ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1189/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1189/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 926 din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul B.R. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., acesta din urmă fiind

obligat să plătească reclamantului suma de 30.000 euro, cu titlu de daune

morale și la 9.146,33 RON, despăgubiri materiale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința penală

nr. 137 din 23 iulie 1999 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial

București, în dosarul penal nr. 372/1999, reclamantul a fost condamnat la o

pedeapsă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei

pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului, faptă prevăzută

de art. 264 C. pen.

S-a dispus deducerea

duratei reținerii și arestării preventive de la 17 martie 1999 la 23 iulie

1999.

Apelul declarat de

reclamant împotriva acestei instanțe a fost respins prin decizia penală nr. 5

din 12 ianuarie 2000 a Curții Militare de Apel București.

Prin decizia penală

nr. 942 din 17 octombrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție a fost

casată decizia penală nr. 5 din 12 ianuarie 2000 a Curții Militare de Apel

București cât și sentința penală nr. 137 din 23 iulie 1999 a Tribunalului

Militar Teritorial București și s-a dispus restituirea dosarului la parchet

pentru completarea urmăririi penale.

Parchetul Militar

Teritorial a dispus din nou trimiterea în judecată a reclamantului pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen.

Prin sentința penală

nr. 209 din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial București s-a

dispus din nou, restituirea dosarului la parchet pentru refacerea urmăririi

penale.

Hotărârea a rămas

definitivă prin decizia penală nr. 1 din 9 ianuarie 2003 a Tribunalului Militar

București, prin respingerea recursului declarat de Parchetul Militar București.

Cercetările au fost

continuate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și prin

Ordonanța din 22 mai 2008, pronunțată în dosarul nr. 14118/P/2005, s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru fapta prevăzută de art.

264 C. pen., în baza art. 11 pct. 1 lit. b), raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen.

Concluzionând asupra

situației de fapt, prima instanță a reținut că, pretențiile reclamantului, sunt

în parte justificate și confirmate de probele administrate privind nelegala sa

arestare pentru o durată de 4 luni și 6 zile, precum și cercetarea și judecarea

sa într-un dosar penal pentru o durată de 9 ani și 2 luni.

În ceea ce privește

prejudiciul moral, prima instanță a reținut că suma de 30.000 euro este

suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei,

reputației și persoanei reclamantului.

Sub aspectul

despăgubirilor materiale, tribunalul a reținut că, anterior cercetării penale,

reclamantul a deținut funcția de ofițer de poliție, calitate în care se bucura

de un salariu lunar și de alte drepturi decurgând din contractul de muncă.

Or, pe durata

arestării și a cercetării, reclamantul a fost suspendat din funcție.

Cuantumul acestor

drepturi a fost stabilit prin expertiza tehnică specialitatea contabilitate ori

prin raportul de expertiză a rezultat că, valoarea salariilor neîncasate de

reclamant în perioada 17 martie 1999 – 13 august 1999 este de 8.341.274 ROL,

iar diferența dintre salariile pe care le-a încasat diminuate și cele care i

s-ar fi cuvenit în perioada august 1999 – iunie 2002 este de 27.173.256 ROL.

A mai rezultat din

aceeași expertiză că, reclamantului i s-ar fi cuvenit în perioada 17 martie

1999 – 30 iunie 2002 drepturi materiale rezultând din echipament în cuantum de

31.479.957 ROL.

S-a reținut că

reclamantul a fost prejudiciat material cu suma de 6.699,45 RON, la care se

adaugă dobânda în sumă de 6017,64 RON, adică în total cu suma de 9.146,33 lei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel toate părțile.

Prin motivele de apel

formulate, reclamantul B.R. a criticat hotărârea întrucât prima instanță nu s-a

pronunțat asupra cererii privind plata sumei de 28.000,00 lei reprezentând

despăgubirea plătită necuvenit părții vătămate G.M., așa cum rezultă din

rechizitoriul din 9 iunie 1996 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Militar Teritorial București și din conținutul sentinței penale nr. 137 din 23

iulie 1999 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București.

O altă critică adusă

sentinței se referă la împrejurarea că, fără să prezinte, o motivare

corespunzătoare instanța a respins pretențiile privind suma de 28.000 lei,

constând în cheltuieli efectuate în vederea organizării nunții ce nu a mai avut

loc din cauza arestării sale.

Printr-un ultim motiv

de apel, reclamantul a criticat sentința ca nelegală și netemeinică sub

aspectul cuantumului daunelor morale apreciind că suma de 30.000 euro este

modică în raport cu prejudiciul moral suferit.

Statul Român prin M.F.P.

a criticat sentința pronunțată prin prisma a două motive: inadmisibilitatea

acțiunii și cuantumul daunelor morale stabilite de către prima instanță.

Referitor la primul

motiv de apel, Statul Român a susținut că instanța de fond nu a analizat

excepția inadmisibilității și în argumente a menționat dispozițiile art. 504 C.

proc. pen., arătând că au dreptul la repararea pagubei doar persoanele aflate

în situațiile expres prevăzute de alin. (2) și (3).

Or, din ordonanța

parchetului din data de 22 mai 2008 pronunțată în dosarul nr. 14118/P/2005,

rezultă că s-a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 1 lit. b)

raportat în art. 10 lit. d) C. proc. pen. și nu în temeiul art. 10 alin. (1)

lit. j), condiție cerută în mod expres de art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

A mai apreciat că,

măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislației în vigoare

la acel moment iar faptul că, la un moment dat s-a dispus punerea în libertate

a reclamantului nu înseamnă nicidecum că măsura arestării preventive a fost

ilegală.

Că, în practica

C.E.D.O. s-a subliniat că autoritățile naționale sunt cele dintâi chemate să

vegheze ca, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui învinuit să nu

depășească limita rezonabilului, exemplificând sub acest aspect mai multe

cauze.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale stabilite de către prima instanță, apelantul le-a

apreciat ca fiind acordate fără a ține seama de anumite criterii, precum

consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor

lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, profesională,

criteriul echității și nu în ultimul rând, practica C.E.D.O.

Apelantul Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat hotărârea primei

instanțe pentru lipsa rolului activ și din prisma modalității de stabilire și

cuantificare a daunelor morale.

S-a susținut că nu a

fost atașat dosarul penal, că instanța civilă nu este investită și nici

competentă a reaprecia probatoriul penal, respectiv temeinicia acestuia, faptul

că s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului nu înseamnă că,

arestarea acestuia a fost și nelegală, că se impunea depunerea fișei de cazier

judiciar a reclamantului pentru a se vedea pentru ce infracțiuni a fost

condamnat și dacă are legătură cu dosarul în care acesta a fost arestat.

În privința

cuantumului daunelor morale, apelantul a susținut că, în situația în care se va

stabili că arestarea reclamantului a fost nelegală se impune acordarea de daune

morale, însă într-un cuantum redus față de cel acordat.

Prin decizia civilă

nr. 1969/ A din 18 februarie 2011 pronunțată de Apel București, secția a IV-a

civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelantul – reclamant B.R. și

de apelanții – pârâți Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Tribunalul București.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la motivul

de apel, vizând inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 504

C. proc. pen., invocat de către Statul Român, curtea a reținut că prima

instanță s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 6 februarie 2009,

pe care a respins-o cu motivarea cuprinsă în considerentele încheierii

menționate.

Curtea a reluat

considerentele avute în vedere de prima instanță la soluționarea excepției de

inadmisibilitate și în completare a reținut dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție și Deciziile Curții

Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998 și nr. 255 din 20 septembrie 2001.

Referitor la motivele

de apel invocate de către reclamantul B.R. vizând neacordarea sumei de 28.000

RON, pe care a plătit-o părții vătămate G.M. și a sumei de 28.000 RON, pe care

a cheltuit-o pentru celebrarea nunții sale care nu a mai avut loc, instanța de

apel a reținut că, suma de 28.000 RON, achitată de reclamant părții vătămate a

fost făcută de bună voie și nu în temeiul unei hotărâri judecătorești iar

pentru cealaltă sumă nu a făcut dovada că ar fi fost pentru pregătirile de nuntă,

martorii audiați relevând că l-au împrumutat însă nunta a avut loc după punerea

în libertate a reclamantului.

Critica formulată de

reclamant și de pârâții Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București privind modalitatea de stabilire și

cuantificare a daunelor morale a fost respinsă întrucât măsura arestării

preventive a dobândit caracter nelegal, ca urmare a faptului că la finalizarea

procesului penal nu s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea efectivă a

celui cercetat pentru infracțiunea care a determinat măsura arestării.

Natura nelegală a

arestării preventive este determinată și de împrejurarea că această măsură a

fost luată și de către instanțele militare, așa cum rezultă din rechizitoriul

și din sentința penală nr. 137/1999.

Că, în jurisprudența

C.E.D.O. (cauza P. versus România, cauza V. versus România, cauza H. versus

Marea Britanie, etc.) s-a reținut că instanțele militare și procurori militari

nu reprezintă organe judiciare care să se bucure de independență și

imparțialitate, ca urmare a relațiilor de subordonare, a modalității de

recrutare și a modului de promovare.

Referitor la

cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanță, curtea a reținut că

nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, iar principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ.

Reținând că orice

arestare și inculpare pe nedrept lezează demnitatea, onoarea, libertatea

individuală, drepturi personale nepatrimoniale, produce un prejudiciu moral

care justifică acordarea unor compensații materiale care implică o operațiune

de estimare la stabilirea cuantumului bănesc.

În speță, instanța de

apel a reținut că trebuie avute drept criterii la stabilirea cuantumului

dinaintea arestării preventive de 5 luni de zile care s-a produs într-un moment

în care reclamantul urma să se căsătorească, că era în floarea vârstei și avea

calitatea de ofițer de poliție.

Ca urmare a punerii

sale sub acuzație, atât viața sa personală, cât și profesională a fost în mod

evident afectată, întrucât nu s-a mai căsătorit și nu a mai continuat

activitatea desfășurată anterior, ca și durata de 9 ani de zile cât a durat

cercetarea sa penală, nerezonabil de lungă, pentru a menține starea de

incertitudine, curtea a apreciat că, suma acordată de prima instanță,

reprezintă o reparație echitabilă, avându-se în vedere și jurisprudența C.E.D.O.

Cu privire la motivul

de apel formulat de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul

București referitor la lipsa rolului activ al instanței de judecată, curtea a

reținut următoarele considerente:

Atașarea dosarului

penal, în care a fost cercetat reclamantul nu avea nicio relevanță asupra

cauzei de față, dat fiind că la dosarul primei instanțe erau depuse toate

hotărârile judecătorești pronunțate.

De asemenea, fișa de

cazier a reclamantului nu avea nicio valoare probatorie deoarece consecințele

fizice și psihice produse ca urmare a arestării nelegale și a duratei

nerezonabile a procesului penal sunt aceleași, indiferent dacă persoana

respectivă are sau nu cazier judiciar.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs reclamantul B.R. și pârâții Statul Român prin

M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin recursul

declarat reclamantul B.R. a criticat decizia instanței de apel ca fiind

nelegală întrucât în mod greșit i-a fost respinsă cererea referitoare la plata

sumei de 28.000 lei achitată necuvenit numitului G.M. cât și a sumei de 28.000

lei, reprezentând despăgubiri ce constau în cheltuieli efectuate pentru

organizarea nunții ce nu a mai avut loc, în urma arestării sale.

A mai susținut

recurentul – reclamant că pretențiile sale au fost dovedite cu rechizitoriul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Militar București, sentința penală nr. 137 din 23 iulie

1999 și martorii G.I. și D.F.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, recurentul – reclamant le-a apreciat ca fiind în

sumă de 1.110.000 lei (echivalentul a 300.000 euro), rezultând prin lipsirea de

libertate pe o durată de 4 luni și 6 zile, cumulată cu perioada judecății pe

timp de 9 ani și 2 luni, cu repercusiunile în planul vieții private,

profesionale, sociale, fiindu-i afectată și viața familială, imaginea, sursele

de venit.

Urmare a acestor

repercusiuni, tatăl său s-a îmbolnăvit grav și a decedat iar neînțelegerile cu

soția au condus la divorț.

În raport cu cele

expuse, recurentul – reclamant a solicitat admiterea recursului așa cum a fost

formulat.

Statul Român prin M.F.P.

în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 309

pct. 9 C. proc. pen. a susținut, în esență, următoarele:

Admisibilitatea unei

acțiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare, reglementată de art. 504 alin. (1) - (4) C. proc. pen.,

bazată pe art. 52 alin. (3) din Constituția României este condiționată de:

existența unei hotărâri definitive, date în urma rejudecării cauzei penale,

prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată, ori

că acea faptă nu există; constatarea nelegalității măsurilor de privare sau

restrângere de libertate în cursul procesului penal și privarea de libertate să

fi intervenit după ce s-a constatat prescripția, amnistia sau dezincriminarea

faptei.

Caracterul de

nelegalitate al măsurii preventive nu a fost constatat nici de instanța de fond

și nici de instanța de apel.

În speță, procesul

penal a fost finalizat cu achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., fiind în deplină concordanță cu

prevederile art. 5, paragraful 5 din C.E.D.O., în conformitate cu care trebuie

interpretate și legile interne, potrivit art. 20 din Constituție.

A mai susținut

recurentul că, punerea în libertate a inculpatului nu înseamnă că măsura

arestării preventive a fost ilegală și nu poate fi determinantă în obligarea la

despăgubiri.

A mai criticat și

modul în care instanța de apel a reținut, în esență, „criteriile obiective de

determinare a întinderii reparației pentru prejudiciul cauzat de erori

judiciare” și faptul că nu s-a pronunțat asupra criticilor privind cuantumul

despăgubirilor materiale.

În privința

cuantumului daunelor morale, recurentul a susținut că acestea trebuie

diminuate, apreciind în echitate și proporționalitate și stabilite în lei.

Față de cele expuse,

a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul

admiterii excepției inadmisibilității acțiunii cu consecința respingerii

acțiunii.

Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat ca nelegală decizia

atacată întrucât aceasta nu cuprinde temeiurile legale pentru care normele de

drept intern și internațional ar fi fost încălcate și care ar fi conferit

măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate.

A mai arătat

recurentul că reclamantul a fost achitat în temeiul art. 10 lit. d) C. proc.

pen., astfel că, acesta răspunde civil pentru daunele produse, chiar dacă în

cauză nu ar fi întrunite elementele răspunderii penale.

Din actele dosarului

nu rezultă că pe parcursul urmăririi penale, reclamantului nu i-ar fi fost

respectate drepturile procesuale, iar punerea sa în libertate nu echivalează cu

calificarea arestării preventive ca ilegală.

Referitor la daunele

morale și materiale acordate de instanță, recurentul a susținut că era necesar

atașarea dosarului penal și a fișei de cazier judiciar, instanța de apel,

omițând practica C.E.D.O. în materie, invocând cauzele T., G. și P. c.

României.

În raport cu cele

expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii

atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Recursurile vor fi

analizate împreună având în vedere faptul că atât pe reclamant cât și pe pârâți

îi nemulțumește cuantumul despăgubirilor și temeiul acordării lor în raport în

situația de fapt.

Criticile întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulată de Statul Român prin M.F.P.

și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București vizând

faptul că, reclamantul nu poate beneficia de repararea prejudiciului în raport

cu dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., deoarece s-a dispus scoaterea

de sub urmărire penală în baza art. 11 pct. 1 lit. b), combinat cu art. 10 lit.

d), C. proc. pen. sunt nefondate.

Art. 504 alin. (1) C.

proc. pen. reglementează cazurile care dau dreptul la reparații, respectiv

atunci când s-a stabilit că persoana nu a săvârșit fapta imputată ori că acea

faptă nu există.

Are dreptul la

repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă,

iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală.

Potrivit art. 48

alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare.

Astfel cum s-a decis

prin decizia Curții Constituționale nr. 45/1998, principiul responsabilității

Statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare

săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor acestor erori,

inclusiv în cazul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Prin scoaterea de sub

urmărire penală a reclamantului, dispusă în baza art. 11 pct. 1 lit. b)

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în mod corect au constatat

instanțele de fond și apel că acțiunea reclamantului este admisibilă.

Prin urmare, în

raport de dispozițiile art. 20 și art. 23 din Constituția României, art. 5

paragraful 5 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților

fundamentale, acțiunea nu este nici inadmisibilă și nici neîntemeiată.

Nefondată este și

critica recurentului – reclamant cu privire la neacordarea sumei de 28.000 RON,

pe care a plătit-o părții vătămate G.M. întrucât această plată a fost făcută de

bună voie și nu printr-o hotărâre a instanței penale.

Cu privire la

neacordarea sumei de 28.000 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de

organizarea nunții, în mod corect ambele instanțe au reținut că recurentul –

reclamant nu a făcut această dovadă.

Critica recurenților

– pârâți legată de întinderea cuantumului despăgubirilor morale, nu poate fi

primită, întrucât, în absența unor criterii pe baza cărora să se realizeze o

cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de

apreciere a judecătorilor fondului.

Arestarea nelegală a

reclamantului în perioada 17 martie 1999 – 23 iulie 1999, a avut grave

consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția

socială.

Respectând principiul

proporționalității daunei cu despăgubirea morală acordată, Înalta Curte

apreciază că, suma de 30.000 euro nu este excesivă cum susțin recurenții –

pârâți.

Față de cele expuse,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. pen. va respinge

recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamantul B.R. și pârâții Statul Român prin M.F.P. și Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei

civile nr. 169/ A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.