ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2110/2007

Constată că prin decizia civilă nr. 144 din 10 februarie 2006 Curtea de Apel Iași a admis contestația în anulare formulată de Parchetul de pe lângă această instanță împotriva deciziei civile nr. 779 din 14 octombrie 2005 pe care a anulat-o, a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel Iași în soluționarea recursului declarat de D.I. împotriva deciziei nr. 282 din 13 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel Iași, trimițând cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru judecata acestui recurs. La pronunțarea soluției, instanța de contestație în anulare a reținut că judecata recursului de către Curtea de Apel Iași s-a făcut cu încălcarea normelor de competență materială, ceea ce trage incidența art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. Astfel, potrivit obiectului pricinii, reclamantul D.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune materiale și morale, invocând în drept, dispozițiile art. 998 C. civ. și ale art. 504-506 C. proc. pen. Or, potrivit art. 2 lit. h) C. proc. civ. și art. 506 C. proc. pen., tribunalul este în această materie, primă instanță, judecata căii de atac a apelului realizând-o curtea de apel, competența în soluționarea cererii de recurs revenind, potrivit art. 4 pct. 1 C. proc. civ., Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de aceste norme procedurale, judecata recursului de către Curtea de Apel Iași s-a făcut cu nesocotirea normelor de competență materială, ceea ce a atras incidența motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. și drept urmare, anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre soluționare, instanței competente. Astfel învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele asupra pricinii: - Potrivit cererii de chemare în judecată, ce a învestit prima instanță, reclamantul D.I. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român (reprezentat prin Ministerul Finanțelor), obligarea acestuia la plata sumei de 2.500 Euro reprezentând daune materiale și la 250.000 Euro, constând în daune morale, ca urmare a prejudiciului încercat de reclamant prin arestarea și condamnarea pe nedrept a acestuia. - Prin sentința civilă nr. 1652 din 7 decembrie 2004 Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 81.013.044 lei reprezentând daune materiale, 300.000.000 lei daune morale și 1.500.000 lei cheltuieli de judecată.

În pronunțarea soluției, tribunalul a reținut că prin două hotărâri definitive au fost admise cererile de revizuire formulate de D.I. împotriva a două sentințe penale de condamnare, care au fost anulate, iar petentul a fost achitat pentru că nu acesta a săvârșit infracțiunile. Astfel, prin sentința penală nr. 1932 din 9 octombrie 2003 a Judecătoriei Arad, urmare a admiterii cererii de revizuire, a fost anulată sentința penală nr. 227/2000 a aceleiași instanțe și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., D.I. a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen. (pentru care se aplicase o pedeapsă, rezultantă, de 4 ani și 10 luni închisoare).

De asemenea, prin sentința penală nr. 671 din 29 martie 2004 Judecătoria Arad a admis cererea de revizuire a sentinței nr. 248 din 29 ianuarie 1997 a aceleiași instanțe și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen., D.I. a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen. În baza sentințelor penale, a căror anulare s-a obținut pe calea revizuirii, reclamantul a fost deținut în penitenciar în perioadele 19 septembrie 2000-28 iunie 2001 și 24 ianuarie 2002-28 august 2003. S-a apreciat că, prin privare de libertate o perioadă de peste doi ani, reclamantului i s-a adus o gravă atingere dreptului și libertăților sale fundamentale și că durerile psihice, suferințele psihice îndreptățesc pretențiile de daune morale, apreciate de instanță la nivelul sumei de 300 milioane lei.

În privința daunelor materiale, s-au reținut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză și evaluarea făcută (ținându-se seama de veniturile de care reclamantul a fost lipsit pe perioada detenției), în cuantum de 81.013.044 lei. - Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți. 1). Reclamantul a criticat soluția numai sub aspectul daunelor morale, considerând suma de 300 milioane lei, ca fiind prea mică față de suferințele fizice și psihice suportate. 2). Criticile Ministerului Finanțelor Publice au fost îndreptate tot asupra daunelor morale, apreciate dimpotrivă, ca fiind prea mari în raport cu probele administrate în cauză. - Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 283 din 13 mai 2005 a Curții de Apel Iași.

În considerentele deciziei s-a reținut că daunele morale sunt justificate în speță, avându-se în vedere dispozițiile art. 52 din Constituție ( care angajează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare), prevederile art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (care reglementează dreptul la reparație al persoanei, victime a unei arestări sau dețineri contrare dispozițiilor legale). Or, prin deținerea nelegală la care a fost supus o perioadă mare de timp, de aproape doi ani și jumătate, reclamantului i-au fost afectate în mod grav valorile ce definesc personalitatea umană (demnitatea, onoarea, sănătatea și integritatea corporală). În privința individualizării cuantumului daunelor morale, s-a considerat că prima instanță a procedat în mod corect și că indemnizația stabilită de aceasta este justă, rațională, echitabilă, de natură să asigure o compensare suficientă, fără să se obțină o îmbogățire fără just temei.

Decizia a fost atacată cu recurs atât de către reclamant, cât și de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Criticile formulate prin intermediul celor două recursuri au fost îndreptate deopotrivă, asupra cuantumului daunelor morale, reclamantul considerând că acestea au fost subevaluate (față de perioada mare de încarcerare, de aproape 2 ani și jumătate și practica judiciară în materie), iar pârâtul dimpotrivă, susținând că acestea au fost prea mari, în raport de prejudiciul moral încercat de către reclamant. Examinând criticile aduse deciziei, Curtea urmează să constate caracterul întemeiat al recursului declarat de reclamant și (pentru aceleași considerente) lipsa de fundament a căii de atac declarate de partea pârâtă.

Astfel cum au stabilit pe situația de fapt instanțele fondului, reclamantul s-a aflat în stare privativă de libertate o perioadă de aproximativ 2 ani și jumătate, datorită punerii în executare a două sentințe penale de condamnare (sentințe anulate prin admiterea cererilor de revizuire și petentul achitat pentru că nu el a săvârșit faptele penale). Rezultă că reclamantului i-a fost încălcat unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate, privit ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică. În acest sens, art. 23 alin. (1) din Constituția României statuează că „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”, iar potrivit art. 5 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale „orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât în cazurile și potrivit căilor prevăzute de lege”. Cazurile și condițiile în care este permis să se deroge de la principiul libertății individuale sunt expres prevăzute și ele țin de asigurarea ordinii publice, prin reprimarea infracțiunilor (ceea ce s-a dovedit a nu se regăsi în cauză, unde reprimarea nu a fost îndreptată împotriva unui autor al infracțiunilor). În speță, dispoziția constituțională enunțată anterior, ca și reglementarea internațională au fost grav încălcate și prin aceea că atingerea adusă dreptului fundamental al reclamantului s-a perpetuat în timp, o perioadă mare (de aproximativ 2 ani și jumătate, cât a durat deținerea în penitenciar).

Ca atare, scopul primordial al reglementărilor menționate, de a proteja individul împotriva arbitrariului autorităților statale a fost nesocotit, câtă vreme lipsirea de libertate s-a făcut în baza unor hotărâri, rezultat al erorilor judiciare (hotărâri anulate și care au lăsat fără temei legal o perioadă de mai bine de 2 ani de stare de arest). Totodată, această lipsire de libertate a reclamantului a avut consecințe directe, negative și asupra altor drepturi ale individului, ce fac obiectul protecției la nivelul legii fundamentale și al reglementărilor internaționale: dreptul la viața privată, familială (reclamantul având 5 copii minori, de care a fost despărțit prin măsura nelegală dispusă asupra lui, iar aceștia din urmă au fost lipsiți de întreținere și de sprijinul material, moral al tatălui).

Condamnarea, urmată de încarcerare și depunerea reclamantului în mediul penitenciar, în condițiile în care acesta nu săvârșise, așa cum s-a stabilit ulterior în cadrul căii de atac a revizuirii, nici o faptă penală, au fost în mod evident, de natură să provoace o traumă psihică importantă și să aibă consecințe negative asupra reclamantului și persoanelor apropiate acestuia. Drept urmare, se va constata că în cuantificarea daunelor morale, instanțele nu au ținut seama, în concret, de durata efectivă a privării de libertate și de consecințele cauzate atât reclamantului, cât și familiei sale. În felul acesta, nu s-a realizat o determinare în echitate a prejudiciului și nu s-a dat eficiență reglementării existente la nivel constituțional și internațional, a libertății individuale, ca valoare fundamentală a personalității umane.

Pentru considerentele arătate, urmează ca în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie admis recursul declarat de reclamant (aceleași argumente justificând soluția de respingere a recursului pârâtului ce a purtat asupra acelorași aspecte, dar tinzându-se la diminuarea cuantumului daunelor morale). În consecință, va fi modificată în parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului reclamantului și schimbării sentinței tribunalului în partea referitoare la cuantumul daunelor morale (prin obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la 50.000 Euro, echivalent în lei la data executării, cu titlu de daune morale). Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei (referitoare la respingerea apelului pârâtului) și ale sentinței (privitoare la daunele materiale și la cheltuielile de judecată acordate reclamantului).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei civile nr. 283 din 13 mai 2005 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1652 din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Vaslui. Schimbă în parte sentința în sensul că obligă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 EURO, echivalent în lei la data executării, cu titlu de daune morale. Respinge recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2007.