ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1876/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1876/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 901 din 9

iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 495/2005,

rejudecând cauza în fond după casare:

I. În baza art. 211 alin. (2) lit.

a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) – art. 76 lit. b) și art. 13 C.

pen., a fost condamnat inculpatul I.M. la pedeapsa închisorii de 4 ani, 10 luni

și 15 zile.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen.,

s-a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de un an și

6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1103 din 12 octombrie 1998

a Judecătoriei sectorului 4 București, pe care a contopit-o cu pedeapsa

aplicată în speță, urmând ca inculpatul I.M. să execute pedeapsa cea mai grea,

de 4 ani, 10 luni și 15 zile închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen., s-au

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe

o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64

C. pen.

S-a constatat că inculpatul a

executat pedeapsa aplicată în perioada 27 octombrie 1998 până la data de 11

septembrie 2003.

II. Prin aceeași sentință penală, în

temeiul art. 26 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen.,

cu aplicarea art. 74 lit. a) – art. 76 lit. b) și art. 13 C. pen., a fost condamnat

inculpatul

M.I.

la pedeapsa

închisorii de 3 ani, 11 luni și 6 zile.

În temeiul art. 65 C. pen., s-au

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe

o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64

C. pen.

S-a constatat că inculpatul a

executat pedeapsa aplicată în perioada 27 octombrie 1998 până la data de 01

octombrie 2002.

III. În baza art. 26 C. pen.,

raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit.

a) – art. 76 lit. b) și art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul I.D. la

pedeapsa închisorii de 2 ani, 3 luni și 14 zile.

În baza art. 65 C. pen., s-au

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe

o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64

C. pen.

S-a constatat că inculpatul a

executat pedeapsa aplicată în perioada 15 martie 2002 până la data de 28 iunie 2004.

IV. În baza art. 26 C. pen.,

raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit.

a) – art. 76 lit. b) și art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul D.P.C. la

pedeapsa de un an închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64

C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

prevenția de la 27 octombrie 1998 la 26 noiembrie 1998.

S-a luat act că partea vătămată M.M.A.

nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 118 lit. d) C. pen.,

s-a confiscat de la fiecare inculpat suma de câte 100.000 lei.

În baza art. 191 C. proc. pen., au

fost obligați inculpații la câte 4.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție,

în fond, după casare, prima instanță a reținut, sub aspectul situației de fapt,

că la data de 26 iunie 1998, inculpații I.M. și I.D. (frați), s-au întâlnit în

curtea Școlii Generale din cartierul Titan cu ceilalți doi inculpați D.P.C. și M.I.

cu care se cunoșteau de mai multă vreme, de unde au plecat în parcul I.O.R.,

împrejurare în care inculpatul M.I. le-a propus celorlalți să meargă împreună

să fure pentru a face rost de bani, propunere cu care aceștia au fost de acord.

Mergând înspre zona stației de

metrou Titan, inculpatul I.M. a observat-o pe partea vătămată M.M.A. care avea

un telefon mobil prins de buzunarul exterior al genții și le-a arătat celor

trei inculpați, propunându-le să o urmărească pentru a o deposeda de telefon.

Astfel, cei patru inculpați au

urmărit-o pe partea vătămată în două magazine, fără să reușească să-i ia

telefonul, fiind însă observați de una din vânzătoare, care i-a atras atenția

părții vătămate asupra intenției inculpaților.

La intrarea în al treilea magazin,

partea vătămată a fost urmată doar de inculpații I.M. și D.P.C., ceilalți doi

rămânând să-i aștepte în afara magazinului.

În momentul în care partea vătămată

se pregătea să iasă din magazin, cei doi inculpați din interior au mers după

aceasta, inculpatul D.P.C. așezându-se în ușă pentru a-i bloca ieșirea, moment

în care inculpatul I.M. a împins-o și i-a smuls telefonul ce se afla prins de

geantă, după care a fugit împreună cu inculpații M.I. și I.D. care așteptau în

fața magazinului.

Întrucât, odată cu smulgerea

telefonului, din geanta părții vătămate au căzut mai multe bancnote și

ochelarii, pentru a-i distrage atenția și a o împiedica să pornească în urmărirea

celorlalți inculpați care o luaseră la fugă, inculpatul D.P.C. a „ajutat-o” să-și

ridice bunurile căzute, fiind însă recunoscut de partea vătămată ca făcând

parte din grupul celor care o urmăriseră anterior prin magazine, acesta a fost

imobilizat și condus la secția de poliție.

În aceeași zi, inculpatul I.M.,

însoțit de fratele său I.D. a vândut telefonul mobil martorului A.P.Șt. cu suma

de 400.000 lei, după care s-au întâlnit cu toții și au cheltuit banii împreună.

Împotriva sentinței penale nr. 901

din 1 iulie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în

dosarul nr. 495/2005, au declarat apel inculpații D.P.C. și I.D., susținând că

în urma rejudecării după casare, instanța fondului a nesocotit o dispoziție a

instanței de control judiciar, obligatorie, în sensul că nu a reanalizat

situația juridică în raport de gradul de participare la săvârșirea infracțiunii

a fiecăruia din cei patru inculpați și, deci, instanța nu a manifestat rol

activ, iar pe de altă parte, cei doi inculpați se consideră nevinovați și au

solicitat achitarea lor în temeiul prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., și respectiv art. 26 C.

pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen. (al doilea).

Instanța de apel a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de inculpații D.P.C. și I.D. constatând, că

prima instanță a reținut corect situația de fapt căreia i-a dat o încadrare

juridică corespunzătoare.

Cât privește criticile invocate de

apelanți, instanța de control judiciar a apreciat că rejudecând cauza în fond

după casare, prima instanță a procedat la reaudierea inculpaților și a

martorilor, iar în ce o privește pe partea vătămată M.M., a depus toate

diligențele pentru ca aceasta să fie adusă în fața instanței.

Din procesele verbale de aducere la

îndeplinire a mandatelor de aducere a rezultat că deși partea vătămată nu a

putut fi prezentă în instanță pentru a fi reaudiată, aceasta a precizat că își

menține toate declarațiile date în primul ciclu procesual mai exact, în anul

comiterii faptei, declarațiile sale coroborându-se cu declarațiile inculpaților

date în faza de urmărire penală, dar și cu declarațiile martorilor, procesul

verbal de prindere în flagrant și procesul verbal de recunoaștere din grup,

probe care, în opinia instanței de apel conduc la stabilirea cu certitudine a

vinovăției inculpaților în comiterea infracțiunilor pentru care au fost trimiși

în judecată și condamnați de instanța de fond.

Ca urmare, cererea de achitare

formulată de inculpații apelanți nu a fost primită, ca dealtfel nici cererea de

a se trimite cauza spre rejudecare, atâta timp cât prima instanță și-a

exercitat rolul activ și a respectat indicațiile instanțelor de control

judiciar depunând diligențele necesare pentru readministrarea probelor astfel

cum s-a dispus.

În ce privește apărarea inculpatului

D.P.C. în sensul că procesul verbal de recunoaștere a sa din grup este lovit de

nulitate absolută, instanța de apel a apreciat-o ca fiind nefondată în raport

de modul în care s-a efectuat, astfel că a fost considerat ca legal întocmit.

Referitor la pedepsele aplicate

inculpaților, instanța a constatat că au fost corect individualizate, cu

respectarea criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., realizarea

scopului pedepsei astfel cum este definit de art. 52 C. pen., fiind asigurată.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs inculpații I.D. și D.P.C. criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate, reiterând în esență motivele invocate în apel.

În motivele de recurs formulate în

scris de recurenți aceștia au solicitat în principal achitarea în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. b), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 alin.

(1) lit. d) C. proc. pen., susținând că faptele nu întrunesc elementele

constitutive ale unei infracțiuni, iar în subsidiar au susținut că se impune

casarea deciziei și a sentinței pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță.

În plus recurentul inculpat I.D.,

tot într-o cerere subsidiară, a solicitat schimbarea încadrării juridice a

faptei comise, în infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen., și

achitarea sa față de împrejurarea că este rudă de gradul II cu autorul

infracțiunii.

Recursurile nu sunt fondate.

Examinând hotărârile atacate,

respectiv actele și lucrările de la dosar în raport de motivele de recurs

invocate cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanțele de fond și de apel,

rejudecând cauza după casare, au reținut o corectă situație de fapt, confirmată

de probele administrate în cauză din care rezultă că inculpații se fac vinovați

de comiterea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată, care au fost

încadrate în textele de lege corespunzătoare și pentru care le-a aplicat

pedepse just individualizate, cu respectarea criteriilor arătate în art. 72 C.

pen.

Prima instanță, rejudecând cauza, în

fond, după casare, a reluat cercetarea judecătorească, procedând la reaudierea

inculpaților și a martorilor și a depus diligențe pentru ascultarea din nou a

părții vătămate M.M.A.

Reaudierea acesteia din urmă nu a

fost posibilă din motive obiective, însă din conținutul proceselor verbale de

executare a mandatelor de aducere, dispuse de instanță, rezultă fără dubiu

poziția procesuală a părții vătămate, care a declarat că nu se poate prezenta

din nou în fața instanței, invocând probleme familiale și că nu are de declarat

nimic în plus față de relatările făcute cu ocazia primei judecăți a cauzei când

a dat declarații amănunțite cu privire la împrejurările în care a fost agresată

și deposedată de telefonul mobil de către cei patru inculpați.

În plus partea vătămată a precizat

că își menține declarațiile pe care le-a făcut în anul producerii infracțiunii,

susținerile sale coroborându-se cu declarațiile inculpaților din faza de

urmărire penală, dar și cu declarațiile martorilor, procesul verbal de prindere

în flagrant și cu procesul verbal de recunoaștere din grup, din conținutul

căruia rezultă că partea vătămată l-a recunoscut pe inculpatul D.P.C. ca făcând

parte din grupul care o urmărise prin mai multe magazine.

De altfel, acesta din urmă a fost

prins imediat după comiterea infracțiunii și condus la sediul poliției.

Din declarațiile părții vătămate,

dar și a martorilor audiați în cauză care, cu ocazia rejudecării în fond după

casare și-au menținut declarațiile date anterior, precizând că datorită trecerii

unui timp îndelungat de la comiterea faptei (iunie 1998) nu mai pot relata

detalii cu privire la aceasta, a rezultat fără dubiu că toți cei patru

inculpați au participat la săvârșirea faptei de tâlhărie.

Rezultă așadar, din coroborarea

probelor administrate și avute în vedere de instanțe cu ocazia rejudecării

cauzei, că inculpații recurenți I.D. și D.P.C. se fac vinovați de săvârșirea

infracțiunilor reținute în sarcina lor, astfel că cererile de achitare

formulate de aceștia nu pot fi primite, ca dealtfel nici cererea subsidiară

formulată de recurentul I.D., de schimbare a încadrării juridice a faptei în

infracțiunea de tăinuire, cu consecința aplicării dispozițiilor alin. (2) al art.

221 C. pen.

Împrejurarea că recurenții nu au

participat efectiv la deposedarea prin violență a părții vătămate, neavând o

contribuție materială la tâlhărie, nu înlătură calitatea lor de complice, atâta

timp cât ei au înlesnit realizarea faptei prin întărirea și întreținerea

hotărârii coinculpatului I.M. de a săvârși infracțiunea.

Participarea la plănuirea

infracțiunii, prezența în imediata apropiere a locului în care se consuma

fapta, în condițiile reținute și participarea la folosul realizat prin

săvârșirea tâlhăriei, constituie elemente care caracterizează complicitatea morală

la comiterea infracțiunii.

Cât privește cererea recurentului I.D.

de schimbare a încadrării juridice a faptei este de arătat că pentru a se

reține infracțiunea de tăinuire, este necesar ca inculpatul să nu fi participat

în nici un mod la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie ci, potrivit art. 221 C.

pen., doar să primească sau să înlesnească valorificarea unui bun, cunoscând că

provine din săvârșirea unei fapte penale, dacă prin aceasta a urmărit să obțină

un folos material.

În speță, însă, inculpatul I.D. a

participat la săvârșirea faptei ce a avut ca urmare deposedarea victimei, prin

violență, de telefonul mobil, în sensul că a comis așa cum s-a arătat acte ce

intră în conținutul laturii obiective a complicității la infracțiunea de

tâlhărie.

Ca urmare, încadrarea juridică a

faptei săvârșite de inculpatul I.D. în complicitate la infracțiunea de tâlhărie

este corectă, astfel că cererea sa nu este întemeiată.

Referitor la motivul de casare

întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct. 17

1

și 18 C.

proc. pen., și invocat de ambii recurenți, prin care se vizează casarea

hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece instanța

care a rejudecat cauza în fond după casare nu a ținut cont de dispozițiile

instanțelor de control judiciar, este de observat că reluând judecata, conform

dispozițiilor instanței superioare, prima instanță a procedat la reaudierea

inculpaților, a martorilor din acte și a depus toate diligențele pentru

ascultarea nemijlocită a părții vătămate, astfel încât nu se poate susține că

instanța nu s-a conformat hotărârii de casare și că nu ar fi exercitat rol

activ.

Pentru considerentele arătate,

Înalta Curte constată că recursurile declarate de cei doi inculpați sunt

nefondate, astfel că le va respinge, ca atare, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații I.D. și D.P.C. împotriva deciziei penale nr. 743 din 4

octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat I.D. la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 RON (2.200.000 lei),

din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON

(1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurentul inculpat D.P.C. la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 120 RON (1.200.000 lei).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 martie 2006.