ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 419/2021

Ședința publică din data de 09 martie 2021

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

A.Primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 23 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. România a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună, în principal, stabilirea unui drept de proprietate al pârâtului asupra nivelului 2 și mansardei, precum și a aripii adăugate construcției CI cu nr. cad. x înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, edificată pe terenul proprietatea pârâtului, cu nr. cad. x înscris în aceeași CF, situat în Cluj-Napoca str. x, precum și asupra corpului de clădire suplimentar edificat pe același teren; obligarea pârâtului la plata sumei de 840.000 euro, echivalată în RON la data plății, reprezentând sporul de valoare adus imobilului teren și construcție, situat în Cluj-Napoca, str. x, înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, prin adăugarea unui nivel, mansardă și aripă nouă în suprafață totală de aproximativ 810 mp, la construcția având nr. cad. x, respectiv valoarea de circulație a elementelor de construcție adăugate, conform expertizei tehnice care se va realiza în cauză; obligarea pârâtului la plata sumei de 360.000 euro, echivalată în RON la data plății, reprezentând sporul de valoare adus imobilului teren și construcție existentă, situat în Cluj-Napoca, str. x, înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca, cu nr. cad. x, proprietatea pârâtului, prin construirea pe teren a unei construcții noi, în suprafață aproximativă de 420 mp, având două niveluri, evidențiată în cartea funciară ca fiind corpul 2 de clădire (C2) cu mențiunea "fără acte", respectiv valoarea de circulație a corpului de clădire, conform expertizei tehnice care se va realiza în cauză; să se recunoască în favoarea acesteia un drept de retenție asupra imobilului teren și construcții CI și C2 în forma actuală, înscrise în CF nr. x Cluj-Napoca, până la achitarea integrală a despăgubirilor ce se vor stabili în favoarea ei în legătură cu acestea, iar în subsidiar, stabilirea unui drept de proprietate al pârâtului asupra nivelului 2 și mansardei, precum și a aripii adăugate construcției CI cu nr. cad. x înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, edificată pe terenul proprietatea pârâtului, cu nr. cad. x înscris în aceeași CF, situat în Cluj-Napoca str. x, precum și asupra corpului de clădire suplimentar edificat pe același teren; obligarea pârâtului la plata sumei de 840.000 euro, echivalată în RON la data plății, reprezentând contravaloarea actualizată a materialelor și manoperei înglobate în nivelul suplimentar, mansarda și aripa nouă, în suprafață totală de aproximativ 810 mp, adăugate construcției cu nr. cad. x existente pe terenul situat în Cluj-Napoca, str. x, înscrisă în CF nr. x Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, conform expertizei tehnice care se va realiza în cauză; obligarea pârâtului la plata sumei de 360.000 euro, echivalată în RON la data plății, reprezentând contravaloarea actualizată a materialelor și manoperei înglobate în construcția nouă cu două niveluri edificată pe terenul înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, conform expertizei tehnice care se va realiza în cauză; să se recunoască în favoarea acesteia un drept de retenție asupra imobilului teren și construcții CI și C2 în forma actuală, înscrise în CF nr. x Cluj-Napoca, până la achitarea integrală a despăgubirilor ce se vor stabili în favoarea ei în legătură cu acestea; obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată în caz de opunere.

Prin sentința civilă nr. 546 din 01 martie 2016, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția lipsei competenței funcționale de soluționare a cauzei, invocată de reclamantă; a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, invocată de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca; a declinat competența de soluționare a acțiunii, în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 82 din 22 februarie 2017, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, prin primar; a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A. România, având CUI x cu sediul în Cluj-Napoca, str. x nr. 68/4, jud. Cluj prin administrator judiciar B., cu sediul în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin primar, cu sediul în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj având ca obiect despăgubiri și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantei suma de 919.500 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând sporul de valoare adus imobilului teren și construcție, situat în mun. Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF. nr. x Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, prin adăugarea unui nivel, mansardă și aripă nouă, în suprafață totală de aproximativ 810 mp., la construcția având nr. cadastral x, conform raportului de expertiză tehnică judiciară și a răspunsului la obiecțiuni, întocmite de ing. C.; a obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantei suma de 269,500 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând sporul de valoare adus imobilului teren și construcție existentă, situat în mun. Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF. nr. x Cluj-Napoca, cu nr. cadastral x, proprietatea pârâtului, prin adăugarea construirea pe teren a unei construcții noi, în suprafață de aproximativ 420 mp., având două niveluri, evidențiată în cartea funciară ca fiind corpul 2 de clădire (C2), cu mențiunea "fără acte", conform raportului de expertiză tehnică judiciară și a răspunsului la obiecțiuni, întocmite de ing. C.; a dispus instituirea unui drept de retenție în favoarea reclamantei asupra imobilului teren și construcții CI și C2 în forma actuală, înscrise în C.F. nr. x Cluj-Napoca, până la achitarea integrală a despăgubirilor stabilite; a respins capetele de cerere având ca obiect: 1) stabilirea unui drept de proprietate al pârâtului asupra nivelului 2 și mansardei, precum și a aripii adăugate construcției CI cu nr. cadastral x înscrisă în C.F. nr. x Cluj-Napoca, proprietatea pârâtului, edificată pe terenul proprietatea pârâtului cu nr. cadastral x înscris în aceeași carte funciară, situat în mun. Cluj-Napoca, str. x, precum și asupra corpului de clădire suplimentar edificat pe același teren și 2) obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând contravaloarea actualizată a materialelor și manoperei înglobate în construcțiile descrise; a obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 8.800 RON; a respins acțiunea față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepțiile invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei față de capătul de cerere având ca obiect stabilirea dreptului de proprietate al Municipiului Cluj-Napoca sau al Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția prematurității formulării cererii având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor.

Prin decizia civilă nr. 329 A din 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj -Napoca împotriva sentinței civile nr. 82 din 22 februarie 2017a Tribunalului Cluj; a constatat decăderea pârâtului apelant din termenul de formulare a dezvoltării motivelor de apel din 26 iunie 2017; a respins ca tardive excepțiile inadmisibilității și prematurității formulării cererii de chemare în judecată; a obligat pe apelant să plătească intimatei A. România suma de 2500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 1332 din 26 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 329 A din 19 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă; a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

B. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 285 A din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prematurității acțiunii și excepția prescripției acțiunii, invocate de pârâtul Municipiul Cluj -Napoca; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj - Napoca împotriva sentinței civile nr. 82/22 februarie 2017 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2015; a obligat pe apelantul-pârât Municipiul Cluj-Napoca să plătească intimatei A. suma de 2.500 RON, cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual, în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 285 A din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Cluj, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

A criticat pârâtul decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte:

Cu referire la nelegalitatea hotărârii atacate prin raportare la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., a arătat că deși instanța de apel, în rejudecare, s-a referit la îndrumările date de instanța de casare, a interpretat în mod greșit prevederile art. 494 alin. (3) din vechiul C. civ. cu privire la accesiunea imobiliară artificială atât cu ocazia analizării excepțiilor invocate, cât și cu ocazia judecării fondului cauzei;

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, a apreciat ca fiind nelegală soluția instanței de apel în condițiile în care apelantul Municipiul Cluj-Napoca și-a manifestat intenția de a păstra construcțiile edificate de intimata-reclamantă, intenție ce rezultă din faptul că este titularul acțiunii în accesiune imobiliară artificială manifestată prin exercitarea acțiunii și din modul în care proprietarul terenului se raportează la aceste construcții, în raporturile juridice ulterioare edificării lucrărilor de construire.

Or, concluzia instanței de apel este neîntemeiată atâta timp cât un petit al acțiunii introductive vizează stabilirea un drept de proprietate al pârâtului asupra nivelului 2, a mansardei și a aripii adăugate la construcția C1 și a corpului de clădire suplimentar C2, situate în Cluj-Napoca str. x, tocmai pentru că Municipiul Cluj-Napoca nu a făcut niciun demers care să fie în măsură a fi considerat o manifestare pentru dobândirea în proprietate a acestor clădiri și de reglementare a situației juridice a acestor clădiri.

În considerarea prevederilor art. 494 alin. (3) din C. civ., a susținut că opțiunea privind exercitarea dreptului de proprietate pe calea unei acțiuni întemeiate prin raportare la prevederile referitoare la accesiunea imobiliară artificială cu privire la construcțiile edificate pe proprietatea sa, este a proprietarului terenului, și nu a constructorului și nu dă dreptul celui din urmă la exercitarea unei acțiuni în pretenții întemeiată pe textul legal evocat, justificată pe îmbogățirea fără justă cauză a proprietarului care nu și-a manifestat voința de a exercita dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate;

Instanța de apel nu a analizat toate împrejurările speței care dovedesc că Municipiul Cluj-Napoca nu și-a manifestat voința pentru a dobândi în proprietate lucrările adăugate la construcția nr. 1 parțial edificate cu acte și construcția nr. 2 edificată fără acte, respectiv că nu s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate a acestor imobile, nu s-a dispus înscrierea în inventarul domeniului privat a acestor imobile, iar în evidențele instituției recurente figurează în continuare doar construcția cu nr. cadastral x formată din parter și etaj și nici nu s-a modificat contractul de comodat în privința suprafețelor care au fost date în folosință prin contractul de comodat nr. x/26.04.2000.

Instanța de apel în mod eronat a considerat că în inventarul bunurilor aflate în domeniul privat al Municipiului Cluj-Napoca figurează imobilul în litigiu în condițiile în care în acest inventar figurează doar clădirea ce face obiectul contractului de comodat nr. x/2000, anume clădirea C1 formată din parter și etaj, astfel cum a fost ea predată la data încheierii contractului de comodat.

Instanța de apel a apreciat că se impune același tratament atât în privința construcției C1 construită cu autorizație de construire și pentru care s-a obținut acordul parțial al Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, cât și în privința construcției C2 care a fost construită fără acte, considerând că A. este constructor de bună-credință în privința tuturor lucrărilor executate, nesocotind astfel prevederile legale.

A precizat că la data la care intimata a edificat lucrările de construcție, a cunoscut că autorizația de construire nr. x/18.08.2000 conferă dreptul investitorului A. de a executa doar lucrările de amenajare a imobilului ce face obiectul contractului de comodat, care urma să aibă configurația de P+2E+M, însă cu nesocotirea prevederilor legale și tară acordul proprietarului terenului a mai adăugat o anexă la CI și a edificat o nouă construcție C2, ceea ce denotă că atitudinea de rea-credință a constructorului la data executării lucrărilor.

Cu privire la excepția prematurității acțiunii, a apreciat nelegală soluția instanței de apel raportat la obiectul acțiunii introductive și motivele care au stat la baza invocării acestei excepții. Sub acest aspect, a arătat că susținerile instanței de apel referitoare la verificarea condițiilor pentru invocarea excepției prematurității prin raportare ia starea de insolvență în care se regăsea intimata A. la data introducerii acțiunii este un motiv întemeiat pentru a promova acțiunea în scop preventiv conform art. 34 alin. (3) din C. proc. civ., sunt nelegale în condițiile în care la data introducerii acțiunii starea de insolvență exista deja, iar aceasta nu s-a menținut pe perioada desfășurării litigiului, iar pe de altă parte nu sunt îndeplinite condițiile unei acțiuni preventive.

Instanța de apel a considerat că atâta vreme cât a fost exercitat dreptul de proprietate, în aplicarea prevederilor art. 494 alin. (3) din C. civ., dreptul de creanță este actual de la data manifestării opțiunii, debitorul obligației fiind deja în ipoteza unui prejudiciu, motiv pentru care acțiunea introductivă nu este preventivă.

Un alt aspect pentru care instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 34 alin. (3) din C. proc. civ., a fost acela că în dispozitivul hotărârii nu se prevede în mod expres data la care obligația debitorului devine scadentă.

Municipiul Cluj-Napoca a invocat excepția prematurității raportat la faptul că dreptul constructorului la despăgubiri se naște numai în momentul în care proprietarul terenului își manifestă voința de a deveni proprietarul construcției, ca urmare a invocării accesiunii imobiliare. Or, în lipsa exercitării din partea proprietarului a dreptului de accesiune imobiliară asupra construcțiilor edificate, solicitarea intimatei D. România de achitare a sporului de valoare adus imobilului teren și construcție este prematură, întrucât dreptul de creanță se naște doar la momentul manifestării de voință a proprietarului terenului asupra construcțiilor edificate de terț pe proprietatea acestuia.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție ce a fost invocată în ipoteza în care se vor respinge excepțiile inadmisibilității și a prematurității și se acceptă ipoteza că recurentul-pârât a dobândit în proprietate în temeiul accesiunii imobiliare cele două corpuri de clădire edificate pe terenul situat în Cluj-Napoca str. x, în intervalul de timp cuprins între anii 2000 și 2011 prin exercitarea opțiunii de păstrare a construcțiilor în proprietate, recurentul-pârât a apreciat că soluția instanței de apel este nelegală.

Soluționând această excepție, instanța de apel a reținut motive contradictorii cu cele pe care le-a precizat cu ocazia soluționării excepției inadmisibilității și a prematurității. Astfel, pe de-o parte, a considerat că Municipiul Cluj-Napoca și-a manifestat deja intenția de a păstra construcțiile edificate de intimata A. și s-a comportat ca un adevărat proprietar, născându-se deja dreptul la despăgubiri al constructorului, iar, pe de altă parte, a considerat că pârâtul Municipiul Cluj-Napoca nu și-a manifestat opțiunea de preluare a construcțiilor, întrucât există un contract de comodat în derulare care are ca obiect vechea construcție, astfel cum se regăsea în anul 2000 cu configurația parter de etaj, precum și terenul în suprafață de 709 mp, și, întrucât, nu a solicitat reluarea stăpânirii imobilului terenul de prescripție de 3 ani nu a început să curgă.

Contrar opiniei instanței de judecată, reluarea stăpânirii imobilului nu semnifică preluarea faptică și nici nu s-a extins gratuitatea folosinței decurgând din contractul de comodat nr. x/2000 și asupra suprafețelor nou construite, întrucât intimata desfășoară și în aceste spații activități pentru care a fost încheiat contractul de comodat în contextul în care situația folosinței spațiilor nou edificate, inclusiv cele care au făcut obiectul autorizație de construire nr. x/2000, nu a fost reglementată nici în prezent și nu s-a încheiat un act adițional privind extinderea folosinței și asupra acestor spații, motiv pentru care nu are nicio relevanță că pentru vechea construcție formată din parter și etaj este încheiat un contract de comodat, termenul de prescripție începând sa curgă de la data manifestării de voință a proprietarului cu privire la construcțiile în cauză.

Or, în condițiile în care s-a considerat că deja a fost manifestată această opțiune prin faptele proprietarului terenului enumerate de instanța de apel, anume emiterea autorizației de construire, solicitarea eliberării certificatului de atestare a construcției 521/2011, notarea în cartea funciară a celor două construcții, dreptul la acțiune era prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 23 septembrie 2015.

A precizat recurentul-pârât că de la momentul edificării construcțiilor, A. cunoștea cuantumul pagubei, având de la acea dată un drept de creanță, pe care ar fi trebuit să îl exercite în termen de 3 ani, potrivit decretului nr. 167/1958. Chiar și în ipoteza în care dreptul de creanță al constructorului s-a născut la data la care au fost notate în cartea funciară nr. x în anexa nr. 1 la Partea I corpul 1 cu nr. cadastral x și corpul 2 cu nr. cadastral x C2, dreptul material la acțiune s-a prescris, întrucât această notare a fost efectuată în baza HCL nr. 80/09.03.2010 și notată în cartea funciară la data de 13.04.2010.

Totodată, se reține că și prin raportare la data emiterii certificatului de atestare a edificării construcției, dreptul material la acțiune este prescris, întrucât acest act a fost emis la data de 27.10.2011.

În ce privește fondul cauzei, recurentul a arătat că prin interpretarea eronată a art. 494 alin. (3) din C. civ., instanța de apel a considerat că intimata este constructor de bună-credință pentru ambele construcții edificate, inclusiv pentru lucrările care nu au făcut obiectul autorizației de construire. În mod greșit a reținut instanța de apel că au fost incluse construcțiile edificate în conformitate cu autorizația de construire în inventarul privind domeniul privat al Municipiului Cluj-Napoca la poziția nr. 547, întrucât în inventar figurează doar construcția ce a făcut obiectul contractului de comodat nr. x/18.08.2000 și nu modificările ce au fost efectuate la construcția existentă.

Hotărârea pronunțată este întemeiată pe o greșită interpretare a art. 494 alin. (3) din C. civ., care dă posibilitatea proprietarului de a alege care modalitate o utilizează în despăgubirea constructorului de bună-credință, contravaloarea materialelor și prețul muncii sau plata unei sume de egale cu sporul de valoare dobândit de teren și nu constructorului, cu atât mai puțin instanței de judecată, însă în speță, opțiunea constructorului a fost pentru varianta convenabilă acestuia din punct de vedere al câștigului material, respectiv sporul de valoare, contrar prevederilor legale în materie și contrar opiniei instanței de judecată care a arătat în hotărârea atacată că proprietarul terenului are posibilitatea să opteze pentru modalitatea în care va achita contravaloarea lucrărilor de construire.

Cu privire la construcțiile edificate, nu a contestat faptul că în privința modificărilor și extinderilor realizate de către A. România la corpul 1 de clădire și care au făcut obiectul autorizației de construire nr. x/2000, reclamanta nu este constructor de bună-credință. Astfel, în situația în care proprietarul va manifesta intenția de a dobândi în proprietate în temeiul accesiunii imobiliare construcția C1, după cum a fost extinsă, proprietarul va avea, în temeiul art. 494 alin. (3) din C. civ., posibilitatea să opteze între plata contravalorii materialelor și prețul muncii sau plata unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, nu s-a ținut cont de valoarea tehnică a imobilului preluat prin contractul de comodat nr. x/26.04.2000, care trebuia scăzută din valoarea tehnică totală a imobilului, ci mai mult, s-a luat în considerare și valoarea de piață a imobilului rezultând suma de 919.500 euro în condițiile în care, prin raportare la prevederile accesiunii imobiliare, valoarea de piață a imobilului nu poate fi luată în calcul, fiind necesar a se stabili valoarea tehnică reală a imobilului care a făcut obiectul autorizației de construire nr. x/18.08.2000 sau sporul de valoare.

Pentru corpul C2 nou edificat situat în str. x, intimata A. este constructor de rea-credință în condițiile în care cunoștea că terenul pe care construiește nu se află în proprietatea acesteia având doar un drept de folosință în temeiul contractului de comodat nr. x/18.08.2000.

Cu referire la dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 50/1991, recurentul-pârât a arătat că în situația în care au fost nesocotite dispozițiile legale pentru dobândirea proprietății, instanța de judecată nu poate valida o astfel de conduită în condițiile în care dreptul astfel dobândit nu se bucură de recunoașterea și protecția legii. O interpretare contrară ar lipsi de conținut și de finalitate dispozițiile Legii nr. 50/1991, în situația în care, fără nicio justificare obiectivă, ci doar prin simpla manifestare unilaterală de voință, părților le-ar fi permisă și recunoscută opțiunea între respectarea procedurii autorizării prevăzute de Legea nr. 50/1991 sau, în caz contrar, adresarea ulterior a unei cereri injustiție.

Câtă vreme această construcție nou edificată nu ar putea fi legalizată, iar o eventuală exercitare a dreptului de accesiune imobiliară artificială nu ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a recurentului, ci din contră la sărăcirea patrimoniului, întrucât s-ar achita despăgubiri pentru o clădire care nu ar putea fi valorificată și pentru care ar trebui efectuate cheltuieli suplimentare pentru demolarea acesteia, conform reglementărilor urbanistice, recurentul-pârât a considerat că obligarea sa la achitarea către intimata A. a sumei de 269.500 euro este nelegală.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a arătat că recursul este lipsit de interes în contradictoriu cu această parte, întrucât în motivele de recurs nu se aduc critici hotărârii recurate sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, excepție care a intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Intimata-reclamantă A. România a depus întâmpinare, prin care a arătat că în dezvoltarea motivelor de recurs nu se regăsesc critici cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Totodată, a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs ce vizează excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii în condițiile în care criticile aduse hotărârii recurate se raportează la situația de fapt reținută în mod greșit de instanța de apel, precum și la chestiuni ce țin de interpretarea probelor pentru stabilirea situației de fapt, aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii recurate și nu de nelegalitatea acesteia.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

Recurentul-pârât a depus note de ședință, cu referire la susținerile intimatei-reclamante din întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 ianuarie 2021, completul filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 285 A din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 09 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 494 C. civ. 1864:

"Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoana cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le tine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoana sa le ridice.

Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.

Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri, și lucrări, dar va avea dreptul său de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului".

Aceste dispoziții legale nu lasă nicio îndoială asupra dreptului proprietarului terenului de a opta, atunci când constructorul a fost de rea-credință, fie pentru a cere ridicarea plantațiilor sau construcțiilor edificate pe terenul său, fie pentru a-i plăti constructorului valoarea materialelor și prețul muncii, fie, atunci când constructorul a fost de bună-credință, pentru a-i plătit acestuia valoarea materialelor și prețul muncii sau, dacă dorește, o sumă de bani ce corespunde creșterii valorii fondului.

Rezultă, totodată, că este necesar să existe o manifestare de voință, din partea proprietarului terenului, astfel încât să poată fi determinată cu suficientă claritate opțiunea sa, în oricare dintre formele pe care, după circumstanțe, legea le îngăduie.

Tot astfel, se impune a considera și că, de principiu, dreptul de creanță al constructorului se află în relație cu exprimarea de către proprietarul terenului a opțiunii sale, doar în acest fel putându-se apoi trece la stabilirea consecințelor juridice ale acestei opțiuni, prin reportare (și) la buna sau reaua-credință a constructorului.

În cauză, recurentul neagă că și-ar fi manifestat în mod neîndoielnic voința de a dobândi dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate de reclamantă, situație față de care, afirmă recurentul, încă nu s-a născut dreptul de creanță al reclamantei, ceea ce ar atrage inadmisibilitatea acțiunii de față.

Observă însă Înalta Curte, sub acest aspect, că soluționând excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a făcut o prezentare detaliată a elementelor de fapt cu relevanță juridică în temeiul cărora se putea trage concluzia că pârâtul recurent și-a exercitat dreptul de opțiune, preferând a păstra construcțiile edificate, subordonându-și raționamentul tezei potrivit căreia intenția proprietarului terenului de a păstra construcțiile pentru sine nu rezultă numai din faptul că este titularul acțiunii în accesiune imobiliară artificială și se manifestă prin exercitarea acțiunii, ci și din modul în care proprietarul terenului se raportează la construcții ulterior edificării acestora, adică, potrivit exprimării instanței de apel, "în raporturile juridice ulterioare edificării lucrărilor de construire".

Această statuare cu valoarea teoretică și generală a instanței de apel este corectă, legea neînțelegând să impună o anumită formă de manifestare a voinței proprietarului terenului de a păstra construcțiile; prin urmare, esențial este ca, în concret, să poată fi identificată intenția proprietarului a a-și însuși edificatele, chiar dacă această voință rezultă din alte acte sau fapte decât promovarea unei acțiuni în justiție, dar care evidențiază îndeajuns de limpede care este opțiunea sa.

De pe un asemenea fundament, instanța de apel a făcut o atentă evidențiere a elementelor de fapt care, în aprecierea sa, erau de natură a trimite la concluzia că pârâtul municipiul Cluj-Napoca a optat pentru păstrarea lucrărilor, reținând inclusiv că prin întâmpinarea depusă înaintea primei instanțe pârâtul nu a contestat faptul că intenționează să păstreze construcțiile pentru sine.

În ce privește identificarea și analiza elementelor factuale care, în aprecierea instanței de apel, conduc la concluzia că pârâtul municipiul Cluj-Napoca a optat pentru păstrarea lucrărilor, acestea erau chestiuni care, întrucât privesc împrejurări de fapt concrete, puteau fi analizate și stabilite exclusiv de către instanța de apel, ca instanță înzestrată cu prerogativa de a cerceta fondul cauzei, Înalta Curte, ca instanță de recurs, neavând, la rândul ei, o asemenea putere, controlul judiciar în recurs fiind, în temeiul prevedurilor art. 488 C. proc. civ., unul de legalitate, iar nu de temeinicie.

Prin urmare, afirmând în cererea de recurs că "Municipiul Cluj-Napoca nu a făcut nici un demers care să fie în măsură a fi considerat o manifestare pentru dobândirea în proprietate (...) și de reglementare a situației juridice a acestor chestiuni", recurentul tinde la a-i propune Înaltei Curți să reanalizeze elemente de fapt utile în determinarea voinței concrete a pârâtului, deci să procedeze la o reapreciere a unor elemente de fapt, atribuindu-le altă semnificație decât aceea stabilită de instanța de apel, ceea ce ar fi nelegal.

Mai reține Înalta Curte că atâta vreme cât s-a stabilit că proprietarul terenului și-a exprimat, fie și tacit sau implicit, însă neîndoielnic, voința de a păstra construcțiile edificate de un altul pe terenul său, constructorului i se poate recunoaște dreptul de a pretinde, inclusiv pe calea unei acțiuni în justiție, obligarea proprietarului terenului la a-l despăgubi în limitele stabilite de art. 494 alin. (3) C. civ. 1864, ținându-se seama de buna sau de reaua-credință a celui care a edificat.

Contrar celor afirmate de recurent, pentru a se considera că acesta și-a manifestat îndeajuns de limpede, deci neechivoc, voința de a păstra construcțiile nu era neapărat necesar ca el să inițieze un demers de înscriere în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra construcțiilor și de evidențiere a lor în inventarul domeniului privat al municipiului Cluj-Napoca, putând exista alte categorii de fapte sau manifestări (de natura celor evidențiate în cauză de către instanța de apel) care să conducă la o astfel de concluzie, câtă vreme prin conținutul lor concret ele aveau aptitudinea de a evidenția că pârâtul recurent dorește să păstreze construcțiile, devenind proprietar al lor.

În ce privește susținerea potrivit căreia în mod eronat a reținut instanța de apel că în inventarul bunurilor aflate în domeniul privat al municipiului Cluj-Napoca figurează imobilul în litigiu, aceasta reprezintă o chestiune de fapt care nu poate fi verificată de prezenta instanță în cadrul căii de atac a recursului. Tot astfel trebuie înțeleasă și referirea la modul de identificare a imobilului prin raportare la clauza standard înscrisă în anul 2012 în contractele încheiate de municipiul Cluj-Napoca, aceasta fiind o chestiune de fapt ce ține de interpretarea unei clauze contractuale, astfel că excedează limitelor de control recunoscute de lege instanței de recurs.

În ce privește criticile privitoare la faptul că intimata reclamantă a fost de rea-credință, iar nu de bună-credință la edificarea corpului de construcție C2, Înalta Curte observă că această chestiune este, și ea, una care ține de componenta factuală a judecății, fiind un rezultat al administrării de probe și al aprecierii în concret a acestora de către prima instanță și de către cea de apel, ca instanțe înzestrate cu prerogativa de a cerceta fondul cauzei.

Prin urmare, față de limitele de control judiciar impuse instanțelor de recurs prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate preceda la reaprecierea unor elemente de fapt ale cauzei pentru a stabili, în opoziție cu cele hotărâte în apel, că reclamanta nu a fost de bună-credință atunci când a edificat corpul 2 (C2) de clădire.

Se observă însă (iar acesta reprezintă un element de legalitate cu privire la care Înalta Curte poate face aprecieri) că circumstanțele reținute de instanța de apel (faptul că recurentul a cunoscut că intimata reclamantă construia pe terenul său, că recurentul a tolerat și nu a intervenit în nici un fel pentru a opri edificarea construcției, că nu a dispus nici măsuri legale pe care, în considerarea calității sale de autoritate publică învestită cu verificarea disciplinei în construcții le putea ordona, că a manifestat o toleranță care, în concret, o îndreptățea pe reclamantă să aprecieze că edificarea corpului 2 de clădire este acceptată) au semnificația unor elemente care, prin raportare la dispozițiile legale privitoare la accesiunea imobiliară artificială aflate în vigoare la data edificării construcției, respectiv anii 2000-2001, precum și la practica judiciară asociată acestora, îngăduiau concluzia că edificarea corpului doi de clădire s-a făcut cu bună-credință.

Față de cele sus-arătate, rezultă că primul motiv al recursului este neîntemeiat, instanța de apel hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a legii.

Nefondat afirmă recurenta și că excepția prematurității acțiunii ar fi fost în mod greșită respinsă de către instanța de apel.

Pentru a considera că reclamanta avea dreptul de a promova prezenta acțiune în justiție în scopul de a obține obligarea pârâtului recurent la plata de despăgubiri rezultate din edificarea construcțiilor, instanța de apel a avut în vedere, în urma aprecierii probelor administrate, că pârâtul și-a manifestat intenția de a prelua construcțiile edificate de intimată și că s-a comportat ca un adevărat proprietar, conchizând că susținerea potrivit căreia pârâtul nu și-a manifestat intenția de a păstra construcțiile nu are bază factuală, astfel că, în considerarea acestor elemente, a respins excepția prematurității acțiunii.

Astfel cum s-a arătat mai sus, în analiza circumscrisă excepției inadmisibilității acțiunii, determinarea în concret a voinței pârâtului recurent de a-și însuși construcțiile edificate de reclamantă reprezintă o chestiune de fapt, stabilită în urma interpretării probelor administrate. Cum interpretarea probelor în vederea stabilirii stării de fapt reprezintă, din punct de vedere legal, o prerogativă atribuită de lege primei instanțe și celei de apel, însă nu și instanței de recurs, rămâne că sub acest aspect Înalta Curte nu poate schimba concluzia instanței de apel, examenul de (ne)legalitate îngăduit unei instanțe de recurs neputând cuprinde și asemenea verificări.

Este real însă că, suplimentar, instanța de apel a făcut referire și la incidența dispozițiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că prezenta acțiune civilă întrunește caracteristicile unei acțiuni preventive, în sensul acestor dispoziții legale. Argumentul care a întemeiat această statuare a fost acela că reclamanta se afla, la data promovării acțiunii, în procedura insolvenței, concretizarea intențiilor de reorganizare financiară a acesteia depinzând și de recuperarea sumelor de bani ce fac obiectul prezentului litigiu.

Potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (3) C. proc. civ., "Pot fi încuviințate, înainte de împlinirea termenului, și alte cereri pentru executarea la termen a unor obligații, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului".

După cum se poate observa, ipoteza normei legale în discuție are în vedere cererile privitoare la executarea la termen a unor obligații, adică, altfel spus, vizează obligațiile pe care debitorul era ținut a le îndeplini într-un termen predeterminat, indiferent dacă sub aspectul naturii lui acest termen era unul legal sau convențional.

Or, în cazul constructorului care a edificat pe terenul altuia, dreptul la despăgubire și obligația corelativă lui nu puteau fi considerate ca fiind legate de un termen în sensul prevederilor art. 34 alin. (1) C. proc. civ., astfel că instanța de apel a greșit atunci când s-a referit la aceste prevederi legale.

În măsura în care, pentru a-și consolida cu rol întregitor argumentația, instanța de apel considera util să evoce inclusiv caracterul preventiv al acțiunii reclamantei, era mai oportună invocarea prevederilor art. 33 teza a doua C. proc. civ., potrivit cărora "Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara".

Observă însă Înalta Curte că atâta vreme cât instanța de apel, astfel cum s-a arătat deja mai sus, a reținut, cu valoare de argument major al raționamentului său, că excepția prematurității acțiunii trebuie respinsă pentru că pârâtul și-a exprimat neechivoc intenția de a prelua construcțiile edificate de reclamantă, referirea la exercitarea unei acțiuni preventive nu mai apărea ca necesară, dreptul reclamantei la despăgubiri născându-se din însuși faptul că pârâtul a optat pentru a prelua construcțiile. Este, așadar, vorba despre un drept la despăgubire deja existent, apt să genereze un interes născut și actual al reclamantei pentru o acțiune în justiție. Pe cale de consecință, referirea instanței de apel la existența unei acțiuni preventive întemeiate pe dispozițiile art. 34 alin. (3) C. proc. civ., deși eronată, apare ca fiind fără relevanță în construcția argumentativă ce putea sta la baza soluției de respingere a excepției prematurității acțiunii.

În ce privește motivul de recurs prin care este criticată soluția sub aspectul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte apreciază că și acesta este nefondat.

Este real că, după cum recurentul afirmă, dreptul de creanță al constructorului cu privire la despăgubirile rezultate edificate construcției este supus unui termen de prescripție de 3 ani care începe a curge, de regulă, de la data la care proprietarul terenului și-a manifestat intenția de a-și apropia construcția, păstrând-o pentru sine prin invocarea accesiunii imobiliare.

Corelativ, este însă util a avea în vedere și că pentru a se putea reține începerea curgerii termenului de prescripție împotriva constructorului este necesar ca acesta să cunoască faptul că în mod neîndoielnic, deci lipsit de echivoc, proprietarul terenului și-a exprimat voința de a prelua construcția nou edificată, afirmând-și calitatea de proprietar prin accesiune, acesta fiind momentul la care, în principiu, se naște dreptul la acțiune al constructorului.

Totodată, este necesar a se verifica și dacă acela care a edificat construcția are încă stăpânirea ei de fapt, căci dacă proprietarul terenului îi lasă încă această stăpânire, neînțelegând să i-o tulbure, constructorul nu ar avea încă interesul de a pretinde de la proprietarul terenului despăgubirea îngăduită de lege, căci el se bucură încă de folosința construcției respective. Într-o asemenea situație, prescripția nu începe încă să curgă împotriva constructorului, acesta fiind apărat până la momentul la care lăsarea sa în stăpânirea bunului ar înceta.

În cauză, această din urmă situație este prezentă, în condițiile în care folosința exercitată de către reclamantă nu a fost tulburată de către pârâtul recurent până la data promovării procesului de față și nici măcar ulterior.

Chiar dacă între părți se află în derulare, încă din anul 2000 (sub nr. 2030/26.04.2000), un contract de comodat, recent prelungit, cu privire la corpul de construcție C1 în componența sa anterioară edificării de către reclamantă a construcțiilor în litigiu (adică parter+1 etaj), precum și cu privire la suprafața de 709 mp teren, astfel că privitor la aceste imobile necontestarea de către pârâtul recurent a folosinței exercitate de reclamantă își putea avea justificare în imperativul respectării obligației de a-i asigura comodatarului o liniștită folosință a bunului obiect al contractului, în ce privește construcțiile (sau, după caz, părțile de construcție) nou edificate o asemenea obligație a recurentului nu exista.

Drept urmare, recurentul era în drept să conteste stăpânirea în fapt exercitată de reclamantă cu privire la noile construcții, însă cum acest lucru nu s-a întâmplat, nu s-ar putea reține că împotriva reclamantei a început să curgă, până la data pornirii procesului de față, termenul de prescripție extinctivă.

Acesta este raționamentul în raport de care soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune apare ca legală, el regăsindu-se, în esență, afirmat și în considerentele deciziei date în apel, în condițiile în care prin acestea s-a afirmat, în legătură cu excepția prescripției, că în speță apelanta nu a solicitat reluarea stăpânirii imobilului, situație în care termenul de prescripție de 3 ani nu a început să curgă.

Față de cele de mai sus, devine inutil a mai examina și celelalte argumente invocate de recurent în cadrul acestui motiv de recurs, neputând fi vorba, de asemenea, nici despre o adăugare la lege (la art. 494 alin. (3) C. proc. civ. 1864) pe care instanța de apel ar fi săvârșit-o.

Nu poate fi reținută nici existența unor motive contradictorii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raționamentul instanței de apel trebuind înțeles, în principal, potrivit celor sus-menționate.

În fine, recursul nu poate fi admis nici prin raportare la motivul care vizează fondul cauzei.

Astfel cum s-a arătat deja mai sus, circumscris motivului de recurs privitor la soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii, stabilirea bunei sau relei-credințe a constructorului este o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanță și cea de apel, ca instanțe de fond.

Înalta Curte poate însă aprecia cu privire la semnificația juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite, iar sub acest aspect s-a arătat deja, în legătură cu soluționarea primului motiv de recurs, că circumstanțele factuale reținute de instanța de apel (anume că recurentul a cunoscut că intimata construia pe terenul său, că acesta a tolerat și nu a intervenit în nici un fel pentru a opri edificarea construcție, că nu a dispus măsuri legale pe care, în considerarea calității sale de autoritate publică învestită cu verificarea disciplinei în construcții, le putea ordona, că a manifestat o toleranță care, în concret, o îndreptățea pe reclamantă să aprecieze că edificarea corpului 2 de clădire este acceptată) au semnificația unor elemente care îngăduiau concluzia că edificarea corpului 2 de clădire s-a făcut cu bună-credință.

Această statuare a Înaltei Curți este, așadar, utilă și în legătură cu acest motiv al recursului, făcând nefondate susținerile în sens contrar ale recurentului.

În ce privește (ne)cuprinderea în inventarul bunurilor aflate în domeniul privat al municipiului Cluj-Napoca a construcțiilor nou-edificate, s-a statuat deja că aceasta reprezintă o chestiune de fapt care nu poate face obiectul unei verificări în recurs.

În legătură cu valoarea despăgubirilor acordate reclamantei, acesta a fost stabilită pe calea unei expertize tehnice judiciare cu privire la care pârâtul recurent a formulat obiecțiuni cărora expertul tehnic le-a răspuns înaintea primei instanțe.

A apreciat instanța de apel că dacă pârâtul nu era lămurit cu privire la răspunsul dat de expert obiecțiunilor formulate, avea dreptul de a solicita noi lămuriri până la primul termen după depunerea răspunsului la obiecțiuni, în condițiile art. 338 alin. (2) C. proc. civ., însă aceste cerințe legale nu au fost respectate de către pârâtul recurent.

Acesta fiind motivul pentru care criticile formulate de pârât cu privire la întinderea dreptului la despăgubire au fost respinse, pârâtul recurent avea dreptul de a le combate prin cererea sa de recurs, ceea ce însă nu s-a întâmplat, el preferând a formula critici de fond asupra valorii stabilite. Or, câtă vreme instanța de apel respinsese cu argumente de natură procesual-civilă, iar nu de fond, motivul de apel privitor la determinarea sporului de valoare, critica din recurs trebuia, cu întâietate, să combată argumentul în raport de care acest motiv al apelului fusese respins, demonstrându-i nelegalitatea, pentru ca abia apoi să devină relevante și argumentele de fond privitoare la modul de stabilire a valorii.

În fine, privitor la susținerile recurentului prin care se afirmă că parcela pe care construcția nouă a fost edificată nu întrunește condițiile de construibilitate prevăzute de regulile de urbanism, astfel că legalizarea construcției nu ar fi posibilă, are în vedere Înalta Curte că acest aspect, chiar real fiind, nu impietează în cauză asupra dreptului la despăgubire al reclamantei, câtă vreme în baza probelor administrate și prin raportare la dispozițiile legale incidente a fost reținută buna-credință a reclamantei. În aceste circumstanțe, dreptul ei la despăgubire este acela recunoscut, în genere, constructorului de bună-credință, prevederile art. 494 C. civ. 1864 nefăcând alte distincții.

Față de toate cele de mai sus, nu s-ar putea considera că instanța de apel ar fi făcut o greșită interpretare sau aplicare a legii, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sau că ar fi încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității în sensul prevederilor pct. 5 al aceluiași articol.

Se impune, deci, respingerea recursului în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la solicitarea intimatei reclamante de a-i fi acordate cheltuielile de judecată ce i-au fost ocazionate în primul ciclu procesual, reține Înalta Curte că instanța de apel i-a acordat reclamantei suma de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată corespunzătoare judecății în apel în primul ciclu procesual, astfel că în legătură cu această sumă cererea intimatei reclamante este neîntemeiată.

În ce privește cheltuielile ocazionate reclamantei de judecată în primă instanță în primul ciclu procesual, ele au fost cerute și acordate de către prima instanță, respectiv de Tribunalul Cluj, acesta obligându-l pe pârâtul municipiul Cluj-Napoca la a-i plăti reclamantei suma de 8800 RON cheltuieli de judecată în primă instanță.

Cu privire la cheltuielile de judecată în recurs în primul ciclu procesual nu au fost depuse dovezi de către reclamantă.

Pentru motivele de mai sus, se impune respingerea acestei cereri a intimatei reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Cluj Napoca împotriva deciziei civile nr. 285 A din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă de acordare a cheltuielilor de judecată corespunzătoare primului ciclu procesual.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 martie 2021.