ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1189/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 926 din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul B.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., acesta din urmă fiind obligat să plătească reclamantului suma de 30.000 euro, cu titlu de daune morale și la 9.146,33 RON, despăgubiri materiale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin sentința penală nr. 137 din 23 iulie 1999 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, în dosarul penal nr. 372/1999, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului, faptă prevăzută de art. 264 C. pen.

S-a dispus deducerea duratei reținerii și arestării preventive de la 17 martie 1999 la 23 iulie 1999. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei instanțe a fost respins prin decizia penală nr. 5 din 12 ianuarie 2000 a Curții Militare de Apel București. Prin decizia penală nr. 942 din 17 octombrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție a fost casată decizia penală nr. 5 din 12 ianuarie 2000 a Curții Militare de Apel București cât și sentința penală nr. 137 din 23 iulie 1999 a Tribunalului Militar Teritorial București și s-a dispus restituirea dosarului la parchet pentru completarea urmăririi penale. Parchetul Militar Teritorial a dispus din nou trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen.

Prin sentința penală nr. 209 din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Militar Teritorial București s-a dispus din nou, restituirea dosarului la parchet pentru refacerea urmăririi penale. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1 din 9 ianuarie 2003 a Tribunalului Militar București, prin respingerea recursului declarat de Parchetul Militar București. Cercetările au fost continuate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și prin Ordonanța din 22 mai 2008, pronunțată în dosarul nr. 14118/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru fapta prevăzută de art. 264 C. pen., în baza art. 11 pct. 1 lit. b), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Concluzionând asupra situației de fapt, prima instanță a reținut că, pretențiile reclamantului, sunt în parte justificate și confirmate de probele administrate privind nelegala sa arestare pentru o durată de 4 luni și 6 zile, precum și cercetarea și judecarea sa într-un dosar penal pentru o durată de 9 ani și 2 luni. În ceea ce privește prejudiciul moral, prima instanță a reținut că suma de 30.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei reclamantului. Sub aspectul despăgubirilor materiale, tribunalul a reținut că, anterior cercetării penale, reclamantul a deținut funcția de ofițer de poliție, calitate în care se bucura de un salariu lunar și de alte drepturi decurgând din contractul de muncă.

Or, pe durata arestării și a cercetării, reclamantul a fost suspendat din funcție. Cuantumul acestor drepturi a fost stabilit prin expertiza tehnică specialitatea contabilitate ori prin raportul de expertiză a rezultat că, valoarea salariilor neîncasate de reclamant în perioada 17 martie 1999 – 13 august 1999 este de 8.341.274 ROL, iar diferența dintre salariile pe care le-a încasat diminuate și cele care i s-ar fi cuvenit în perioada august 1999 – iunie 2002 este de 27.173.256 ROL. A mai rezultat din aceeași expertiză că, reclamantului i s-ar fi cuvenit în perioada 17 martie 1999 – 30 iunie 2002 drepturi materiale rezultând din echipament în cuantum de 31.479.957 ROL. S-a reținut că reclamantul a fost prejudiciat material cu suma de 6.699,45 RON, la care se adaugă dobânda în sumă de 6017,64 RON, adică în total cu suma de 9.146,33 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile. Prin motivele de apel formulate, reclamantul B.R. a criticat hotărârea întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii privind plata sumei de 28.000,00 lei reprezentând despăgubirea plătită necuvenit părții vătămate G.M., așa cum rezultă din rechizitoriul din 9 iunie 1996 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București și din conținutul sentinței penale nr. 137 din 23 iulie 1999 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București. O altă critică adusă sentinței se referă la împrejurarea că, fără să prezinte, o motivare corespunzătoare instanța a respins pretențiile privind suma de 28.000 lei, constând în cheltuieli efectuate în vederea organizării nunții ce nu a mai avut loc din cauza arestării sale.

Printr-un ultim motiv de apel, reclamantul a criticat sentința ca nelegală și netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale apreciind că suma de 30.000 euro este modică în raport cu prejudiciul moral suferit. Statul Român prin M.F.P. a criticat sentința pronunțată prin prisma a două motive: inadmisibilitatea acțiunii și cuantumul daunelor morale stabilite de către prima instanță. Referitor la primul motiv de apel, Statul Român a susținut că instanța de fond nu a analizat excepția inadmisibilității și în argumente a menționat dispozițiile art. 504 C. proc. pen., arătând că au dreptul la repararea pagubei doar persoanele aflate în situațiile expres prevăzute de alin. (2) și (3). Or, din ordonanța parchetului din data de 22 mai 2008 pronunțată în dosarul nr. 14118/P/2005, rezultă că s-a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 1 lit. b) raportat în art. 10 lit. d) C. proc.

pen. și nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j), condiție cerută în mod expres de art. 504 alin. (3) C. proc. pen. A mai apreciat că, măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislației în vigoare la acel moment iar faptul că, la un moment dat s-a dispus punerea în libertate a reclamantului nu înseamnă nicidecum că măsura arestării preventive a fost ilegală. Că, în practica C.E.D.O. s-a subliniat că autoritățile naționale sunt cele dintâi chemate să vegheze ca, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui învinuit să nu depășească limita rezonabilului, exemplificând sub acest aspect mai multe cauze.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale stabilite de către prima instanță, apelantul le-a apreciat ca fiind acordate fără a ține seama de anumite criterii, precum consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, profesională, criteriul echității și nu în ultimul rând, practica C.E.D.O. Apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat hotărârea primei instanțe pentru lipsa rolului activ și din prisma modalității de stabilire și cuantificare a daunelor morale.

S-a susținut că nu a fost atașat dosarul penal, că instanța civilă nu este investită și nici competentă a reaprecia probatoriul penal, respectiv temeinicia acestuia, faptul că s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului nu înseamnă că, arestarea acestuia a fost și nelegală, că se impunea depunerea fișei de cazier judiciar a reclamantului pentru a se vedea pentru ce infracțiuni a fost condamnat și dacă are legătură cu dosarul în care acesta a fost arestat. În privința cuantumului daunelor morale, apelantul a susținut că, în situația în care se va stabili că arestarea reclamantului a fost nelegală se impune acordarea de daune morale, însă într-un cuantum redus față de cel acordat.

Prin decizia civilă nr. 1969/ A din 18 februarie 2011 pronunțată de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelantul – reclamant B.R. și de apelanții – pârâți Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la motivul de apel, vizând inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., invocat de către Statul Român, curtea a reținut că prima instanță s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 6 februarie 2009, pe care a respins-o cu motivarea cuprinsă în considerentele încheierii menționate. Curtea a reluat considerentele avute în vedere de prima instanță la soluționarea excepției de inadmisibilitate și în completare a reținut dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție și Deciziile Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998 și nr. 255 din 20 septembrie 2001. Referitor la motivele de apel invocate de către reclamantul B.R. vizând neacordarea sumei de 28.000 RON, pe care a plătit-o părții vătămate G.M. și a sumei de 28.000 RON, pe care a cheltuit-o pentru celebrarea nunții sale care nu a mai avut loc, instanța de apel a reținut că, suma de 28.000 RON, achitată de reclamant părții vătămate a fost făcută de bună voie și nu în temeiul unei hotărâri judecătorești iar pentru cealaltă sumă nu a făcut dovada că ar fi fost pentru pregătirile de nuntă, martorii audiați relevând că l-au împrumutat însă nunta a avut loc după punerea în libertate a reclamantului.

Critica formulată de reclamant și de pârâții Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București privind modalitatea de stabilire și cuantificare a daunelor morale a fost respinsă întrucât măsura arestării preventive a dobândit caracter nelegal, ca urmare a faptului că la finalizarea procesului penal nu s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea efectivă a celui cercetat pentru infracțiunea care a determinat măsura arestării. Natura nelegală a arestării preventive este determinată și de împrejurarea că această măsură a fost luată și de către instanțele militare, așa cum rezultă din rechizitoriul și din sentința penală nr. 137/1999. Că, în jurisprudența C.E.D.O.

(cauza P. versus România, cauza V. versus România, cauza H. versus Marea Britanie, etc.) s-a reținut că instanțele militare și procurori militari nu reprezintă organe judiciare care să se bucure de independență și imparțialitate, ca urmare a relațiilor de subordonare, a modalității de recrutare și a modului de promovare. Referitor la cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanță, curtea a reținut că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, iar principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ. Reținând că orice arestare și inculpare pe nedrept lezează demnitatea, onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale, produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unor compensații materiale care implică o operațiune de estimare la stabilirea cuantumului bănesc.

În speță, instanța de apel a reținut că trebuie avute drept criterii la stabilirea cuantumului dinaintea arestării preventive de 5 luni de zile care s-a produs într-un moment în care reclamantul urma să se căsătorească, că era în floarea vârstei și avea calitatea de ofițer de poliție. Ca urmare a punerii sale sub acuzație, atât viața sa personală, cât și profesională a fost în mod evident afectată, întrucât nu s-a mai căsătorit și nu a mai continuat activitatea desfășurată anterior, ca și durata de 9 ani de zile cât a durat cercetarea sa penală, nerezonabil de lungă, pentru a menține starea de incertitudine, curtea a apreciat că, suma acordată de prima instanță, reprezintă o reparație echitabilă, avându-se în vedere și jurisprudența C.E.D.O.

Cu privire la motivul de apel formulat de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București referitor la lipsa rolului activ al instanței de judecată, curtea a reținut următoarele considerente: Atașarea dosarului penal, în care a fost cercetat reclamantul nu avea nicio relevanță asupra cauzei de față, dat fiind că la dosarul primei instanțe erau depuse toate hotărârile judecătorești pronunțate. De asemenea, fișa de cazier a reclamantului nu avea nicio valoare probatorie deoarece consecințele fizice și psihice produse ca urmare a arestării nelegale și a duratei nerezonabile a procesului penal sunt aceleași, indiferent dacă persoana respectivă are sau nu cazier judiciar. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamantul B.R.

și pârâții Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Prin recursul declarat reclamantul B.R. a criticat decizia instanței de apel ca fiind nelegală întrucât în mod greșit i-a fost respinsă cererea referitoare la plata sumei de 28.000 lei achitată necuvenit numitului G.M. cât și a sumei de 28.000 lei, reprezentând despăgubiri ce constau în cheltuieli efectuate pentru organizarea nunții ce nu a mai avut loc, în urma arestării sale. A mai susținut recurentul – reclamant că pretențiile sale au fost dovedite cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar București, sentința penală nr. 137 din 23 iulie 1999 și martorii G.I. și D.F.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, recurentul – reclamant le-a apreciat ca fiind în sumă de 1.110.000 lei (echivalentul a 300.000 euro), rezultând prin lipsirea de libertate pe o durată de 4 luni și 6 zile, cumulată cu perioada judecății pe timp de 9 ani și 2 luni, cu repercusiunile în planul vieții private, profesionale, sociale, fiindu-i afectată și viața familială, imaginea, sursele de venit. Urmare a acestor repercusiuni, tatăl său s-a îmbolnăvit grav și a decedat iar neînțelegerile cu soția au condus la divorț. În raport cu cele expuse, recurentul – reclamant a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat. Statul Român prin M.F.P. în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 309 pct. 9 C. proc.

pen. a susținut, în esență, următoarele: Admisibilitatea unei acțiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de art. 504 alin. (1) - (4) C. proc. pen., bazată pe art. 52 alin. (3) din Constituția României este condiționată de: existența unei hotărâri definitive, date în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată, ori că acea faptă nu există; constatarea nelegalității măsurilor de privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal și privarea de libertate să fi intervenit după ce s-a constatat prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Caracterul de nelegalitate al măsurii preventive nu a fost constatat nici de instanța de fond și nici de instanța de apel.

În speță, procesul penal a fost finalizat cu achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 5, paragraful 5 din C.E.D.O., în conformitate cu care trebuie interpretate și legile interne, potrivit art. 20 din Constituție. A mai susținut recurentul că, punerea în libertate a inculpatului nu înseamnă că măsura arestării preventive a fost ilegală și nu poate fi determinantă în obligarea la despăgubiri. A mai criticat și modul în care instanța de apel a reținut, în esență, „criteriile obiective de determinare a întinderii reparației pentru prejudiciul cauzat de erori judiciare” și faptul că nu s-a pronunțat asupra criticilor privind cuantumul despăgubirilor materiale.

În privința cuantumului daunelor morale, recurentul a susținut că acestea trebuie diminuate, apreciind în echitate și proporționalitate și stabilite în lei. Față de cele expuse, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii cu consecința respingerii acțiunii. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat ca nelegală decizia atacată întrucât aceasta nu cuprinde temeiurile legale pentru care normele de drept intern și internațional ar fi fost încălcate și care ar fi conferit măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate. A mai arătat recurentul că reclamantul a fost achitat în temeiul art. 10 lit. d) C. proc.

pen., astfel că, acesta răspunde civil pentru daunele produse, chiar dacă în cauză nu ar fi întrunite elementele răspunderii penale. Din actele dosarului nu rezultă că pe parcursul urmăririi penale, reclamantului nu i-ar fi fost respectate drepturile procesuale, iar punerea sa în libertate nu echivalează cu calificarea arestării preventive ca ilegală. Referitor la daunele morale și materiale acordate de instanță, recurentul a susținut că era necesar atașarea dosarului penal și a fișei de cazier judiciar, instanța de apel, omițând practica C.E.D.O. în materie, invocând cauzele T., G. și P. c. României. În raport cu cele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Recursurile vor fi analizate împreună având în vedere faptul că atât pe reclamant cât și pe pârâți îi nemulțumește cuantumul despăgubirilor și temeiul acordării lor în raport în situația de fapt. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulată de Statul Român prin M.F.P. și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București vizând faptul că, reclamantul nu poate beneficia de repararea prejudiciului în raport cu dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., deoarece s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în baza art. 11 pct. 1 lit. b), combinat cu art. 10 lit. d), C. proc. pen. sunt nefondate. Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. reglementează cazurile care dau dreptul la reparații, respectiv atunci când s-a stabilit că persoana nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală. Potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Astfel cum s-a decis prin decizia Curții Constituționale nr. 45/1998, principiul responsabilității Statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor acestor erori, inclusiv în cazul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. Prin scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, dispusă în baza art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., în mod corect au constatat instanțele de fond și apel că acțiunea reclamantului este admisibilă. Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 20 și art. 23 din Constituția României, art. 5 paragraful 5 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, acțiunea nu este nici inadmisibilă și nici neîntemeiată. Nefondată este și critica recurentului – reclamant cu privire la neacordarea sumei de 28.000 RON, pe care a plătit-o părții vătămate G.M. întrucât această plată a fost făcută de bună voie și nu printr-o hotărâre a instanței penale. Cu privire la neacordarea sumei de 28.000 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de organizarea nunții, în mod corect ambele instanțe au reținut că recurentul – reclamant nu a făcut această dovadă.

Critica recurenților – pârâți legată de întinderea cuantumului despăgubirilor morale, nu poate fi primită, întrucât, în absența unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului. Arestarea nelegală a reclamantului în perioada 17 martie 1999 – 23 iulie 1999, a avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială. Respectând principiul proporționalității daunei cu despăgubirea morală acordată, Înalta Curte apreciază că, suma de 30.000 euro nu este excesivă cum susțin recurenții – pârâți. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

pen. va respinge recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul B.R. și pârâții Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 169/ A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012.