ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1299/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1299/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 395 din 03 mai 2010,

pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, s-a admis plângerea formulată de

reclamanta K.A., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului

Cluj-Napoca, s-a anulat, în parte, Dispoziția nr. 4958/2008 emisă de pârât, cu

privire la suprafața solicitată, de 2844 mp, înscrisă inițial în CF nr. X Cluj,

nr. top. X.

S-a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 80 mp, identificată prin raportul de

expertiză efectuat de expert V.V., expertiză care face parte integrantă din

sentință.

S-a dispus acordarea

în compensare, în natură, a terenului în suprafață de 711 mp, situat în

Cluj-Napoca, str. M., înscris în CF nr. Y Cluj.

A fost menținută

dispoziția atacată cu privire la acordarea despăgubirilor în temeiul Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, pentru restul suprafeței imposibil de restituit,

despăgubiri în valoare de 549.858 euro.

A fost respinsă

plângerea formulată de reclamanții B.A., K.R. și S.I., ca neîntemeiată.

Pârâtul a fost

obligat la plata, în favoarea reclamantei K.A., a sumei de 4.680 RON cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu avocațial și onorariu de expertiză.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, prin dispoziția atacată,

pârâtul a recunoscut îndreptățirea reclamantei K.A. la stabilirea de măsuri

reparatorii pentru terenul în suprafață de 2.844 mp, înscris inițial în CF nr.

X Cluj, nr. top. X, trecut la Statul Român în baza Decretului de expropriere

nr. 64/1966, motiv pentru care nu se mai impune analizarea dreptului

reclamantei la stabilirea de măsuri reparatorii, acest aspect nemaifiind

contestat în cauză.

Ceilalți reclamanți

nu sunt persoane îndreptățite la restituire, deoarece nu au formulat notificare

în baza Legii nr. 10/2001.

Aspectul litigios se

referă la problema posibilității de restituire în natură a suprafeței de 80 mp,

identificată de reclamantă, respectiv, la problema posibilității de acordare în

compensare, pentru diferența de teren ce nu se poate restitui în natură, a

altor terenuri.

Din expertiza

topografică depusă la dosar de către reclamanți, precum și din expertiza

efectuată, în cauză, de expert V.V., rezultă că suprafața de 80 mp teren,

menționată de reclamanți, poate fi restituită în natură, chiar dacă este

ocupată de 5 garaje autorizate în regim demontabil, întrucât acestea sunt construcții

provizorii, ce pot fi demontate cu ușurință.

În plus, terenul

restituit în natură, către reclamantă, prin ordinul prefectului are o formă

relativ regulată, de pătrat, din care lipsește doar suprafața ocupată de

garaje.

Referitor la

posibilitatea de compensare a terenului ce nu poate fi restituit în natură,

instanța a apreciat că această compensare este posibilă cu privire la terenul

din Cluj-Napoca, str. M., terenul fiind în domeniul privat al Municipiului

Cluj-Napoca și fiind deținut cu titlu de închiriere, prin contractul de

închiriere din 16 iulie 2008, chiar de către reclamanta K.A. Pentru acest teren

nu s-au formulat cereri de revendicare, astfel că nu există niciun impediment

pentru acordarea acestuia, în compensare, către reclamantă.

În ceea ce privește

acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005, instanța a avut în vedere expertiza de evaluare a terenului

întocmită, în cauză, de expert U.M., conform căreia, un mp de teren are o

valoare de 222 euro.

La stabilirea

suprafeței de teren pentru care s-au acordat despăgubirile s-a ținut seama de

faptul că 80 mp teren au fost restituiți reclamantei în natură, iar din terenul

rămas, de 2.764 mp, s-a scăzut valoarea terenului acordat în compensare, situat

în str. M., respectiv 63.750 euro, rezultând că reclamanta este îndreptățită să

beneficieze de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în

valoare de 549.858 euro.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâții Primarul Municipiului

Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, solicitând admiterea apelurilor,

întrucât soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală.

Prin Decizia civilă

nr. 343 A din 9 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și de familie a admis, în parte, apelurile

declarate de pârâți, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a

menținut Dispoziția nr. 4958 din 5 august 2008 cu privire la acordarea, în

favoarea reclamantei K.A., de despăgubiri, în temeiul Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, pentru suprafața de 2.053 mp, imposibil de restituit în natură,

în sumă de 456.269,86 euro. A păstrat restul dispozițiilor din sentința

apelată.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut, cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului apelant Municipiul Cluj-Napoca, că art. 21 alin.

(4) și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că măsurile

reparatorii prin echivalent se vor acorda prin decizia sau, după caz, prin

dispoziția motivată a entității învestite, în condițiile prezentei legi, cu

soluționarea notificării, respectiv a primarilor.

Însă, aceste

dispoziții nu sunt incidente în cauză, având în vedere că justificarea

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca este determinată

de considerentul că acesta este proprietarul tabular al terenului în suprafață

de 711 mp, înscris în CF nr. Y Cluj-Napoca, nr. top. Y, teren care este

posibil, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, coroborat cu dispozițiile Deciziei

nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu prevederile art. 22

alin. (3) din Legea nr. 112/1995, actualizată, să fie atribuit, în compensare,

reclamantei.

Așa fiind, Curtea a

constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

Cluj-Napoca nu este fondată.

Pe fondul apelurilor,

corespunzător cotei sale de proprietate din imobilul litigios, de 6/24,

reclamantei K.A. i se cuvine faptic o suprafață de 3.144 mp teren.

Din acest total de

3.144 mp, suprafața de 300 mp teren i-a fost restituită reclamantei prin

Ordinul prefectului din 21 iunie 2002, iar suprafața de 80 mp, pe care sunt

amplasate garajele metalice în soluție provizorie și demontabilă, i-a fost

restituită, în natură, prin hotărârea fondului, restituire cu care pârâtul

Primarul Municipiului Cluj-Napoca a fost de acord.

Rezultă, așadar, că,

din totalul suprafeței cuvenite reclamantei, corespunzător cotei sale de

proprietate, a rămas o suprafață de 2.764 mp teren (3.144-300-80) cu privire la

care reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr.

10/2001.

Din această suprafață

de 2.764 mp, prin sentința fondului, reclamantei i s-a atribuit, în compensare,

suprafața de 711 mp, deținuți de aceasta în baza contractului de închiriere din

16 martie 2000, încheiat cu Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca,

rămânând o diferență de suprafață de 2.053 mp, cu privire la care reclamanta

este îndreptățită să beneficieze de despăgubiri în condițiile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005.

Sunt irelevante

susținerile apelanților, conform cărora nu este posibilă acordarea, în favoarea

reclamantei, în compensare, a terenului de 711 mp, pe motiv că, la nivelul

municipiului, nu există bunuri disponibile, susceptibile de a fi acordate în

compensare, dată fiind incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și

(3), art. 7 alin. (2) și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată,

coroborat cu art. 22 alin. (3) din Legea nr. 112/1995.

Nu este vorba despre

o compensare întemeiată pe prevederile art. 1143 - 1153 C. civ., respectiv

despre o compensare a unor datorii reciproce, între două persoane, fiecare

având, în același timp, calitatea de creditor și debitor al celeilalte, ci

despre o compensare ca măsură reparatorie, ce operează în temeiul unei legi

speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea a înlăturat,

ca nefondată, susținerea apelanților potrivit căreia nu este posibilă măsura

compensării, deoarece nu sunt întrunite condițiile C. civ.

Vădit nefondată este

și susținerea apelanților, conform căreia nu s-a ținut seama, la stabilirea

despăgubirilor, de către prima instanță, de diferența de valoare dintre terenul

ce i-a aparținut reclamantei și terenul de 711 mp, acordat acesteia în

compensare, având în vedere că, în mod expres, în considerentele sentinței

apelate, instanța de fond precizează faptul că, din valoarea terenului de 2.764

mp - pentru care, în opinia primei instanțe, reclamanta ar fi îndreptățită la

despăgubiri de 613.608 euro, urmează să se scadă valoarea terenului de 711 mp,

din str. M., de 63.750 euro.

Raționamentul primei

instanțe este corect, însă calculul matematic este parțial eronat, având în

vedere că suprafața de teren din care s-a scăzut valoarea terenului acordat în

compensare nu este de 2.764 mp, ci de 2.053 mp, conform celor anterior

precizate, iar, corespunzător suprafeței de 2.053 mp teren, reclamantei i se

cuvin despăgubiri în sumă de 456.269,86 euro (2.053 mp x 222,24 euro/mp.).

A se menține

dispoziția, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri către reclamantă,

pentru suprafața de 2.764 mp ar însemna să se ajungă la o îmbogățire fără justă

cauză a reclamantei, întrucât pentru o parte din terenul de 2.764 mp, respectiv

pentru suprafața de 711 mp, reclamanta ar beneficia de o dublă despăgubire, atât

de măsura reparatorie sub forma acordării în compensare a unui teren, cât și

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În consecință, se

impune modificarea, în parte, a sentinței, sub aspectul stabilirii împrejurării

că suprafața de teren pentru care acesteia i se cuvin despăgubiri în condițiile

Titlului VII este de 2.053 mp, în loc de 2.764 mp.

În ceea ce privește

susținerea apelanților, referitoare la nelegala lor obligare la cheltuielile de

judecată în fața primei instanțe, Curtea a constatat că aceasta este nefondată,

prin prisma art. 274 C. proc. civ., raportat la art. 1169 C. civ. și la

prevederile Deciziei nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale și

Deciziei nr. 492 din 08 iunie 2006, decizii prin care, respingându-se excepția

de neconstituționalitate a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat în

sensul că instanțele pot cenzura cheltuielile de judecată, prin aprecierea

caracterul necesar al acestora, respectiv a cuantumului rezonabil.

Or, în speță,

reclamantei i-au fost acordate doar cheltuielile ocazionate cu expertiza

efectuată în cauză și cu onorariu avocațial, cheltuieli care au fost necesare

pentru justa soluționare a cauzei și care au fost, în mod real, făcute, în

limita unui cuantum rezonabil.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta K.A. și pârâții Municipiul Cluj-Napoca,

prin primar, și Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

I. Recurenta

reclamantă a criticat hotărârea pentru următoarele motive:

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 1 alin. (1), art. 7 alin.

(1) și art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În mod eronat, Curtea

a stabilit că suprafața de teren imposibil de restituit în natură și din care

trebuie scăzută valoarea terenului atribuit în compensare este de 2.053 mp, și

nu de 2.764 mp, conform raportului de expertiză topografică efectuat de ing.

V.V. și raportului de expertiză de evaluare întocmit de ing. U.M.

Mai mult, instanța de

apel a ignorat valoarea terenului imposibil de restituit în natură, în

suprafață de 2.764 mp, stabilită la 613.608 euro, și valoarea terenului

atribuit în compensare, de 711 mp, stabilită la 63.750 euro, prin raportul de

expertiză de evaluare întocmit de ing. U.M., din scăderea sumei de 63.750 euro

din suma de 613.608 euro rezultând suma de 549.858 euro, stabilită de instanța

de fond.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei și respingerea

apelului declarat de pârâți, ca nefondat.

II. Recurenții pârâți

Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Primarul Municipiului Cluj-Napoca au

criticat decizia pentru următoarele motive comune:

făcut greșită aplicare a legii, respectiv a art. 26 din Legea nr. 10/2001,

republicată, cu modificările ulterioare, coroborat cu dispozițiile art. 1.7.

din H.G. nr. 498/2003, neavând în vedere că, pe raza municipiului Cluj-Napoca,

nu s-au identificat terenuri disponibile, care să fie acordate în compensare,

astfel fiind întocmită lista la care se referă dispozițiile art. 1 alin. (5)

din Lege.

În subsidiar, terenul

indicat pentru compensare nu echivalează valoric cu cel revendicat.

De asemenea, instanța

fondului a ignorat faptul că Legea nr. 10/2001 nu impune obligativitatea

acordării, în compensare, în favoarea celor îndreptățiți, a altor bunuri,

dispoziția cuprinsa în art. 26 instituind, pentru unitatea deținătoare, o

obligație de mijloace, și nu o obligație imperativă.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, în sensul că prevederile art. 1143 - 1153 C. civ.

nu sunt aplicabile, acest considerent este nefondat, întrucât acordarea de

despăgubiri în alte bunuri sau servicii este de fapt o aplicație particulară a

dării în plată; rămâne la latitudinea unității deținătoare să decidă dacă are

posibilitatea să facă o astfel de ofertă persoanei îndreptățite, instanța

neputând cenzura susținerile unității deținătoare, în speță, că nu deține

terenuri pentru a fi acordate în compensare reclamanților, pe teritoriul

municipiului Cluj-Napoca.

Raportat la

dispozițiile legale mai sus menționate, instanța de apel, în mod netemeinic, a

dispus menținerea dispozițiilor sentinței apelate sub aspectul acordării în

compensare, în natură, a terenului în suprafață de 711 mp, situat în

Cluj-Napoca, str. M.

Astfel, singura

măsură reparatorie posibilă și legală este acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, constând în despăgubiri în condițiile legii speciale.

Pe de altă parte,

dreptul de proprietate privată a Statului Român este ocrotit prin Constituție,

care prevede că: „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal

de lege, indiferent de titular”. Așadar, nimeni nu poate fi obligat să-și

înstrăineze bunul propriu, decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile expres prevăzute de lege. În caz contrar, s-ar încălca unul dintre

cele trei elemente determinante ale dreptului de proprietate, și anume dreptul

la dispoziție, ceea ce este nelegal și inadmisibil.

privește cheltuielile de judecată, raportat la art. 274 C. proc. civ., în mod

nelegal instanța de apel a menținut petitul privind acordarea cheltuielilor de

judecată de la fond, întrucât acestea au fost admise fără nicio cenzură

[

art. 274 alin. (3)

coroborat cu art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

]

și în totală

contradicție cu prevederile Deciziei nr. 492 din 08 iunie 2006 a Curții

Constituționale, cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

care a statuat că onorariile avocațiale urmează a fi recuperate numai în măsura

în care constituie cheltuieli necesare, în mod real făcute, în limita unui

cuantum rezonabil.

Pârâții nu s-au opus

efectuării expertizei, care a profitat în întregime reclamantei, iar instanța

de apel modificat, în parte, hotărârea instanței de fond, prin urmare, și

petitul privind cheltuielile de judecată se impunea a fi modificat, ca o

consecință a admiterii, în parte, a acțiunii introductive de instanță (art. 276

C. proc. civ.).

Recurenții pârâți au

solicitat admiterea, în întregime, a apelului, modificarea, în parte, a

hotărârii apelate, în sensul respingerii petitului privind acordarea, în

compensare, în natură, a terenului în suprafață de 711 mp, și a exonerării de

plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de

recurs, recurentul pârât Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, a invocat și

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la dispozițiile art.

20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, solicitând respingerea

acțiunii față de această parte, pe cale de excepție.

Analizând, cu

prioritate, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

Cluj-Napoca, prin Primar, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât, prin decizia

atacată, s-a confirmat atribuirea în compensare a unui teren aflat în domeniul

privat al unității administrativ-teritoriale menționate, ceea ce îi conferă

acesteia legitimare procesuală pasivă de a sta în procesul desfășurat în

legătură cu acest bun, conform dispozițiilor art. 21 și art. 119 din Legea nr.

215/2001.

Potrivit acestor

texte de lege, bunurile din domeniul privat al unității administrativ

teritoriale constituie patrimoniul acesteia, iar, în justiție, unitatea este

reprezentată de primar sau de președintele consiliului județean, după caz.

Pentru apărarea intereselor unității administrativ-teritoriale, primarul,

respectiv președintele consiliului județean, stă în judecată ca reprezentant

legal, iar nu în nume propriu. Aceasta înseamnă că, în ceea ce privește

bunurile aparținând domeniului privat al Municipiului Cluj-Napoca, acesta are

calitate de parte în proces, fiind reprezentat de primar.

Nu se poate reține,

astfel, încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în

forma actuală, referitoare la legitimarea procesuală pasivă doar în persoana

primarului unității administrativ-teritoriale, întrucât nu acesta este singurul

text de lege incident în cauză, față de argumentele deja arătate.

În consecință,

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca, prin

Primar, este neîntemeiată, acesta justificând calitatea de parte în prezentul

proces.

I. În ceea ce

privește recursul declarat de reclamantă, acesta este nul în condițiile art.

306 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre

altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Deși reclamanta a

încadrat susținerile formulate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocând aplicarea greșită a art. 1 alin. (1) și (7) și art. 26 din Legea nr.

10/2001, dezvoltarea lor nu face posibilă o asemenea încadrare, în condițiile

art. 306 alin. (3) din același cod.

Pretinsele critici

pun în discuție aspecte de fapt, recurenta contestând întinderea suprafeței de

teren pentru care Curtea de Apel a stabilit că i se cuvin măsuri reparatorii

prin echivalent, raportat la expertizele efectuate în cauză, precum și valoarea

bunului.

Or, evaluarea

situației de fapt conform probelor administrate nu mai este compatibilă cu

structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare ce

permitea o asemenea examinare (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Ca urmare, prezenta

instanță nu va proceda la analiza acestor susțineri, urmând ca, în baza art.

306 alin. (1) și (3) C. proc. civ., să constate nul recursul declarat de

reclamantă.

II. 1. Recursurile

declarate de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, și Primarul

Municipiului Cluj-Napoca sunt nefondate.

Astfel, Curtea a

procedat în mod corect confirmând soluția primei instanțe, de atribuire, în

compensare, către reclamantă, a terenului în suprafață de 711 mp, situat în

str. M., Cluj-Napoca.

În ceea ce privește

caracterul obligatoriu al atribuirii de bunuri în compensare, contrar

susținerilor recurenților, această formă de reparație în echivalent este

obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri

disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.

Reparația în

echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale de

stabilire și acordare a acestora, respectiv ale Titlului VII din Legea nr.

247/2005, este subsidiară atribuirii de bunuri sau servicii în compensare.

Aceasta rezultă atât

din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, care plasează reparația prin

despăgubiri ulterior celei prin compensare, dar și din însuși scopul

legiuitorului, care a urmărit, pe cât posibil, reparația în natură pentru cel

deposedat abuziv în perioada regimului politic trecut, iar, în cazul în care nu

este posibilă, atribuirea de bunuri în compensare. O asemenea formă de

reparație în echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului de

proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptățite,

este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și permite o mai

bună și rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma

despăgubirilor potrivit Titlului VII.

De asemenea,

reparația prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea

exclusivă a unității deținătoare, instanța de judecată având posibilitatea să

cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite

bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare

către cei interesați. Ca atare, este lipsit de relevanță faptul că terenul

atribuit în compensare reclamantei nu figura, potrivit evidențelor pârâților,

ca bun disponibil și că pârâții nu au înțeles să comunice o listă cu astfel de

bunuri.

În cadrul procedurii

judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în

forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze

cererea reclamantului (moștenitorilor lui) sub toate aspectele de legalitate și

temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i

se cuvine, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență (potrivit

plenitudinii de jurisdicție) și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile

organelor administrative.

Pe de altă parte,

conform art. 1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau,

după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au

obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice

calculate de la sfârșitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile

disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

În cazul în care

deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi

acordate în compensare, astfel cum au declarat pârâții, este fără dubiu că

reclamantul are obligația de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire

la care consideră că pot fi acordate în compensare. El este partea care a optat

pentru această formă de reparație și este persoană interesată în probarea

existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce

nu poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ., ceea ce, în speță,

reclamanta a și făcut.

În consecință, nu se

poate reține că, procedând la verificarea susținerilor reclamantei în legătură

cu bunul solicitat în compensare și, în final, la atribuirea lui către această

parte, instanțele ar fi încălcat dreptul de dispoziție al pârâților, precum și

dispozițiile art. 26 și art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, al căror

conținut a fost redat mai sus, și art. 1.7. din H.G. nr. 205/2007 (H.G. nr.

498/2003 este, în prezent, abrogată), privind posibilitatea deținătorului de a

oferi, în echivalent, bunuri sau servicii disponibile.

Au mai menționat

recurenții că terenul deținut de reclamantă cu contract de închiriere nu poate

fi atribuit în compensare, deoarece această formă de reparație reprezintă o

aplicație particulară a dării în plată, instanța neputând cenzura poziția

pârâților.

Contrar celor

afirmate mai sus, nu se poate pune semnul egalității între cele două

instituții.

Darea în plată

constituie un mod de stingere a obligației, prin care debitorul execută către

creditorul său o altă prestație decât cea la care s-a obligat la încheierea

raportului juridic obligațional și care presupune, în mod necesar,

consimțământul creditorului, conform art. 1100 C. civ.

Așadar, în acest caz,

este vorba despre un raport juridic stabilit de părți, despre un act juridic

convențional, voluntar, supus unui anumit regim juridic în ceea ce privește

condițiile de validitate și efectele juridice, inclusiv modurile de stingere a

obligațiilor convenite, în raport de care voința părților este foarte

importată. Aceasta, deoarece voința părților a dat naștere unui anumit raport

juridic și este firesc ca aceeași voință să contribuie, în mod determinant, la

modificarea, respectiv stingerea raportului obligațional.

În situația formei de

reparație în echivalent cuvenită persoanei îndreptățite în temeiul Legii nr.

10/2001, se pune problema unui situații juridice de natură legală, în care

aceasta are calitatea de „creditor” al obligației de reparație aflată în

sarcina statului, prin organismul abilitat de lege în acest sens, în speță,

deținătorul imobilului.

În ipoteza în care

notificatorul optează pentru o anumită formă de reparație, care este și

posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la acordarea acesteia,

refuzul pârâților în acest sens îmbrăcând forma unui abuz de drept.

Prin urmare, nu se

poate reține paralela juridică la care au recurs pârâții, aceea cu instituția

dării în plată, în fundamentarea criticii privind imposibilitatea cenzurării

poziției lor cu privire la caracterul disponibil sau nu al unui bun solicitat

în compensare.

Cât privește natura

obligației stabilită în sarcina deținătorului imobilului, conform art. 26 din

Legea nr. 10/2001, contrar aprecierii recurenților, dacă se constată că

notificatorul este îndreptățit la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi și

acesta optează pentru o anumită formă de reparație, posibilă din perspectiva

actului normativ, obligația de a acorda exact forma de reparație cerută nu este

una „de mijloace”, ci una „de rezultat”, persoana notificată fiind obligată să execute

întocmai obligația respectivă.

Referitor la

inegalitatea valorică a terenului acordat în compensare cu cel revendicat,

această susținere nu implică încălcarea niciunui text de lege, atât timp cât

instanța a scăzut valoarea terenului acordat în compensare din valoarea totală

a terenului imposibil de restituit în natură și pentru care a stabilit dreptul

reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanta primind, astfel,

din punct de vedere valoric, ceea ce i se cuvenea pentru imobilul preluat de

stat.

Au mai susținut

recurenții pârâți încălcarea dreptului de proprietate privată al statului,

ocrotit de Constituția României, în mod egal, ca și în cazul particularilor,

prin dispozițiile art. 44, susținere care nu este întemeiată.

O asemenea încălcare

nu subzistă, din moment ce statul rămâne proprietar asupra imobilului care a

aparținut autorilor reclamantei și acesteia din urmă, preluat prin expropriere

și imposibil de restituit în natură, iar terenul acordat în compensare nu

reprezintă decât un bun asupra căruia operează o formă de reparație prevăzută

de lege. Reglementarea unei asemenea forme de reparație implică, deci, tot

voința statului, prin organismul său competent în materie, respectiv puterea

legiuitoare.

criticile recurenților, prin care se invocă cuantumul nerezonabil al

cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, confirmate de Curtea de

Apel, acestea nu pot fi analizate de Înalta Curte din perspectiva art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Textul de lege

respectiv prevede posibilitatea instanței de a cenzura onorariul avocațial în

raport de criterii anume stabilite, valoarea pricinii, munca depusă de avocat.

Fiind o chestiune de

apreciere a instanței care acordă cheltuielile de judecată, în speță, a

Tribunalului, instanța de recurs nu poate să cenzureze modalitatea în care

această instanță a apreciat asupra onorariului avocațial, confirmată, la rândul

său, de Curtea de Apel, atât timp cât recurenții nu invocă un motiv de

nelegalitate în stabilirea cheltuielilor, ci cuantumul nerezonabil al acestora.

Referitor la

onorariul de expert, acesta nu poate fi modificat de către instanță, după cum

rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (2) din Cod, iar faptul că expertizele

efectuate în cauză au profitat reclamantei nu înseamnă că aceasta trebuie să

suporte, în final, plata lor.

Persoana care urmează

să suporte, în cele din urmă, cheltuielile de judecată efectuate în proces este

determinată de soluția dată în litigiul respectiv.

Atât timp cât

reclamanta a câștigat procesul, pârâții fiind părți căzute în pretenții în

sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la cererea reclamantei, efectuată în

cauză, ei trebuie să suporte cheltuielile avansate de aceasta în proces.

În ceea ce privește

admiterea apelurilor declarate de pârâți, care ar fi impus, în opinia lor,

modificarea cheltuielilor de judecată acordate la prima instanță, în condițiile

art. 276 C. proc. civ., față de admiterea, în parte, a acțiunii, critica este

neîntemeiată.

Potrivit

dispozitivului sentinței, menținut sub acest aspect de Curte, acțiunea a fost

admisă în totalitate, iar nu în parte, cum greșit susțin recurenții, apelurile

acestora din urmă fiind admise în parte, și numai sub aspectul întinderii

suprafeței de teren pentru care urmează să se facă propunere de acordare de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Cauza admiterii

apelurilor a fost determinată, potrivit considerentelor Curții, de un calcul

matematic greșit al primei instanțe în ceea ce privește întinderea suprafeței

de teren pentru care se datorează astfel de despăgubiri, în concret, Tribunalul

omițând să scadă din terenul imposibil de restituit în natură terenul acordat

în compensare.

Reclamanta nu poate

fi considerată parte căzută în pretenții în dosarul primei instanțe, deoarece, prin

cererea de chemare în judecată, ea nu a indicat o anumită suprafață de teren

pentru care a solicitat acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, ci a cerut restituirea în natură a suprafeței de 80 mp

teren, acordarea în compensare a suprafeței de teren de 711 mp, deținută de

aceasta cu contract de închiriere, iar pentru restul terenului imposibil de

restituit în natură din suprafața de 2.844 mp, măsuri reparatorii prin

echivalent sub forma despăgubirilor acordate potrivit Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, acțiunea sa fiind admisă întocmai.

Prin urmare,

reclamanta a câștigat întrutotul în dosarul primei instanțe, chiar dacă

instanța de apel a modificat suprafața de teren pentru care se vor acorda

despăgubiri în condițiile Titlului VII, această modificare neavând consecințe

în sensul unei admiteri parțiale a acțiunii, cum greșit au susținut recurenții.

Ca atare, nu este

incident art. 276 C. proc. civ., privind posibilitatea instanței de a micșora

cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în cazul unei soluții de

admitere parțială a acțiunii, în mod corect Curtea de Apel păstrând

cheltuielile de judecată acordate de prima instanță în favoarea reclamantei, în

raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) din același cod.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că nu subzistă niciuna dintre criticile

formulate de pârâți și întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., cele privind cuantumul nerezonabil al cheltuielilor

de judecată neputând fi cenzurate de Înalta Curte.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de

pârâți, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta K.A. împotriva Deciziei nr. 343/A din 9 decembrie 2010 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții Municipiul Cluj-Napoca, prin

Primar, și Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 februarie 2012.

Procesat de GGC - AS