ÎCCJ, Decizia nr. 282/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 415 din 15 iulie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul T.A.C. împotriva soluțiilor pronunțate în dosarele nr. 9/P/2002 și nr. 21/P/2003 ale P.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 21/P/2003 din 5 decembrie 2003, P.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului T.A.C., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., precum și pentru săvârșirea infracțiunii de utilizare a creditului în alte scopuri, decât cele pentru care a fost acordat, prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 82/2000, cu aplicarea art. 13 și a art. 33 lit. a) C. pen.

Împotriva rechizitoriului menționat, inculpatul a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Or, rechizitoriul ca act de trimitere în judecată a inculpatului și ca act de sesizare a instanței penale, nu face parte dintre actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc pe acest temei legal. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 361-385 C. proc. pen. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale.

Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal. Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate, relevă inutilitatea începerii urmăririi penale. Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, în acest din urmă caz, la o soluție procesuală de neîncepere a urmăririi penale. În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de neîncepere a urmăririi penale. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici formulate de petent, plângerea privind într-adevăr actul de sesizare a instanței de judecată, și nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. Pe de altă parte, din economia dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate, prin art. 275-278 din același cod.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti. Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a acestuia. Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278 1 C. proc.

pen. Așa fiind, în mod corect instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.A.C. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.A.C. împotriva sentinței nr. 415 din 15 iulie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2540/2005. Obligă petentul T.A.C. să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.