ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5713/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5713/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă precizată înregistrată pe

rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantul K.G. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, să se dispună anularea dispoziției de restituire în natură din 24 martie

2003 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca în temeiul Legii nr. 10/2001 și

comunicată la data de 24 august 2006; să fie obligat pârâtul la emiterea unei noi

dispoziții de restituire în natură pentru suprafața liberă de 5582 m.p. din imobilul

cu nr. top X, iar pentru restul de 1547 m.p. despăgubiri bănești la valoarea de

circulație a terenului, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată

în caz de opunere.

Acțiunea a fost motivată

în fapt, arătându-se că, prin anii 60-70, Statul Român, în mod abuziv, fără nici

un titlu, a ocupat o parte din grădina casei, iar antecesorii reclamantului au reușit

să folosească doar suprafața de 1542 m.p. din suprafața totală de 8671 m.p. Pe o

mică porțiune de teren, așa cum a rezultat din rapoartele de expertiză anexate la

acțiune, există edificate alte construcții, restul terenului fiind liber, negăsindu-se

nici un act din care să rezulte preluarea de către stat a terenului.

Având în vedere faptul

că Statul Român a construit pe o parte din terenul reclamantului, acesta a arătat

că este îndreptățit să fie despăgubit la valoarea de piață a terenului.

În motivarea precizării

de acțiune se arată că pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură

solicită acordarea de despăgubiri, și nu acțiuni la Fondul Proprietatea, justificându-se

astfel participarea în cauză a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, o astfel de solicitare fiind în acord cu practica C.E.D.O.

Prin sentința civilă

nr. 131 din 5 martie 2009, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice; a admis acțiunea civilă formulată

de reclamantul K.G.; a dispus anularea dispoziției de respingere a cererii de restituire

în natură din 24 martie 2003 emisă de pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca;

a stabilit în favoarea reclamantului dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul

situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, nr. top X, în suprafață

de 7129 m.p., după cum urmează: a restituit în natură , în favoarea reclamantului

K.G., imobilul teren în suprafață de 1385 m.p. identificat prim nr. top nou Y potrivit

completării la raportul de expertiză intitulată „Răspuns la obiecțiuni la raportul

de expertiză tehnică judiciară”, întocmit de expert M.I.; a stabilit dreptul reclamantului

la despăgubiri în sumă de 3.159.200 Euro, pentru diferența de teren de 5744 m.p.,

aceasta neputând fi restituită în natură; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului suma de 3.159.200 Euro cu titlu

de despăgubiri; a dispus intabularea în cartea funciară, a dreptului de proprietate

al reclamantului, astfel dobândit cu titlu de lege, asupra terenului în suprafață

de 1385 m.p., identificat prin nr. top nou Y, potrivit tabelului de mișcare parcelară,

varianta II, anexă la completarea la raportul de expertiză intitulat „Răspuns la

obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară”, întocmit de expert M.I.,

cu corectivul adus de instanță în sensul că înscrierea se va face „cu titlu de lege”,

în loc de „cu titlu de moștenire” și a obligat pârâții să plătească reclamantului

suma de 6.680,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Statului Român prin Ministrul

Finanțelor Publice îi sunt conferite atribuții speciale în cea de a doua etapă a

procedurii administrative, prin mai multe dispoziții legale cuprinse în art. 8,

art. 12 alin. (3) și art. 141 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care

justifică calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Prin urmare, aplicarea

dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind acordarea despăgubirilor

în favoarea persoanei îndreptățite presupune asigurarea fondurilor necesare din

partea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, acesta

având astfel calitate procesuală pasivă în litigiile ce decurg din aplicarea procedurii

administrative reglementată prin dispozițiile legale speciale în materie.

Este adevărat că atribuțiile

prevăzute în sarcina pârâtului se referă la cea de a doua etapă a aplicării procedurii

administrative, însă atât timp cât se recunoaște instanței, potrivit jurisprudenței

actuale, pentru celeritatea finalizării procedurii în vederea respectării duratei

rezonabile de finalizare a litigiului în înțelesul prevederilor art. 6 parag. 1

din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, posibilitatea

de a se substitui entității investite cu soluționarea notificării, atunci când se

constată o tergiversare din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptățirii

persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor Legii nr.

10/2001, și totodată, plecând de la aceleași rațiuni, posibilitatea determinării

cuantumului despăgubirilor, situație în care Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor urmează doar să procedeze doar la actualizarea acestora, este evident

că și în această etapă de desfășurare a procedurii devin incidente dispozițiile

cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că prin dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură din

24 martie 2003 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, a fost respinsă

cererea reclamantului privind acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii

nr. 10/2001, motivat de faptul că imobilul situat în str. Bistriței, înscris în

C.F. Cluj, nr. top Z, nu face obiectul acestui act normativ.

Potrivit poziției exprimate

de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea depusă la dosar,

imobilul nu a fost preluat de Statul Român neexistând acte de preluare, astfel că

nu se poate susține că nu a avut loc o preluare, din moment ce terenul este ocupat

de unități ce desfășoară activități de învățământ și nicidecum nu se află în posesia

proprietarilor tabulari înscriși în cartea funciară sau a moștenitorilor acestora.

Tribunalul a mai reținut

că a avut loc o preluare abuzivă în absența unui act administrativ de preluare și

în absența unui temei legal, adică o preluare faptică care nu are la bază nici o

justificare, nici cel puțin formală.

Din actele dosarului nu

reiese că ceilalți moștenitori ai proprietarilor tabulari ar fi înregistrat notificare

prin care să solicite măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că

devin incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ.

În cauză s-a dispus efectuarea

unei expertize topografice de către expert M.I. din concluziile căreia reiese faptul

că din suprafața totală a nr. top inițial Z, de 8671 m.p., din C.F. Cluj, proprietatea

tabulară a lui K.A. și G.M., terenul identificat prin nr. top W în suprafață de

1542 m.p. s-a aflat în posesia reclamantului, acest teren fiind înstrăinat, iar

diferența de teren de 7129 m.p., identificată prin nr. top X, ce formează obiectul

prezentului litigiu este ocupată astfel: 6023 m.p. de către Colegiul Tehnic de Transporturi

Transilvania, iar suprafața de 1106 m.p. este ocupată de Campusul Universitar.

În ceea ce privește modalitatea

de acordare a despăgubirilor, tribunalul a constatat că prin decizia nr. 52/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii,

s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În cauza de față se atacă

dispoziția emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, respectiv dispoziția de respingere a cererii de

restituire în natură din 24 martie 2003, astfel că ar deveni incidente dispozițiile

art. 30 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziției atacate,

potrivit cărora persoanele îndreptățite ar urma să beneficieze de titluri de valoare

nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice.

În prezent Ministerul

Finanțelor Publice nu mai emite astfel de titluri, acestea fiind înlocuite de titlurile

de despăgubire emise în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, respectiv în Titlul

VII din Legea nr. 247/2005.

Actuala reglementare cuprinsă

în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite

de titluri de despăgubiri la Fondul Proprietatea, persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii având posibilitatea de a opta, ca urmare a modificărilor aduse prin

O.U.G. nr. 81/2007, potrivit art. 18 alin. (2), pentru despăgubiri în numerar.

În cauza Faimblat, C.E.D.O.

a statuat în sensul că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate, atât

accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, la o procedură contencioasă,

acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă

într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru

care restituirea în natură nu mai este posibilă, astfel că nu se poate concluziona

decât în sensul că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al

statului român, să fie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii

sub forma despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptățite, ca echivalent al

imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură.

Împotriva menționatei

sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor

Publice județul Cluj.

Prin decizia civilă

nr. 257/A din 9 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile

declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul

pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca, critica vizând acordarea a mai mult

decât s-a cerut prin acordarea măsurilor reparatorii, în natură și prin echivalent,

direct de către instanță, în condițiile în care reclamantul a solicitat doar obligarea

pârâtului la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură sau echivalent,

aceasta este total nefondată.

Prin decizia nr. 20/2007

pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat

cu titlu obligatoriu, potrivit dispozițiile art. 329 alin. (3) teza a II-a din C.

proc. civ., că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin

care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Reiese din cele arătate

că instanța investită are competența de a analiza și soluționa pretențiile persoanei

îndreptățite pe fond, fără a mai obliga entitatea investită cu soluționarea notificării

să emită o nouă dispoziție.

Această abilitare conferită

instanței este în perfectă concordanță cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, sub aspectul soluționării cererii în termen rezonabil.

Prin soluționarea direct

de către instanță se evită tergiversarea finalizării procedurii de restituire, care,

în ipoteza în care instanța, cu ocazia soluționării plângerilor succesive formulate

împotriva dispozițiilor emise pe cale administrativă, trimite de fiecare dată notificarea

spre a fi soluționată de unitatea deținătoare, ar avea ca și consecință prelungirea

pe o perioadă de timp nepermis de lungă a soluționării notificării.

Critica vizând soluționarea

plângerii cu ignorarea dispozițiilor art. 16 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu

este la rândul său fondată, deoarece prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a statuat că deciziile sau dispozițiile anterior

adoptării Legii nr. 247/2005 nu mai pot fi trimise secretariatului Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân sub controlului instanțelor judecătorești,

pe aspectul legalității și temeiniciei. Atât timp cât acestea au fost investite

cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 din Legea

nr. 10/2001, astfel cum acestea erau vigoare la data emiterii actului, în ipoteza

în care restituirea în natură nu era posibilă, instanța a acordat în mod corect

despăgubirile bănești stabilite prin expertiză.

În acest sens, corect

a procedat prima instanță administrând proba cu expertiza de evaluare a terenului

cu privire la care s-a constatat nu este susceptibil de a fi restituit în natură.

Critica vizând nelegala

restituire în natură a suprafeței de 1385 pe considerentul că aceasta aparține domeniului

public și face parte din arealul destinat instruirii elevilor Colegiului Tehnic

de Transporturi, nu este fondată. Așa cum reiese din raportul de expertiză efectuat

în primei instanțe și planurile de situație și de încadrare în zonă, suprafața cu

privire la care instanța a dispus restituirea în natură este liberă de construcții

și nu împiedică procesul de învățământ, respectiva porțiune de teren fiind în prezent

în stare de degradare, neîntreținută și nefolosită de către Colegiul de Transporturi.

Afirmația potrivit căreia terenul face parte din domeniul public nu a fost dovedită

nici în fața primei instanțe și nici la fond.

În ceea ce privește apelul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut

că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, reiterată în apel,

nu este fondată.

Așa cum s-a reținut prin

decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea

nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu

se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Întrucât în prezentul

litigiu nu sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, soluționarea

contestației urmează să fie făcută prin prisma prevederilor legale în vigoare la

data emiterii dispoziției din 24 martie 2003.

Aceste dispoziții sunt

cele care la momentul respectiv erau cuprinse în art. 24 din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora în esență, instanța investită cu soluționarea plângerii în ipoteza

în care stabilea că persoana este îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, îi acorda acesteia fie restituirea în natură, când și în măsura

în care aceasta era posibilă, fie despăgubiri bănești, fie compensarea cu alte bunuri

sau servicii. Despăgubirile bănești se stabileau prin expertiză, iar plata acestora

se făcea prin Ministerul Finanțelor Publice.

Întrucât în cazul reclamantului,

în raport de data emiterii dispoziției contestate, aplicabilitatea art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 nu este incidentă, pentru suprafața de teren care nu poate

fi restituită în natură urmează a se acorda despăgubiri, plata acestora fiind în

sarcina Ministerului Finanțelor Publice care deține calitatea procesuală pasivă.

Motivul vizând inadmisibilitatea

dispoziției de acordare de despăgubiri este nefondat, întrucât Comisia centrală

pentru stabilirea despăgubirilor a fost înființată ulterior soluționării notificării

reclamantului prin dispoziția contestată, la momentul soluționării neexistând o

astfel de autoritate.

În ce privește aprecierile

recurentului potrivit cărora, acordarea de despăgubiri în numerar pe calea unor

hotărâri judecătorești care ar îndreptăți viitorii creditori să încaseze dintr-o

dată și nu eșalonat drepturile ce li se cuvin, în condițiile în care este de notorietate

că veniturile ce se colectează la buget datorită scăderii activităților economice

sunt tot mai mici, ar duce la colaps economic, adică la prăbușirea întregului sistem

economic și bugetar, fără posibilitatea de plată a pensiilor, salariilor bugetarilor

și a celorlalte categorii sociale, nu s-ar mai putea susține echilibrul și ordinea,

deci, cu alte cuvinte, s-ar instala falimentul și implicit haosul economic și social,

aceste aspecte sunt total străine de natura cauzei.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, apelanții-pârâți Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice județul Cluj și Primarul

municipiului Cluj-Napoca, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală

a Finanțelor Publice Județul Cluj a arătat că instanța a interpretat greșit decizia

în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la natura și

valoarea măsurilor reparatorii, în speță sunt incidente dispozițiile

art. 11

alin. (9), cu referire la art. 11 alin. (4)

și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind excluse despăgubirile bănești,

forma reparatorie solicitată de reclamant.

Măsurile reparatorii prin

echivalent sunt cele existente în cadrul normativ la momentul soluționării pricinii,

iar nu cele de la data emiterii dispoziției (anul 2003), care nici nu ar mai putea

fi valorificate (acțiuni, titluri de valoare nominală), având in vedere modificările

intervenite sub aspectul normelor de drept material aplicabile raportului juridic

de față.

Din cuprinsul Legii

nr. 10/2001, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, se poate desprinde

cu ușurință faptul că Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului

roman, nu a fost implicat în procesul de acordare a despăgubirilor prevăzute de

această lege, nici chiar a despăgubirilor bănești, așa cum a reținut instanța de

apel.

Astfel, s-au invocat dispozițiile

art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introduse prin O.U.G. nr. 81/2007,

s-a prevăzut că titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) în numele și pe seama statului român,

care incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor...", ceea ce nu lasă

nicio îndoială asupra faptului că, în planul acordării efective a despăgubirii,

Statul Român este reprezentat prin A.N.R.P.

Apelantul-pârât critică

astfel hotărârea din apel, prin raportare la considerentele apreciate de către instanța

de apel ca pertinente, cuprinse în sentința pronunțată la fond, în măsura în care

prin aceasta s-a reținut că procedura administrativă specială, oferită de legislația

internă, (reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005) nu este în măsură să

conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord

de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele prevăzute

de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

astfel că nu se poate concluziona decât în sensul că Ministerul Finanțelor Publice,

în calitate de reprezentant al statului român, să fie obligat în mod direct la acordarea

de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptățite,

ca echivalent al imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite

în natură.

Pentru a combate aceste

aspecte, apelantul-pârât învederează faptul că procedura de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv este stabilită prin normele cuprinse

în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt speciale și au caracter imperativ, ele

impunându-se cu forță obligatorie, omiterea lor fiind îngăduită numai în situația

în care, făcându-se aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României

(conform cărora „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului, în care România este parte, și legile interne,

au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția

sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile"), s-ar constata că prevederile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ar veni în conflict cu pactele și tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în sensul evocatelor

prevederi constituționale.

Astfel fiind, rezultă

că regula trebuie să fie reprezentată de parcurgerea procedurii instituite prin

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, derogările de la aceasta apărând ca excepționale

și motivate prin raportare la evocatele prevederi constituționale.

Este adevărat că în cauza

Katz contra României, C.E.D.O. a arătat [parag. (34)] ca statul trebuie să adapteze

procedura stabilită de legile de reparație astfel încât aceasta să devină coerentă,

accesibilă, rapidă și previzibilă, inclusiv în ceea ce privește metoda pentru alegerea

dosarelor care vor fi examinate de către Comisia Centrala, sistemul astfel îmbunătățit

trebuind sa permită persoanelor în cauză să beneficieze de despăgubiri și/sau să

primească acțiunile la Fondul Proprietatea în funcție de opțiunea lor, într-un termen

rezonabil

Rezultă din aceste statuări

ale Curții că, ceea ce se critică, nu este natura reparației (sume de bani sau,

după caz, acțiuni la Fondul Proprietatea), ci eficacitatea concretă a procedurii

reparatorii, acestea nefiind îndeajuns de rapidă pentru a se putea considera că

are aptitudinea de a conduce într-un termen rezonabil la plata despăgubirii.

Astfel fiind, rezultă,

implicit, și în cazul în care instanțele judecătorești ar stabili ele însele, în

mod direct, suma de bani ce i s-ar cuveni persoanei îndreptățite fără a mai pretinde

parcurgerea procedurii instituite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu există

certitudinea că suma de bani astfel stabilită ar fi plătită într-un termen scurt,

susceptibil de a fi caracterizat ca rezonabil.

Importantă este, așadar,

nu doar determinarea despăgubirii ce i se cuvine persoanei îndreptățite în temeiul

Legii nr. 10/2001, ci existența unei voințe suficiente a statului de a asigura,

în concret, plata reparației. În caz contrar, suma de bani pe care instanțele ar

stabili-o în sensul cerut de apelanți ar putea ajunge să fie încasată cu întârziere

și într-un interval de timp imprevizibil la momentul stabilirii întinderii despăgubirilor,

ceea ce, de asemenea ar însemna, în sensul celor arătate în hotărârea Katz contra

României, punerea persoanelor îndreptățite în imposibilitatea de a beneficia de

despăgubiri într-un timp rezonabil.

Pe fond, se critică hotărârea

pronunțată în apel, tot în ceea ce privește dispoziția de admitere a acțiunii în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de obligare

la plata sumei de 3.159.200 Euro deoarece celelalte petite ale acțiunii și, evident,

și dispozițiile corelative nu sunt formulate în contradictoriu cu acest pârât.

Astfel, în măsura în care

Legea nr. 10/2001, în forma existentă la data emiterii dispoziției (anul 2003) nu

cuprinde nicio dispoziție prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat

la plata despăgubirilor bănești în favoarea persoanelor îndreptățite, este evident

că hotărârea este lipsită de suport legal și se impune admiterea recursului și modificarea

ei în sensul respingerii petitului prin care reclamantul solicită obligarea Statului

român la plata despăgubirii bănești pentru partea din teren care nu poate fi restituit

în natură. De altfel, nici Legea nr. 247/2005 nu cuprinde dispoziții potrivit cărora

Statul român ar putea fi obligat la plata despăgubirilor bănești direct în favoarea

reclamantului.

de recurs, apelantul-pârât Primarul municipiului Cluj-Napoca a arătat că, în mod

greșit a respins instanța de apel solicitarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

publice de comunicare a raportului de expertiză și a acordării unui termen în vederea

depunerii de obiecțiuni, fiind astfel încălcate normele imperative de procedură

(art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (3) din C. proc. civ.), dreptul la apărare al

Statului Român prin Ministerul Finanțelor, acordându-se mai mult decât s-a cerut

(art. 304, pct. 6 din C. proc. civ.).

Astfel, instanța fondului

a considerat total nefondată această critică, având în vedere decizia 20/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, atâta timp cât reclamantul nu a solicitat

prin cererea de chemare în judecată stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor

sau restituirea în natură a terenului liber, întrucât o astfel de solicitare nu

a fost formulată în fața instanței de fond.

Întrucât limitele cadrului

procesual sunt tranșate de reclamant, în speță mai sunt aplicabile prevederile

art. 109 din C. proc. civ. conform cu care "oricine pretinde un drept împotriva

unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente."

Legea nr. 10/2001 este

o lege specială, prin care se prevede procedura pentru restituirea imobilelor preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, putându-se aprecia că "limitele

determinate de lege" sunt cele reglementate de această lege. În aceste condiții,

obligativitatea parcurgerii fazei administrative nu încalcă dispozițiile art. 21

din Constituția României.

Se consideră că reclamanta

trebuia să solicite în mod expres cuantificarea despăgubirilor de către instanță,

printr-o precizare de acțiune, în caz contrar instanța acordând mai mult decât s-a

cerut.

Prin sentința apelată

instanța a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri în suma de 3.159.200 Euro

ce urmează a fi achitate de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, motiv de recurs prevăzut de art. 304.

pct. 9 din C. proc. civ.

Instanța de fond a omis

să analizeze situația concretă din prezenta speță. Astfel, chiar dacă dispoziția

a fost emisă în anul 2003, trebuie analizat care este momentul în care s-a născut

dreptul de a ataca această dispoziție. Astfel, așa cum rezultă din adresa din 24

martie 2003, reclamantul a declarat că a "ridicat dispoziția din 24 martie

2003, în original, în data de 24 august 2006", astfel încât, această dată fiind

ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, susținerea instanței de apel

cum că nu se aplică prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, nu își găsesc temei.

Totodată, se consideră

că în cauză nu sunt incidente dispozițiile deciziei Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 52/2007, având în vedere că, contestația împotriva dispoziției a fost

înregistrată la data de 26 septembrie 2006, deci după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005.

Raportat la critica instanței

de apel, potrivit căreia nici în fata instanței de fond și nici în fața instanței

de apel nu s-a făcut dovada apartenenței bunului în litigiu la domeniul public al

municipiului Cluj-Napoca, se învederează faptul că la dosarul cauzei este copie

a H.G. nr. 193/2006 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 969/2002 privind

atestarea domeniului public al județului Cluj, precum și al municipiilor, orașelor

și comunelor din județul Cluj.

Pentru a-i fi aplicabile

prevederile dreptului comun privind transmiterea dreptului de proprietate acesta

trebuie introdus în circuitul civil. În acest moment bunul respectiv fiind inalienabil,

insesizabil și imprescriptibil, conform art. 10 alin. (2) coroborat cu art. 11 din

Legea nr. 213/1998, se învederează de asemenea, că, potrivit Legii nr. 213/1998

reintroducerea în circuitul civil a imobilelor din domeniul public se realizează

de Guvern, prin hotărâre.

Toate clădirile, aleile,

spatiile verzi, terenurile de sport, poligonul auto (restituit în natură de instanța

fondului) realizează un tot indivizibil, fiind necesar procesului de instruire a

elevilor, această nouă proprietate constituind o enclavă în arealul grupului școlar

și va fi un factor perturbator al procesului de învățământ. Se consideră că suprafața

solicitată de reclamant se încadrează funcțional în ansamblul școlar, neputând fi

considerat ca fiind teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care

amenajările de utilitate publică sunt exceptate de la restituire.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt fondate, pentru următoarele considerente comune:

Prin notificare reclamanții

au solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 7129 mp teren din municipiul

Cluj, identificată în C.F. nr. top X, deoarece, anterior, li s-a recunoscut, prin

sentința civilă nr. 9117 din 1 octombrie 2002 a Judecătoriei Cluj, un drept de proprietate

propriu pentru diferența de teren de 1542 mp nr. top Y, din totalul de 8671 mp,

nr. top Z, care au aparținut autorilor K.A. și K.M. (fostă G.M.).

Potrivit aceleiași sentințe,

suprafața de teren de 7129 mp a fost înscrisă în vechea carte funciară pe numele

autorilor reclamanților, deoarece ieșirea din indiviziune nu se putea realiza cu

Statul Român, cât timp imobilul fusese preluat de stat fără nici un titlu, deci

nu intrase în proprietatea acestuia.

Notificarea având ca obiect

această suprafață de teren a fost soluționată prin dispoziția din 24 martie 2003,

contestată în prezenta cauză la data de 26 septembrie 2006, în termenul legal, deoarece

a fost comunicată contestatorului după trei ani de la emitere, la data de 24 august

2006.

Această dispoziție a fost

emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar contestarea sa în instanță

s-a realizat după intrarea în vigoare a acestei legi.

Astfel cum s-a stabilit

prin decizia nr. 52/2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, deciziile sau dispozițiile care se aflau

pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ca urmare

a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această

cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor

judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au

fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile

art. 24 (în actuala reglementare art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea

erau în vigoare la data emiterii actului.

Prin urmare, data în raport

de care se determină legea aplicabilă cauzei este data emiterii dispoziției, instanța

realizând controlul de legalitate în considerarea Legii nr. 10/2001 de la acel moment.

La momentul emiterii dispoziției

din 24 martie 2003, art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 prevedea că, în cazul

imobilelor cu destinația de locuințe, dacă restituirea în natură nu era posibilă,

oferta de restituire prin echivalent se putea face sub forma unor despăgubiri bănești.

Astfel fiind, legea permitea

acordarea de despăgubiri bănești, acestea urmând a fi stabilite în prezenta cauză

de către instanță, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

atribuțiile acestei comisii fiind exercitate numai în raport de notificările și

dispozițiile care nu au fost atacate cu contestație la instanța civilă în termenul

legal.

Prin urmare, dispoziția

contestată, fiind emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și contestată

în termenul legal, nu va fi trimisă, pentru verificarea legalității respingerii

cererii de restituire în natură și emiterii titlurilor de despăgubire, Secretariatului

Comisiei Centrale, astfel cum prevede art. 16 pct. 4 și 7 al Titlului VII, ci va

fi analizată de către instanță, care se va pronunța, în virtutea plenitudinii sale

de competență, atât sub aspectul legalității nerestituirii în natură, cât și în

ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.

Aceste atribute sunt preluate

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la notificările

și dispozițiile care nu au fost contestate în termenul legal, în cadrul procedurii

administrative menționate în Titlul VII, procedură supusă, la rândul său, controlului

judecătoresc, conform art. 20.

Cele două proceduri, create

prin interpretarea dată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin decizia în recurs

în interesul Legii nr. 52/2007, au aceeași finalitate: identificarea persoanei îndreptățite

și stabilirea cuantumului despăgubirilor, atunci când restituirea în natură nu este

posibilă, însă punerea în executare a măsurilor dispuse se realizează după aceeași

procedură, cea a Legii nr. 247/2005, ca lege specială de reparație, care se aplică

cu prioritate față de orice altă procedură în materie de executare, conform principiului

specialia generalibus derogant.

Urmează ca, după rămânerea

irevocabilă a prezentei hotărâri judecătorești, sumele stabilite în cuprinsul său

cu titlu de despăgubire să fie valorificate prin procedura Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, ca lege de procedură de imediată aplicabilitate și, în același timp,

ca lege specială în materia plății sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în

procedura Legii nr. 10/2001, lege în temeiul căreia a fost soluționată prezenta

cauză, și care derogă de la dreptul comun reprezentat de C. proc. civ. Urmare a

stabilirii de către instanța judecătorească a calității de persoană îndreptățită

și a cuantumului despăgubirilor ce i se acordă acesteia, atribuțiile Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor se rezumă numai la emiterea titlurilor de despăgubire

în limita sumei stabilită de către instanță.

O astfel de concluzie

se desprinde din interpretarea art. 19 alin. (3) al Titlului VII, care poate fi

extinsă la o ipoteză similară, creată de decizia în interesul Legii nr. 52/2007.

Potrivit art. 19 alin. (3) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, decizia reprezentând

titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

în cazul în care, după procedura în fața Comisiei Centrale, instanța de contencios

administrativ stabilește o despăgubire mai mare decât cea acordată în procedura

administrativă.

În speța de față această

procedură administrativă este înlocuită de cea judecătorească, astfel cum s-a stabilit

prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007. După emiterea de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei de acordare a titlurilor de despăgubire

conform hotărârii instanței civile, se urmează procedura prevăzută la capitolul

V

1

al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, privind valorificarea titlurilor

de despăgubire.

Pentru argumentele menționate,

Înalta Curte consideră nefondate criticile recurenților referitoare la imposibilitatea

instanței de acordare de despăgubiri bănești și de stabilire a cuantumului acestora,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Analizând cuantumul despăgubirilor

ce se cuvin a fi acordate, Înalta Curte are în vedere că prin dispoziția contestată

s-a respins notificarea cu motivarea că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001,

fără a se realiza o evaluare a valorii acestuia, cât și împrejurarea că, atât la

momentul soluționării notificării prin dispoziția contestată, cât și ulterior, până

la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 nu stabilea criterii

în raport de care să fie evaluată valoarea terenului, aceste criterii fiind introduse

abia prin Legea nr. 247/2005 care se referă la stabilirea valorii de piață de la

data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de

evaluare.

Astfel, în art. 40 al

Legii nr. 10/2001 în forma publicată în M. Of. din 17 ianuarie 2003, în vigoare

la data emiterii dispoziției contestate, cât și în M. Of. din 4 aprilie 2005, ultima

formă anterioară apariției Legii nr. 247/2005, se menționa că “p

e baza evaluării despăgubirilor

bănești, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege

pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalitățile,

cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate”.

Aceleași criterii de stabilire

a despăgubirilor au fost menționate, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin

Legea nr. 247/2005, în normele metodologice de aplicare a acestei legi, respectiv

în H.G. nr. 498/2003, norme care urmau a fi avute în vedere la momentul soluționării

contestației.

Astfel, Înalta Curte constată

că instanța de apel a ignorat prevederile pct. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003, potrivit

cărora „pentru terenurile preluate abuziv și care nu pot fi restituite în natură

stabilirea valorii se face potrivit actelor normative în vigoare. Având în vedere

că incidența legii se limitează la acele terenuri care se situează în intravilanul

localităților, stabilirea valorii acestora urmează a se face potrivit valorii de

piață. În acest caz valoarea estimativă se va stabili de către comisia internă de

evaluare din cadrul unității deținătoare, care va avea în vedere valoarea de vânzare

a unui teren martor din anul soluționării notificării, prin utilizarea raportului

RON/mp. Valoarea astfel rezultată va face obiectul negocierii cu persoana îndreptățită,

care poate opune expertiza de specialitate efectuată pe cheltuiala sa. Suma astfel

rezultată va fi utilizată pentru acordarea sau stabilirea celorlalte măsuri reparatorii

prevăzute de lege”.

Înalta Curte observă că,

prin contraexpertiza de evaluare a terenului aflat în dosarul primei instanțe, efectuată

de către expert B.G., a fost evaluat imobilul teren potrivit valorii de piață a

acestuia, la suma de 550 Euro/mp, la data de 11 decembrie 2008, fără a se menționa

criteriile avute în vedere de către expert, precum valoarea de vânzare a unui teren

martor din anul soluționării notificării, prin utilizarea raportului RON/mp, la

care face referire pct. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003.

Deși au existat atât obiecțiuni

la raportul de expertiză, cât și motive de apel al Statului Român privind modul

în care a fost evaluat imobilul, iar în cuprinsul răspunsului la obiecțiunile formulate

de pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, chiar expertul B.G. a recunoscut că

se impune o reevaluare a terenului în litigiu, cu atât mai mult cu cât, datorită

actualei crize economice, a avut loc o scăderea sensibilă a prețurilor, instanța

de apel nu a analizat aceste critici, menținând sentința primei instanțe de fond

care a acordat despăgubiri de 550 Euro/mp.

Prin urmare, sub aspectul

stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanța de apel nu s-a preocupat să analizeze

modul în care trebuiau aplicate prevederile art. 10 alin. (9) al Legii nr. 10/2001

și pct. 10.8.B. din H.G. nr. 498/2003, ceea ce impune verificarea acestor critici,

în raport de temeiul de drept în vigoare la data emiterii dispoziției contestate,

prin administrarea probei cu o nouă expertiză de evaluare a imobilului, probă care

nu poate fi administrată în această fază procesuală, conform art. 305 din C.

proc. civ.

În ceea ce privește critica

referitoare la imposibilitatea retrocedării în natură a terenului în suprafață de

1385 mp deoarece acest teren se află în domeniul public al unității administrativ

teritoriale și este de utilitate publică, Înalta Curte apreciază că o astfel de

susținere este nefondată în raport de prevederile art. 6 alin. (1) și (2) al Legii

nr. 213/1998. Potrivit acestui text legal “fac parte din domeniul public sau privat

al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării

lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Din cuprinsul textului

menționat rezultă că legea permite restituirea bunurilor care au intrat în domeniul

public al Statului Român și al unităților administrativ-teritoriale fără un titlu

valabil, astfel cum e cazul în speță, unde terenul a fost preluat de stat fără nici

un titlu.

Apărarea că terenul nu

poate fi restituit în natură deoarece este de utilitatea publică, nu va fi primită

căci acest aspect a fost analizat de către instanța de apel pe baza constatării

expertului potrivit cu care terenul respectiv nu este utilizat de către unitatea

de învățământ, fiind în stare de degradare și neîntreținut, iar o înlăturare a acestei

constatări ar presupune o reapreciere a probelor, aspect inadmisibil în recurs,

față de cazurile de recurs limitativ reglementate în art. 304 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază

ca fiind corectă critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Deși ambele instanțe de

fond motivează pe larg această excepție, raportându-se la sarcinile speciale care

îi sunt atribuite Ministerului Finanțelor Publice prin art. 8, art. 12 alin.

(3), art. 14

1

alin. (4) ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în sensul

că acest minister trebuie să asigure fondurile necesare acordării de despăgubiri

în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, este motivată de necesitatea respectării termenului

rezonabil al duratei procesului.

Se apreciază de către

instanța de apel că Ministerul Finanțelor Publice trebuie obligat în mod direct

la acordarea de măsuri reparatorii în favoarea persoanei îndreptățite deoarece parcurgerea

procedurii administrative instituite de Legea nr. 10/2001, cât și procedura de executare

introdusă prin Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, nu sunt în

măsură să conducă la plata de despăgubiri într-un termen rezonabil.

Sub acest aspect, Înalta

Curte observă că este fondată critica recurentului Statul Român prin care se precizează

că nu are calitate procesuală pasivă, în raport de două argumente: unul care se

întemeiază pe prevederile Legii nr. 10/2001, celălalt derivat din aplicarea directă

a Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ca efect

al înlăturării legii naționale contrare Convenției.

Primul argument pornește

de la dispozițiile legii interne, respectiv a legii speciale aplicabile în materia

imobilelor preluate de regimul comunist, Legea nr. 10/2001, care nu cuprinde nici

o prevedere prin care să acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, posibilitatea de a acorda despăgubiri bănești din alte fonduri decât cele

menționate în Legea nr. 247/2005.

Astfel, anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești prevăzute în Legea nr. 10/2001

urmau a fi acordate de către o entitatea ce urma a se stabili prin lege specială,

potrivit art. 40, iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea

de acordare a despăgubirilor bănești a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24

alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost abrogate

prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care acordau competența

Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală, aceste

titluri fiind convertite în titluri de despăgubire. Deși în art. 28 alin. (3) al

Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea chemării în judecată a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, atunci când nu poate fi identificată unitatea

deținătoare, totuși, despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu

cadrului legal existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Ulterior, prin Legea

nr. 247/2005, A.N.R.P. devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea

despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei Legi. Apoi, prin

O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești

plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

Înalta Curte consideră

că Legea nr. 10/2001 asigură persoanelor care se pretind îndreptățite la despăgubiri,

dreptul de acces la o instanță, cât și posibilitatea de recunoaștere într-un termen

rezonabil a măsurilor reparatorii, inclusiv printr-o practică unitară a instanțelor

în sensul de a se pronunța pe fondul cauzei, atunci când se întârzie în mod nejustificat

finalizarea procedurii administrative, astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul

legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din succesiunea modificărilor

legislative enunțate, rezultă că legiuitorul român nu a înțeles să oblige direct

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant

de despăgubiri bănești, astfel încât, cele două entități juridice nu au calitate

procesuală pasivă, deoarece nu există identitate între persoana pârâtului și cel

care este obligat prin lege în raportul juridic dedus judecății.

Cu toate acestea, în extinderea

la acțiune, reclamantul a solicitat în mod expres o astfel de despăgubire, întemeindu-și

cererea pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că

Fondul Proprietatea nu funcționează, astfel încât, procedura de stabilire și plată

a despăgubirilor, instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie.

Această cerere, pune în

discuție cel de-al doilea argument al Înaltei Curți în admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, raportat la aplicarea Convenției Europene

a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Sub acest aspect, Înalta

Curte consideră că realizarea unui alt cadrul procesual decât cel determinat de

legea internă, prin raportare la jurisprudența europeană, ar fi posibilă numai în

situația în care instanța europeană ar fi constatat o încălcare a Convenției Europene

a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul nerespectării garanțiilor

procedurale.

Înlăturarea unor dispoziții

legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului

de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg),

sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României, după cum,

anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția

și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul

național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv,

art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru

proteguirea cărora un resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea

mecanismului judiciar național.

În prezenta cauză nu se

invocă o încălcare a Convenției de către legea internă, ci imposibilitatea de punere

în executare a despăgubirilor acordate deja printr-o hotărâre judecătorească, pronunțată

în aplicarea Legii nr. 10/2001, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea,

din care trebuie să fie asigurate resursele necesare acordării acestor despăgubiri.

Ambele instanțe de fond

au omis a observa că fondul alocat de Statul Român acordării despăgubirilor recunoscute

foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001 este Fondul Proprietatea, astfel

încât, prin obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești către

reclamanți, din alt fond, cel al Ministerului Finanțelor Publice, nu se realizează

respectarea dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece este posibil ca,

nici în acest caz, despăgubirile să nu fie plătite, din lipsă de fonduri.

De altfel, recurentul

Statul Român, prin chiar recursul formulat, învederează împrejurarea că despăgubirile

stabilite în acest cadrul procesual solicitat de reclamant nu vor putea fi plătite.

Înalta Curte apreciază

că, atâta vreme cât instanța de judecată a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri

bănești și a determinat și cuantumul acestora, în contradictoriu cu emitentul dispoziției

contestate, hotărârea judecătorească pronunțată în acest cadru procesual este suficientă

pentru recunoașterea de către puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul

de proprietate, pe care persoana îndreptățită să îl invoce în patrimoniul său în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Valorificarea acestui

bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după ce, în prealabil,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va transforma în titluri de despăgubire

sumele menționate în hotărârea judecătorească, astfel cum s-a motivat anterior.

Împrejurarea că Fondul

Proprietatea nu funcționează de o manieră care să asigure plata efectivă și rapidă

a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de

Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței posibilitatea de depășire a cadrului

legal intern și de obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri bănești

către reclamant, căci o astfel de obligație nu este prevăzută de legea internă,

astfel încât, instanța ar depăși atributele puterii judecătorești, intrând în sfera

de competență a puterii legislative.

Statul Român trebuie să

soluționeze problemele de reparație ce se acordă celor ale căror bunuri au fost

trecute în proprietatea statului prin măsuri coerente de ordin legislativ, administrativ

și prin activitatea instanțelor de judecată în limita competențelor acestora.

Dreptul de acces la o

instanță și dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și 13 al Convenției

europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, au