ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1004/2013

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 mai 2009, reclamanții M.G., B.N., B.M., (...), au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al apartamentelor ce compun imobilul situat în Cluj-Napoca, P-ța Ș. Prin Sentința civilă nr. 455 din 26 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea intentată de reclamanții M.G., B.N., B.M., (...), împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a dispus obligarea pârâtului la restituirea către reclamanți, a prețului de piață al apartamentelor situate în Cluj-Napoca, str. B., ap. 4, 6, 7, 8 și apartamentele situate în Cluj-Napoca, P-ța Ș., nr. 9, 10, 11, 12, conform expertizei efectuate în cauză astfel: către reclamanta M.G.

suma de 24.000 euro, sau echivalentul în RON la data plății, reclamanții B.N., B.M., B.A.M. suma de 125.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reclamantului B.M., B.C., suma de 98500 euro sau echivalentul în RON la data plății, reclamanților l.A. și l.R. suma de 117.670 euro sau echivalentul în RON la data plății, reclamanților U.A., U.I., suma de 123.700 euro sau echivalentul în RON la data plății, reclamanților D.O., D.S., suma de 130.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reclamantului S.V. suma de 86.500 euro sau echivalentul în RON la data plății și reclamanților S.D. și C., suma de 144.000 euro sau echivalentul în RON la data plății. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că apartamentele în litigiu se află situate administrativ în Cluj-Napoca, P-ța Ș., respectiv B., și au trecut în proprietatea statului român, în administrarea Sfatului Popular al orașului Cluj, în baza Decretului nr. 92/1950.

În temeiul Legii nr. 112/1995, Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca prin SC C. SA Cluj-Napoca, le-a vândut reclamanților apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriași. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 87 din 5 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, s-a admis apelul împotriva Sentinței civile nr. 120 din 27 martie 2001 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în sensul că s-a admis acțiunea și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de părți, printre care și reclamanții din prezenta cauză cu SC C. SA Cluj-Napoca.

Raportat la prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea a reținut că și chiar dacă ar fi existat culpa reclamanților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, ea este nerelevantă în raport de culpa statului român, în condițiile în care acesta a creat aparența unei înstrăinări valabile. Prin Decizia nr. 4810 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, care a fost casată și s-a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Cluj, secția civilă.

Pentru a decide astfel, a reținut că prima instanță a soluționat nelegal acțiunea introductivă de instanță ca instanță de contencios administrativ, deși în speță obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al apartamentelor ce compun imobilul situat în Cluj-Napoca, în baza art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cum în speță, în mod evident, nu ne aflăm în situația atacării unui act administrativ nelegal prin care să se fi produs vătămarea dreptului sau interesului legitim al intimaților-reclamanți și nici în ipoteza unei solicitări de a soluționa în termenul legal o anume cerere ori a unui refuz nejustificat de a rezolva o astfel de cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, este evident că nu ne aflăm în sfera contenciosului administrativ.

Prin Sentința civilă nr. 290 din 23 martie 2012, Tribunalul București a respins acțiunea civilă intentată de reclamanții M.G., B.N., B.M., (...), în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru obligarea la restituirea prețului de piață al apartamentelor ce compun imobilul situat în Cluj-Napoca, P-ța Ș., respectiv intrarea din strada B., jud. Cluj. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în baza art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate, pot solicita restituirea prețului de piață al imobilelor, în situația în care aceste contracte au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Din probele administrare în cauză, a rezultat că reclamanții în calitate de foști chiriași ai apartamentelor ce compun imobilul situat în Cluj-Napoca, P-ța Ș. și str. B. nr. 19, la apariția Legii nr. 112/1995 au cumpărat apartamentele pe care le dețineau cu titlu de chirie. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 87 din 5 iunie 2001 a Curții de Apel Timișoara, s-a admis apelul declarat de reclamanții din acel dosar, împotriva Sentinței civile nr. 120/2001 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că a admis acțiunea reclamanților-apelanți de atunci împotriva pârâților (actualii reclamanți-apelanți), a Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca și SC C. SA Cluj-Napoca și în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

În considerentele acelei decizii, s-a reținut că acele contracte de vânzare-cumpărare s-au încheiat prin fraudă la lege, întrucât au fost încheiate înainte ca procedura de soluționare a cererii de acordare a măsurilor reparatorii formulată de reclamanți să fi fost soluționată. S-a apreciat că atât cumpărătorii cât și vânzătorul, au eludat dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate prin fraudă de lege.

Prin urmare, în privința reclamanților, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare ulterior anulate, prin fraudă la lege, prin încălcarea Legii nr. 112/1995 și cu totală rea-credință, condiții în care reclamanții nu întrunesc cerințele prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv aceea de a fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. O asemenea hotărâre este în acord cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care i-a apărat doar pe acei chiriași care au dobândit cu bună-credință dreptul de proprietate prin contracte de vânzare-cumpărare ce au fost confirmate irevocabil de instanțe.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând desființarea ei și reținerea cauzei spre rejudecare. Prin Decizia civilă nr. 63 din 6 iunie 2012, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți, reținând următoarele: Reclamanții au fost titularii contractelor de închiriere asupra apartamentelor situate în imobilul din Cluj-Napoca, P-ța Ș. și str. B., care a constituit proprietatea tabulară a lui A.V.V. și a soției sale E., după care ulterior s-a transmis moștenitorilor acestora, așa cum rezultă din CF nr. aaa Cluj-Napoca, nr. top bbb. Anterior, prin Decizia nr. 3086 din 9 septembrie 1959 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al orașului Cluj, imobilul a trecut în proprietatea statului român și în administrarea operativă a Sfatului Popular al orașului Cluj, în baza Decretului nr. 92/1950, ulterior fiind transformat în mai multe apartamente și închiriat.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca prin mandatar SC C. SA Cluj-Napoca, le-a vândut reclamanților apartamentele închiriate, în calitate de titulari ai contractelor de închiriere. Prin Decizia civilă nr. 87 din 5 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, menținută prin Decizia civilă nr. 325 din 3 aprilie 2007 a aceleiași curți de apel, s-a admis apelul declarat de reclamanții V.V.M., N.D., G.E., (...), împotriva Sentinței civile nr. 120 din 27 martie 2001 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a admis acțiunea intentată de reclamanți, împotriva pârâților (reclamanții din prezentul dosar) S.E., C.Z.Ș., C.O.L., (...), Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca și SC C. SA Cluj-Napoca prin lichidator SC A.T.P.

SA Cluj și în consecință, s-a constatat calitatea reclamanților de moștenitori legali acceptanți după defuncții V.V.A., V.V.E., V.V.M., (...); s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 între Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca prin mandatar SC C. SA Cluj-Napoca și cumpărători, astfel: - nr. 32467 din 16 ianuarie 1997 cu S.I.; - nr. 32031 din 19 decembrie 1996 cu C.Z.Ș.

și C.O.L.; - nr. 31160 din 21 noiembrie 1996 cu M.G.; - nr. 32727 din 22 ianuarie 1997 cu C.B.L.; - nr. 31856 din 17 decembrie 1996 cu B.N.; - nr. 31275 din 26 noiembrie 1996 cu B.M.; - nr. 31278 din 26 noiembrie 1996 cu I.R.; - nr. 32613 din 20 ianuarie 1997 cu U.A.; - nr. 33049 din 25 februarie 1997 cu D.O.; - nr. 32114 din 20 decembrie 1996 cu S.V.; - nr. 33228 din 24 noiembrie 1997 cu S.D.; - s-a dispus rectificarea cărților funciare individuale nr. ccc Cluj, nr. ddd Cluj, nr. eee Cluj, nr. fff Cluj, nr. ggg Cluj, nr. hhh Cluj, nr. jjj Cluj, nr. kkk Cluj, nr. mmm Cluj, nr. nnn Cluj, nr. ooo Cluj și nr. ppp Cluj, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților și intabulării dreptului de proprietate al reclamanților de atunci.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că atât "pârâții persoane fizice în calitatea de cumpărători ai apartamentelor în cauză, cât și Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, în calitate de vânzător, au eludat dispozițiile art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, astfel încât contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate prin fraudă la lege", iar "frauda la lege constituie o cauză de nulitate a actului juridic în general, iar în speță ea afectează toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți", "în speță, pârâții nu pot invoca buna-credință", și că "există așadar temeiuri pentru a se constata nulitatea absolută a contratelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți". Având în vedere că prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, s-a stabilit irevocabil că reclamanții în cauză au încheiat contractele de vânzare-cumpărare "prin fraudă la lege, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995" așa cum s-a consemnat și în considerentele Deciziei civile nr. 325 din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel Timișoara, prima instanță nu putea să reanalizeze contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută era constatată deja și să stabilească faptul că ar fi fost încheiate prin fraudă la lege.

Potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Din acest text legal, rezultă că pentru a beneficia de restituirea prețului de piață al apartamentelor, apelanții trebuiau să fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or așa cum am arătat, prin Decizia civilă nr. 87/2003 a Curții de Apel Timișoara, menținută prin Decizia civilă nr. 325/2007 a aceleiași curți de apel, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege, reținându-se că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995.

Prima instanță nu s-a preocupat în mod deosebit de reaua-credință a reclamanților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, care într-adevăr, nici nu era relevantă în cauză, față de obiectul acțiunii introductive de instanță, însă prin hotărârile judecătorești irevocabile arătate, s-a reținut în mod neechivoc că actualii reclamanți nu au fost de bună-credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Câtă vreme nu este prezentă ipoteza din art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu pot invoca nici prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cauzele Răteanu, Păduraru, Sebastian Taub, Porteanu, Ruxandra Ionescu și Radu împotriva României, de asemenea nu sunt în măsură ca prin invocarea lor să ducă la admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.

La sfârșitul considerentelor apelului, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație. Conform art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Câtă vreme acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată în mod expres pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, respectiv restituirea prețului de piață al apartamentelor, în apel nu se poate schimba cauza și să se solicite prețul actualizat cu indicele de inflație, în baza unui alt temei juridic, respectiv a art. 50 alin. (2) din aceeași lege.

Împotriva sus-menționatei hotărâri, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, după ce au prezentat istoricul cauzei, au susținut că, în mod greșit a fost respinsă cererea lor de chemare în judecată, întrucât fiind titularii unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credință (aspect ce nu a fost contestat sau constatat în hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile precedente), li se cuvine prețul de piață al imobilului în litigiu. Cererea lor este întemeiată și în raport de împrejurarea că statul trebuie să răspundă pentru încheierea unor contracte nevalide, care au avut drept consecință pierderea posesiei bunului dobândit prin intermediul acestora, dar și pe considerente de nediscriminare întrucât, în cauze similare, alte instanțe au reținut îndreptățirea persoanelor aflate în aceeași situație la plata despăgubirilor solicitate.

Cererea reclamanților este justificată și în raport de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la despăgubire în cazul unei privări de bunuri, sens în care, invocând și greșita interpretare a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care le conferă dreptul la despăgubirile solicitate, au solicitat admiterea recursului și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii introductive de instanță.

Recursul nu este fondat Prin Decizia civilă nr. 87 din 5 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, menținută prin Decizia civilă nr. 325 din 3 aprilie 2007, pronunțată de aceeași instanță, s-a dispus admiterea acțiunii formulate de reclamanții din acea cauză, în contradictoriu cu pârâții (reclamanții din cauza de față) și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de statul român prin unitățile sale teritoriale și reclamanții din prezenta cauză. Hotărârea judecătorească amintită a reținut, irevocabil, că imobilul în litigiu a fost dobândit de către reclamanți în condiții de eludare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin "fraudă la lege" exercitată de ambele părți contractante, dispoziții ce se impun și în cauza de față în virtutea principiului puterii lucrului judecat.

În acest fel, ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat, ceea ce s-a stabilit irevocabil într-un litigiu anterior se impune și în cauza de față, în legătură cu anularea irevocabilă a contractelor de vânzare-cumpărare și încheierea lor prin fraudă la lege, fiind inadmisibil a se contrazice printr-o nouă hotărâre cele reținute în legătură cu actele juridice menționate și modalitatea încheierii lor. Ceea ce este cert este că titlul reclamanților a fost judiciar și irevocabil desființat, context în care, nu mai pot fi repuse în discuție aspectele privind valabilitatea contractelor, respectiv încheierea lor cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, cum legal a reținut curtea de apel.

Or, pentru a fi incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, legea pretinde încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995. Interpretarea sistematică a dispozițiilor relevante din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (2 1 ) și art. 50 1 , conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii-cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În situația în care, reținându-se încheierea actului de transmisiune cu nesocotirea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, se dispune constatarea nulității actului încheiat în aceste condiții, nu sunt incidente dispozițiile legale invocate de reclamanți, ce constituie temeiul acțiunii, întrucât, așa cum legal a reținut curtea de apel, legea pretinde ca actele de transmisiune desființate să fi fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Nu pot fi reținute nici criticile reclamanților întemeiate pe neconformitatea despăgubirii cu normele și jurisprudența convențională, dat fiind datele factuale diametral opuse între cauza de față și cauzele invocate, dar și pentru că dispozițiile convenționale ocrotesc pierderea proprietății în condițiile stipulate de dispozițiile sale, iar nu și, cum este cazul în speță, în situația deposedării consecință a constatării încălcării legii la momentul dobândirii dreptului.

Nu sunt fondate nici argumentele constând în încălcarea dreptului la nediscriminare, justificat de pronunțarea unor hotărâri diametral opuse de către alte instanțe în situații similare, întrucât, așa cum legal a reținut curtea de apel, fiecare pricină are particularitățile sale, dar și pentru că, în acest caz, remediul îl constituie exercitarea unui recurs în interesul legii pentru asanarea neregularității amintite iar nu, pentru situații ipotetic similare pronunțarea tale quale a unor soluții identice, cu nesocotirea specificului fiecărei cauze și a dispozițiilor legale incidente. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312(1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.G., B.N., B.M., (...) împotriva Deciziei nr. 63A din 6 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013. Procesat de GGC - NN