ÎCCJ, Decizia nr. 99/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1486 din 30 decembrie 1998, Judecătoria sectorului 2 București a condamnat, între alții, pe inculpatul I.M.  la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 din același cod.

În baza art. 1 din Legea nr. 137/1997, a constatat grațiată integral și condiționat pedeapsa de 2 ani închisoare.

Tribunalul București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 1858/A din 20 decembrie 1999, a respins apelul declarat, între alții, de inculpatul menționat, împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.

Prin aceeași decizie, tribunalul a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București, împotriva aceleiași sentințe, a casat hotărârea atacată și, rejudecând în fond, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului I.M. de la 2 ani închisoare la 3 ani și 10 luni închisoare, aplicând și prevederile art. 75 alin. (2) C. pen.

În baza art. 2 din Legea nr. 137/1997, a constatat că ½ din pedeapsa menționată este grațiată, în final urmând ca inculpatul I.M. să execute 1 an și 11 luni închisoare.

Prin decizia penală nr. 1724 din 25 octombrie 2000, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis, între altele, recursul declarat de inculpatul I.M., a casat hotărârile pronunțate în cauză și, rejudecând, a menținut pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată acestuia, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., precum și aplicarea art. 1 și art. 10 din Legea nr. 137/1997, constatând grațiată în întregime această pedeapsă.

Împotriva tuturor hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen.

Prin decizia nr. 1986 din 17 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiție, ,secția penală, a admis recursul în anulare, a casat hotărârile atacate și, rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 248

1

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), raportat la art. 258 și art. 13 C. pen., texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpatul I.M. la 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

În latura civilă, instanța a obligat pe inculpatul menționat la plata sumei de 247.596.195.136 lei, despăgubiri civile, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului, în solidar cu inculpatul N.F., în favoarea părții civile SC R.C.R.C. SA București.

A menținut măsura sechestrului asigurător, aplicat în cursul urmăririi penale, asupra bunurilor fiecărui inculpat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul I.M. a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. c) alin. (2) și (3), raportat la art. 414

1

alin. (1) C. proc. pen.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată, în prezent, prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 128 din Constituția României, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Reglementarea menționată are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție, generată de art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, așa încât, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri ,este exclusă.

Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizat cu un nou recurs, declarat împotriva deciziei, prin care secția penală a Curții Supreme de Justiție a soluționat un recurs în anulare, hotărâre neprevăzută de art. 385

1

C. proc. pen. ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Mai mult, prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 56/1993, republicată a fost prevăzută posibilitatea atacării cu recurs la Completul de 9 judecători a hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Curții, ipoteză ce nu se regăsește în cauză, așa încât, recursul declarat de inculpatul I.M. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte va respinge recursul declarat de către inculpatul I.M., ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de inculpatul I.M., împotriva deciziei nr. 1986 din 17 aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca inadmisibil.

Obligă inculpatul să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.