ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5930/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5930/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față constată următoarele:

Prin sentința nr. 181 din 5 martie

2009, Tribunalul Cluj, secția civilă,

a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul

Finanțelor Publice. A admis acțiunea civilă formulată de reclamantul K.G.

împotriva pârâților Primarul municipiului Cluj Napoca și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a dispus anularea dispoziției

ele respingere a cererii de restituire în natură nr. 1212 din 24 martie 2003

emisă de Primarul municipiului Cluj Napoca. A stabilit în favoarea

reclamantului dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în

municipiul Cluj Napoca, str. Bistriței, înscris în CF Cluj, în suprafață de 7.129

mp, respectiv: a restituit în natură în favoarea reclamantului imobilul teren

în suprafață de 1.385 mp, identificat prin nr. top nou X potrivit completării

la raportul de expertiză intitulată „Răspuns la obiecțiuni la raportul de

expertiză tehnică judiciară”, întocmit de expert M.l. și a stabilit dreptul

reclamantului la despăgubiri în sumă de 3.159.200 euro pentru diferența de

teren de 5.744 mp, care nu poate fi restituită în natură. A obligat pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului

suma de 3.159.200 euro cu titlu de despăgubiri. A dispus intabularea în cartea

funciară a dreptului de proprietate al reclamantului, astfel dobândit cu titlu

de lege, asupra terenului în suprafață de 1.385 mp, identificat prin nr. top

nou 14125/2/1, potrivit tabelului de mișcare parcelară - varianta II, anexă la

completarea la raportul de expertiză intitulată „Răspuns la obiecțiuni la

raportul de expertiză tehnică judiciară”, întocmit de expert M.l., cu

corectivul adus de instanță, în sensul că înscrierea se va face „cu titlu de

lege”, în loc de „cu titlu de moștenire”. A obligat pe pârâți să plătească

reclamantului suma de 6.680,90 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a constatat ca prin Dispoziția nr. 1212 din 24

martie 2003 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca a fost respinsă

cererea reclamantului privind acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001, motivat de faptul că imobilul situat în str. Bistriței, înscris în CF

Cluj, nu face obiectul acestui act normativ.

Potrivit

poziției exprimate de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin

întâmpinarea depusă la dosar, imobilul nu a fost preluat de Statul Român,

neexistând acte de preluare, o astfel de concluzie reieșind și din poziția

reclamantului, precum și din răspunsul depus la dosar prin adresa nr. 663 din 16

aprilie 2008 de către Colegiul Tehnic de Transporturi Transilvania, în calitate

de deținător faptic, potrivit căruia funcționează la adresa imobilului din

litigiu din anul 1968 și nu deține acte justificative privind preluarea

terenului.

Mai mult

decât atât din actele depuse la dosar a reieșit faptul că a fost aprobată

construirea unui campus universitar care, potrivit amplasamentului, urmează să

cuprindă și o parte a imobilului din litigiu.

Dacă în

mod constant; se recunoaște preluarea în favoarea Statului, chiar și atunci

când dreptul acestuia nu a fost înscris în cartea funciară și dacă se

recunoaște caracterul abuziv al preluărilor realizate în temeiul actelor

normative calificate ca atare de dispozițiile legale speciale, s-a reținut că

trebuie, cu atât mai mult, să se admită că a avut loc o preluare abuzivă în

absența unui act administrativ de preluare și în absența unui temei legal,

adică o preluare faptică care nu are la bază nicio justificare cel puțin

formală.

S-a

constatat că deși reclamantul a pretins că este fiul proprietarilor tabulari,

din actele depuse la dosar a reieșit faptul că este nepotul de fiu al acestora,

respectiv fiul lui K.G. decedat în anul 1999, potrivit certificatului de

moștenitor din 15 iunie 1999 eliberat de BNP P.F., iar K.G. este fiul soților K.,

decedați în anul 1964, respectiv 1969, cu ultimul domiciliu pe str. Bistriței.

Din

actele dosarului nu a reieșit că ceilalți moștenitori ai proprietarilor

tabulari ar fi înregistrat notificare prin care să solicite măsuri reparatorii

în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că s-a reținut că devin incidente

dispozițiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ potrivit cărora, de cotele

moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la

cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au

formulat notificare în termen.

În cauză

s-a dispus efectuarea unei expertize topografice de către expert M.l. din

concluziile căreia a reieșit faptul că din suprafața totală de 8671 m.p., din

CF Cluj, proprietatea tabulară a lui K.A. și G.M., terenul identificat prin nr.

top X în suprafață de 1.542 m.p. s-a aflat în posesia reclamantului, acest

teren fiind înstrăinat, iar diferența de teren de 7.129 m.p., ce formează

obiectul prezentului litigiu este ocupată astfel: 6.023 m.p. de către C.T.T. Transilvania,

iar suprafața de 1.106 m.p. este ocupată de Campusul Universitar.

Expertul

a concluzionat inițial că din suprafața de teren de 6.023 m.p. ocupată de

Colegiul Tehnic poate fi restituită în natură suprafața de 1.450 m.p.,

întocmind prin completarea la raportul de expertiză, potrivit solicitării

pârâtului și o variantă de propunere privind restituirea în natură a suprafeței

de 1.385 m.p., ce s-ar identifica potrivit propunerii expertului prin nr. top

nou X, reclamantul fiind de acord cu această din urmă variantă.

În ceea

ce privește valoarea terenului aceasta a fost determinată potrivit raportului

de expertiză întocmit de expert A.N.E.V.A.R. - B.G., ca fiind de 550 euro/ m.p.,

urmând ca pentru diferența de teren de 5.744 m.p., ce nu poate fi restituită în

natură să se stabilească despăgubiri în funcție de această valoare.

Din

economia dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

a reieșit faptul că măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ se

stabilesc de regulă sub forma restituirii în natură, iar în situația în care o

astfel de măsură nu este posibilă, imobilul fiind afectat unei activități de

interes public și fiind ocupat de edificate, măsurile reparatorii să fie

stabilite prin echivalent sub forma despăgubirilor.

În ceea

ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor, tribunalul a constatat,

în raport de decizia nr. 52/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în recurs în interesul legii, că prevederile cuprinse în art. l6 și

următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

S-a

constatat că în cauză se atacă dispoziția emisă de pârâtul Primarul

municipiului Cluj-Napoca anterior intrării în vigoare Legii nr. 247/2005,

respectiv dispoziția nr. 1212 din 24 martie 2003, astfel că ar deveni incidente

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii

dispoziției atacate, potrivit cărora persoanele îndreptățite ar urma să

beneficieze de titluri de valoare nominală emise de Ministerul Finanțelor

Publice.

În

prezent Ministerul Finanțelor Publice nu mai emite astfel de titluri, acestea

fiind înlocuite de titlurile de despăgubire emise în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit

dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii dispoziției atacate și în

acord cu decizia de recurs în interesul legii, s-a reținut că ar urma ca

Ministerul Finanțelor Publice să emită în continuare titluri de valoare

nominală, însă în condițiile actuale acestea ar rămâne fără finalitate din

punctul de vedere al obținerii efective a unei despăgubiri.

Totuși

Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român

rămâne în mod direct răspunzător de acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite

a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor.

Și în

actuala procedură administrativă privind acordarea despăgubirilor, respectiv în

cea de-a doua etapă, reglementată prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

au fost stabilite în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de

reprezentant al Statului Român, ca acționar al Fondului „Proprietatea” o serie

de atribuții, printre care și aceea de asigurare a fondurilor necesare

acordării despăgubirilor.

Actuala

reglementare cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede acordarea în

favoarea persoanelor îndreptățite de titluri de despăgubiri la Fondul „Proprietatea”,

acesta fiind constituit potrivit art. 6 și 7 din acest act normativ ca organism

de plasament colectiv, sub forma unei societăți de investiții de tip închis,

deținută inițial în întregime de Statul Român în calitate de acționar unic,

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii având posibilitatea de a opta, ca

urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit art. 18 alin.

(2), pentru despăgubiri în numerar.

S-a

constatat, de asemenea, că Statul Român a fost condamnat în numeroase cauze

privind litigii în legătură cu proprietatea, cu referire la imobilele

naționalizate, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.

6 din Convenție și pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, instanța europeană statuând în sensul că în prezent Fondul

Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil să conducă la acordarea

unei despăgubiri efective (Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza J.H. împotriva

României; Hotărârea din 14 februarie 2008 în cauza Dumitrescu împotriva României;

Hotărârea

din 7 februarie 2008 în cauza S. și G. împotriva României; Hotărârea din 13 ianuarie

2009 în cauza Faimblat împotriva României).

S-a

constatat astfel că procedura administrativă specială, oferită de legislația

internă, nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective,

într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele prevăzute de art. 6 din

Convenție, astfel cum s-a statuat și în cauzele mai sus citate, astfel că nu

s-a putut concluziona decât în sensul că Ministerul Finanțelor Publice, în

calitate de reprezentant al Satului Român, să fie obligat în mod direct la acordarea

de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor în favoarea persoanelor

îndreptățite, ca echivalent al imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot

fi restituite în natură.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., au fost obligați pârâții să plătească

reclamantului suma de 6.680,90 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu avocațial și onorarii aferente expertizelor întocmite în

cauză.

Soluția

primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 257/ A din 9

octombrie 2009,

prin care

s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Primarul

municipiului Cluj Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva sentinței tribunalului. Au fost obligați apelanții să plătească

reclamantului K.G. suma de câte 1.487,5 lei fiecare, cheltuieli de judecată în

apel.

Recursurile

declarate de pârâți împotriva deciziei pronunțate în apel au fost admise de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

prin decizia nr. 5713 din 29 octombrie 2010.

A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

S-a

reținut că astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 52/2007 pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ca urmare a atacării lor cu

contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în

termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului

instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp

cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu

prevederile art. 24 (în actuala reglementare art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel

cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Prin

urmare, data în raport de care se determină legea aplicabilă cauzei este data

emiterii dispoziției, instanța realizând controlul de legalitate în

considerarea Legii nr. 10/2001 de la acel moment.

La

momentul emiterii dispoziției nr. 1212 din 24 martie 2003, art. 24 alin. (2) al

Legii nr. 10/2001 prevedea că în cazul imobilelor cu destinația de locuințe,

dacă restituirea în natură nu era posibilă, oferta de restituire prin

echivalent se putea face sub forma unor despăgubiri bănești.

Astfel

fiind, legea permitea acordarea de despăgubiri bănești, acestea urmând a fi

stabilite în prezenta cauză de către instanță, iar nu de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, atribuțiile acestei comisii fiind exercitate

numai în raport de notificările și dispozițiile care nu au fost atacate cu

contestație la instanța civilă în termenul legal.

Așadar,

dispoziția contestată, fiind emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005

și contestată în termenul legal, nu va fi trimisă, pentru verificarea

legalității respingerii cererii de restituire în natură și emiterii titlurilor

de despăgubire, Secretariatului Comisiei Centrale, astfel cum prevede art. 16 pct.

4 și 7 al Titlului VII, ci va fi analizată de către instanță, care se va

pronunța, în virtutea plenitudinii sale de competență, atât sub aspectul

legalității nerestituirii în natură, cât și în ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate.

Aceste

atribute sunt preluate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor cu privire la notificările și dispozițiile care nu au fost

contestate în termenul legal, în cadrul procedurii administrative menționate în

Titlul VII, procedură supusă, la rândul său, controlului judecătoresc, conform art.

20.

Cele două

proceduri create prin interpretarea dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

prin decizia în recurs în interesul Legii nr. 52/2007, au aceeași finalitate:

identificarea persoanei îndreptățite și stabilirea cuantumului despăgubirilor,

atunci când restituirea în natură nu este posibilă, însă punerea în executare a

măsurilor dispuse se realizează după aceeași procedură, cea a Legii nr. 247/2005,

ca lege specială de reparație, care se aplică cu prioritate față de orice altă

procedură în materie de executare, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Urmează

ca, după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri judecătorești, sumele

stabilite în cuprinsul său cu titlu de despăgubire să fie valorificate prin

procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ca lege de procedură de imediată

aplicabilitate și, în același timp, ca lege specială în materia plății sumelor

stabilite cu titlu de despăgubire în procedura Legii nr. 10/2001, lege în

temeiul căreia a fost soluționată prezenta cauză și care derogă de la dreptul

comun reprezentat de Codul de procedură civilă. Urmare stabilirii de către

instanța judecătorească a calității de persoană îndreptățită și a cuantumului

despăgubirilor ce i se acordă acesteia, atribuțiile Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor se rezumă numai la emiterea titlurilor de despăgubire

în limita sumei stabilită de către instanță.

O astfel

de concluzie se desprinde din interpretarea art. 19 alin. (3) al Titlului VII,

care poate fi extinsă la o ipoteză similară, creată de decizia în interesul

legii nr. 52/2007. Potrivit art. 19 alin. (3) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cazul în care, după procedura în fața

Comisiei Centrale, instanța de contencios administrativ stabilește o

despăgubire mai mare decât cea acordată în procedura administrativă.

În speța

de față această procedura administrativă este înlocuită de cea judecătorească,

astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007. După

emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei

de acordare a titlurilor de despăgubire conform hotărârii instanței civile, se

urmează procedura prevăzută la capitolul VI al Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

privind valorificarea titlurilor de despăgubire.

Pentru

argumentele menționate, Înalta Curte a considerat nefondate criticile

recurenților referitoare la imposibilitatea instanței de acordare de

despăgubiri bănești și de stabilire a cuantumului acestora, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005.

Analizând

cuantumul despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate, Înalta Curte a avut în

vedere că prin dispoziția contestată s-a respins notificarea cu motivarea că

terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, fără a se realiza o evaluare a

valorii acestuia, cât și împrejurarea că, atât la momentul soluționării

notificării prin dispoziția contestată, cât și ulterior, până la intrarea în vigoare

a Legii nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 nu stabilea criterii în raport de care

să fie evaluată valoarea terenului, acestea fiind introduse abia prin Legea nr.

247/2005 care se referă la stabilirea valorii; de piață de la data soluționării

notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Astfel,

în art. 40 al Legii nr. 10/2001, în forma publicată în M. Of. din 17 ianuarie

2003, în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, cât și în M. Of. din

4 aprilie 2005, ultima formă anterioară apariției Legii nr. 247/2005, se

menționa că „pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la

expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor,

prin lege specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de

acordare a despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate”.

Aceleași

criterii de stabilire a despăgubirilor au fost menționate, anterior modificării

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în Normele metodologice de aplicare

a acestei legi, respectiv în H.G. nr. 498/2003, norme care urmau a fi avute în

vedere la momentul soluționării contestației.

Așadar, Înalta

Curte a constatat că instanța de apel a ignorat prevederile art. 10.8.B din H.G.

nr. 498/2003, potrivit cărora „pentru terenurile preluate abuziv și care nu pot

fi restituite în natură stabilirea valorii se face potrivit actelor normative

în vigoare. Având în vedere că incidența legii se limitează la acele terenuri

care se situează în intravilanul localităților, stabilirea valorii acestora

urmează a se face potrivit valorii de piață. In acest caz valoarea estimativă

se va stabili de către comisia internă de evaluare din cadrul unității

deținătoare, care va avea în vedere valoarea de vânzare a unui teren martor din

anul soluționării notificării, prin utilizarea raportului lei/mp. Valoarea

astfel rezultată va face obiectul negocierii cu persoana îndreptățită, care

poate opune expertiza de specialitate efectuată pe cheltuiala sa. Suma astfel

rezultată va fi utilizată pentru acordarea sau stabilirea celorlalte măsuri

reparatorii prevăzute de lege”.

Înalta Curte

a observat că prin contraexpertiza de evaluare a terenului aflată la fila 257 a

dosarului primei instanțe, efectuată de către expert B.G., a fost evaluat

imobilul teren potrivit valorii de piață a acestuia, la suma de 550 euro/ mp,

la data de 11 decembrie 2008, iară a se menționa criteriile avute în vedere de

către expert, precum valoarea de vânzare a unui teren martor din anul

soluționării notificării, prin utilizarea raportului lei/ mp, la care face

referire art. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003.

Deși au

existat atât obiecțiuni la raportul de expertiză, cât și motive de apel ale

Statului Român privind modul în care a fost evaluat imobilul, iar în cuprinsul

răspunsului la obiecțiunile formulate de pârâtul Primarul municipiului

Cluj-Napoca, chiar expertul B.G. a recunoscut că se impune o reevaluare a

terenului în litigiu, cu atât mai mult cu cât, datorită actualei crize

economice, a avut loc o scădere sensibilă a prețurilor, instanța de apel nu a

analizat aceste critici, menținând sentința primei instanțe de fond, care a

acordat despăgubiri de 550 euro/mp.

Prin

urmare, sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanța de apel nu

s-a preocupat să analizeze modul în care trebuiau aplicate prevederile art. 10 alin.

(9) al Legii nr. 10/2001 și art. 10.8.B. din H.G. nr. 498/2003, ceea ce: impune

verificarea acestor critici, în raport de temeiul de drept în vigoare la data

emiterii dispoziției contestate, prin administrarea probei cu o nouă expertiză

de evaluare a imobilului, probă care nu poate fi administrată în această fază

procesuală, conform art. 305 C. proc. civ.

În ceea

ce privește critica referitoare la imposibilitatea retrocedării în natură a

terenului în suprafață de 1385 mp deoarece acest teren se află în domeniul

public al unității administrativ teritoriale și este de utilitate publică,

înalta Curte a apreciat că o astfel de susținere este nefondată în raport de

prevederile art. 6 alin. (1) și (2) al Legii nr. 213/1998. Potrivit acestui

text legal „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie: 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație”.

Din

cuprinsul textului menționat a rezultat că legea permite restituirea bunurilor

care au intrat în domeniul public al Statului Român și al unităților

administrativ-teritoriale fără un titlu valabil, astfel cum e cazul în speță,

unde terenul a fost preluat de stat fără niciun titlu.

Apărarea

că terenul nu poate fi restituit în natură deoarece este de utilitate publică nu

a fost primită căci acest aspect a fost analizat de către instanța de apel pe

baza constatării expertului potrivit căreia terenul respectiv nu este utilizat

de către unitatea de învățământ, fiind în stare de degradare și neîntreținut,

iar o înlăturare a acestei constatări ar presupune o reapreciere a probelor,

aspect inadmisibil în recurs, față de cazurile de recurs limitativ reglementate

în art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte

a apreciat însă ca fiind corectă critica referitoare la lipsa calității procesuale

pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Deși

ambele instanțe de fond au motivat pe larg această excepție, raportându-se la

sarcinile speciale care îi sunt atribuite Ministerului Finanțelor Publice prin art.

8, art. 12 alin. (3), art. 14

1

alin. (4) ale Titlului VII al Legii nr.

247/2005, în sensul că acest minister trebuie să asigure fondurile necesare

acordării de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală

pasivă a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, este

motivată de necesitatea respectării termenului rezonabil al duratei procesului.

S-a

apreciat de către instanța de apel că Ministerul Finanțelor Publice trebuie

obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii în favoarea persoanei

îndreptățite, deoarece parcurgerea procedurii administrative instituite de

Legea nr. 10/2001, cât și procedura de executare introdusă prin Legea nr. 247/2005

de modificare a Legii nr. 10/2001, nu sunt în măsură să conducă la plata de

despăgubiri într-un termen rezonabil.

Sub

acest aspect, Înalta Curte a observat că este fondată critica recurentului

Statul Român prin care se precizează că nu are calitate procesuală pasivă, în

raport de două argumente: unul care se întemeiază pe prevederile Legii nr. 10/2001,

celălalt derivat din aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, ca efect al înlăturării legii naționale

contrare Convenției.

Primul

argument pornește de la dispozițiile legii interne, respectiv a legii speciale

aplicabile în materia imobilelor preluate de regimul comunist, Legea nr. 10/2001,

care nu cuprinde nicio prevedere prin care să acorde Statului Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, posibilitatea de a acorda

despăgubiri bănești din alte fonduri decât cele menționate în Legea nr. 247/2005.

Astfel,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești

prevăzute în Legea nr. 10/2001 urmau a fi acordate de către o entitate ce urma

a se stabili prin lege specială, potrivit art. 40, iar, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor

bănești a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

De

asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001

care acordau competența Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor

de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire.

Deși în art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea

chemării în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

atunci când nu poate fi identificată unitatea deținătoare, totuși,

despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal

existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Ulterior,

prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordare a

despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi,

prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de

despăgubiri bănești plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr.

62/2010.

Înalta Curte

a considerat că Legea nr. 10/2001 asigură persoanelor care se pretind îndreptățite

la despăgubiri, dreptul de acces la o instanță, cât și posibilitatea de

recunoaștere într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, inclusiv

printr-o practică unitară a instanțelor în sensul de a se pronunța pe fondul

cauzei, atunci când se întârzie în mod nejustificat finalizarea procedurii

administrative, astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din

succesiunea modificărilor legislative enunțate, a rezultat că legiuitorul român

nu a înțeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, la plata către reclamant de despăgubiri bănești, astfel

încât, cele două entități juridice nu au calitate procesuală pasivă, deoarece

nu există identitate între persoana pârâtului și cel care este obligat prin

lege în raportul juridic dedus judecății.

Cu toate

acestea, în extinderea la acțiune, reclamantul a solicitat în mod expres o

astfel de despăgubire, întemeindu-și cererea pe jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcționează,

astfel încât, procedura de stabilire și plată a despăgubirilor, instituită de

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este

iluzorie.

Această

cerere, pune în discuție cel de-al doilea argument al înaltei Curți în

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

raportat la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Sub

acest aspect, înalta Curte a considerat că realizarea unui alt cadru procesual

decât cel determinat de legea internă, prin raportare la jurisprudența

europeană, ar fi posibilă numai în situația în care instanța europeană ar fi

constatat o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului de către legea

internă, sub aspectul nerespectării garanțiilor procedurale.

înlăturarea

unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul

priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența

Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 2 și 20 din

Constituția României, după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi

formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea

sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de

recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art. 13 din Convenție),

în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora un

resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea mecanismului

judiciar național.

În cauză

s-a constatat că nu se invocă o încălcare a Convenției de către legea internă,

ci imposibilitatea de punere în executare a despăgubirilor acordate deja

printr-o hotărâre judecătorească, pronunțată în aplicarea Legii nr. 10/2001, ca

urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, din care trebuie să fie

asigurate resursele necesare acordării acestor despăgubiri.

Ambele

instanțe de fond au omis a observa că fondul alocat de Statul Român acordării

despăgubirilor recunoscute foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001

este Fondul Proprietatea, astfel încât, prin obligarea directă a Statului Român

la plata despăgubirilor bănești către reclamanți, din alt fond, cel al

Ministerului Finanțelor Publice, nu se realizează respectarea dreptului de

proprietate al reclamantului, deoarece este posibil ca, nici în acest caz,

despăgubirile să nu fie plătite, din lipsă de fonduri.

De

altfel, Statul Român, prin chiar recursul formulat, a învederat împrejurarea că

despăgubirile stabilite în acest cadrul procesual solicitat de reclamant nu vor

putea fi plătite.

Înalta Curte

a apreciat că, atâta vreme cât instanța de judecată a recunoscut dreptul

reclamantului la despăgubiri bănești și a determinat și cuantumul acestora, în

contradictoriu cu emitentul dispoziției contestate, hotărârea judecătorească

pronunțată în acest cadru procesual este suficientă pentru recunoașterea de

către puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul de proprietate,

pe care persoana îndreptățită să îl invoce în patrimoniul său în sensul art. l

din Protocolul nr. l al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Valorificarea

acestui bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după

ce, în prealabil Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va

transforma în titluri de despăgubire sumele menționate în hotărârea

judecătorească, astfel cum s-a motivat anterior.

Împrejurarea

că Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră care să asigure plata

efectivă și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată de Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței

posibilitatea de depășire a cadrului legal intern și de obligare directă a

statului la acordarea de despăgubiri bănești către reclamant, căci o astfel de

obligație nu este prevăzută de legea internă, astfel încât, instanța ar depăși

atributele puterii judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii

legislative.

Statul

Român trebuie să soluționeze problemele de reparație ce se acordă celor ale

căror bunuri au fost trecute în proprietatea statului prin măsuri coerente de

ordin legislativ, administrativ și prin activitatea instanțelor de judecată în

limita competențelor acestora.

Dreptul

de acces la o instanță și dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și

13 ale Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale,

au o aplicabilitate directă în dreptul intern, ca și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului. Art. 6 are prioritate de aplicare față de art. 13

al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ca

articol special prin raportare la generalitatea art. 13.

Astfel

cum s-a arătat, nu există prevederi contrare ale Legii nr. 10/2001 cu

Convenția, care să determine o înlăturare a aplicării legii interne și o

aplicare directă a Convenției, în temeiul art. 20 alin. (2) a Constituției

României.

Însă,

așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în multe cauze

împotriva României - precum cauzele: Viașu, Matache, Atanasiu - motivul

constatării nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului

proprietar - naționalizat de către stat în mod abuziv - a fost imposibilitatea

punerii în executare a hotărârii judecătorești date în aplicarea Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate datorată

lipsei banilor, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea.

Astfel

fiind, sancționarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficiențelor

legislative sau încălcării de către instanțe a dreptului la un proces echitabil,

ci neîndeplinirii de către Statul Român, prin organele sale cu atribuții

executive, a obligațiilor pe care și le-a asumat prin lege.

Fiecărui

stat semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului i s-a recunoscut

dreptul de a acorda sau nu despăgubiri, în modalitatea și cuantumul: pe care

puterea legiuitoare le-a dorit. Constatând că a fost nejustificat de generoasă

pentru posibilitățile materiale pe care le avea, puterea legiuitoare a adus numeroase

modificări Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce privește modalitățile de

despăgubire, cât și de eșalonare a plății acestora, iar, ca sursă de finanțare,

a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea pe care însă puterea

executivă nu a reușit nici până în prezent să îl facă funcțional de o manieră

care să permită plata imediată a despăgubirilor recunoscute persoanelor

îndreptățite, astfel cum a constatat până în prezent Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Prin

crearea unei obligații directe a Statului Român de despăgubire, în afara

cadrului legal, puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligentă a

puterii executive pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la

legea internă și nici nu poate aplica direct art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cât timp nu există nicio

certitudine că statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în

situația în care toți deținătorii unui bun în sensul art. l alin. l al

Protocolului nr. l vor uza de o astfel de acțiune directă împotriva statului.

Condamnările

multiple ale României la Curtea Europeană nu au determinat executivul să adopte

măsurile necesare alocării de fonduri din alte surse decât Fondul Proprietatea

pentru plata sumelor datorate ca măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001,

ceea ce justifică concluzia înaltei Curți că nici după obligarea directă a

Statului Român la plata despăgubirilor bănești nu există siguranța că aceste

hotărâri vor fi puse în executare într-un termen rezonabil.

Deși

este cunoscută jurisprudența Curții în sensul că faza de executare face parte

din cursul procesului civil (astfel cum Curtea Europeană Drepturilor Omului a

decis în Cauzele Croitoru, Abramiuc, Șandor, Ruianu, etc), iar neexecutarea

unei hotărâri judecătorești poate prelungi nejustificat durata procesului, ceea

ce atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, înalta Curte a considerat că nu poate

crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea

temporară de plată a despăgubirilor stabilite de către instanță, ca urmare a

suspendării plății despăgubirilor conform O.G. nr. 62/2010.

Soluția

ambelor instanțe de fond de a dispune obligarea directă a Statului Român la

plata de despăgubiri în altă formă și după o altă procedură decât cea prevăzută

de legea internă, motivat de constatarea imposibilității de punere în executare

a unei hotărâri judecătorești, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea,

ar putea fi justificată, prin aplicarea directă de către instanța națională a

dispozițiilor art. 6 ale Convenției, numai în măsura în care soluția astfel

pronunțată ar fi eficientă, în sensul de a eluda o procedură anevoioasă și

lipsită de finalitate cum este cea de plată menționată în Legea nr. 247/2005 și

de a asigura în toate cazurile plata efectivă și imediată a sumelor stabilite

cu titlu de despăgubiri.

Totodată,

nu s-a putut reține că refuzul examinării pe fond a cauzei, motivat de

împrejurarea că statul urmează să ia măsuri pentru a face eficient mecanismul

de despăgubire prevăzut de Legea nr. 247/2005, echivalează cu o încălcare a art.

13 din Convenție, privind dreptul la un recurs efectiv în fata unei instanțe

naționale. Aceasta deoarece legislația internă, Legea nr. 247/2005, prevede o

procedură de urmat, atât pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, cât și

pentru plata acestora, astfel încât nu există un vid legislativ sub aspectul

existenței unei căi de atac efective. In jurisprudența Curții Europene,

exprimată în cauza Rotam contra României, se arată că autoritatea națională

competentă trebuie să ofere o reparație adecvată atât sub aspect legislativ,

cât și al rezultatului practic.

Deoarece

în prezenta cauză încălcarea dreptului protejat prin Convenție survine atunci

când nu se poate garanta că plata sumelor stabilite prin hotărâre

judecătorească se va efectua de către Statul Român, Înalta Curte a apreciat că

instituirea unei astfel de obligații, dincolo de cadrul legal existent, ar fi

lipsită de eficiență.

De

altfel, această problemă a imposibilității plății sumelor la care Statul Român

a fost obligat, prin hotărâri ale instanțelor naționale, a fost tranșată de

Curte în cauza Atanasiu și alții împotriva României în sensul că Statul Român a

fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor

la restituire sau la despăgubire enunțate de art. 6.A§1 din Convenție și art. 1

din Protocolul nr. l, în contextul în care s-a constatat nefuncționarea

Fondului Proprietatea. Aceste măsuri vor trebui să fie puse în practică în

termen de 18 luni de la data la care această hotărâre va rămâne definitivă și

privesc refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură

clare și simplificate, care ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în

aplicarea sa.

Curtea a

apreciat că autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul

Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, măsurile generale ce trebuie

integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor

constatate de Curte.

În acest

context, rezolvarea de către instanțe a încălcărilor constatate, pe care Curtea

europeană a pus-o în sarcina legislativului, prin stabilirea unui cadru

procesual în afara celui reglementat de ordinea juridică internă, nu constituie

o soluție aptă să asigure o protecție efectivă a dreptului de proprietate.

Pentru

argumentele prezentate, Înalta Curte a apreciat că se impune admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, urmând ca, în rejudecare, cauza să se judece în limitele

procesuale reglementate de Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data

emiterii dispoziției contestate.

Astfel

fiind, Înalta Curte a considerat ca fiind incident în cauză motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă, în raport de împrejurarea că urmează

a fi reevaluat cuantumul despăgubirilor prin efectuarea unui nou raport de

expertiză, probă care nu poate fi administrată direct în recurs, sunt aplicabile

prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora a admis

recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea

apelurilor la aceeași instanță de apel.

Rejudecând

după casare, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia nr. 289/ A din

13 octombrie 2011

a admis

în parte apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței tribunalului, pe

care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pe Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului K.G. suma de

1.723.200 euro, cu titlu de despăgubiri pentru suprafața de 5.744 mp teren, ce

nu poate fi restituită în natură, conform evaluării făcute prin expertiza

tehnică judiciară efectuată de expert ing. B.G. (filele 31-51 din Dosar nr. 8081/117/2006/VI)

și care face parte integrantă din hotărâre. A menținut restul dispozițiilor din

sentință. A respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la cheltuieli

de judecată în apel.

S-a

constatat că prin notificarea nr. 1582/2001, reclamantul a solicitat

restituirea în natură a unei suprafețe de 7.129 mp teren din municipiul Cluj,

str. Bistriței, identificată în CF, deoarece, anterior, i s-a recunoscut, prin sentința

civilă nr. 9117 din 1 octombrie 2002 a Judecătoriei Cluj, un drept de

proprietate propriu pentru diferența de teren de 1.542 mp, din totalul de 8.671

mp, care a aparținut autorilor K.A. și K. (fostă G.) M.

Potrivit

aceleiași sentințe, suprafața de teren de 7.129 mp a fost înscrisă în vechea

carte funciară pe numele autorilor reclamanților, deoarece ieșirea din

indiviziune nu se putea realiza cu Statul Român, cât timp imobilul fusese

preluat de stat fără niciun titlu, deci nu intrase în proprietatea acestuia.

S-a

reținut că dispoziția de soluționare a notificării a fost emisă anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar contestarea sa în instanță s-a realizat

după intrarea în vigoare a acestei legi.

Astfel,

curtea a constatat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin

decizia de casare mai sus arătată, înalta Curte a dezlegat parțial problemele de

drept deduse judecății, astfel încât acestea sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

Prin

urmare, criticile pârâților referitoare la imposibilitatea instanței de

acordare de despăgubiri bănești și de stabilire a cuantumului acestora, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, critica pârâtului Primarul

municipiului Cluj Napoca referitoare la imposibilitatea retrocedării în natură

a terenului în suprafață de 1.385 mp. deoarece acest teren se află în domeniul

public al unității administrativ-teritoriale și este de utilitate publică,

precum și motivul de apel al pârâtului Statul Român privitor la lipsa calității

procesuale pasive a acestuia, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, au

fost constatate ca fiind soluționate irevocabil de Înalta Curte și au intrat

astfel sub puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu au mai fost analizate

de instanța de apel.

Motivul

de apel al pârâtului Primarul municipiului Cluj Napoca prin care acesta a

invocat faptul că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut în

condițiile în care reclamantul a solicitat instanței ca aceasta să dispună

obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de restituire în natură, respectiv

acordare de despăgubiri, în opinia curții, nu a fost găsit întemeiat.

Prin

decizia nr. 52/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, deciziile sau dispozițiile care se

aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

urmare atacării lor cu contestație, ca fi cele care au fost ulterior atacate pe

această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân

supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și

temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal

exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (în actuala reglementare art. 26)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii

actului.

Prin urmare,

data în raport de care se determină legea aplicabilă cauzei este data emiterii

dispoziției, instanța realizând controlul de legalitate în considerarea Legii nr.

10/2001 de la acel moment.

La

momentul emiterii dispoziției nr. 1212 din 24 martie 2003, art. 24 alin. (2) al

Legii nr. 10/2001 prevedea că, în cazul imobilelor cu destinația de locuințe,

dacă restituirea în natură nu era posibilă, oferta de restituire prin

echivalent se putea face sub forma unor despăgubiri bănești.

Astfel

fiind, legea permitea acordarea de despăgubiri bănești, acestea urmând a fi

stabilite în prezenta cauză de către instanță, iar nu de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, atribuțiile acestei comisii fiind exercitate

numai în raport de notificările și dispozițiile care nu au fost atacate cu

contestație la instanța civilă în termenul legal.

Prin

urmare, dispoziția contestată, fiind emisă anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005 și contestată în termenul legal, nu a fost trimisă, pentru

verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură și emiterii

titlurilor de despăgubire, Secretariatului Comisiei Centrale, astfel cum

prevede art. 16 pct. 4 și 7 al Titlului VII, ci a fost analizată de către

instanță, care s-a pronunțat, în virtutea plenitudinii sale de competență, atât

sub aspectul legalității nerestituirii în natură, cât și în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate.

Aceste

atribute sunt preluate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor cu privire la notificările și dispozițiile care nu au fost

contestate în termenul legal, în cadrul procedurii administrative menționate în

Titlul VII, procedură supusă, la rândul său, controlului judecătoresc, conform art.

20.

Cele

două proceduri, create prin interpretarea dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

prin decizia în recurs în interesul legii nr. 52/2007, au aceeași finalitate:

identificarea persoanei îndreptățite și stabilirea cuantumului despăgubirilor,

atunci când restituirea în natură nu este posibilă, însă punerea în executare a

măsurilor dispuse se realizează după aceeași procedură, cea a Legii nr. 247/2005,

ca lege specială de reparație, care se aplică cu prioritate față de orice altă

procedură în materie de executare, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Urmează

ca, după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri judecătorești, sumele

stabilite în cuprinsul său cu titlu de despăgubire să fie valorificate prin procedura

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ca lege de procedură de imediată

aplicabilitate și, în același timp, ca lege specială în materia plății sumelor

stabilite cu titlu de despăgubire în procedura Legii nr. 10/2001, lege în

temeiul căreia a fost soluționată prezenta cauză și care derogă de la dreptul

comun reprezentat de Codul de procedură civilă. Urmare stabilirii de către

instanța judecătorească a calității de persoană îndreptățită și a cuantumului

despăgubirilor ce i se acordă acesteia, atribuțiile Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor se rezumă numai la emiterea titlurilor de despăgubire

în limita sumei stabilită de către instanță.

O astfel

de concluzie s-a desprins din interpretarea art. 19 alin. (3) al Titlului VII,

care poate fi extinsă la o ipoteză similară, creată de decizia în interesul Legii

nr. 52/2007. Potrivit art. 19 alin. (3) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cazul în care, după procedura în fața

Comisiei Centrale, instanța de contencios administrativ stabilește o

despăgubire mai mare decât cea acordată în procedura administrativă.

În speța

de față această procedura administrativă este înlocuită de cea judecătorească,

astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007. După

emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei

de acordare a titlurilor de despăgubire conform hotărârii instanței civile, se

urmează procedura prevăzută la capitolul V

al Titlului VII al Legii nr.

247/2005, privind valorificarea titlurilor de despăgubire.

Critica

din apelurile pârâților privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale

referitoare la modul de acordare a despăgubirilor bănești pentru terenul care

nu poate fi restituit în natură, în opinia curții a fost găsit ca fiind fondat.

Astfel,

s-a constatat că Înalta Curte a statuat, în decizia de casare, că sub aspectul

stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanța de apel nu s-a preocupat să

analizeze modul în care trebuiau aplicate prevederile art. 10 alin. (9) al

Legii nr. 10/2001 și art. 10.8.B. din H.G. nr. 498/2003, ceea ce impune

verificarea acestor critici, în raport de temeiul de drept în vigoare la data

emiterii dispoziției contestate, prin administrarea probei cu o nouă expertiză

de evaluare a imobilului, probă care nu poate fi administrată în această fază

procesuală, conform art. 305 C. proc. civ.

În

legătură cu cuantumul despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate, curtea a

reținut că prin dispoziția contestată s-a respins notificarea cu motivarea că

terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, fără a se realiza o evaluare a

valorii acestuia, cât și împrejurarea că, atât la momentul soluționării

notificării prin dispoziția contestată, cât și ulterior, până la intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 nu stabilea criterii în raport

de care să fie evaluată valoarea terenului, aceste criterii fiind introduse

abia prin Legea nr. 247/2005 care se referă la stabilirea valorii de piață de

la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare.

Astfel,

în art. 40 al Legii nr. 10/2001, în forma publicată în M. Of. din 17 ianuarie

2003, în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, cât și în M. Of. din

4 aprilie 2005, ultima formă anterioară apariției Legii nr. 247/2005, se

menționa că „pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la

expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea