ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2478/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 septembrie 2006, reclamantul K.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice anularea Dispoziției de restituire în natură nr. 1212 din 24 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, în temeiul Legii 10/2001 și comunicată la data de 24 august 2006. A mai solicitat să fie obligat pârâtul la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură pentru suprafața liberă de 5582 mp din imobilul cu nr. top AA, iar pentru restul de 1547 mp să acorde despăgubiri bănești la valoarea de circulație a terenului, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

Prin Sentința civilă nr. 131 din 5 martie 2009 a Tribunalului Cluj a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice. A fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâților Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință: S-a dispus anularea Dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură nr. 1212 din 24 martie 2003 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca. S-a stabilit în favoarea reclamantului dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, str. B., înscris în CF nr. BB Cluj, nr. top AA, în suprafață de 7129 mp, după cum urmează: S-a restituit în natură reclamantului imobilul teren în suprafață de 1385 mp, identificat prin nr. top nou AA/1 potrivit completării la raportul de expertiză intitulată "Răspuns la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară", întocmit de expert M.I.

S-a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri în sumă de 3.159.200 euro, pentru diferența de teren de 5744 mp, aceasta neputând fi restituită în natură. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului suma de 3.159.200 euro cu titlu de despăgubiri. S-a dispus intabularea în cartea funciară, a dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de lege, asupra terenului în suprafață de 1385 mp, identificat prin nr. top nou AA/1, potrivit tabelului de mișcare parcelară - varianta II, anexă la completarea la raportul de expertiză intitulată "Răspuns la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară", întocmit de expert M.I., cu corectivul adus de instanță în sensul că înscrierea se va face "cu titlu de lege", în loc de "cu titlu de moștenire". Pârâții au fost obligați să plătească reclamantului suma de 6.680,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministrul Finanțelor Publice, reținând că, deși dispoziția atacată a fost emisă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, acesta reprezentând persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, Statului Român prin Ministrul Finanțelor Publice îi sunt conferite, alături de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atribuții speciale în cea de a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziții legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care justifică calitatea procesuală pasivă a acestuia. Atât timp cât se recunoaște instanței, potrivit jurisprudenței actuale, pentru celeritatea finalizării procedurii, în vederea respectării duratei rezonabile de finalizare a litigiului în înțelesul prevederilor art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, posibilitatea de a se substitui entității învestite cu soluționarea notificării, atunci când se constată o tergiversare din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptățirii persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, și totodată, plecând de la aceleași rațiuni, posibilitatea determinării cuantumului despăgubirilor, situație în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează să procedeze doar la actualizarea acestora, s-a considerat că, și în această etapă de desfășurare a procedurii, devin incidente dispozițiile cuprinse în Titlul VII - din Legea nr. 247/2005.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 1212 din 24 martie 2003 a fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, motivat de faptul că imobilul nu face obiectul acestui act normativ. Potrivit poziției exprimate de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea depusă la dosar, imobilul nu a fost preluat de Statul Român, neexistând acte de preluare, o astfel de concluzie reieșind și din poziția reclamantului precum și din răspunsul depus la dosar prin Adresa nr. 663 din 16 aprilie 2008 de către C.T.T.T., în calitate de deținător faptic, potrivit căruia funcționează la adresa imobilului din litigiu din anul 1968 și nu deține acte justificative privind preluarea terenului.

Din actele depuse la dosar, a reieșit faptul că a fost aprobată construirea unui campus universitar care, potrivit amplasamentului, urmează să cuprindă și o parte a imobilului din litigiu. Instanța de fond a apreciat că a avut loc o preluare, din moment ce terenul este ocupat de unități ce desfășoară activități de învățământ și nu se află în posesia proprietarilor tabulari înscriși în cartea funciară sau a moștenitorilor acestora. Dacă în mod constant se recunoaște preluarea în favoarea Statului, chiar și atunci când dreptul acestuia nu a fost înscris în cartea funciară și dacă se recunoaște caracterul abuziv al preluărilor realizate în temeiul actelor normative calificate ca atare prin legea specială, cu atât mai mult trebuie să se admită că a avut loc o preluare abuzivă în absența unui act administrativ de preluare și în absența unui temei legal, adică o preluare faptică care nu are la bază nicio justificare nici cel puțin formală.

Dispoziția atacată a fost emisă în soluționarea notificării înregistrate sub nr. 1582/2001, prin executor judecătoresc, prin care reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. BB Cluj în suprafață de 7129 mp, ocupat de G.Ș.T., cu precizarea că terenul a aparținut antecesorului său, tată K.A. și soției acestuia G.M., proprietari tabulari, iar din întreaga suprafață înscrisă în cartea funciară se află în posesia sa suprafața de 1542 mp, pentru diferența de 7129 mp, solicitând măsuri reparatorii. Deși reclamantul a pretins că este fiul proprietarilor tabulari, din actele depuse la dosar, a reieșit faptul că este nepotul de fiu al acestora, respectiv fiul lui K.G. decedat în anul 1999, potrivit Certificatului de moștenitor din 15 iunie 1999 eliberat de BNP P.F., iar K.G.

este fiul soților K., decedați în anul 1964, respectiv 1969, cu ultimul domiciliu pe str. B. nr. 27. Din actele dosarului nu a reieșit că ceilalți moștenitori ai proprietarilor tabulari ar fi înregistrat notificare prin care să solicite măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că au devenit incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ potrivit cărora, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au formulat notificare în termen. În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize topografice de către expert M.I., din concluziile căreia a reieșit faptul că, din suprafața totală a nr. top inițial CC, de 8671 mp, din CF nr. BB Cluj, proprietatea tabulară a lui K.A.

și G.M., terenul identificat prin nr. top CC/1 în suprafață de 1542 mp s-a aflat în posesia reclamantului, acest teren fiind înstrăinat, iar diferența de teren de 7129 mp, identificată prin nr. top AA, ce formează obiectul prezentului litigiu este ocupată astfel: 6023 mp de către C.T.T.T., iar suprafața de 1106 mp este ocupată de Campusul Universitar. Expertul a concluzionat inițial că din suprafața de teren de 6023 mp ocupată de C.T.T.T. poate fi restituită în natură suprafața de 1450 mp, întocmind prin completarea la raportul de expertiză, potrivit solicitării pârâtului, și o variantă de propunere privind restituirea în natură a suprafeței de 1385 mp, ce s-ar identifica potrivit propunerii expertului prin nr. top nou AA/1, reclamantul fiind de acord cu această din urmă variantă.

În ceea ce privește valoarea terenului, aceasta a fost determinată potrivit raportului de expertiză întocmit de expert A.N.E.V.A.R. B.G., ca fiind de 550 euro/mp, iar pentru diferența de teren de 5744 mp, ce nu poate fi restituită în natură s-au stabilit despăgubiri în funcție de această valoare. În ceea ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor, tribunalul a constatat următoarele: Prin Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În cauză, a fost atacată o dispoziție emisă anterior intrării în vigoare Legii nr. 247/2005, astfel că au devenit incidente dispozițiile art. 30 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziției atacate, potrivit cărora persoanele îndreptățite ar urma să beneficieze de titluri de valoare nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice. În prezent, Ministerul Finanțelor Publice nu mai emite astfel de titluri, acestea fiind înlocuite de titlurile de despăgubire emise în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Totuși, Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român rămâne în mod direct răspunzător de acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor.

Și în actuala procedură administrativă privind acordarea despăgubirilor reglementată prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, au fost stabilite în sarcina Ministerului Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, ca acționar al Fondului "Proprietatea" o serie de atribuții, printre care și aceea de asigurare a fondurilor necesare acordării despăgubirilor. Actuala reglementare cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite de titluri de despăgubiri la Fondul "Proprietatea", acesta fiind constituit potrivit art. 6 și 7 din acest act normativ ca organism de plasament colectiv, sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de Statul Român în calitate de acționar unic, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii având posibilitatea de a opta, ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, potrivit art. 18 alin. (2), pentru despăgubiri în numerar. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat în sprijinul apărărilor sale această procedură specială care ar trebui să fie urmată de orice persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, însă a omis să aibă în vedere faptul că este principalul responsabil în asigurarea fondurilor necesare acordării de despăgubiri, potrivit dispozițiilor legale mai sus enunțate.

S-a reținut că Statul Român a fost condamnat în numeroase cauze privind litigii în legătură cu proprietatea, cu referire la imobilele naționalizate, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție și pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța europeană statuând în sensul că, în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil să conducă la acordarea unei despăgubiri efective (Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza Johanna Huber împotriva României; Hotărârea din 14 februarie 2008 în cauza Dumitrescu împotriva României; Hotărârea din 7 februarie 2008 în cauza Silimon și Gross împotriva României; Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat împotriva României).

Tribunalul a constatat că procedura administrativă specială, oferită de legislația internă, nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum s-a statuat și în cauzele mai sus citate, astfel că nu s-a putut concluziona decât în sensul că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, să fie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptățite, ca echivalent al imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură.

Prin Încheierea din data de 15 octombrie 2013, definitivă prin Decizia nr. 157/A/2014 a Curții de Apel Cluj, aceeași instanță a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței formulate de reclamant, prin care se solicita ca instanța să se pronunțe și cu privire la accesul la terenul ce i s-a restituit în natură, reținându-se că acest aspect nu a format obiect al acțiunii și probatoriului. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii acțiunii, față de pârâtul 1, pe fond, iar față de pârâtul 2, în principal, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

În motivarea apelului său, pârâtul Primarul Mun. Cluj-Napoca a invocat faptul că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în care reclamantul a solicitat instanței ca aceasta să dispună obligarea pârâtului la emiterea dispoziției, iar instanța a stabilit direct restituirea în natură și acordarea de despăgubiri cuantificate. Prin modalitatea în care a soluționat acțiunea, instanța a ignorat și prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor prin procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nu în contradictoriu cu instituția în sarcina căreia legiuitorul a stabilit obligația de calculare a cuantumului despăgubirilor - Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor.

În ceea ce privește dispoziția de restituire în natură a suprafeței de 1385 mp, aceasta este nelegală, întrucât bunul respectiv face parte din domeniul public al municipiului Cluj-Napoca, aprobat prin H.G. nr. 193/2006, fiind potrivit art. 10 alin. (2) coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998 inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Toate clădirile, aleile, spațiile verzi, terenurile de sport, poligonul auto, restituite în natură de instanță realizează un tot indivizibil, fiind necesar procesului de instruire a elevilor. Suprafața nu poate fi considerată teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, potrivit disp. art. 10 alin. (2), fiind exceptată de la restituire.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în motivarea apelului său, a arătat că hotărârea primei instanțe este rezultatul interpretării și aplicării greșite a prevederilor legale, precum și a preluării considerentelor din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, fără să verifice situația de fapt concretă. Susține că obligarea sa la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 3.159.200 euro, fără a se analiza care este autoritatea statului implicată în procedura de restituire, este nelegală. Invocând prev. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 13, art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum și art. 1, 2 din H.G.

nr. 361/2005, pârâtul a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că, în litigiile de natura celui prezent, legile speciale stabilesc alte entități care reprezintă statul, și nu Ministerul Finanțelor Publice, respectiv Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor și Autoritatea națională pentru restituirea proprietăților. Un alt motiv de apel a vizat inadmisibilitatea dispoziției de acordare de despăgubiri, în lipsa probelor din care să rezulte că reclamantul s-ar fi adresat autorității competente cu cerere pentru acordare de despăgubiri. O altă critică a fost aceea că suma acordată cu titlu de despăgubiri este exagerată, la baza stabilirii ei fiind un raport de expertiză efectuat de un expert care nu face parte din cei agreați A.N.E.V.A.R.

Susține apelantul că ocolirea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordarea de despăgubiri în numerar pe calea unor hotărâri judecătorești care ar îndreptăți viitorii creditori să încaseze dintr-o dată și nu eșalonat drepturile ce li se cuvin, în condițiile în care este de notorietate că veniturile ce se colectează la buget datorită scăderii activităților economice sunt tot mai mici, ar duce la colaps economic și social. Prin Decizia civilă nr. 257/A din data de 9 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 8081/117/2006, de Curtea de Apel Cluj, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar apelanții au fost obligați să plătească intimatului K.G.

suma de câte 1487,5 RON fiecare, cheltuieli de judecată în apel. Prin Decizia nr. 5713 din 29 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de pârâți, decizia din apel fiind casată și apelul trimis spre rejudecare aceleiași instanțe, cu îndrumarea de a verifica calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arătându-se expres în cuprinsul deciziei că se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive față de acest pârât, care nu poate fi obligat direct către reclamant la plata vreunei sume de bani, precum și cu obligația de a completa raportul de expertiză, în sensul evaluării terenului ce nu poate fi restituit în natură raportat la momentul soluționării notificării, fără a fi reținute critici vizând restituirea în natură a unei porțiuni de teren, cu motivarea că instanța era ținută să se pronunțe pe fondul cererii de acordare a măsurilor reparatorii.

Prin Decizia civilă nr. 289/A din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, au fost admise în parte apelurile declarate de pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca și, respectiv, de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Cluj împotriva Sentinței civile nr. 131 din 5 martie 2009 a Tribunalului Cluj, ce a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului K.G. suma de 1.723.200 euro, cu titlu de despăgubiri pentru suprafața de 5.744 mp teren, ce nu poate fi restituită în natură, conform evaluării făcute prin expertiza tehnică judiciară efectuată de expert ing. B.G., parte integrantă din hotărâre.

Au fost menținute restul dispozițiilor din sentință. A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâților la cheltuieli de judecată în apel. Prin Decizia civilă nr. 5930 din 3 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 9856/1/2011, au fost admise recursurile pârâților, Decizia civilă nr. 289/2011 a Curții de Apel Cluj fiind casată și apelul trimis spre rejudecare aceleiași curți, cu motivarea că au fost încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., privind dezlegările date în primul recurs prin decizia de casare, în care s-a arătat că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, impunându-se admiterea excepției invocate de acesta, astfel că nu poate fi obligat direct față de reclamant la plata unor despăgubiri bănești, iar, în ceea ce privește apelul celuilalt pârât, evaluarea terenului trebuia să țină seama de valoarea unui teren martor din anul soluționării notificării, așa cum prevăd considerentele primei decizii de casare, ori instanța de apel a avut în vedere valoarea de piață a terenului nerestituit în natură la momentul efectuării expertizei în apel în rejudecare.

Prin Decizia civilă nr. 237/A din 20 decembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva Sentinței civile nr. 131 din 5 martie 2009 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă acțiunea față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive; a fost admisă în parte acțiunea față de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca; a fost stabilit dreptul reclamantului la acordarea măsurilor compensatorii prin puncte în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru terenul în suprafață de 5.744 mp.

A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată în suma de 6.680,9 RON. Au fost menținute restul dispozițiilor. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a statuat, în limitele rejudecării, astfel cum au rezultat din considerentele deciziei de casare, următoarele: a) În ceea ce privește terenul restituit în natură, sentința apelată a rămas irevocabilă, dispozițiile cuprinse în dispozitivul acesteia privind restituirea în natură și intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară, ca și anularea dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură urmând a fi menținute. b) Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și posibilitatea obligării acestuia la plata unor despăgubiri bănești, s-a reținut dezlegarea obligatorie a instanței de recurs astfel că, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., apelul acestui pârât a fost admis, sentința apelată schimbată, în sensul respingerii acțiunii față de acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive. c) Referitor la plata cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanță, instanța de apel a reținut că pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca nu a formulat motive de apel în ceea ce privește cuantumul acestora, astfel că, în condițiile în care acțiunea a fost parțial admisă numai față de acesta, în temeiul art. 296 C. proc. civ., doar acest pârât a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul stabilit de prima instanță.

d) În privința unicului motiv de casare cu trimitere vizând suplimentarea probațiunii, s-a reținut că, la momentul soluționării actualei etape procesuale, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, iar instanța de apel a pus în discuția părților incidența acestei legi cu privire la procesul pendent.

Reprezentanta reclamantului intimat a insistat în suplimentarea probațiunii în sensul considerentelor deciziei de casare, arătând, însă, că Legea nr. 165/2013 urmează a fi aplicată, sub aspectul constatării dreptului la măsuri reparatorii în echivalent prin puncte, cu mențiunea că, față de specificul acestui litigiu, care este la a doua casare cu trimitere spre rejudecare pentru același motiv, al evaluării imobilului raportat la momentul soluționării notificării, se impune ca instanța să stabilească valoarea imobilului conform raportului de expertiză completat în rejudecare și nu raportat la grilele notariale.

Față de această poziție a reclamantului, instanța de apel a completat probațiunea, însă a aplicat cu prioritate dispozițiile Legii nr. 165/2013 integral, stabilind dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent constând în puncte, în condițiile art. 16 din lege, pentru terenul în suprafață de 5744 mp ce nu poate fi restituit în natură, valoarea terenului urmând a fi stabilită raportat la grilele notariale, conform dispozițiilor art. 21 alin. (6) din același act normativ.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că stadiul dosarului nu justifică un tratament juridic diferențiat, chiar dacă durata de soluționare a cauzei a fost semnificativă, întrucât, așa cum rezultă din dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, aceasta se aplică inclusiv cauzelor aflate într-un stadiu mai avansat, adică celor în care au fost pronunțate deja hotărâri irevocabile, inclusiv celor cu privire la care au fost formulate cereri adresate Curții Europene a Drepturilor Omului, cereri suspendate de curte la data intrării în vigoare a legii, în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, tocmai pentru a permite Statului Român să stabilească, în baza legii speciale, măsuri pentru repararea efectivă a prejudiciului cauzat.

S-a considerat că reclamantului nu-i este încălcat astfel dreptul la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, întrucât măsurile reparatorii stabilite de instanță trebuie să fie efective, or statul a adoptat Legea nr. 165/2013 tocmai pentru asigurarea acestui deziderat, grilele notariale actuale neputând fi considerate ca incluzând valori derizorii, chiar dacă acestea conțin valori minimale privind prețul unor imobile. Pentru că instanța nu a avut în vedere suplimentul la raportul de expertiză achitat de reclamant, a dispus ca acesta să suporte cheltuielile de judecată, pârâții al căror apel a fost admis neavând cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, numai în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

Critica din recurs are în vedere faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale incidente, sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, caz circumscris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a susținut în motivarea recursului că, obligând pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, instanța de judecată nu a avut în vedere că dispoziția atacată a fost emisă în conformitate cu normele legale în vigoare. Ca atare, la stabilirea cheltuielilor de judecată, instanța nu ar fi trebuit să rețină culpa sa procesuală, imobilul nefiind preluat abuziv. Astfel, prin Dispoziția nr. 1212 din 24 martie 2003, s-a respins notificarea reclamantului privind restituirea în natură a terenului, motivat de faptul că terenul nu a fost preluat la stat.

De altfel, prin Sentința civilă nr. 9117/2002 instanța a dispus sistarea stării de indiviziune între revendicator și Consiliul local al mun. Cluj-Napoca, prin atribuirea către acesta a imobilului cu nr. top. CC/1, respectiv a imobilului cu nr. top.AA, teren intravilan în suprafață de 7129 mp, dispunându-se reînscrierea în CF nr. BB în favoarea vechilor proprietari tabulari. Față de dispozitivul hotărârii recurate, respectiv cu privire la obligarea doar a recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.680,9 RON, consideră că, raportat la disp. art. 296 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel ar fi putut modifica hotărârea apelată, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată, motivat de aspectele mai sus arătate (nepreluarea în mod abuziv a imobilului în litigiu).

Nu s-a ținut cont de faptul că instanța de fond, la aplicarea art. 274 C. proc. civ., nu a avut în vedere că reclamantul a invocat doar temeiul de drept, însă nu a motivat acordarea cheltuielilor de judecată. Mai mult, prin admiterea în parte a apelului pârâtului, textul de lege - disp. art. 274 alin (3) C. proc. civ. - permite instanței, în aplicarea art. 129, alin. (4) și (5) C. proc. civ. să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat. Curtea de apel nu a verificat proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus pentru pregătirea apărării în cauză.

De asemenea, consideră că se impunea și reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile aferente expertizelor întocmite în cauză, urmare a admiterii în parte a cererii de chemare în judecată față de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, cheltuielile de judecată puteau fi acordate doar proporțional cu ponderea, din cererea de chemare în judecată, a petitelor admise. Invocă în sprijinul afirmațiilor sale Decizia nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curții Constituționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Concluzionând, consideră că nu se poate reține culpa sa procesuală, având în vedere, în primul rând, că imobilul în litigiu nu a fost preluat în mod abuziv, iar în al doilea rând faptul că efectuarea expertizei a fost solicitată de către reclamant, prin urmare și achitarea onorariului de expert revenea tot acestuia.

Nu se impunea aplicarea disp. art. 274 C. proc. civ., având în vedere și că acțiunea introductivă de instanță a fost admisă în parte. La data de 30 septembrie 2014, cu depășirea termenului legal, reclamantul a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat, în principal, nulitatea cererii de recurs ca nefiind motivată în termenul legal, inadmisibilitatea recursului, iar pe fond respingerea acestuia, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor ocazionate de judecata recursului. Înalta Curte urmează a califica înscrisul depus de intimat ca fiind note scrise, iar excepțiile invocate, ca motive de ordine publică, vor fi avute în vedere la verificarea legalității învestirii cu prezenta cale extraordinară de atac.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Recursul este motivat în termen, în condițiile în care hotărârea instanței de apel a fost comunicată recurentului la data de 30 ianuarie 2014, iar acesta a expediat recursul declarat și motivat, prin poștă, la data de 13 ianuarie 2014, data plicului, cu respectarea, deci, a termenului de 15 zile prevăzut de 303 alin. (1) C. proc. civ. Nu poate fi reținută inadmisibilitatea recursului, ca fiind declarat omisso medio, întrucât recurentul a formulat critici referitoare la soluția de obligare a sa, de către instanța de apel, la plata, în totalitate, a cheltuielilor de judecată din fond, urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a copârâtului.

Urmează a fi înlăturate, din economia recursului, doar acele critici care vizează conduita instanței de fond, acestea fiind formulate omisso medio, în condițiile în care nu se regăsesc între aspectele deduse judecății la instanța de apel. Criticile de nelegalitate formulate de recurent referitor la incorecta aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. sunt nefondate. Recurentul critică, în esență, faptul că instanța de apel a menținut obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant la judecata în primă instanță. În primul argument de nelegalitate, învederat de recurent, se afirmă lipsa culpei sale procesuale. Susține recurentul că, deși i-a fost admis apelul promovat, instanța nu a avut în vedere faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv.

Este eronată o astfel de susținere, întrucât instanța de apel a menținut dispoziția tribunalului de anulare, ca nelegală, a dispoziției de respingere a cererii reclamantului de restituire a imobilului, astfel că recurentului pârât, ca emitent al acestei decizii, îi incumbă culpa procesuală pentru declanșarea litigiului. De altfel, prin admiterea apelului, instanța a schimbat numai forma de acordare a despăgubirilor pentru diferența de teren ce nu a fost restituită reclamantului în natură, rămânând irevocabilă, încă din primul ciclu procesual, finalizat prin pronunțarea Deciziei nr. 5713/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluția primei instanțe prin care a dispus anularea deciziei de respingere a notificării, constatarea preluării abuzive, măsura de restituire în natură a terenului de 1385 mp, precum și constatarea dreptului la despăgubiri pentru diferența de 5744 mp.

Ceea ce s-a dezlegat în ultimul ciclu procesual au fost aspectele privind calitatea persoanei îndreptățite a executa această dispoziție, precum și natura despăgubirilor, dată fiind adoptarea Legii nr. 165/2013, act normativ intrat în vigoare pe parcursul derulării litigiului și de imediată aplicare, potrivit dispozițiilor sale, astfel cum au fost interpretate de instanța de apel. În consecință, în ceea ce privește culpa procesuală a recurentului la instanța de fond, aceasta este neechivocă și nu a fost înlăturată prin cele dispuse în apel, în condițiile în care dispozițiile de primă instanță care confirmă nelegalitatea deciziei emise de acesta și stabilesc în sarcina sa obligații decurgând din procedura de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 nu au fost reformate în căile ulterioare de atac.

Recurentul a susținut că instanța de fond a admis cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată deși aceasta nu a fost motivată de către reclamant, însă critica nu poate fi analizată, ea fiind formulată omisso medio, în condițiile în care pârâtul nu a învestit instanța de apel cu analiza ei. O altă critică adusă deciziei recurate este aceea că instanța de apel, în baza rolului său activ, trebuia să procedeze la reducerea cuantumului cheltuielilor, aplicând fie dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ca fiind disproporționate față de complexitatea litigiului și volumul muncii depuse, fie ale art. 276 C. proc. civ., față de admiterea numai în parte a pretențiilor ce formează obiectul acțiunii.

În lipsa unei critici exprese a părții căzute pretenții, debitor al obligației de plată, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că nu putea proceda la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducând cheltuielile de judecată puse în sarcina pârâtului la fond, aceasta fiind o împrejurare ce ține de temeinicia hotărârii apelate. Instanța de apel a considerat că, față de constatarea lipsei calității procesuale pasive a copârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cheltuielile urmau a fi suportate, în întregime, de către pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, față de care s-a stabilit obligația principală. În ceea ce privește dispozițiile art. 276 C. proc.

civ., acestea ar fi putut fi aplicate direct în apel cu referire la cheltuielile fondului, în situația în care, admițând apelul și modificând sentința, instanța de apel ar fi respins, în parte, pretențiile reclamantului. Însă, în cauză, mențiunea admiterii în parte a acțiunii a vizat, astfel cum a și precizat instanța de apel, faptul că obligațiile deduse judecății au fost stabilite în sarcina unui singur pârât, fiind înlăturat, din raportul juridic obligațional dedus judecății, copârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, însă aceasta nu înseamnă că cerințele reclamantului au fost încuviințate doar în parte pentru ca, proporțional cu ponderea celor încuviințate, să fie evaluată și obligația de plată a cheltuielilor de judecată.

Față de aceste împrejurări, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Înalta Curte va respinge și cererea formulată de intimatul-reclamant K.G. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, constatând că, în faza procesuală a recursului, cheltuielile pretinse de intimatul reclamant privind onorariul de avocat nu se justifică. Astfel, nu a putut fi reținută îndeplinirea vreunui act de asistență juridică de către apărătorul acestuia în condițiile în care întâmpinarea nu a produs efectele juridice prevăzute de lege, fiind depusă la instanță peste termenul legal, iar avocatul nu s-a prezentat la termenul de judecată a recursului, în vederea reprezentării intimatului în faza dezbaterilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 237/A din 20 decembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Respinge cererea formulată de intimatul reclamant K.G. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ