ÎCCJ, Decizia nr. 282/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 415 din 15

iulie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul T.A.C. împotriva soluțiilor

pronunțate în dosarele nr. 9/P/2002 și nr. 21/P/2003 ale P.N.A. - Serviciul

Teritorial Bacău.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 21/P/2003 din 5 decembrie

2003, P.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău a dispus trimiterea în judecată, în

stare de libertate, a inculpatului T.A.C., pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., precum și pentru

săvârșirea infracțiunii de utilizare a creditului în alte scopuri, decât cele

pentru care a fost acordat, prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 82/2000,

cu aplicarea art. 13 și a art. 33 lit. a) C. pen.

Împotriva rechizitoriului

menționat, inculpatul a formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Or, rechizitoriul ca act de

trimitere în judecată a inculpatului și ca act de sesizare a instanței penale,

nu face parte dintre actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C.

proc. pen., susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc pe acest temei

legal.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 361-385 C.

proc. pen.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din economia dispozițiilor

art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă

finalitatea actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii

urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a

fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text,

legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare

efectuate, relevă inutilitatea începerii urmăririi penale.

Convingerea formată în

temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, în acest din urmă caz, la o

soluție procesuală de neîncepere a urmăririi penale.

În concluzie, rezoluția sau

ordonanța, după caz, de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C.

proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului

de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea

procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu

caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal,

principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte,

nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele

rezoluției sau ordonanței, după caz, de neîncepere a urmăririi penale.

Ca atare, recursul se

constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici formulate de petent,

plângerea privind într-adevăr actul de sesizare a instanței de judecată, și nu

unul din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Pe de altă parte, din

economia dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., rezultă cu evidență

că este supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv

dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii

plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea

părții vătămate, prin art. 275-278 din același cod.

Este exclusă orice altă

interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale

privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de

legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar

duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Totodată, o altă concluzie

dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui

legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a

altera voința reală a acestuia.

Or, în cauză petentul a

sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea

formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Așa fiind, în mod corect

instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată

nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.A.C.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul T.A.C. împotriva sentinței nr. 415 din 15 iulie 2005,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul

nr. 2540/2005.

Obligă petentul T.A.C. să plătească

statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 noiembrie 2005.