ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2110/2007

Constată că prin decizia civilă nr.

144 din 10 februarie 2006 Curtea de Apel Iași a admis contestația în anulare

formulată de Parchetul de pe lângă această instanță împotriva deciziei civile

nr. 779 din 14 octombrie 2005 pe care a anulat-o, a admis excepția de

necompetență materială a Curții de Apel Iași în soluționarea recursului declarat

de D.I. împotriva deciziei nr. 282 din 13 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel

Iași, trimițând cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru judecata

acestui recurs.

La pronunțarea soluției, instanța de

contestație în anulare a reținut că judecata recursului de către Curtea de Apel

Iași s-a făcut cu încălcarea normelor de competență materială, ceea ce trage

incidența art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, potrivit obiectului

pricinii, reclamantul D.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune materiale

și morale, invocând în drept, dispozițiile art. 998 C. civ. și ale art. 504-506

C. proc. pen.

Or, potrivit art. 2 lit. h) C. proc.

civ. și art. 506 C. proc. pen., tribunalul este în această materie, primă

instanță, judecata căii de atac a apelului realizând-o curtea de apel,

competența în soluționarea cererii de recurs revenind, potrivit art. 4 pct. 1

C. proc. civ., Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de aceste norme procedurale,

judecata recursului de către Curtea de Apel Iași s-a făcut cu nesocotirea

normelor de competență materială, ceea ce a atras incidența motivului de

contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și

drept urmare, anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre soluționare,

instanței competente.

Astfel învestită cu soluționarea

recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele asupra

pricinii:

- Potrivit cererii de chemare în

judecată, ce a învestit prima instanță, reclamantul D.I. a solicitat în

contradictoriu cu Statul Român (reprezentat prin Ministerul Finanțelor),

obligarea acestuia la plata sumei de 2.500 Euro reprezentând daune materiale și

la 250.000 Euro, constând în daune morale, ca urmare a prejudiciului încercat

de reclamant prin arestarea și condamnarea pe nedrept a acestuia.

- Prin sentința civilă nr. 1652 din

7 decembrie 2004 Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe

pârât să plătească reclamantului suma de 81.013.044 lei reprezentând daune

materiale, 300.000.000 lei daune morale și 1.500.000 lei cheltuieli de

judecată.

În pronunțarea soluției, tribunalul

a reținut că prin două hotărâri definitive au fost admise cererile de revizuire

formulate de D.I. împotriva a două sentințe penale de condamnare, care au fost

anulate, iar petentul a fost achitat pentru că nu acesta a săvârșit

infracțiunile.

Astfel, prin sentința penală nr.

1932 din 9 octombrie 2003 a Judecătoriei Arad, urmare a admiterii cererii de

revizuire, a fost anulată sentința penală nr. 227/2000 a aceleiași instanțe și

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., D.I.

a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art.

208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen. (pentru care se aplicase o pedeapsă,

rezultantă, de 4 ani și 10 luni închisoare).

De asemenea, prin sentința penală

nr. 671 din 29 martie 2004 Judecătoria Arad a admis cererea de revizuire a

sentinței nr. 248 din 29 ianuarie 1997 a aceleiași instanțe și în baza art. 11

pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen.,

D.I. a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 208 alin.

(1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen.

În baza sentințelor penale, a căror

anulare s-a obținut pe calea revizuirii, reclamantul a fost deținut în penitenciar

în perioadele 19 septembrie 2000-28 iunie 2001 și 24 ianuarie 2002-28 august 2003.

S-a apreciat că, prin privare de

libertate o perioadă de peste doi ani, reclamantului i s-a adus o gravă

atingere dreptului și libertăților sale fundamentale și că durerile psihice,

suferințele psihice îndreptățesc pretențiile de daune morale, apreciate de

instanță la nivelul sumei de 300 milioane lei.

În privința daunelor materiale, s-au

reținut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză și evaluarea făcută

(ținându-se seama de veniturile de care reclamantul a fost lipsit pe perioada

detenției), în cuantum de 81.013.044 lei.

- Împotriva sentinței au declarat

apel ambele părți.

1). Reclamantul a criticat soluția

numai sub aspectul daunelor morale, considerând suma de 300 milioane lei, ca

fiind prea mică față de suferințele fizice și psihice suportate.

2). Criticile Ministerului

Finanțelor Publice au fost îndreptate tot asupra daunelor morale, apreciate

dimpotrivă, ca fiind prea mari în raport cu probele administrate în cauză.

- Ambele apeluri au fost respinse ca

nefondate prin decizia civilă nr. 283 din 13 mai 2005 a Curții de Apel Iași.

În considerentele deciziei s-a

reținut că daunele morale sunt justificate în speță, avându-se în vedere

dispozițiile art. 52 din Constituție ( care angajează răspunderea patrimonială

a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare), prevederile art. 5

pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (care reglementează dreptul

la reparație al persoanei, victime a unei arestări sau dețineri contrare

dispozițiilor legale).

Or, prin deținerea nelegală la care

a fost supus o perioadă mare de timp, de aproape doi ani și jumătate,

reclamantului i-au fost afectate în mod grav valorile ce definesc

personalitatea umană (demnitatea, onoarea, sănătatea și integritatea

corporală).

În privința individualizării

cuantumului daunelor morale, s-a considerat că prima instanță a procedat în mod

corect și că indemnizația stabilită de aceasta este justă, rațională,

echitabilă, de natură să asigure o compensare suficientă, fără să se obțină o

îmbogățire fără just temei.

Decizia a fost atacată cu recurs

atât de către reclamant, cât și de către pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Criticile formulate prin intermediul

celor două recursuri au fost îndreptate deopotrivă, asupra cuantumului daunelor

morale, reclamantul considerând că acestea au fost subevaluate (față de perioada

mare de încarcerare, de aproape 2 ani și jumătate și practica judiciară în

materie), iar pârâtul dimpotrivă, susținând că acestea au fost prea mari, în raport

de prejudiciul moral încercat de către reclamant.

Examinând criticile aduse deciziei,

Curtea urmează să constate caracterul întemeiat al recursului declarat de

reclamant și (pentru aceleași considerente) lipsa de fundament a căii de atac

declarate de partea pârâtă.

Astfel cum au stabilit pe situația

de fapt instanțele fondului, reclamantul s-a aflat în stare privativă de

libertate o perioadă de aproximativ 2 ani și jumătate, datorită punerii în

executare a două sentințe penale de condamnare (sentințe anulate prin admiterea

cererilor de revizuire și petentul achitat pentru că nu el a săvârșit faptele

penale).

Rezultă că reclamantului i-a fost

încălcat unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane,

dreptul la libertate, privit ca drept inalienabil al ființei umane și ca

valoare primordială într-o societate democratică.

În acest sens, art. 23 alin. (1) din

Constituția României statuează că „libertatea individuală și siguranța

persoanei sunt inviolabile”, iar potrivit art. 5 din Convenția europeană a

drepturilor și libertăților fundamentale „orice persoană are dreptul la

libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât în

cazurile și potrivit căilor prevăzute de lege”.

Cazurile și condițiile în care este permis

să se deroge de la principiul libertății individuale sunt expres prevăzute și

ele țin de asigurarea ordinii publice, prin reprimarea infracțiunilor (ceea ce

s-a dovedit a nu se regăsi în cauză, unde reprimarea nu a fost îndreptată

împotriva unui autor al infracțiunilor).

În speță, dispoziția constituțională

enunțată anterior, ca și reglementarea internațională au fost grav încălcate și

prin aceea că atingerea adusă dreptului fundamental al reclamantului s-a perpetuat

în timp, o perioadă mare (de aproximativ 2 ani și jumătate, cât a durat

deținerea în penitenciar).

Ca atare, scopul primordial al

reglementărilor menționate, de a proteja individul împotriva arbitrariului autorităților

statale a fost nesocotit, câtă vreme lipsirea de libertate s-a făcut în baza unor

hotărâri, rezultat al erorilor judiciare (hotărâri anulate și care au lăsat

fără temei legal o perioadă de mai bine de 2 ani de stare de arest).

Totodată, această lipsire de

libertate a reclamantului a avut consecințe directe, negative și asupra altor drepturi

ale individului, ce fac obiectul protecției la nivelul legii fundamentale și al

reglementărilor internaționale: dreptul la viața privată, familială

(reclamantul având 5 copii minori, de care a fost despărțit prin măsura

nelegală dispusă asupra lui, iar aceștia din urmă au fost lipsiți de

întreținere și de sprijinul material, moral al tatălui).

Condamnarea, urmată de încarcerare

și depunerea reclamantului în mediul penitenciar, în condițiile în care acesta

nu săvârșise, așa cum s-a stabilit ulterior în cadrul căii de atac a revizuirii,

nici o faptă penală, au fost în mod evident, de natură să provoace o traumă

psihică importantă și să aibă consecințe negative asupra reclamantului și

persoanelor apropiate acestuia.

Drept urmare, se va constata că în cuantificarea

daunelor morale, instanțele nu au ținut seama, în concret, de durata efectivă a

privării de libertate și de consecințele cauzate atât reclamantului, cât și

familiei sale.

În felul acesta, nu s-a realizat o

determinare în echitate a prejudiciului și nu s-a dat eficiență reglementării

existente la nivel constituțional și internațional, a libertății individuale,

ca valoare fundamentală a personalității umane.

Pentru considerentele arătate,

urmează ca în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie admis recursul declarat

de reclamant (aceleași argumente justificând soluția de respingere a recursului

pârâtului ce a purtat asupra acelorași aspecte, dar tinzându-se la diminuarea cuantumului

daunelor morale).

În consecință, va fi modificată în

parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului reclamantului și schimbării

sentinței tribunalului în partea referitoare la cuantumul daunelor morale (prin

obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

la 50.000 Euro, echivalent în lei la data executării, cu titlu de daune

morale).

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale deciziei (referitoare la respingerea apelului pârâtului) și ale

sentinței (privitoare la daunele materiale și la cheltuielile de judecată

acordate reclamantului).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul D.I. împotriva deciziei civile nr. 283 din 13 mai 2005 a Curții de

Apel Iași, secția civilă.

Modifică în parte decizia atacată în

sensul că admite apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1652 din 7

decembrie 2004 a Tribunalului Vaslui.

Schimbă în parte sentința în sensul

că obligă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

50.000 EURO, echivalent în lei la data executării, cu titlu de daune morale.

Respinge recursul declarat de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii, ca

nefondat.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 martie 2007.