pronunțate de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 25869/211/2012, despre care a

arătat că este potrivnică deciziei civile nr. 2272/R din 23 iunie 2011

pronunțate de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr. 8374/117/2010, în sensul

anulării primei hotărâri judecătorești și rejudecării recursului declarat

împotriva sentinței civile nr. 141 din 9 ianuarie 2013, pronunțate de

Judecătoria Cluj-Napoca, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată

formulate de reclamanta S.A.

În motivarea cererii,

revizuientul-pârât a arătat că intimata a deținut un titlu împotriva sa, constând

în decizia civile nr. 2272/R din 23 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

în Dosarul nr. 8374/117/2010, care a fost valorificat prin punerea acestuia în plată

și achitarea integrală. Prin această hotărâre judecătorească, pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să-i plătească intimatei-reclamante

suma de 174.000 euro, respectiv echivalentul în RON la data plății potrivit cursului

Băncii Naționale a României, reprezentând despăgubiri materiale pentru cota de ½

parte din apartamentele nr. X1, X2 și X3 situate în imobilul din municipiul Cluj-Napoca,

str. P.

A mai arătat revizuientul-pârât

că ulterior, prin sentința civilă nr. 141 din 9 ianuarie 2013, pronunțată de Judecătoria

Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 25869/211/2012, a fost obligat să plătească reclamantei

suma de 28.084 RON, cu titlu de dobândă legală. Împotriva acestei soluții a formulat

recurs care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 471 din 24

aprilie 2013 a Tribunalului Cluj, această din urmă soluție fiind, în opinia sa,

vădit nelegală întrucât intimatei-reclamante i s-au acordat alte sume de bani, în

temeiul același raport juridic obligațional, aducându-se atingere atât principiului

autorității de lucru judecat, cât și principiului stabilității raporturilor juridice.

Mai mult decât atât, prin

decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

nu s-a dispus obligarea pârâtului la plata de dobânzi deoarece actualizarea sumei

în valută acoperă orice pretinsă pierdere a reclamantei.

Din actele privind plata

rezultă că aceasta a fost efectuată în RON, actualizată la cursul din ziua în care

s-a făcut plata, așa cum rezultă din copia O.P. din 5 iulie 2012, O.P. din 25

mai 2012 și O.P. din 14 august 2012.

În drept, cererea de revizuire

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.A.

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, în

principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

În susținerea poziției

procesuale, intimata-reclamantă a invocat excepția lipsei calității de reprezentant

a D.G.F.P. în formularea cererii de revizuire, susținând că actul de împuternicire

din 15 mai 2013 nu precizează limita mandatului acordat, numărul de dosar sau demersul

judiciar pentru care este acordat și nici instanța de judecată, procura fiind semnată

în alb, transmisă prin fax și completată ulterior de destinatar la rubrica privind

„instanța de judecată”.

A susținut intimata-reclamantă

că, având în vedere că declararea unei căi de atac reprezintă un act de dispoziție

procesuală, mandatarul trebuie să-și justifice calitatea printr-o procură specială,

cu dată certă, anterioară exercitării actului de dispoziție și că cererea de revizuire

nu este admisibilă întrucât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 322

pct. 7 C. proc. civ., în sensul ca hotărârile potrivnice să fi fost pronunțate în

procese având aceleași părți, obiect și cauză.

Pe fond, intimata-reclamantă

a arătat că cererea de revizuire nu este întemeiată, deoarece instanța de judecată

nu a stabilit obligația de plată a revizuientului-pârât în euro pentru a anticipa

întârziere la plată și pentru a acoperi prejudiciul cauzat de aceste întârzieri.

Intimatul Primarul Municipiului

Cluj-Napoca, legal citat, nu și-a delegat reprezentant în instanță și nu a depus

întâmpinare prin care să-și exprime poziția procesuală.

Prin încheierea nr. 3068/R/2013,

pronunțată în ședința publică din 14 iunie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă,

a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării

cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această

încheiere, Curtea de Apel Cluj a reținut că, potrivit art. 322 C. proc. civ., „Revizuirea

unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și

a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate

cere în urmatoarele cazuri: pct. 7 teza I, dacă există hotărâri definitive potrivnice,

date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină,

între aceleași persoane, având aceeași calitate”.

Conform art. 323

alin. (2) C. proc. civ., în cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cererea

de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele

care au pronunțat hotărârile potrivnice. Când cele două instanțe care au dat hotărârile

potrivnice fac parte din circumscripții judecatorești deosebite, instanța mai mare

în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanței

care a dat prima hotarâre.

Din interpretarea acestui

text legal rezultă fără echivoc că pentru motivul de revizuire prevăzut de art.

322 pct. 7 C. proc. civ., cererea de revizuire se îndreaptă la instanța mai mare

în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice.

A concluzionat Curtea

de Apel Cluj că având în vedere că prin prezenta cerere, s-a solicitat revizuirea

deciziei civile nr. 471 din 24 aprilie 2013 pronunțate de Tribunalul Cluj, despre

care s-a arătat că este potrivnică deciziei civile nr. 2272/R din 23 iunie 2011

pronunțate de Curtea de Apel Cluj, soluționarea cererii de revizuire este de competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță mai mare în grad față de instanțele

care au pronunțat hotărârile pretins potrivnice.

Pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție dosarul a fost înregistrat la data de 5 iulie 2013.

Cererea de revizuire a

fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ. și este scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor

art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Deliberând cu prioritate,

conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepțiilor invocate

de intimata S.A., respectiv excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P.

Cluj și excepția inadmisibilității cererii de revizuire, Înalta Curte constată că

nu sunt fondate și urmează să le respingă pentru următoarele considerente:

Intimata a susținut că

actul de împuternicire din 15 mai 2013 nu precizează limita mandatului acordat,

numărul de dosar sau demersul judiciar pentru care este acordat și nici instanța

de judecată, procura fiind semnată în alb, transmisă prin fax și completată ulterior

de destinatar la rubrica privind „instanța de judecată”, precum și că pentru declararea

unei căi de atac, care reprezintă un act de dispoziție procesuală, mandatarul trebuie

să-și justifice calitatea printr-o procură specială, cu dată certă, anterioară exercitării

actului de dispoziție.

Înalta Curte reține că

adresa din 15 mai 2013, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală

Juridică, la care face referire intimata, aflată la dosarul Curții de Apel Cluj,

este însoțită de adresa emisă de aceeași instituție, înregistrată la D.G.F.P. Cluj,

în care se menționează că adresa din 15 mai 2013 reprezintă mandatul în vederea

formulării cererii de revizuire împotriva deciziei civile nr. 471 din 24

aprilie 2013 pronunțate de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 25869/211/2012.

Prin urmare, în cauză

s-a făcut dovada că anterior înregistrării cererii de revizuire a existat o împuternicire

scrisă și expresă dată D.G.F.P. Cluj de către Ministerul Finanțelor Publice, în

vederea declarării căii de atac, iar aceasta a fost depusă la dosar încă de la data

înregistrării dosarului.

Împrejurarea că împuternicirea

nu menționează instanța la care urmează să fie înregistrat dosarul nu afectează

valabilitatea mandatului având în vedere că, față de obiectul cererii de chemare

în judecată, nu există un drept de opțiune al titularului în determinarea instanței

competente; cum mandatul a fost dat chiar în vederea exercitării dreptului la acțiune,

în mod obiectiv nu putea fi menționat numărul de dosar întrucât acesta este alocat

de instanța de judecată ulterior înregistrării cererii de revizuire.

În consecință, excepția

lipsei calității de reprezentant nu este fondată.

Cu referire la excepția

inadmisibilității cererii de revizuire în susținerea căreia s-a arătat că nu este

îndeplinită condiția ca hotărârile pretins contradictorii să fie pronunțate în cauze

în care să fi existat tripla identitate de părți, obiect și cauză, Înalta Curte

reține că, în speță, există două hotărâri irevocabile pronunțate în două cauze distincte

având aceleași părți despre care revizuientul susține că au fost date în baza aceluiași

raport juridic obligațional, cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat.

Or, examinarea identității

de cauză și obiect din perspectiva motivelor expuse de revizuient implică cercetarea

cererii de revizuire, urmând a se determina dacă aceasta este fondată.

Examinând cererea de revizuire

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că nu este fondată și urmează să o respingă pentru considerentele ce succed.

Prin decizia civilă

nr. 2272/R/ din 23 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în Dosarul nr.

8374/117/2010, a fost admis, în parte, recursul declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și cel declarat de pârâtul Primarul Municipiului

Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 243 din 11 martie 2011 a Tribunalului

Cluj, și a fost a modificată sentința, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de

174.000 euro, respectiv echivalentul în RON la data plății potrivit cursului Băncii

Naționale a României, reprezentând despăgubiri materiale pentru cota de ½

parte din apartamentele X1, X2, X3 situate în imobilul din municipiul Cluj-Napoca,

str. P.

Au fost obligați pârâții

la plata către reclamantă a sumei de 5.309 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

în primă instanță, au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la anularea

dispozițiilor emise de Primarul Municipiului Cluj-Napoca iar recurenții au fost

obligați la plata către intimată, a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată în recurs.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de recurs a reținut că imobilul situat în Cluj-Napoca, str. P.,

casă din cărămidă acoperită cu țiglă, cu 6 camere, 2 bucătării și dependințe și

casă din cărămidă acoperită cu tinichea, cu 2 camere, 2 bucătării, curte și grădină,

respectiv 652 mp, a fost proprietatea familiilor I.A. și soția M.E., și A.I. și

soția născută M.M. în cotă de ½ parte fiecare.

Imobilul a fost trecut

în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, ulterior clădirea

fiind împărțită în 5 apartamente care au fost închiriate.

În baza Legii nr. 112/1995,

numiților A.I. și I.A., descendenții foștilor proprietari li s-au acordat despăgubiri

pentru imobilul naționalizat, măsură contestată de aceștia prin acțiunea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, și soluționată prin sentința civilă nr. 7757

din 21 septembrie 1999, prin care s-a constatat că imobilul situat în Cluj-Napoca,

str. P. a fost preluat nelegal de Statul Român, s-a dispus restabilirea situației

anterioare de carte funciară, s-a constatat că reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor

înscriși în cartea funciară și s-a dispus înscrierea în carte funciară a dreptului

de proprietate al acestora, cu titlu de moștenire, în cote egale.

Demersul reclamanților

pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru 3 din cele 5 apartamente

vândute chiriașilor a rămas fără rezultat, întrucât contractele de vânzare-cumpărare

au fost menținute, reținându-se buna-credință a cumpărătorilor la încheierea acestora.

La data de 5 august 2002,

în temeiul art. 34 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, I.A. împreună cu fratele lui A.I. au sesizat C.E.D.O.

pentru constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 al Convenției cu privire la

privarea de proprietate.

Prin hotărârea din 17

ianuarie 2008 Curtea europeană a constatat că există o încălcare a Convenției, a

dispus obligarea Statului Român la plata către A.I. a despăgubirilor în cuantum

de 174.000 euro și 2.000 euro daune morale pentru cota de ½ parte din imobilul

revendicat.

Cu privire la cererea

formulată de I.A., antecesorul reclamantei, decedat pe parcursul procesului, C.E.D.O.

a decis radierea acesteia de pe rol, întrucât cererea nu a fost continuată de moștenitori

în temeiul art. 37 alin. (1) din Convenție și regula nr. 431 din Regulament.

După pronunțarea acestei

hotărârii pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca a emis dispoziția din 20

ianuarie 2009 prin care le-a acordat lui A.I. și reclamantei (în calitate de moștenitoare

a lui I.A.), măsuri reparatorii constând în despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru apartamentele X1, X2 și X3 din

imobilul în litigiu.

Prin dispoziția din

27 septembrie 2010 pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca a dispus revocarea

dispoziției din 20 ianuarie 2009, ca rămasă fără obiect.

Curtea de apel a reținut

că în mod corect instanța de fond a apreciat că cele două dispoziții emise de pârât

sunt nelegale.

Astfel, cu referire la

dispoziția din 29 septembrie 2010 prin care a fost revocată dispoziția din 20

ianuarie 2009, curtea de apel a constatat că aceasta din urmă nu-l privea numai

pe A.I. căruia i s-au acordat despăgubiri prin hotărârea C.E.D.O. Prin dispoziția

din 20 ianuarie 2009 emisă de pârât s-au propus acordarea de despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și în favoarea reclamantei S.A., astfel că prin

revocarea acestei decizii pârâtul a încălcat drepturile reclamantei îndreptățite

la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitoare

a lui I.A.

Soluția adoptată de pârâtul

Primarul municipiului Cluj-Napoca cu motivarea că anterior emiterii dispoziției

s-a pronunțat decizia C.E.D.O. este nelegală, întrucât C.E.D.O. nu a respins sesizarea

antecesorului reclamantei, ci urmare decesului acestuia, constatând că cererea nu

a fost continuată de moștenitori, a scos-o de pe rol.

A arătat curtea de apel

că dispoziția din 20 ianuarie 2009 emisă de pârât prin care au fost acordate despăgubiri

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 lui I.A. și S.A. este nelegală,

așa cum a reținut și instanța de fond, pentru următoarele considerente:

Recurenții au criticat

hotărârea sub aspectul că instanța de fond a anulat dispozițiile emise de pârât

și a stabilit cuantumul despăgubirilor care se cuvin reclamantei, pentru partea

din imobil care nu poate fi restituită în natură, că stabilirea cuantumului despăgubirilor

este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța

neputându-se substitui acestei autorități publice.

Prin decizia nr. 20/2007,

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în cadrul soluționării unui recurs

în interesul legii că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, ci și

notificarea persoanelor îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Or, soluționarea pe

fond a notificării în sensul statuat prin decizie presupune și stabilirea despăgubirilor,

ceea ce ar evita un nou proces în fața instanței de contencios administrativ, în

cazul în care s-ar parcurge procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

proces care ar duce la o durată nerezonabilă a termenului de soluționare a notificării,

încălcându-se astfel art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A accepta că instanța

de judecată nu se poate substitui autorității investite prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, ar contraveni practicii C.E.D.O., care a pronunțat numeroase hotărâri

prin care a stabilit că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005

nu este una efectivă, atâta timp cât executarea deciziei administrative prin care

s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv se face prin intermediul

Fondului Proprietatea, fond care nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri

efective, într-un termen rezonabil în acord cu cerințele art. 6 din Convenție, astfel

că soluția instanței de stabilire în mod direct a despăgubirilor cuvenite reclamantei

este admisibilă.

Prin cauza care face obiectul

judecății, reclamanta a invocat dreptul său la despăgubiri directe în considerarea

ingerinței Statului Român în dreptul său de proprietate, ingerință care a fost constatată

cu putere de lucru judecat de către C.E.D.O., cele constatate de Curte fiindu-i

aplicabile reclamantei ca urmare a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat.

În consecință, urmare

admiterii în parte a recursului, curtea de apel a modificat parțial sentința atacată

în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata în favoarea reclamantei a sumei de 174.000 euro, echivalentul în RON la data

plății potrivit cursului Băncii Naționale a României, reprezentând despăgubiri materiale

pentru cota de ½ parte din apartamentele X1, X2, X3 și a înlăturat obligația

de plată în favoarea reclamantei a daunelor morale în sumă de 2.000 euro, menținând

dispozițiile sentinței referitoare la anularea dispozițiilor emise de Primarul municipiului

Cluj-Napoca.

Ulterior pronunțării hotărârii

judecătorești sus-menționate, prin sentința civilă nr. 141 din 9 ianuarie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 25869/211/2012, Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea

de chemare în judecată formulată de reclamanta S.A., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 28.084 RON, cu titlu de dobândă legală precum și a sumei

de 1.739 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, judecătoria a reținut că prin decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, s-a stabilit în sarcina pârâtului, în mod irevocabil,

obligația de a plăti reclamantei suma de 174.000. euro, în echivalent în RON la

cursul Băncii Națioanle a României din data plății, cu titlu de despăgubiri materiale

pentru cota de ½ din apartamentele X1, X2 și X3 ale imobilului situat în

Cluj-Napoca, str. P., precum și la plata sumei de 9.309 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Conform art. 1073 C.

civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în

caz contrar are dreptul la dezdăunare; obligația de plată a pârâtului s-a născut

la data la care hotărârea judecătorească mai sus amintită a rămas definitivă și

irevocabilă, respectiv la 23 iunie 2011 câtă vreme nu s-a stabilit un alt termen

pentru executarea obligației.

Obligația stabilită în

sarcina pârâtului prin decizia civilă nr. 2272/R/2011 a fost executată ulterior

datei de 23 iunie 2011, în trei tranșe astfel: la data de 28 aprilie 2012 s-a achitat

suma de 406.612,50 RON, la data de 6 iulie 2012 s-a achitat suma de 356.378,55 RON

iar la data de 16 august 2012 s-a achitat suma de 356.378,55 RON, conform extraselor

de cont depuse la dosar.

S-a mai arătat că potrivit

dispozițiilor art. 1088 C. civ., în cazul obligațiilor care au de obiect o sumă

oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală,

afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.

Având în vedere efectuarea

cu întârziere a plății de către pârât, la data scadenței obligației (23 iunie 2011)

a început să curgă, în temeiul art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, dobânda legală

aferentă sumei de 782.473 RON, modalitatea de calcul a acesteia fiind cârmuită,

începând cu data de 1 septembrie 2011, de prevederile art. 3 alin. (2) din O.G.

nr. 13/2011, care a abrogat O.G. nr. 9/2000; conform calculului reclamantei, necontestat

de pârât, dobânda legală aferentă sumei de plată pe perioada 23 iunie 2011-16

august 2012, în raport de tranșele de plată, calculată conform prevederilor legale

menționate, este în cuantum de 28.084 RON.

Pentru considerentele

expuse, Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea de chemare în judecată și l-a obligat

pe pârât la plata sumei de 28.084 RON reprezentând dobânda legală aplicată sumei

de 782.473 RON; de asemenea, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 1.739 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; acest

recurs a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 471 din 24 aprilie 2013,

pronunțată de Tribunalul Cluj.

Pentru a pronunța această

decizie, Tribunalul Cluj a reținut, în esență, că prin cererea de chemare în judecată

s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 28.084 RON, cu titlul de dobândă

legală și cheltuieli de judecată, iar instanța de fond s-a pronunțat asupra obiectului

cererii deduse judecății, cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, instanța

de fond a analizat obligația de plată din perspectiva tuturor textelor de lege care

reglementează dobânda, atât art. 1088 C. civ., cât și O.G. nr. 9/2000, în vigoare

la data scadenței obligației, precum și O.G. nr. 13/2011, în vigoare de la 1

septembrie 2011.

Cu referire la motivul

de recurs care a vizat împrejurarea că plata s-a făcut la cursul de schimb euro/RON

din ziua plății și la susținerea că din acest motiv reclamanta nu a înregistrat

niciun prejudiciu, tribunalul a reținut că, în cauză, sunt incidente prevederile

legale privind aplicarea dobânzii legale, potrivit cu care dobânda este datorată

de drept în situația executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume

de bani, fără a mai fi necesar a se dovedi vreun prejudiciu.

Înalta Curte reține că

susținerile revizuientului conform cărora decizia civilă nr. 471 din 24 aprilie

2013, pronunțată de Tribunalul Cluj, este potrivnică deciziei civile nr. 2272/R

din 23 iunie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, întrucât în temeiul aceluiași

raport juridic obligațional s-au acordat alte sume de bani, sunt nefondate.

Astfel, se constată că

prin decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

s-au acordat intimatei din prezenta cauză, S.A., despăgubiri materiale, constând

în ehivalentul în RON la data efectuării plății, la cursul Băncii Naționale a României

a sumei de 174.000 euro.

Aceste despăgubiri materiale

au fost acordate ca urmare a preluării de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950,

a unui imobil care a aparținut, în coproprietate, autorului acesteia.

Prin decizia civilă

nr. 471 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respins recursul

declarat împotriva sentinței civile nr. 141 din 9 ianuarie 2013, prin care Judecătoria

Cluj-Napoca a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.A.

și l-a obligat pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata sumei de 28.084 RON, cu titlu de dobândă legală, pentru executarea cu întârziere

a obligației de plată stabilite prin decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

Revizuientul a susținut

că în procesul care s-a finalizat cu pronunțarea de către Curtea de Apel Cluj a

deciziei civile nr. 2272/R din 23 iunie 2011 s-a dispus ca plata despăgubirilor

stabilite în euro să se facă în echivalentul în RON de la data plății, fără a se

dispune obligarea la dobânzi întrucât actualizarea sumei în valută acoperă orice

pretinsă pierdere a reclamantei.

Sub un prim aspect, Înalta

Curte reține că prin cererea de chemare în judecată formulată în Dosarul nr. 8374/117/2010,

reclamanta S.A. nu a învestit instanța cu un capăt de cerere prin care să solicite

acordarea de dobânzi.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor și a modalității de plată, au fost preluate de instanțele de fond

și recurs din hotărârea pronunțată de C.E.D.O. la 17 ianuarie 2008 la cererea numitului

A.I., care a avut calitatea de coproprietar al imobilului situat municipiul Cluj-Napoca,

str. P., în cotă egală cu autorul reclamantei.

Instanțele judecătorești

care au pronunțat hotărârile din acest dosar nu au expus considerente care să privească

alte prejudicii suferite de reclamantă în afara celor rezultând din preluarea nelegală

a imobilului de către stat și imposibilitatea restituirii în natură a acestuia.

Așadar, susținerea revizuientului

conform căreia decizia civilă nr. 2272/R din 23 iunie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Cluj, se bucură de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în privința

despăgubirilor rezultând din executarea cu întârziere a titlului executoriu reprezentat

chiar de această hotărâre judecătorească nu este întemeiată.

Sub un alt aspect, Înalta

Curte reține că din hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. 8374/117/2010,

nu rezultă că stabilirea modalității de plată a despăgubirilor în moneda națională,

la cursul valutar oficial din ziua plății, s-a făcut în scopul compensării unui

prejudiciu rezultat din efectuarea cu întârziere a despăgubirilor.

În consecință, se constată

că nu există identitate de obiect între hotărârile pretins contrare, după cum nu

există nici identitate de cauză.

Astfel, în vreme ce prin

prima hotărâre, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, s-au acordat despăgubiri materiale

ca o consecință a lipsirii de proprietate în mod nelegal și imposibilității de restiture

în natură a bunului, prin cea de-a doua hotărâre pârâtul a fost obligat la plata

dobânzii legale calculate de la data exigibilității obligației, până la efectuarea

plății.

În ceea ce privește susținerile

formulate de revizuient prin notele scrise depuse la data de 13 septembrie 2013,

cu privire la modalitatea de soluționare a Dosarului nr. 25869/211/2012 de către

Tribunalul Cluj (privitoare la aspecte de nulitate, de temeinicie și de legalitate

ale sentinței civile nr. 141 din 9 ianuarie 2013, inclusiv cu referire la incidența

O.G. nr. 22/2002), care reprezintă veritabile critici aduse unei decizii irevocabile,

Înalta Curte reține că exced analizei pe care o implică soluționarea căii de atac

de retractare pendinte.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 alin. (1)

pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei

calității de reprezentant a D.G.F.P. Cluj și excepția de inadmisibilitate a cererii

de revizuire, invocate de intimata S.A.

Respinge, ca nefondată,

cererea de revizuire formulată de revizuentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Cluj, împotriva deciziei nr. 471 din 24 aprilie

2013 pronunțate de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 25869/211/2012.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2014.