ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1332/2019

Constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 23 septembrie 2015, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul municipiul Cluj-Napoca ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună în principal:

În subsidiar, reclamanta a solicitat:

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză și pe dispozițiile art. 482, art. 494 alin. (3) C. civ. de la 1864, art. 45 alin. (2) Legea nr. 85/2006.

Prin Sentința civilă nr. 546 din 1 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția lipsei competenței funcționale de soluționare a cauzei, invocată de către reclamantă, a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, invocată de pârâtul municipiul Cluj-Napoca și, în consecință, și-a declinat competența materială de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin Încheierea din 25 mai 2016, Tribunalul Cluj, în primă instanță, a dispus introducerea forțată în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în cauza având ca obiect stabilirea unui drept de proprietate al municipiului Cluj-Napoca asupra unor construcții edificate de reclamantă și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri, reprezentând sporul de valoare adus terenului și construcției situate în municipiul Cluj-Napoca.

În data de 6 februarie 2017, reclamanta A. a depus la dosar precizare de acțiune sub aspectul sporului de valoare solicitat în principal, dar și contravaloarea actualizată a materialelor și manoperei solicitată în subsidiar, în conformitate cu concluziile răspunsului la obiecțiuni și respectiv a expertizei de specialitate.

Prin Sentința civilă nr. 82 din 22 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Cluj, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin primar, a fost admisă în parte acțiunea și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantei suma de 919.500 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând sporul de valoare adus imobilului proprietatea pârâtului prin adăugarea unui nivel, mansardă și aripă nouă, în suprafață totală de aproximativ 810 mp; a fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantei suma de 269.500 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând sporul de valoare adus imobilului teren și construcție existentă prin adăugarea pe teren a unei construcții noi, în suprafață de aproximativ 420 mp, având două niveluri, evidențiată în cartea funciară ca fiind corpul 2 de clădire (C2), cu mențiunea "fără acte" s-a dispus instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamantei asupra imobilului teren și construcții C1 și C2 în forma actuală, înscrise în C.F. nr. x Cluj-Napoca, până la achitarea integrală a despăgubirilor stabilite; au fost respinse celelalte capetele de cerere. S-a respins acțiunea față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, pe cale de consecință, au fost respinse excepțiile invocate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice după cum urmează: excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei față de capătul de cerere având ca obiect stabilirea dreptului de proprietate al municipiului Cluj-Napoca sau al Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția prematurității formulării cererii având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor.

Prin Decizia civilă nr. 329/A din 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul municipiul Cluj-Napoca împotriva Sentinței civile nr. 82 din 22 februarie 2017 a Tribunalului Cluj, a constatat decăderea pârâtului-apelant din termenul de formulare a dezvoltării motivelor de apel din 26 iunie 2017, a respins, ca tardive, excepțiile inadmisibilității și prematurității formulării cererii de chemare în judecată și a obligat pe apelant să plătească intimatei A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut că prezentului proces civil îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ. și a constatat că înscrisul denumit "Dezvoltarea motivelor de apel", ca și cererile în probațiune, înregistrate în data de 26 iunie 2017, cu mult după împlinirea termenului pentru exercitarea căii legale de atac, sunt supuse sancțiunii decăderii.

Cu referire la excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, invocate de apelant prin "Dezvoltarea motivelor de apel" din data de 26 iunie 2017, Curtea a reținut că motivele care susțin inadmisibilitatea și prematuritatea prezentei acțiunii sunt veritabile apărări de fond, invocate de pârât prin raportare la texte normative care ocrotesc interese private, iar nu interese de ordin public, precum textele cuprinse în legea substanțială, C. civ., referitoare la accesiunea imobiliară artificială, care au fost invocate de pârâtul-apelant în fața primei instanțe, fiind soluționate ca atare. Ele sunt reformulate și denumite "excepții" prin înscrisul denumit "Dezvoltarea motivelor de apel", depus tardiv, în data de 26 iunie 2017.

Apelantul a evocat caracterul absolut al celor două excepții, circumscris regimului juridic specific excepțiilor absolute, justificând astfel posibilitatea invocării lor în orice stare a procesului, însă aceste apărări au fost formulate în fața primei instanțe de către pârât, fiind analizate ca apărări de fond însă, sub acest aspect, hotărârea nu a fost atacată prin declarația de apel depusă în termenul procedural, astfel că, în baza dispozițiilor art. 247 alin. (2) din noul C. proc. civ., cele două "excepții" invocate de apelant au fost respinse ca fiind tardiv formulate.

A observă Curtea că nu doar că s-a răspuns acestor apărări, prin hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță, dar a fost respinsă cererea reclamantului având ca obiect stabilirea dreptului de proprietate al pârâtului asupra construcțiilor care au fost realizate pe terenul aflat în proprietatea celui din urmă. Raportarea la textele normative care reglementează accesiunea imobiliară artificială s-a făcut exclusiv pentru aplicarea principiului îmbogățirii fără just temei, în virtutea căruia instanța a recunoscut în favoarea reclamantei dreptul la despăgubiri bănești, apreciată a fi fost un constructor de bună-credință.

S-a răspuns, așadar, acestor apărări de fond formulate de pârât, chiar în fața primei instanțe, prin hotărârea pe care tribunalul a pronunțat-o și motivele care o susțin, iar sub acest aspect hotărârea nu a fost atacată prin declarația de apel depusă în termenul procedural.

Ca atare, în baza dispozițiilor art. 247 alin. (2) din noul C. proc. civ., cele două "excepții" invocate de apelant au fi respinse ca fiind tardiv formulate.

Curtea a analizat apelul numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel depuse în termenul procedural și a verificat exclusiv aspectele cu care prima instanță a fost sesizată, întrucât schimbarea cadrului procesual în apel nu este posibilă.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a municipiului Cluj-Napoca, Curtea a relevat că, în prezentul proces, reclamanta a susținut că temeiul acțiunii sale în justiție este îmbogățirea fără justă cauză, principiu care nu este reglementat expres prin dispozițiile C. civ. de la 1864, dar care este evocat în ipoteza art. 494 din C. civ., respectiv proprietarul bunului imobil să nu realizeze o îmbogățire fără justă cauză, ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale.

Din analiza colii funciare nr. x Cluj-Napoca s-a reținut că proprietar tabular al imobilului teren în suprafață de 756 mp., identificat cu număr cadastral x, este statul român, în administrarea Consiliului Local Cluj-Napoca. Neconcordanța între situația tabulară a imobilului în litigiu, în care proprietar apare în continuare statul român, și situația juridică reală, în care dreptul de proprietate imobiliară există în prezent în patrimoniul municipiului Cluj-Napoca, ex lege, nu este de natură să afecteze prezentul cadru procesual întrucât a fost dovedit că proprietar al terenului în litigiu este municipiul Cluj-Napoca, bunul fiind, de altfel, evidențiat în inventarul imobilelor terenuri și construcții aparținând domeniului privat al acestei unități administrativ-teritoriale.

În acest context, temeinic prima instanță a apreciat că absența unui act administrativ de trecere a imobilului în litigiu în proprietatea privată a municipiului Cluj-Napoca, emis în aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, nu este de natură să contrazică situația juridică actuală și reală a acestui imobil, care apare evidențiat în mod distinct la poziția 547 în inventarul imobilelor terenuri și construcții aparținând domeniului privat al municipiului Cluj-Napoca întocmit în data de 21 decembrie 2014.

Cu referire la fondul dreptului dedus judecății, Curtea a reținut, în principal, faptul că lucrările de construcții au fost efectuate de reclamantă pe terenul aflat în proprietatea municipiului Cluj-Napoca în intervalul de timp cuprins între anii 2000 și 2001, aplicându-se dispozițiile C. civ. de la 1864, că apelantul municipiul Cluj-Napoca nu a contestat buna-credință a constructorului pentru ceea ce a făcut obiectul convenției dintre părți, la momentul inițial și în baza documentelor justificative, unanim acceptate, arătând în cuprinsul declarației de apel că reclamanta este un constructor de rea-credință exclusiv în ceea ce privește construcția nouă edificată pe terenul în litigiu și, în consecință, i se poate aplica regimul juridic al constructorului de rea-credință în privința despăgubirilor solicitate.

Pe parcursul procesului, reclamanta a fost consecventă în indicarea temeiului juridic al pretențiilor sale, subliniind că acestea nu sunt în legătură și nu derivă din contractul de comodat, fiind vorba despre o acțiune în pretenții, fundamentată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză ce derivă din interpretarea dispozițiilor art. 494 al C. civ. de la 1864, deoarece, prin accesiune imobiliară artificială, proprietarul terenului asupra căruia reclamanta a edificat extinderea la construcția inițială, identificată prin C1 și construcția nouă, identificată prin C2, respectiv municipiul Cluj-Napoca, a devenit și proprietar al acestor construcții, având obligația de a-l despăgubi pe constructor, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Totodată, Curtea observă că atât reclamanta, cât și pârâtul, prin întâmpinarea formulată și depusă chiar în fața primei instanțe, se raportează la dispozițiile art. 493 și art. 494 din C. civ. exclusiv pentru aprecieri cu privire la buna sau reaua-credință a constructorului.

Concluziile primei instanțe sunt corecte și se bazează pe o analiză temeinică a circumstanțelor de fapt: în privința corpului C1 de clădire, realizat în temeiul autorizației de construire, " edificat cu acte", buna credință a constructorului este incontestabilă iar, cât privește corpul C2 de clădire, extindere realizată fără autorizație de construire, este invocat dreptul la despăgubiri, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, urmărind regimul juridic al constructorului de bună-credință.

Așadar, reclamanta nu solicită aplicarea dispozițiilor art. 493 și art. 494 din C. civ. în favoarea sa, ci în favoarea proprietarului terenului, raportându-se la aceste texte normative exclusiv pentru aprecierea bunei sale credințe în edificarea construcțiilor și aplicarea regimului juridic al constructorului de bună-credință în soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor bănești, iar, potrivit dispozițiilor C. civ. de la 1864, buna-credință se prezumă.

Potrivit art. 494 din C. civ., proprietarul terenului pe care o altă persoană a făcut construcții cu materialele ei devine, prin accesiune, proprietarul acestor lucrări, având obligația unei dezdăunări față de constructor.

Raporturile juridice dintre părțile implicate în această operațiune sunt diferite după cum constructorul a fost de bună -credință sau de rea-credință.

Accesiunea se produce de plin drept, așa cum a fost menționată anterior, pe măsura ridicării construcției, a încorporării acesteia, fără a fi necesară vreo manifestare de voință a proprietarului terenului în acest sens, esențială rămânând, în această ipoteză, stabilirea bunei-credințe sau a relei-credințe a constructorului și, din această perspectivă, Curtea a reținut că atitudinea pasivă a proprietarului terenului în tot timpul efectuării construcțiilor, până la finalizarea acestora, poate conduce la concluzia fermă a bunei-credințe a constructorului, care a acționat încredințat fiind că are acordul tacit al proprietarului, atât pentru corpul C1, cât și pentru corpul C2 de clădire, având în vedere, în principal, lipsa oricărei opoziții din partea proprietarului terenului în tot timpul desfășurării acțiunii de construire și până în prezent, un interval de aproximativ 17 ani, precum și implicarea activă a acestuia în emiterea certificatului de atestare a edificării construcției și înscrierea noilor construcții în cartea funciară.

În aceste condiții, reclamanta are dreptul de a solicita și de a obține restituirea, în limitele realizării unui echilibru patrimonial. Izvorul acestui drept patrimonial și al obligației corelative rămâne faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, așa cum a fost reglementat regimul juridic specific, doctrinar și jurisprudențial, în condițiile C. civ. de la 1864.

În privința cererii privind instituirea unui drept de retenție, Curtea a considerat că condițiile recunoașterii acestui drept în favoarea reclamantei au fost temeinic evocate și argumentate în cuprinsul considerentelor hotărârii de primă instanță.

Împotriva Deciziei nr. 329/A din 19 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul municipiul Cluj-Napoca, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul consideră că, prin înscrisul denumit "Dezvoltarea motivelor de apel" înregistrat în data de 26 iunie 2017, nu au fost invocate motive suplimentare de apel, acestea neavând caracter de noutate, ci reprezentând o sintetizare a celor invocate la fondul cauzei de către recurent.

Cele două excepții, excepția inadmisibilității și excepția prematurității, au fost formulate ca atare prin înscrisul depus la data de 26 iunie 2017 și, chiar dacă au fost indicate sub această formă pentru prima data în fața instanței de apel, nu justifică aplicarea sancțiunii decăderii, dat fiind caracterul lor de veritabile excepții absolute și peremptorii, care trebuiau tratate ca atare de către instanța de apel, și nu respinse ca tardive, în condițiile în care, potrivit art. 247 alin. (1) din C. proc. civ., "Excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi".

Recurentul precizează că susține în continuare excepția inadmisibilității și excepția prematurității, întrucât opțiunea privind exercitarea dreptului de proprietate pe calea unei acțiuni întemeiate pe accesiunea imobiliară artificială aparține exclusiv proprietarului terenului și nu constructorului, fiind o acțiune reală care nu dă dreptul constructorului de a introduce o acțiune în pretenții întemeiată pe prevederile art. 494 alin. (3) C. civ., justificată pe îmbogățirea fără justă cauză deoarece doar de la momentul manifestării voinței de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcțiilor de către proprietarul terenului se naște dreptul de creanță al autorului lucrării, ceea ce face ca, anterior acestui moment, să nu existe o îmbogățire fără justă cauză pentru proprietarul terenului.

Altfel spus, excepția inadmisibilității este motivată prin raportare la prevederile art. 494 alin. (3) din vechiul C. civ., în sensul că, atâta vreme cât recurentul-pârât nu și-a manifestat voința de a exercita dreptul de proprietate asupra actualului Corp 1 (pentru care se solicită pretențiile reprezentând sporul de valoare) și nici asupra Corpului 2 (construit fără forme legale), este inadmisibil ca intimata-reclamantă, în calitate de constructor, să promoveze o acțiune întemeiată pe prevederile art. 494 alin. (3) C. civ.

Un argument în plus este acela că, la momentul introducerii prezentei acțiuni, proprietarul terenului nici nu ar fi avut interesul să invoce accesiunea imobiliară, întrucât între Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și intimată există în derulare un contract de comodat valabil, care asigură posesia asupra terenului pe care sunt edificate atât corpul 1, cât și corpul 2 până la data de 29 martie 2020, cu condiția realizării obiectivului pentru care a fost încheiat.

Excepția prematurității este argumentată de nașterea dreptului constructorului la despăgubiri numai în momentul în care proprietarul terenului pe care a edificat își manifestă voința de a deveni proprietarul construcției, prin invocarea accesiuni imobiliare artificiale. Doar din acest moment între cele două părți se naște un raport obligațional, constructorul devenind creditorul obligației de despăgubire. Însă, atâta timp cât proprietarul terenului nu-și valorifică dreptul de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune și îl lasă pe constructor să folosească terenul nestingherit, constructorul nu poate să îl oblige să îi ofere despăgubiri, o atare cerere fiind prematură.

Referitor la cererea în probațiune formulată de apelantul municipiul Cluj-Napoca prin înscrisul depus la data de 26 iunie 2017, cerere respinsă ca fiind tardivă în apel, se arătă că s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la instanța de fond, precum și alte probe, în măsura în care necesitatea acestora va rezulta în cursul apelului, în condițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. .

Prin urmare, prin înscrisul denumit "Dezvoltarea motivelor de apel" doar s-a explicitat care este proba pe care apelantul dorea să o propună, respectiv o nouă expertiză tehnică, solicitare ce a fost formulată și în faza judecării cauzei în fond.

Potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Prin înscrisul depus la data de 26 iunie 2017 au fost indicate toate argumentele pe care se întemeia cererea în probațiune privind necesitatea încuviințării unei noi expertize tehnice, fiind imperios a se administra această probă, întrucât s-a constatat că valoarea tehnică a corpului de clădire C1 este de 699.267 RON (aproximativ 157.138,65 euro), iar corpul 2 nu aduce un plus de valoare proprietății, ci un minus semnificativ (valoarea costurilor de demolare).

Cu privire la considerentele instanței de apel asupra fondului dreptului dedus judecății, recurentul arată că în mod greșit a apreciat instanța de judecată că, în cauza dedusă judecății sunt aplicabile prevederile accesiunii imobiliare artificiale, în lipsa exercitării de către proprietar a dreptului de proprietate în temeiul accesiunii imobiliare, acesta neavând interes să îl exercite de vreme ce între Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și intimată există în derulare un contract de comodat valabil încheiat, care asigură posesia intimatei până la data de 29 martie 2020 asupra terenului pe care sunt edificate atât corpul 1, cât și corpul 2 de construcție.

Prin urmare, nu poate fi vorba despre existența unei măriri a patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei persoane, neexistând în această situație o îmbogățire fără justă cauză a pârâtului municipiul Cluj-Napoca în detrimentul intimatei A.

De asemenea, recurentul consideră că în mod greșit a reținut instanța de apel că au fost incluse în inventarul privind domeniul privat al municipiului Cluj-Napoca la poziția nr. 547, modificările ce au fost efectuate la construcția existentă.

Un alt motiv de nelegalitate se referă la greșita interpretare a art. 494 alin. (3) din vechiul C. civ., de vreme ce, din analiza textului de lege invocat, reiese că este strict opțiunea proprietarului terenului de a alege care modalitate o utilizează în despăgubirea constructorului de bună-credință: contravaloarea materialelor și prețul muncii sau plata unei sume de egale cu sporul de valoare dobândit de teren, motiv pentru care nici măcar constructorul nu poate să opteze pentru una dintre variante, cu atât mai puțin instanța de judecată.

Însă, în prezenta cauză, s-a permis ca opțiunea să aparțină constructorului celor două corpuri de clădire, care a optat direct pentru varianta ce a fost convenabilă acestuia din punct de vedere al câștigului material, respectiv sporul de valoare, contrar prevederilor legale în materie.

Cu privire la construcțiile edificate de către reclamantă pe terenul pârâtului, se menționează că, chiar dacă s-ar exercita un drept de accesiune imobiliară asupra acestei construcției edificate fără forme legale, niciodată această construcție nu va putea să intre în legalitate conform reglementărilor urbanistice și va rămâne doar o construcție care din punct de vedere legal nu există, iar, potrivit art. 56

1

al Legii nr. 350/2001 actualizată:

"Nu pot fi inițiate și aprobate documentații de urbanism care au ca scop intrarea în legalitate a unor construcții edificate fără autorizație sau care nu respectă prevederile autorizației de construire ".

Având în vedere că această construcție nou edificată nu ar putea fi legalizată, iar o eventuală exercitare a dreptului de accesiune imobiliară artificială nu ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a recurentului, ci dimpotrivă, la sărăcirea patrimoniului, întrucât s-ar achita despăgubiri pentru o clădire care nu ar putea fi valorificată, obligarea recurentului la achitarea către intimata A. a sumei de 269.500 euro este nelegală.

Recurentul consideră că nu a operat accesiunea imobiliară în privința celor două corpuri de clădire existente în prezent pe terenul situat în Cluj-Napoca str. x, întrucât în nu a existat o manifestare de voință a municipiului Cluj-Napoca cu privire la exercitarea dreptului de proprietate asupra celor două corpuri de clădire.

În situația în care s-ar accepta ipoteza exprimată de instanța de fond și menținută de instanța de apel, conform căreia "accesiunea se produce de plin drept, pe măsura ridicării construcției, fără a fi necesară vreo manifestare de voință a proprietarului terenului în acest sens", atunci dreptul material la acțiune la data la care a fost promovată acțiunea în pretenții este prescris, de vreme ce construcția a fost edificată în perioada 2000 - 2001, iar prezenta cerere de despăgubiri a fost introdusă pe rolul instanței la data de 23 septembrie 2015, motiv pentru care recurentul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă A., combătând cele susținute de recurentul-pârât, a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, în raport de excepțiile inadmisibilității, prematurității și prescripției, a criticilor aduse raportului de expertiză tehnică și modului de stabilire a despăgubirilor.

În cuprinsul întâmpinării formulate de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, s-a apreciat că soluția pronunțată prin Sentința civilă nr. 82/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. x/2015, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, menținută prin Decizia nr. 329/2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în același dosar, este temeinică și legală, intrând sub incidența autorității de lucru judecat. A arătat că recursul formulat de recurentul-pârât municipiul Cluj-Napoca, în ceea ce privește Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este lipsit de interes, în condițiile în care nu se aduc critici hotărârii recurate sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, hotărârea Tribunalului Cluj bucurându-se de autoritate de lucru judecat sub acest aspect.

La data 19 septembrie 2018, recurentul-pârât municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin Primar, a depus note de ședință, solicitând ca acestea să fie avute în vedere la soluționarea cauzei.

Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 12 aprilie 2018

Prin rezoluția din data de 26 iunie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimați, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare menționate în dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Rezoluția din 26 martie 2019, s-a fixat termen la 8 mai 2019 pentru analiza admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanța a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul a fost întocmit la data de 11 februarie 2019 iar, prin încheierea de ședință din data de 8 mai 2019, s-a dispus asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de pârâtul municipiul Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 329/A din 19 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, s-a constatat că acesta îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. și că, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu.

Analizând recursul declarat de pârâtul municipiul Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 329/A din 19 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, Înalta Curte constată următoarele:

În cadrul primului motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a considerat greșită soluția de respingere ca tardive a excepțiilor inadmisibilității și prematurității, întrucât instanța de apel ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Analizând această critică, Înalta Curte observă că respingerea celor două excepții a fost motivată atât din perspectiva tardivității lor, datorate includerii acestor apărări procesuale în completarea motivelor de apel care au fost formulate cu depășirea termenului de motivare a apelului, cât și față de lipsa caracterului absolut al acestor excepții, atribut care le-ar fi conferit dreptul de a putea fi invocate oricând și în orice fază procesuală, de oricare dintre părți sau din oficiu.

Curtea de Apel Cluj a calificat motivele care susțin inadmisibilitatea și prematuritatea prezentei acțiunii civile în justiție ca veritabile apărări de fond, invocate prin raportare la texte normative care ocrotesc interese private, iar nu interese de ordin public, precum textele cuprinse în legea substanțială, C. civ., referitoare la accesiunea imobiliară artificială, astfel că nu sunt excepții absolute, care pot fi invocate în orice fază procesuală, aceste apărări de fond fiind de altfel invocate de pârâtul-apelant și în fața primei instanțe și soluționate ca atare, fără ca hotărârea să fi fost atacată sub acest aspect prin declarația de apel depusă în termenul procedural.

Verificând considerentele hotărârii pronunțate în primă instanță, respectiv Sentința civilă nr. 82 din 22 februarie 2017 a Tribunalului Cluj, secția civilă, Înalta Curte observă că această instanță a fost învestită cu soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive atât a municipiului Cluj-Napoca, cât și a statului român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice. Totodată, pârâtul municipiul Cluj-Napoca a supus dezbaterii și alte excepții, precum: excepția nelegalei timbrări, excepția lipsei calității de reprezentat a Ministerul Finanțelor Publice pentru statul român, excepția lipsei calității procesuale active și excepția prematurității.

În motivarea ultimilor două excepții din cele anterior menționate, pârâtul-apelant municipiul Cluj-Napoca a arătat că, potrivit art. 494 alin. (1) din C. civ., opțiunea de a păstra sau de a ridica construcțiile edificate pe terenul său o are numai proprietarul terenului, pe când constructorul are doar un drept de creanță sub condiție suspensivă astfel că, până la invocarea accesiunii de către proprietarul terenului, dreptul reclamantei la despăgubiri este sub semnul incertitudinii, aceasta neavând deschisă calea unei acțiuni în realizare, context în care petitul de despăgubiri este prematur formulat.

Se observă că cercetarea pe care prima instanță de fond a realizat-o asupra excepțiilor invocate, anterior antamării fondului cauzei, a vizat exclusiv considerentele care au condus la admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a statului român prin Ministerul Finanțelor Publice și la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a municipiului Cluj-Napoca, toate celelalte apărări procesuale aduse de pârâtul municipiul Cluj-Napoca, pe cale de excepție, fiind respinse în considerarea unui unic argument, acela al existenței acelorași argumente, aspect care rezultă din folosirea sintagmei "pentru aceleași considerente".

Nici ulterior, cu prilejul antamării fondului cauzei, nu au fost analizate apărările procesuale ale pârâtului municipiul Cluj-Napoca, cu toate că atât temeiurile de fapt, cât și cele de drept aduse în susținerea lor erau diferite de cele care motivau excepția lipsei calității procesual pasive, ceea ce impunea o analiză separată a fiecărei excepții, iar nu folosirea unui argument generic.

Procedând astfel, prima instanță s-a pronunțat asupra unor excepții fără a le motiva, ceea ce echivalează cu necercetarea apărărilor procesuale aduse de pârâtul municipiul Cluj-Napoca.

În acest context, Înalta Curte consideră că în mod eronat instanța de apel a ajuns la concluzia că apărările pârâtului cu privire la inadmisibilitatea și prematuritatea acțiunii au primit o dezlegare în primă instanță și orice critică asupra modului în care au fost analizate se putea realiza doar pe calea controlului judiciar, în cadrul motivelor de apel depuse în termenul legal.

Neanalizarea apărărilor invocate de apelantul-pârât municipiul Cluj-Napoca l-a determinat pe acesta să reitereze în apel aceleași apărări procesuale, de această dată denumindu-le în mod explicit excepții, dar instanța de apel nu le-a analizat întrucât nu aveau caracter de excepții absolute.

În faza procesuală a apelului, excepția inadmisibilității a fost motivată de împrejurarea că, potrivit art. 494 alin. (3) din C. civ., este inadmisibil ca reclamanta, în calitate de constructor, să promoveze o acțiune în despăgubiri pentru construcțiile pe care le-a edificat pe terenul altuia, fără ca mai întâi proprietarul terenului să exercite dreptul de accesiune prevăzut de lege, iar excepția de prematuritate a fost argumentată prin aceea că dreptul de creanță al reclamantei, în calitate de constructor, nu este actual, pentru că acesta se naște doar la momentul manifestării de voință a proprietarului terenului de a deveni proprietar asupra construcțiilor edificate de reclamantă pe terenul său, în condițiile art. 494 alin. (3) din C. civ.

După cum rezultă din motivarea expusă, atât excepția inadmisibilității, cât și cea a prematurității sunt apărări procesuale, iar nu apărări de fond, de vreme ce au în vedere neîndeplinirea condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile în despăgubiri inițiată de titularul dreptului de creanță, adică de constructorul care a edificat pe terenul proprietatea altuia.

Astfel, excepția inadmisibilității evocă existența unei limitări legale pe care art. 494 alin. (1) din C. civ. o aduce dreptului la acțiune al constructorului, prin condiționarea nașterii dreptului său la despăgubire de opțiunea proprietarului terenului de a cere fie păstrarea, fie ridicarea construcțiilor edificate pe terenul său, iar excepția prematurității invocă lipsa de substanță a dreptului reclamantei, determinată de absența dreptului de creanță al constructorului, anterior manifestării acestei opțiuni.

Întrucât ambele excepții relevă lipsuri ce privesc exercițiul dreptului la acțiune în despăgubiri, acestea reprezintă apărări procesuale de fond, iar nu apărări de fond propriu-zise, astfel cum s-a menționat în motivarea instanței de apel.

Art. 494 din C. civ. reglementează atât condițiile în care se realizează accesiunea imobiliară artificială, cât și modalitatea în care poate fi despăgubit constructorul care a edificat pe terenul altuia, iar de la aceste condiționări legale părțile nu pot deroga, chiar dacă sunt în discuție interese private.

Reglementând în mod imperativ cadrul în care se produce accesiunea imobiliară artificială și condițiile în care pot fi acordate despăgubiri, art. 494 din C. civ. constituie o normă de ordine publică, astfel că neîndeplinirea condiționărilor pe care le stipulează conduce la imposibilitatea analizei cauzei pe fond, ceea ce conferă excepțiilor inadmisibilității și prematurității caracter absolut și peremptoriu, contrar celor reținute de către instanța de apel.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în mod greșit instanța de apel nu a răspuns acestor excepții și a trecut la cercetarea pe fond a cauzei.

În ceea ce privește temeiul juridic pe care s-a întemeiat prezenta acțiune, se observă că acesta evocă atât la principiul îmbogățirii fără justă cauză, cât și dispozițiile art. 494 alin. (3) din vechiul C. civ.

Cu toate că este de necontestat că art. 494 alin. (3) din C. civ. reprezintă o aplicare legală a principiului îmbogățirii fără justă cauză, consfințit numai la nivel doctrinar sub imperiul vechiul C. civ., nu trebuie uitat faptul că acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are prin excelență un caracter subsidiar, una dintre condițiile intentării acestei acțiuni fiind absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului de către cel ce și-a micșorat patrimoniul.

Or, din moment ce există un astfel de mijloc, cel menționat în art. 494 alin. (3) din C. civ., principiul îmbogățirii fără justă cauză nu își mai poate găsi o aplicare de sine stătătoare.

Ca atare, prezenta cerere de chemare în judecată nu se poate întemeia atât pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, cât și dispozițiile art. 494 alin. (3) din C. civ., astfel cum au reținut ambele instanțe de fond.

Altfel spus, art. 494 alin. (3) din C. civ., făcând aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, îl include în modul în care reglementează accesiunea imobiliară artificială, astfel încât acest principiu nu mai poate fi privit ca un temei juridic distinct și prioritar aplicabil față de art. 494 alin. (3) din C. civ. în scopul stabilirii condițiilor de exercițiu a dreptului la acțiune în dezdăunări avut de constructorul care a edificat pe terenul proprietatea altuia. Procedându-se altfel, ar rămâne fără conținut dispozițiile legale privind cadrul legal care reglementează accesiunea imobiliară artificială.

Întrucât în mod greșit nu au fost analizate excepțiile inadmisibilității și prematurității, deși aveau un caracter peremptoriu, Înalta Curte constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu prilejul rejudecării, instanța va analiza cu prioritate excepțiile inadmisibilității și prematurității, ca și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată în prezentul recurs, datorită caracterului lor peremptoriu, dar și fondul litigiului, în cazul în care aceste excepții vor fi găsite ca nefondate, urmând a fi luate în considerare și criticile invocate în prezentul recurs în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care nu pot fi analizate, întrucât incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. face de prisos orice analiză pe în fond în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva Deciziei civile nr. 329/A/2017 din data de 19 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - LM