ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7329/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 25 august

2006 C.G.E. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 350.000 RON, reprezentând daune

morale pentru încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces

echitabil, protejate de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Temeiul de drept al cererii, astfel cum a fost precizat în practicaua

sentinței nr. 4838 din 19 octombrie 2006 a Judecătoriei Buzău, prin care s-a

dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Buzău, în raport de această încadrare în drept a solicitării a fost art. 504,

art. 506 și art. 507 C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 189 din 9

februarie 2007 a Tribunalului Buzău a fost respinsă excepția de tardivitate a

introducerii acțiunii, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău,

fiind respinsă acțiunea ca atare.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

avut în vedere în esență că acțiunea penală în raport de care cel în cauză

solicită daune morale a fost finalizată la data de 31 martie 1998, data la care

Curtea de Apel Ploiești a respins recursul reclamantului prin decizia nr. 622,

rămânând definitivă sentința penală nr. 926 din 23 mai 1996 a Judecătoriei

Buzău, de condamnare pentru comiterea infracțiunii de ultraj.

În raport de această dată, s-a

considerat că cel în cauză avea deschisă calea unei acțiuni în daune timp de 18

luni, termen care cu evidență a fost depășit de data înregistrării cererii.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 190 din

18 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești.

S-a avut în vedere că instanța de

fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii

reclamantul a declarat recursul de față, criticând-o ca nelegală și

netemeinică, susținând că instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, pentru că în cauză nu s-a pronunțat nici o decizie în raport de care

să poată fi aplicat art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Arată că la termenul din 15

decembrie 2004 și-a precizat acțiunea, în sensul că se întemeiază pe

prevederile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art. 6

paragraful 3 lit. c) și art. din Convenție, care se referă la dreptul la

apărare și dreptul de a obține audierea martorilor apărării, în aceleași

condiții ca și martorii acuzării.

Recursul astfel cum a fost formulat

nu este de primit.

În primul rând, se constată că

singura modificare făcută în condițiile legii a acțiunii este cea din 19

octombrie 2006, la primul termen de judecată la care cel în cauză a invocat

excepția lipsei competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Buzău,

în raport de obiectul cererii, precizat explicit ca fiind daune morale ca

urmare a unor erori judiciare, conform art. 504, art. 507 C. proc. pen. și art.

2 lit. h) C. proc. civ.

Prin urmare, acesta este obiectul

investirii instanței, în raport de care pricina a fost judecată în fond de

tribunal și nu de judecătorie.

Rațiunea art. 504 C. proc. pen. este

aceea de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate

atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere

de libertate în cursul procesului penal.

În speță, se solicită daune pentru

încălcarea dreptului de apărare prin reaudierea a 2 martori, invocându-se în

acest sens prevederile art. 6 din Convenție. În această situație, în care se

face referire la un proces penal, cu ocazia căruia i-au fost nesocotite anumite

drepturi, și în raport de temeiul juridic al cererii, rezultă că instanțele au

făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen.,

potrivit căruia acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii.

Este exact că în speță nu există o

hotărâre de achitare, această ultimă decizie, indiferent de faptul că prin ea

se confirmă hotărârea de condamnare, este de natură a determina posibilitatea

solicitării unor eventuale dezdăunări și cum acțiunea a fost promovată după

expirare termenului menționat, rezultă că în mod corect și în condițiile legii

a fost admisă excepția de tardivitate.

Așa fiind, recursul de față este

nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei nr. 190 din 18 aprilie 2007 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie

2007.