ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7329/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 25 august 2006 C.G.E. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 350.000 RON, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, protejate de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Temeiul de drept al cererii, astfel cum a fost precizat în practicaua sentinței nr. 4838 din 19 octombrie 2006 a Judecătoriei Buzău, prin care s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, în raport de această încadrare în drept a solicitării a fost art. 504, art. 506 și art. 507 C. proc.

pen. Prin sentința civilă nr. 189 din 9 februarie 2007 a Tribunalului Buzău a fost respinsă excepția de tardivitate a introducerii acțiunii, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, fiind respinsă acțiunea ca atare. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere în esență că acțiunea penală în raport de care cel în cauză solicită daune morale a fost finalizată la data de 31 martie 1998, data la care Curtea de Apel Ploiești a respins recursul reclamantului prin decizia nr. 622, rămânând definitivă sentința penală nr. 926 din 23 mai 1996 a Judecătoriei Buzău, de condamnare pentru comiterea infracțiunii de ultraj. În raport de această dată, s-a considerat că cel în cauză avea deschisă calea unei acțiuni în daune timp de 18 luni, termen care cu evidență a fost depășit de data înregistrării cererii.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 190 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești. S-a avut în vedere că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recursul de față, criticând-o ca nelegală și netemeinică, susținând că instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, pentru că în cauză nu s-a pronunțat nici o decizie în raport de care să poată fi aplicat art. 506 alin. (2) C. proc. pen. Arată că la termenul din 15 decembrie 2004 și-a precizat acțiunea, în sensul că se întemeiază pe prevederile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art. 6 paragraful 3 lit. c) și art. din Convenție, care se referă la dreptul la apărare și dreptul de a obține audierea martorilor apărării, în aceleași condiții ca și martorii acuzării.

Recursul astfel cum a fost formulat nu este de primit. În primul rând, se constată că singura modificare făcută în condițiile legii a acțiunii este cea din 19 octombrie 2006, la primul termen de judecată la care cel în cauză a invocat excepția lipsei competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Buzău, în raport de obiectul cererii, precizat explicit ca fiind daune morale ca urmare a unor erori judiciare, conform art. 504, art. 507 C. proc. pen. și art. 2 lit. h) C. proc. civ. Prin urmare, acesta este obiectul investirii instanței, în raport de care pricina a fost judecată în fond de tribunal și nu de judecătorie. Rațiunea art. 504 C. proc. pen.

este aceea de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal. În speță, se solicită daune pentru încălcarea dreptului de apărare prin reaudierea a 2 martori, invocându-se în acest sens prevederile art. 6 din Convenție. În această situație, în care se face referire la un proces penal, cu ocazia căruia i-au fost nesocotite anumite drepturi, și în raport de temeiul juridic al cererii, rezultă că instanțele au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 506 alin. (2) C. proc.

pen., potrivit căruia acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii. Este exact că în speță nu există o hotărâre de achitare, această ultimă decizie, indiferent de faptul că prin ea se confirmă hotărârea de condamnare, este de natură a determina posibilitatea solicitării unor eventuale dezdăunări și cum acțiunea a fost promovată după expirare termenului menționat, rezultă că în mod corect și în condițiile legii a fost admisă excepția de tardivitate. Așa fiind, recursul de față este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei nr. 190 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2007.