ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1029/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță înregistrată sub nr. 5194/117/2007 la data de 29 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamanții I.A.C. și I.S.D., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 44 din Constituție și art. 17 alin. (3) C. proc. fisc., obligarea pârâtului la plata despăgubirilor bănești în cuantum de 1.402.469,31 lei, reprezentând echivalentul a 390.181,76 Euro, așa cum au fost stabilite prin decizia civilă nr. 133/A /2007 a Curții de Apel Cluj. Prin sentința civilă nr. 115 din 25 februarie 2009 a Tribunalului Cluj, secția civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, prin decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, s-a stabilit în favoarea reclamanților, dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru apartamentele nr. 3, 4, 5, 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca, în sumă de 361.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, iar pentru cota de 74,39/100 parte din terenul cu nr.top.10133/2 din C.F. nr. 122114Cluj, despăgubiri în cuantum de 28781,74 Euro sau echivalentul în lei la data plății, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

S-a mai reținut că, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-au reglementat sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură în baza Legii nr. 10/2001, fiind constituită Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organism de analizare și stabilire a cuantumului final al acestora, instituție care însă nu a funcționat în prezenta cauză, întrucât despăgubirile în favoarea reclamanților au fost stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În lumina dispozițiilor conținute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, lege care se aplică cu prioritate datorită caracterului său special, instanța de fond a apreciat că nu se impune chemarea în judecată a Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, întrucât prin această lege s-a înființat o instituție special abilitată în achitarea despăgubirilor în numerar în cazurile expres prevăzute, și anume, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Invocarea ineficienței Fondului Proprietatea nu prezintă relevanță în cauză, atâta timp cât reclamanții nu au făcut dovada că au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, în vederea obținerii despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească, până la dovada contrară prezumându-se că instituțiile statului înființate prin Legea nr. 247/2005 funcționează conform dispozițiilor legale care le-au consacrat.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că nu se pune problema încălcării prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. și nici a art.6 C.E.D.O., întrucât jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, instituirea unei proceduri prealabile nefiind de natură a afecta exercițiul liber al acestui drept. Prin decizia civilă nr. 194/A din 10 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul reclamanților, a desființat în întregime sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea de Apel Cluj a reținut că, după 8 ani de procese, reclamanții au obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care li s-a stabilit dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora, dar care este imposibil de executat, și a constatat că respingând acțiunea pe baza excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, prima instanță le-a încălcat reclamanților dreptul de acces la un tribunal, așa cum este prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Invocând practica C.E.D.O. și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, instanța de apel a apreciat că Statul Român are calitate procesual pasivă, legitimare ce rezultă și din dispozițiile art. 21 alin. (4) din Constituție și ale art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizând următoarele critici: I. Soluția pronunțată de instanța de apel încalcă puterea de lucru judecat a deciziei nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj, hotărâre prin care intimaților-reclamanți li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, și nu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor; II.

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada efectuării unor demersuri minime pe lângă autoritățile publice competente în vederea restituirii sumei în discuție, Legea nr.247/2005 stabilind atât procedura, cât și organele abilitate în acordarea despăgubirilor către persoanele îndreptățite, prin hotărârea pronunțată fiind încălcat principiul „specialia generalibus derogant”, întrucât se înlătură aplicarea cu prioritate a legii speciale; III. În mod greșit, s-a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât din prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 coroborate cu dispozițiile art. 3 pct. 48 din H.G.

nr. 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acesta reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, în nume propriu, doar dacă legea nu stabilește alte organe în acest scop, aspect confirmat și de noile modificări aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, la art. 46 alin. (4); IV. În mod greșit, instanța de apel a apreciat că Fondul Proprietatea este un organism nefuncțional, întrucât aproximativ jumătate din acțiunile acestuia sunt cotate la Bursa de Valori București din noiembrie 2007, putând fi tranzacționate de titulari în mod liber, pe piețele reglementate, iar pentru acțiunile necotate la Bursă, acționarii, care nu înțeleg să încaseze în continuare dividende conform Legii nr. 31/1990 pot valorifica titlurile deținute, prin vânzarea în afara pieței.

Examinând recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a-l respinge, pentru următoarele considerente: I. Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat, atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor, în aceeași calitate. Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase, reglementarea dată de Codul civil instituind o prezumție absolută și irefragabilă, de conformitate a hotărârii cu adevărul.

Existența puterii de lucru judecat este condiționată de existența triplei identități prevăzute de art. 1201 C. civ., privind obiectul, cauza și părțile litigante. Critica pârâtului conform căreia hotărârea instanței de apel, obiect al prezentului recurs, încalcă puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 133/A/2007 pronunțată de aceeași instanță într-un alt litigiu, în care pârâtul nu figura ca parte, nu poate fi reținută, întrucât este evident că tripla identitate necesară pentru a opera excepția puterii lucrului judecat, nu este îndeplinită.

Astfel, conform actelor dosarului, litigiul în care s-a pronunțat decizia nr. 133/A/2007 s-a purtat în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca și a avut ca obiect obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții de restituire prin echivalent, cu privire la bunul ce făcea obiectul procedurii întemeiate pe Legea nr. 10/2001, în timp ce prezenta cauză are ca obiect o acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Statul Român, în prezenta cauză, nu a fost chemat în judecată în calitate de entitate competentă să stabilească măsuri reparatorii în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci în calitate de debitor al obligației pozitive asumate de a constitui un sistem eficient de acordare a măsurilor reparatorii datorate foștilor proprietari sau succesorilor acestora.

Temeiul juridic al chemării în judecată în cadrul acestui proces este dreptul comun și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, precizată la 15 ianuarie 2009, reclamanții au formulat o acțiune în pretenții întemeiată pe art. 44 din Constituție și art. 17 alin. (3) C. proc. fisc., arătând că hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor este iluzorie, din moment ce nu poate fi pusă în executare, ceea ce-i aduce o încălcare atât a art. 6 din Convenția europeană, cât și art. 1 din Primul protocol adițional. Prin urmare, este evident că în cadrul celor două litigii nu există identitate de părți, de obiect sau cauză, motiv pentru care nu operează puterea lucrului judecat.

II. În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea principiului „ specialia generalibus derogant ”, recurentul a arătat că doar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor coordonează procesul de acordare de despăgubiri. Principiul invocat de recurent nu este, însă, aplicabil în cauză, deoarece pretențiile reclamanților nu sunt fundamentate pe o normă de drept comun, în disprețul uneia existente într-o lege specială. Așa cum s-a arătat, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea Statului Român la despăgubiri, în condițiile dreptului comun, pentru neîndeplinirea obligației de a pune la punct un sistem funcțional în vederea acordării despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, despăgubirile solicitate nu se datorează neîndeplinirii vreunei obligații ce ar reveni Statului Român în aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru ca principiul „ specialia generalibus derogant” să fie incident. III. În cadrul procedurii inițiate de reclamant, Statul Român are calitate procesuală pasivă. Astfel, în cadrul procesului civil, calitatea procesuală pasivă presupune identitate între persoana chemată în judecată și persoana(fizică sau juridică) care și-a asumat obligații în cadrul raportului juridic dedus judecății. Convenția și Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea-fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i revin.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Cum Statul Român și-a asumat obligația de a acorda măsuri reparatorii în condițiile legii speciale de restituire și cum, prin cererea lor, reclamanții invocă tocmai neîndeplinirea acestei obligații, există identitate între persoana chemată în judecată și persoana ce și-a asumat obligații în cadrul raportului juridic dedus judecății. Mai mult decât atât, reclamanții au un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece prin decizia civilă nr. 133/A/2007 a Curții de Apel Cluj s-a stabilit în favoarea reclamanților dreptul la măsuri reparatorii în cuantum de 361.000 Euro.

Dreptul astfel dobândit este un drept actual, pentru că reprezintă o valoare patrimonială nerevocabilă, stabilită prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat. Cum reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ei trebuie să se bucure de toate garanțiile acestui text, dar și de garanțiile oferite de art. 13 din Convenție, care impune statelor să garanteze dreptul la un recurs efectiv în situația în care au fost încălcate drepturi ocrotite de Convenție. IV. Cât privește criticile referitoare la funcționalitatea Fondului Proprietatea, acestea sunt critici de fond, ce vor fi analizate la judecata în fond. În funcție de funcționalitatea sau nu a Fondului Proprietatea urmează a se aprecia, printre altele, asupra îndeplinirii de către Statul Român a obligațiilor asumate de a organiza un sistem funcțional de acordare a măsurilor reparatorii.

Față de aceste considerente, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 194/A din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2010.